CONFERINTA DE LA IASI A IPS HIEROTHEOS VLACHOS despre viata si teologia parintelui Ioannis Romanidis (VIDEO SI TEXT) – prima parte

“TEOLOGIA CA TRAIRE din perspectiva invataturii Parintelui Ioannis Romanidis”

– Iasi, 14 octombrie 2011 –

“La Iasi am venit de trei ori pana acum. Prima oara am venit la Iasi in urma cu 8 ani cand il insoteam pe Arhiepiscopul Hristodul, si pe atunci aici era Mitropolit al Moldovei Patriarhul Daniel. Pe atunci am cunoscut Iasul pe dinafara, in mod exterior. Anul trecut, in toamna, am venit aici pentru a urma drumul duhovnicesc al Sfantului Cuvios Paisie Velicicovschi, pe care-l iubesc foarte mult din cartile pe care le-a scris si citind viata lui. Iar anul acesta, acum, mi s-a dat posibilitatea sa cunosc inima Iasului, viata launtrica a Iasului, si ma bucur foarte mult pentru aceast lucru.

IPS Teofan a vorbit despre parintele Zaharia si, intr-adevar, suntem frati duhovnicesti. Pe cand eram student la Facultatea din Tesalonic m-am ocupat de editarea operelor Sfantului Grigorie Palama, facand parte din echipa de profesori care se ocupau de editia critica a Sfantului Grigorie Palama. Doream atunci sa cunosc oameni care traiesc in viata invatatura despre care vorbea Sfantul Grigorie Palama. Imi spuneam ca daca exista o asemenea teologie ortodoxa, ea trebuie sa fie vie. Unde o gasesc? Si asa in 1977 am mers la Essex ca sa-l cunosc pe Parintele Sofronie. Acolo l-am cunoscut pe Parintele Zaharia. Pe atunci era simplu monah iar eu eram preot, dar de atunci am legat o foarte stransa prietenie si continuam sa avem legaturi foarte stranse. Ne leaga in primul rand teologia si persoana Parintelui Sofronie. Si am vazut la Cuviosul Sofronie cum teologia Sfantului Grigorie Palama este traita in practica.

Astazi voi vorbi despre teologia empirica potrivit invataturii parintelui Ioannis Romanidis. Dupa cum stim, toti teologii, teologia este viata si glasul Bisericii. In fapt, in realitate, teologia este descoperirea, revelarea lui Dumnezeu catre sfinti. Sfantul Grigorie Teologul da cea mai limpede definite a ceea ce inseamna a fi teolog. Spune Sfantul Grigorie ca “teologi sunt aceia care au ajuns la vederea lui Dumnezeu”. Dupa ce mai intai si-au curatit inima de patimi sau, cel putin, se afla in stadiul de curatire a inimii. Aceasta inseamna teologia ca experienta, ca traire. In Biserica exista si teologia academica, ca stiinta. Sunt teologii care cerceteaza operele Sfintilor Pariniti si viata lor. Si nu dispretuim aceasta teologie academica, ii acordam o mare importanta pentru ca aceasta cerceteaza toate datele istorice, stiintifice dar, in esenta, teologia inseamna traire, experienta si cunoasterea lui Dumnezeu. Acelasi lucru se intampla si cu artistul care creaza o opera foarte originala pe care apoi specialistii, criticii vin sa o cerceteze.

Parintele Ioannis Romanidis era profesor la Facultatea de Teologie din Tesalonic dar, in acelasi timp, vorbea de teologia empirica, de teologia ca traire. Nu l-am avut niciodata profesor la Tesalonic, dar l-am cunoscut dupa pensionarea sa. Parintele Ioannis Romanidis s-a nascut in Grecia, in 1927, din parinti care erau din Capadocia, emigranti in Grecia. Mama lui i-a ales numele Ioan in cinstea Sf. Ioan Rusul. Mama lui era o mare nevoitoare. Facea zilnic rugaciuni de la ora trei pana cand se iveau zorile si pleca la lucru. Iar spre sfarsitul vietii, dupa ce a murit sotul ei, a devenit monahie la Manastirea Suroti. Vedea ingeri si sfinti. Parintele Paisie Aghirotul, care o calauzea duhovniceste, spunea ca maica Evlampia, mama Parintelui Romanidis, avea un foarte bun “televizor duhovnicesc” si a avut o moarte cuvioasa; isi stia moartea dinainte si a avut un sfarsit frumos.

Pe cand Parintele Ioannis, micul Ioan, avea doua luni, parintii au emigrat in SUA si s-au stabilit in Manhattan, in New York. Era un copil foarte inteligent si a urmat un liceu catolic. Si acolo a studiat foarte amanuntit teoria lui Toma d’Aquino, care este marele parinte al Bisericii Catolice. In continuare a studiat la institutul Holy Cross din Boston. Apoi a studiat patru ani teologia protestanta din Yale. Prin urmare, mai intai a cunoscut foarte bine invatatura lui Toma d’Aquino, urmand ca ulterior, la Universitatea protestanta sa combata toata aceasta invatatura a lui Toma d’Aquino si sa se axeze pe cercetarile biblice din perspectiva protestanta. In continuare a mers la Universitatea Columbia din Statul New York. Acolo l-a cunoscut pe parintele Gheorghe Florovsky, cel mai mare teolog al secolului XX, care l-a ajutat sa vada lucrurile dintr-o alta perspectiva.

Prin urmare, in America a avut posibilitatea sa cunoasca teologia catolica, [teologie] care se baza pe scolastica – scolastica care a inceput sa se dezvolte incepand cu sec. XI-XIII, iar pe de alta parte a avut posibilitatea sa cunoasca teologia protestanta, care se intemeia pe Scriptura si pe invatatura Sfintilor Apostoli. Prin inteligenta sa si, mai ales, prin ajutorul parintelui Gheorghe Florovsky a putut sa inteleaga care este puntea de legatura dintre invatatura Sfintilor Apostoli si invatatura Sfintilor Parinti, si a inteles ca aceasta este teologia Parintilor Apostolici ai Bisericii. Si a adeverit faptul ca Parintii Apostolici sunt continuatorii Sfintilor Apostoli, constatand, intelegand astfel, care este diferenta intre teologia Bisericii fata de teologia scolastica si protestanta. Apoi a studiat la institutul teologic rusesc “Sfantul Vladimir” din New York. S-a apropiat foarte mult de parintele Gheorghe Florovsky.

Acum lucrez la o carte in care voi publica si 27 de scrisori ale parintelui Romanidis catre parintele Gheorghe Florovsky. Florovsky insusi afirma ca cel mai bun elev a lui a fost parintele Romanidis si le spunea studentilor: “sa-l ascultati pe parintele Romanidis pentru ca astfel veti deveni buni teologi si, mai ales, va veti mantui sufletele“. In 1954, dupa ce a terminat Institutul “Sfantul Vladimir”, s-a dus la Paris la Institutul “Saint Serge”. A ramas acolo timp de un an, cand a scris patru studii foarte importante. Era la varsta de 27 de ani. In continuare s-a dus si la Munchen pentru a cunoaste teologia germana, dupa care a ajuns la Atena, unde si-a pregatit lucrarea de doctorat cu titlul “Pacatul stramosesc”. In 1957 si-a sustinut lucrarea de doctorat la Universitatea din Atena. Aceasta teza de doctorat a provocat foarte multe dezbateri si a problematizat foarte mult lumea academica profesorala din Atena, pentru ca punea sub semnul intrebarii toate sabloanele si principiile pe care se intemeia teologia ortodoxa de la Atena la acea data. Toti teologii greci recunosc astazi ca aceasta lucrare de doctorat a schimbat orientarea intregii teologii grecesti contemporane. Si este recunoscut faptul ca teologia ortodoxa greceasca, care pana la acea data era influentata de idealismul german si de teologia lui Toma d’Aquino s-a orientat catre sursele patristice.

Apoi, in intervalul 1957-1958, a studiat la Harvard, din nou sub indrumarea parintelui Gheorghe Florovsky. Acolo a scris cinci studii care sunt extrem de importante. In acelasi timp preda la Facultatea “Holy Cross” din Boston, impreuna cu parintele Florovsky. In anul 1969 este ales profesor la Facultatea de Teologie din Tesalonic. Pentru un interval de timp a predat si la Facultatea de Teologie din Balamand, din Liban, “Sfantul Ioan Damaschin“. Si pentru ca eu insusi am predat ulterior la aceeasi facultate am putut sa constat ca teologii, studentii si arhiererii de acolo sunt profund marcati de invatatura parintelui Romanidis. Am legat legaturi foarte stranse si la un moment dat am mi-a cerut sa-l primesc in randul clericilor Mitropoliei mele. Cu 20 de zile inainte de a muri am mers sa-l vizitez la locuinta sa din Atena. Din pacate a avut un mare necaz in familia lui (preoteasa il parasise), dar el traia cu rugaciunea. Camera lui era intunecata, lasase un loc unde avea lumanari aprinse si icoane. Dupa aceea am mers la spital la Institutul de Terapie Intensiva si l-am vazut conectat la tot felul de aparate si l-am intrebat: “Parinte, ce spun doctorii despre sanatatea dumneavoastra?” Si mi-a raspuns: “Nu ma intereseaza sanatatea mea, ci ma intereseaza teologia”, si a inceput sa-mi vorbeasca despre teologie. Si imi spunea ce ar trebui sa facem ca teologia in Grecia sa se indrepte si mai mult spre Sfintii Parinti. V-am spus aceste lucruri generale din biografia lui pentru ca acestea au o mare importanta pentru intelegerea teologiei sale.

In prologul Dogmaticii sale parintele se refera la dogmatologii din Grecia, iar apoi scrie: “dintre dogmatologii care nu sunt greci, cei mai buni calauzitori in teologia patrisica sunt profesorul rus Gheorghe Florovsky si parintele profesor roman Dumitru Staniloae”. De ce am spus asta, pentru ca amandoi acesti teologi leaga teologia de experienta, de traire, si desigur leaga teologia de rugaciune, pentru ca in esenta aceasta este teologia. Nu a apucat sa-si definitiveze dogmatica, dar eu am facut lucrarea pe care el insusi ar fi vrut s-o faca. Am gasit foarte multe inregistrari cu lectiile si cuvantarile lui de la universitate, le-am transcris (in jur de patru volume, vreo doua mii de pagini), si din aceste materiale am preluat fragmentele de care aveam nevoie, le-am sintetizat si am scris aceasta dogmatica.

Dogma o folosim ca medicament ca sa ajungem la acea traire. Parintele Gheorghe Florovsky, precum si parintele Ioannis Romanidis spuneau ca dogmele se aseamana cu carbunii. Aprindem carbunii, acestia dau foc, caldura, ne luminam si ne incalzim. La fel si dogmele trebuie sa ne conduca la rugaciune, la luminare si la vederea lui Dumnezeu. Dogmele fara rugaciune sunt la fel ca niste carbuni neaprinsi.

Va voi spune in continuare in cuvinte putine cele zece puncte centrale ale invataturii parintelui Ioannis Romanidis.

Primul punct este acela ca Dumnezeul Bisericii Ortodoxe este Dumnezeul revelatiei, adica Dumnezeu S-a descoperit pe Sine sfintilor.

Aceasta descoperire, aceasta revelatie este vederea lui Dumnezeu. Sfintii Il vad pe Dumnezeu in lumina asemenea celor trei ucenici care l-au vazut pe Hristos pe muntele Taborului in lumina. Si nu numai ca vad lumina, ci traiesc in lumina. In acel moment al vederii lui Dumnezeu, sfantul, indumnezeitul, este mai presus de sensuri si de cuvinte. Atunci aude cuvinte necreate cu intelesuri necreate. Necreat, nezidit este ceva care nu are inceput si nu are sfarsit. In continuare profetul, sfantul reda aceasta experienta in cuvinte si intelesuri create. Prin urmare dogmele isi au rostul in a calauzi pe credincios la aceasta vedere a lui Dumnezeu si, pe de alta parte. ca sa-i combata pe eretici.

Al doilea punct. Dumnezeu atunci cand se descopera in lumina este un Dumnezeu in trei straluciri, trei lumini.

Sfantul Apostol Filip ii spune la un moment dat lui Hristos: “Doamne, arata-ne noua pe Tatal si ne este de ajuns”. Hristos i-a raspuns: “De-atata vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut Filipe? Cine ma vede pe Mine, Il vede pe Tatal”. Prin urmare, oamenii vad o dumnezeire in trei straluciri. Asta nu inseamna ca vad aceasta dumnezeire in afara lor, ci participa la Dumnezeu, se impartasesc de Dumnezeu, adica se impartasesc de slava lui Dumnezeu, de lumina necreata. Inteleg ca nu pot sa vada izvorul din care provine aceasta lumina, asa ca au numit ceea ce vedeau energie, lucrare, si ceea ce nu vedeau esenta, fire, si au spus ca participam la energiile lui Dumnezeu, dar nu putem participa la esenta lui Dumnezeu. Faptul ca Dumnezeu este esenta si energii, Parintii nu l-au inteles in mod filosofic, rational, ci au inteles acest lucru din propria lor traire. Este un fapt empiric si nu rational.

Al treilea punct este faptul ca Dumnezeul Treimic se arata incepand din Vechiul Testament, nu doar din Noul Testament.

Toate aratarile lui Dumnezeu din Vechiul Testament sunt teofanii ale Cuvantului neintrupat, care este numit si Ingerul Marelui Sfat de catre Profetul Isaia. Avem prin urmare Cuvantul neintrupat care se numeste Yahve, este cel care se reveleaza,  se descopera, este si Dumnezeul care se numeste Elohim, Cel ascuns, tainic. Exista si Duhul Domnului. O dumnezeire in trei straluciri: Yahve, Elohim si Duhul Domnului. In Noul Testament Yahve se intrupeaza si ni-L descopera pe Tatal si pe Duhul Domnului.

Diferenta dintre Vechiul si Noul Testament este faptul ca in Vechiul Testament avem teofanii, aratari ale Cuvantului neintrupat, iar in Noul Testament avem teofanii ale Cuvantului intrupat. In Noul Testament stim ca este vorba de Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Prin Hristos Il cunoastem pe Tatal fara sa-L vedem. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca sfintii vad lumina ca o dumnezeire in trei straluciri, prin lumina, adica prin Hristos, in Hristos Il vad pe Dumnezeu Tatal ca lumina si-L vad aflandu-se in lumina, adica aflandu-se in Duhul Sfant. Propozitia este prin lumina, lumina, in lumina.

Al patrulea punct al invataturii Parintelui Ioannis Romanidis este ca Dumnezeul Treimic a creat prin Hristos intreaga lume, care are ca cea mai inalta, desavarsita faptura pe om.

Dumnezeu este nezidit, necreat, cata vreme lumea si omul sunt create. Adam si Eva inainte de cadere aveau suflet, trup, dar aveau si harul lui Dumnezeu. Aveau o comuniune personala cu Dumnezeu. Vorbeau cu Dumnezeu, ceea ce inseamna ca aveau partasie, comunicare si relatii cu Dumnezeu, traiau in lumina lui Dumnezeu. Acesta este omul firesc, adevarat. Adica este omul care are suflet, trup si harul Duhului Sfant. Omul nu este trihotomic, este dihotomic, pentru ca are suflet si trup, dar are harul Duhului Sfant in suflet si in trup. Acesta este omul autentic creat de Dumnezeu, care traieste in Lumina. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca Parintii, prin trairea si experienta pe care o aveau, erau in stare sa talcuiasca cum traiau Adam si Eva in Rai. Intr-adevar, Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca acest cuplu, in Paradis, traia ca ingerii.

Al cincilea cuvant este ca aceasta cadere a omului nu este o cadere juridica (adica faptul ca nu au tinut o anume porunca), ci este pierderea harului lui Dumnezeu.

Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Romani, scrie ca toti pacatosii s-au lipsit de slava lui Dumnezeu. Prin urmare, caderea este pierderea harului lui Dumnezeu. Aceasta este moartea duhovniceasca. Dupa pacat, omul a ramas cu trup si suflet, dar L-a pierdut pe Duhul Sfant. Acesta in esenta este pacatul stramosesc. Mai intai moartea duhovniceasca, dupa care a urmat si moartea pamanteasca. Mostenirea pacatului stramosesc nu sunt vinovatiile de care vorbeste Fericitul Augustin, ci faptul ca prin cadere a intrat in om stricaciunea si aceasta se transmite din generatie in generatie la nasterea fiecarui copil.

Omul firesc avea in suflet doua lucrari, doua energii: una era logica, ratiunea; si cealalta era nous-ul, mintea, adica lucrarea rationala si lucrarea noetica/ intelegatoare a mintii. Prin lucrarea noetica vedeau slava lui Dumnezeu, iar prin lucrarea rationala descriau aceasta traire a slavei lui Dumnezeu. Prin cadere s-a intunecat aceasta lucrare noetica, lucrarea mintii, nu insa lucrarea rationala, si au pierdut comuniunea cu Dumnezeu, pentru ca nous-ul, acesti ochi ai mintii s-au intunecat.

Profetii, in Vechiul Testament, s-au nevoit, s-au luptat si si-au curatit ochii mintii (nous-ul), dar nu puteau sa biruiasca moartea, de aceea si coborau in Iad. Problema, cheia este cum se vor lumina ochii mintii – nous-ul – si cum se va delimita de aceasta stapanire a logicii. Pentru ca, asa cum spunea Parintele Ioannis Romanidis, prin cadere logica a acoperit nous-ul, ochii mintii. Profetul Moise a urcat pe Muntele Sinaiului si a vazut cu ochii mintii slava lui Dumnezeu. Si apoi cu partea rationala, logica, a redat aceasta traire. Insa a mers in Iad pentru ca nu putea sa biruiasca moartea. Biruirea mortii s-a realizat prin intruparea lui Hristos.

Avem, astfel, al saselea punct in care ni se explica cum vine Hristos, Isi asuma stricaciunea omului si biruieste moartea, ca sa biruiasca si pacatul si pe diavol. Si sa-l readuca pe om la starea de dinainte de cadere si sa-l ridice inca mai sus.

Hristos a invatat in pilde, a savarsit minuni, iar pe unii dintre ucenici i-a luat pe Muntele Taborului ca sa le arate slava Sa. A vrut sa arate ca mai intai trebuie sa ascultam invatatura Sa, sa o aplicam ca sa putem vedea minuni, dar scopul cel mai inalt e sa urcam pe Munte ca sa vedem slava Sa. Acesta este cel mai profund scop al vietii duhovnicesti. Si sa biruim mai intai moartea duhovniceasca pentru ca apoi sa biruim moartea trupeasca.

Al saptelea punct este acela ca lucrarea de mantuire se face inlauntrul Bisericii.

Biserica exista si in Vechiul Testament prin comuniunea prorocilor cu Cuvantul neintrupat. Dar era o biserica duhovniceasca. Prin intrupare, Biserica devine si trupeasca, devenim madulare ale Trupului lui Hristos. In ziua Cincizecimii apostolii au primit Duhul Sfant si au aflat tot adevarul. Hristos le-a spus:. “Va voi trimite pe Duhul Sfant care va va invata tot Adevarul”. Preotul, atunci cand face Proscomidia spune “Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se imparte si nu se desparte”.

In Biserica, prin Sfantul Botez si Sfanta Mirungere, omul devine biserica Duhului Sfant. Ce inseamna aceasta? Aceasta inseamna ca inlauntrul existentei sale, in inima sa, se activeaza aceasata lucrare noetica a mintii si se ajunge la rugaciunea neincetata. Trupul omului este o biserica. Dupa cum Biserica are in adanc, in spate Altarul si Sfanta Masa, la fel si in adancul inimii omul are un Altar, o Sfanta Masa, unde se savarseste Sfanta Liturghie. Si acolo se savarseste o Liturghie launtrica neintrerupta. Prin urmare, pe de o parte, omul se intoarce la starea de dinainte de cadere, dar urca si mai sus pentru ca in inima sa se savarseste neintrerupt o Dumnezeiasca Liturghie. Exista o rugaciune care se face prin cuvant, logica si exista o rugaciune noetica, intelegatoare a mintii, care se face in inima. Cand omul ajunge la aceasta stare inseamna ca a ajuns la vindecare. Trebuie ca omul sa ajunga in starea de a avea inlauntrul sau dragostea de Dumnezeu. De aceea Parintii Biserici si Parintele Ioannis Romanidis citand pe Parintii Bisericii spun ca exista trei trepte ale vietii duhovnicesti: curatirea mintii, curatirea inimii si indumnezeirea. Dupa cum avem si in impartirea unei biserici: exista pronaosul – starea de curatie a mintii -, naosul – luminarea – si Sfantul Altar, care reprezinta stadiul de indumnezeire.

Spunea, de asemenea, Parintele Ioannis Romanidis, tocmai pentru ca era un teolog cu viata ascetica, un teolog nevoitor, spunea ca Biserica poate fi vazuta din doua perspective: una pozitiva si alta negativa. Aspectul pozitiv este hristologia, care ne arata Cine este Hristos. Aspectul negativ presupune sa intelegem cine este diavolul si cum putem sa ne luptam cu el. Pe masura ce omul invata cum sa se lupte cu diavolul si se nevoieste in aceasta lupta, in aceeasi masura atinge si cunoasterea lui Hristos si intelege aspectul pozitiv al Bisericii. De aceea omul, de-a lungul intregii sale vieti, trebuie sa se lupte cu diavolul si astfel ajunge sa Il cunoasca pe Hristos.

Este foarte important sa intelegem ca harul lui Dumnezeu patrunde inlauntrul omului, inlauntrul inimii sale, are loc o intrepatrundere, o amestecare a Harului cu omul, cata vreme diavolul il lupta pe om din afara, el ramane in afara si de aceea se spune ca Sfintii il cunosc pe diavol tocmai prin aceasta despartire pe care o pune. Viata noastra in Biserica are un parcurs de la starea de rob la cea de naimit pana la cea de fiu al lui Dumnezeu. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca erezia presupune refuzul de a urma metoda, de a urma calea aceasta de indumnezeire a omului. Sa ne gandim ca fiecare stiinta are o metoda a sa bine stabilita, daca nu urmezi aceasta metoda nu ajungi la rezultatul dorit. Calea Bisericii este curatirea, luminarea si indumnezeirea. Atunci cand omul refuza sa urmeze aceasta cale ajunge sa rationeze despre Dumnezeu. Si in acest rationament intra logica lui cazuta si inchipuirea, si de aceea se ajunge la erezie. Si spunea ca oamenii ajung eretici atunci cand nu au profeti, proroci care sa ii invete drumul catre Dumnezeu.

Al optulea punct arata ca viata eshatologica nu este viata de dupa moarte si de dupa A Doua Venire, ci este viata intru Hristos.

Multi spun ca vom trai zilele din urma, eshatologia, dupa a Doua Venire a lui Hristos. Aceasta este o greseala. In Apocalipsa se spune ca Hristos este primul si ultimul. In Hristos, prin intrupare, sfarsitul istoriei – eshatologia a intrat in istorie. Astfel, prin Hristos Imparatia lui Dumnezeu a intrat in istorie si oamenii pot deveni partasi ai acestei Imparatii a lui Dumnezeu. Astfel, sfintii care au vederea lui Dumnezeu Il vad pe Hristos si au ajuns la eshaton, au ajuns la sfarsit. Aceasta se numeste Prima Inviere. Iar a Doua Inviere va fi la a Doua Venire, cand toate trupurile vor invia. Sfintii vad lumina necreata prin indumnezeire, fiind indumnezeiti. Este ceea ce cantam in Doxologie –“in Lumina Ta vom vedea Lumina”. Traim, deci, in lumina Duhului Sfant si astfel vom vedea Lumina.

Punctul al noualea: Raiul si iadul exista din perspectiva omului, nu din perspectiva lui Dumnezeu.

Nu Dumnezeu a creat Raiul si Iadul, Dumnezeu este Lumina si lumineaza intreaga lume. Lumina necreata are doua insusiri: si lumineaza, si arde. Unii sunt luminati, altii ard. Astfel, Dumnezeu se impartaseste ca Lumina necreata si cei care nu sunt capabili sa-L primeasca se ard. Daca cineva are ochi bolnavi care nu sunt capabili sa vada lumina, atunci se ard. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca Hristos, vorbind despre iad, uneori il numeste intuneric, iar alteori foc. Insa acolo unde exista intuneric nu este foc. Acolo unde este foc nu exista intuneric. Ceea ce inseamna ca Iadul nu este nici intuneric, nici foc asa cum le intelegem noi. Dumnezeu iubeste pe toti oamenii, si pe drepti si pe pacatosi si le trimite harul Sau. Cei care s-au vindecat in aceasta viata vor primi harul lui Dumnezeu ca lumina. Cei care nu s-au vindecat nu vor trai harul ca lumina, ci ca foc. De aceea, focul Iadului nu este creat, este necreat. Acest lucru este foarte bine reprezentat in iconografie, in reprezentarile Judecatii de Apoi. Din acelasi tron al lui Dumnezeu iese si lumina care nu se stinge si focul care arde. Din tronul lui Hristos izvoraste acest rau foc, care ii arde pe pacatosi, ceea ce inseamna ca este un foc necreat.

De aceea in Biserica toti trebuie sa ne luptam, sa ne nevoim, sa ne vindecam ca sa putem sa primim harul lui Dumnezeu ca lumina, nu ca foc. Acest lucru se realizeaza cu Dumnezeiasca Impartasanie. Cei care se pregatesc dupa cuviinta primesc Impartasania ca lumina, cei care nu se pregatesc dupa cuviinta primesc Impartasania ca foc.

Sfintii, in Imparatia lui Dumnezeu nu vor cunoaste o stare statica, de beatitudine cum este descrisa la Fer. Augustin, ci vor cunoaste o inaintare continua in Imparatia lui Dumnezeu. Va exista o miscare continua, cata vreme pacatosii se vor impietri si nu vor cunoaste aceasta inaintare si cunoastere in lumina lui Dumnezeu.

Al zecelea punct: Parintele Ioannis Romanidis spunea ca prin intruparea Sa, Dumnezeu a intrat in istorie.

Biserica traieste in istorie si o sfinteste, istoria nu se va incheia niciodata, ci se va transfigura. Sunt unii care sustin ca dupa A Doua Venire, se va incheia istoiria, ceea ce este eronat. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca istoria nu se va incheia, ci se va transfigura. Sfintii aveau aceasta traire si foloseau elemente ale mediului cultural, ale epocii ca sa o exprime, fie prin scrieri, fie prin versuri. Au preluat elemente din cultura ebraica, din cea elenista si din cea romana. Si au preluat aceste elemente doar ca sa exprime Revelatia, nu ca sa conceapa o noua invatatura. La fel si Biserica, ea creeaza cultura, dar nu este cultura. Scopul Bisericii este sa il conduca pe om la cuvinte necreate, nezidite si la intelesuri necreate. Insa aceasta traire se exprima, se reda prin elementele culturii, epocii respective. In primul mileniu exista o traditie unitara a Bisericii, atat in Rasarit, cat si in Apus.

Dar incet incet s-a creat teologia scolastica care a a dat prioritate nu atat nous-ului – ochilor mintii, cat ratiunii. Au abandonat aceasta metoda de cunoastere a lui Dumenzeu care este curatirea, luminarea si indumnezeirea, adica au inlaturat isihasmul ortodox. Si s-au limitat la rationamente despre Dumnezeu. Si asa au ajuns la multe erezii. Apoi au aparut protestantii care, la randul lor, au refuzat, s-au indepartat de tot ce inseamna traditie scolastica si au ajuns la un soi de moralism.

Astfel, in Occident avem scolastica catolicilor si moralismul protestantilor. Traditia Ortodoxa se intemeiaza pe isihasm, care este calea de cunoastere a lui Dumnezeu. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca daca un student la Medicina nu invata corect metoda de a face o operatie, va omori pe oameni. De asemenea, si astronomul, daca ca sa vada astrele, trebuie sa foloseasca telescopul. Daca foloseste microscopul ca sa vada astrele nu va vedea nimic, pentru ca microscopul trebuie sa vada microbii, nu astrele. De aceea are un mare rol metoda de a ajunge la teologie”.