Cuviosul Ioan Krestiankin: CUVANT DESPRE FAPTA BUNA MARUNTA: “Binele mărunt este mult mai necesar, mult mai fiinţial lumii decât cel măreţ”

12-10-2016 Sublinieri

arhimandrid_Ioann_Krestjankin05

Vedeti si:

faff9-cupofcoldwater

Cuvânt despre fapta bună măruntă

Mulţi consideră că este foarte greu să trăiască con­form credinţei şi să împlinească voia lui Dumnezeu. În realitate acest lucru este foarte uşor. Trebuie doar să fim atenţi la detalii mărunte, la „fleacuri”, şi să ne străduim să nu cădem în cele mai mici şi mai uşoare greşeli.

Aceasta este calea cea mai simplă de a intra în lumea duhovnicească şi de a ne apropia de Dumnezeu.

De obicei, omul crede că Creatorul lui îi cere fapte măreţe, un spirit de sacrificiu extrem, o anulare totală a propriei personalităţi. Astfel, omul ajunge să se sperie atât de mult de aceste gânduri, încât începe să-i fie frică să se apropie în vreun fel de Dumnezeu, se ascunde de El ca Adam atunci când a greşit şi, neîncercând măcar să înţeleagă mesajul Cuvântului lui Dumnezeu, îşi spune:Oricum nu pot să fac nimic pentru Dumnezeu şi pen­tru sufletul meu, mai bine să stau mai departe de lumea duhovnicească, fără a mă mai gândi la viaţa veşnică sau la Dumnezeu. Voi trăi aşa cum voi putea“.

Chiar la intrarea în lumea duhovnicească există un soi de „hipnoză a faptelor măreţe” („trebuie să fac ceva măreţ sau nimic“). Astfel, oamenii ajung să nu mai facă nimic pentru Dumnezeu şi pentru sufletele lor. Este ui­mitor: cu cât omul este mai atent la lucrurile mărunte, cu atât mai mult el tinde să fie anume în aceste lucruri „ne­însemnate” onest, curat şi credincios lui Dumnezeu. Fie­care om care vrea să se apropie de împărăţia lui Dum­nezeu, trebuie să-şi însuşească atitudinea corectă faţă de lucrurile mărunte.

Cel ce vrea să se apropie” – aici se şi ascund toate problemele întâlnite pe făgaşul căutărilor religioase ale omului. De obicei, el ar vrea să intre în împărăţia lui Dum­nezeu într-un mod cu totul neaşteptat pentru el însuşi, printr-o manieră magică sau pe merit, printr-o nevoinţă anume. Dar nici una, nici cealaltă nu duc la descoperirea autentică a lumii superioare.

Omul nu poate ajunge la Dumnezeu printr-o manieră magică, rămânând pe pământ străin de interesele faţă de împărăţia lui Dumnezeu. El nu poate cumpăra comorile împărăţiei Cereşti prin nişte fapte exterioare. Faptele sunt necesare pentru a înrădăcina mai bine în om viaţa duhovnicească, psihologia cerului, voinţa luminată, in­tenţiile bune, o inimă dreaptă şi curată, iubirea nefăţar­nică. Tocmai prin fapte mărunte, săvârşite zilnic, toate acestea încolţesc şi se înrădăcinează în om.

[…]

3040651Aş vrea să atrag o atenţie deosebită fiecărui om asupra lucrurilor foarte mici, extrem de uşoare, dar şi esenţiale pentru el.

Iar cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu se va pierde plata sa” (Mt. 10, 42).

Acest cuvânt al Domnului reprezintă formula supe­rioară care arată importanţa binelui mărunt. In vremu­rile Mântuitorului, Palestina nu era un deşert, aşa ca în zilele noastre. Ea era o ţară înfloritoare, îndestulată cu umiditate, şi de aceea, un pahar cu apă rece reprezenta o cantitate neînsemnată [pentru localnici], dar destul de preţioasă pentru persoanele care călătoreau mai mult pe jos. Dar Domnul nu se limitează doar la aceasta, la a le indica importanţa unui lucru mărunt – un pahar cu apă rece, El mai adaugă că acesta trebuie să fie dat măcar „în nume de ucenic“. Acesta este un detaliu remarcabil. Ar trebui să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra lui. În viaţă, cele mai bune fapte trebuie făcute întotdeauna în numele lui Hristos, în numele Domnului.

Binecuvântat este cel (ceea) ce vine” -în orice pri­vinţă – „în numele Domnului (Ps. 112, 26), în numele lui Hristos. Duhul, numele lui Hristos, conferă tuturor lucrurilor şi faptelor o valoare veşnică, oricât de mici ar fi acestea.

Şi orice dragoste umană jertfelnică, pe care există pecetea iubirii lui Hristos, face să fie important şi pre­ţios orice cuvânt, orice gest, orice lacrimă, orice zâmbet, orice privire a omului. Iată că Domnul ne spune cu cla­ritate că fapta bună măruntă, care nici nu a fost măcar săvârşită în numele Lui, ci doar în numele unui ucenic de-al Său, reprezintă o mare comoară în veşnicie.

Evident că faptele noastre bune pot fi, şi adesea sunt, egoiste, pătrunse de o viclenie ascunsă. Domnul ne arată acest lucru şi ne recomandă să îi invităm în ca­sa noastră nu pe cei care ar putea să ne răsplătească printr-o invitaţie asemănătoare, ci persoanele care au nevoie de ajutorul, sprijinul şi încurajarea noastră. Une­ori musafirii noştri sunt sursa slavei deşarte, a calom­niilor şi a variatelor vanităţi. Cu totul altceva presupune o conversaţie prietenoasă, de calitate. Aceasta este bine­cuvântată, ea întăreşte sufletele şi le face mai persis­tente în bine şi în adevăr, pe când cultul comunicării perfide din lumea modernă este o boală care distruge acum oamenii şi civilizaţia.

In orice act de comunicare umană ar trebuie să fie prezent numaidecât Duhul cel bun al lui Hristos, fie în manifestarea lui evidentă, fie în mod ascuns. Această prezenţă tainică a Duhului lui Dumnezeu, în contextul unui dialog uman simplu şi bun, creează acea atmosferă de „ucenicie” despre care ne vorbeşte Domnul.In nu­me de ucenic” – aceasta este prima treaptă în comuni­carea cu o altă persoană, făcută „în numele Domnului Iisus Hristos însuşi“…

Există multe persoane care, încă necunoscându-L pe Domnul şi nici admirabila relaţie cu o altă persoană, care poate fi clădită „în numele Lui“, deja au dobândit în re­laţiile lor această comuniune umană pură, care îi apro­pie de Duhul lui Hristos. Pe această primă treaptă a binelui, pe care Domnul a prezentat-o sub forma oferirii unui pahar de apă „în nume de ucenic“, ar putea să ajun­gă mulţi sau chiar toţi, precum şi să înţeleagă literal aces­te cuvinte ale lui Hristos şi să se străduiască să-l ajute pe orice om. Nici un moment al unei asemenea atitudini nu va fi uitat înaintea lui Dumnezeu, precum nici o singură pasăre mică nu este uitată înaintea Tatălui ceresc (vezi Lc. 12, 6).

Dacă oamenii ar fi fost înţelepţi, toţi ar fi aspirat să-şi asume această lucrare mică şi foarte uşoară, prin care şi-ar fi putut agonisi o comoară veşnică. Marea salvare a oamenilor constă în faptul că ei se pot împărtăşi din pomul vieţii, prin intermediul celui mai neînsemnat al­toi: fapta bună. Nu este deloc necesar să altoim o tulpină întreagă de măr roditor la mărul cel sălbatic. Este suficient să luăm un altoi mic şi să-l alipim de una dintre ramu­rile puietului sălbatic.

De asemenea, pentru a dospi un vas de aluat, nu tre­buie să îl amestecăm cu o cantitate similară de drojdie. Este de ajuns să punem doar puţină drojdie şi întregul aluat va dospi. La fel se întâmplă şi cu faptele bune: cea mai mică dintre ele poate produce efecte majore. Iată de ce nu trebuie să ignorăm faptele bune mărunte, spunându-ne: „De vreme ce nu pot face vreo faptă bună mare, nu mă voi îngriji deloc să fac fapte bune“.

Cât de importantă este pentru un om o faptă bună măruntă, o demonstrează incontestabil chiar însăşi fap­tul că răul cel mai mic este extrem de dăunător pentru el. Să presupunem că mi-a intrat un fir de praf în ochi -ochiul meu nu mai este în stare să distingă nimic, chiar şi cu celălalt ochi îmi vine greu să văd ceva. Un rău mic, căzut ca firul de praf în ochiul sufletului, îl abate pe om imediat de pe drumul vieţii. Ni se pare un fleac a scoate din ochiul nostru fizic sau al altuia, ori chiar din cel su­fletesc, acest fir de praf, dar acest act reprezintă un bine, fără de care nu am putea trăi.

Intr-adevăr, binele mărunt este mult mai necesar, mult mai fiinţial lumii decât cel măreţ. Fără faptele bune măreţe oamenii ar putea trăi, pe când fără cele mărunte nu. Omenirea piere nu din cauza insuficienţei faptelor bune măreţe, ci din pricina lipsei celor mici. Binele măreţ nu este decât acoperişul care se sprijină pe pereţii con­struiţi din cărămizile binelui mărunt.

Aşadar, Creatorul i-a încredinţat omului să împli­nească pe pământ cele mai mici, cele mai uşoare fapte bune, El însuşi luându-şi angajamentul să le realizeze pe toate cele mari. Şi aici, prin cel care realizează bi­nele mărunt, Domnul însuşi îl făureşte pe cel măreţ. Binele nostru mic Creatorul îl transformă într-un bine mare. Dacă Dumnezeul nostru este Cel care a creat totul din nimic, oare El nu este capabil să facă ceva măreţ din ceva foarte mic?

Precum mişcării pe verticală i se împotrivesc aerul [prin presiunea atmosferică] şi pământul [prin gravi­taţie], astfel şi oricărui, chiar şi celui mai neînsemnat şi uşor bine, i se împotriveşte rutina. Această stare de iner­ţie a fost ilustrată de Mântuitorul într-o pildă foarte scurtă: „nimeni, bând vin vechi, nu voieşte de cel nou, căci zice: E mai bun cel vechi (Lc. 5, 39). Orice om care locuieşte în lume este legat de cele cu care s-a obişnuit. El s-a obişnuit cu răul, îl consideră starea sa normală de exis­tenţă, iar binele i se pare nefiresc, constrângător şi im­posibil de realizat pentru el. Dacă omul s-ar fi obişnuit cu binele, el l-ar înfăptui nu pentru că trebuie făcut, ci pentru că nu ar putea să nu-l facă, aşa precum omul nu poate să nu respire, iar pasărea să nu zboare.

O persoană bună din punct de vedere mental se în­tăreşte şi se mângâie în primul rând pe sine însuşi. Şi acest lucru nu este sub nici o formă egoism, aşa cum cred unii pe nedrept, nicidecum! Aceasta este o manifes­tare firească a binelui lipsit de viclenie, care îi aduce o bucurie duhovnicească superioară celui care îl săvâr­şeşte. Binele autentic întotdeauna îl mângâie în profun­zime şi cu o puritate neîndoielnică pe cel care-şi uneşte sufletul cu el. Nu poţi să nu te bucuri atunci când ai ie­şit din obscuritatea subterană la lumina soarelui, la fru­museţea spaţiilor verzi şi la adierea mirosului îmbătător al florilor. Nu putem să-i reproşăm unei persoane că: „Tu eşti egoist, fiindcă te bucuri de propria bunătate“. Aceasta este singura formă de bucurie lipsită de egoism: bucuria binelui, bucuria împărăţiei lui Dumnezeu. Prin această bucurie omul se va mântui de rău, el va vieţui cu ea în veşnicie cu Dumnezeu.

Unei persoane care nu a experimentat bunătatea adevărată, aceasta i se pare un chin zadarnic, ce nu folo­seşte la nimic… Există o stare de linişte falsă, din care omului îi este dificil să iasă. Precum copilului îi vine greu să iasă din burta mamei în această lume, aşa şi unui prunc duhovnicesc îi este dificil să se rupă de trăirile şi gândurile sale mărunte, canalizate doar spre procurarea unui folos egoist pentru propria persoană, şi să le în­drepte în direcţia îngrijirii de o altă persoană, de care nu este legat în vreun fel.

Convingerea că starea cea veche, cunoscută şi obiş­nuită, este întotdeauna mai bună decât una nouă, necu­noscută, este caracteristică fiecărui om neluminat. Pe când cei care au început să crească [duhovniceşte], păşind pe drumul foamei şi a setei de adevărul lui Hristos şi a sărăciei cu duhul, încetează să-şi mai deplângă starea de înapoiere şi imobilitatea viselor lor, dobândite şi însu­şite de-a lungul vieţii… Umanitatea renunţă cu greu la cele cu care s-a obişnuit. Pe de altă parte, probabil că toc­mai acest fapt o şi păzeşte de o obrăznicie nestăpânită şi de căderea într-un abis mai mare. Picioarele blocate în mlaştină îl împiedică uneori pe om să se arunce cu capul în beznă, dar mai adesea se întâmplă ca mlaştina să-l îm­piedice pe om să urce pe muntele Teofaniei sau, cel puţin, să iasă la pământul tare al ascultării cuvântului lui Dumnezeu.

Prin fapte mici, uşoare, făcute cu o lejeritate neobiş­nuită, omul se deprinde din ce în ce mai mult cu binele şi începe să-i slujească fără să vrea, dar din inimă, sincer, şi astfel intră în contact tot mai mult cu atmos­fera binelui, prinzând rădăcini în noul tărâm – cel al binelui. Rădăcinile vieţii omeneşti se adaptează cu uşu­rinţă la acest sol al binelui şi curând ajunge să nu mai poată trăi fără el. Aşa se mântuieşte omul: de la ceva mic provine ceva mare. Cel credincios în puţine ajunge să fie credincios în multe (vezi Lc. 16,10).

De aceea, eu nu înalţ un imn de laudă binelui, ci faptului cât de mic şi insignifiant este el… Nu doar că nu vă mustru pentru faptul că sunteţi preocupaţi de lucruri mărunte în săvârşirea binelui şi că nu vă asumaţi vreun sacrificiu măreţ, ci, dimpotrivă, vă rog să nu vă mai gân­diţi la nici un fel de sacrificii măreţe, dar în nici un caz să nu neglijaţi lucrurile mărunte dintr-un bine făcut.

Vă invit, dacă doriţi, să nu vă lăsaţi cuprinşi de o fu­rie nestăpânită decât într-o situaţie excepţională, dar să nu vă mâniaţi din cauza unor lucruri mărunte pe fratele vostru în zadar” (Mt. 5, 22).

Inventaţi orice minciună doriţi într-o problemă care vă depăşeşte, dar nu-i spuneţi fratelui vostru neade­vărul în viaţa de zi cu zi. Vi se pare un fleac, dar încer­caţi să procedaţi aşa, şi veţi vedea urmările.

Lăsaţi la o parte toate dezbaterile legate de este sau nu permis să fie omorâţi milioane de oameni – femei, copii şi bătrâni – şi încercaţi să vă manifestaţi simţul moral în „fleacuri”: nu mai omorâţi niciodată persoana aproapelui vostru, prin cuvânt, prin aluzie sau gesturi, căci binele constă în a te abţine de la rău. Astfel, prin lu­crurile mărunte, veţi putea cu uşurinţă, pe neobservate şi lejer, să realizaţi multe.

Vă vine greu să vă treziţi noaptea pentru rugăciune? Rostiţi-o dimineaţa. Dacă nu puteţi acasă, cel puţin atunci când vă îndreptaţi la locul de muncă şi mintea vă este liberă. Spuneţi Tatăl Nostru, şi fie ca toate cuvintele aces­tei rugăciuni scurte să capete un ecou în inima voastră. Iar înainte de somn, faceţi-vă semnul crucii, încredinţându-vă din toată inima în mâinile Tatălui ceresc. Aceste lucruri sunt extrem de uşor de făcut.

Şi daţi, daţi apă fiecăruia care are nevoie de ea, oferiţi-i un pahar plin de simplă implicare oricărui om care are nevoie de ea. Această apă se găseşte oriunde, curg râuri întregi, nu vă fie frică, nu va seca izvorul; oferiţi-i fiecăruia câte un pahar.

O, minunată cale a împlinirii faptelor mici, ţie îţi înalţ un imn! Oameni buni, împrejmuiţi-vă, înconju­raţi-vă cu fapte bune mărunte, cu lanţul sentimentelor, al gândurilor, al cuvintelor şi al faptelor bune mici, uşoare, simple, care nu vă costă nimic.

Să lăsăm cele mari şi grele celor care le iubesc, iar nouă, cei care încă nu le-am îndrăgit pe acelea, Domnul din milostivirea Sa ne-a lăsat pretutindeni, precum sunt apa şi aerul, o dragoste măruntă [pe care o putem trăi].

(din: Arhim. Ioan Krestiankin, Unui fiu duhovnicesc necunoscut, Editura Doxologia, 2016)

ioan-krestiankin-arhim-unui-fiu-duhovnicesc-necunoscut-14881

Legaturi:

Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­triveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când renunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe cei­lalţi.

[…]

– Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profun­zimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iu­beşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mâ­năstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adân­cul oceanului. Deve­nirea noastră ca fiinţe uma­ne este imposibilă fără dra­gostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e ine­pui­zabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, ac­tivăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Tră­im o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la devenire. Nu ne iubim îndeajuns.

[…]

– Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie umplute de prezen­ţă, de sens, de mister, de fru­mu­seţe şi de bucurie.

– Se spune că bucuria adevă­ra­tă e profundă şi, cu toa­te astea, se dove­deşte trecă­toa­re. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

– Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii acesteia, nu tre­buie să o că­utăm ca pe o eva­dare. Nici măcar nu tre­buie să o căutăm! Oamenii cu ade­vărat fericiţi nu ştiu că sunt feri­ciţi, fiindcă îşi mă­soară fericirea în fericirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celă­lalt. Fericirea vine sin­gură. Şi vine ca un dar pentru cei ca­re ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dum­nezeu. Toate aceste piscuri înăl­ţătoare de fericire, care apar fulgurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte interme­diare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace “pe care nimeni nu o va lua de la noi”. Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.

De obicei credem că Dumnezeu vrea ca noi să facem tot felul de lucruri pe care noi să ni le alegem, cine ştie ce asceză, cine ştie ce lucrări mari, să facem noi ceva, să ne gândim noi cumva. Şi petrecem de multe ori o viaţă întreagă gândindu-ne: “Oare ce trebuia să fac eu…? Oare care era calea mea să mă mântuiesc? Oare ce trebuia să fac special?” Şi ne luăm câteodată pe umeri câte o greutate mare, eu ştiu, să ţinem pe cineva bolnav în casa noastră, să facem noi tot felul de eforturi, găsim noi căi şi credem că asta e voia lui Dumnezeu şi încercăm s-o facem. Dar să ştiţi că prin acest text pe care l-am citit, voia lui Dumnezeu e mult mai simplă, nu trebuie să te gândeşti o viaţă: “Oare ce ar trebui să mă fac eu? Oare să mă fac avocat sau medic? Oare trebuie să fac aia sau aia ca să-i plac lui Dumnezeu şi să-L cinstesc pe Dumnezeu şi să lucreze Dumnezeu prin mine şi să Se bucure Dumnezeu?“. Nu! Lucrurile sunt mult mai simple! Dumnezeu ne spune prin acest text că în fiecare zi Dumnezeu ne va da o cruce, o încercare, ne va da să trecem prin ceva. Pe aceea pe care ne-o va da Dumnezeu s-o trecem cu “foarte bine“.

Parcă suntem în clasa a doua şi noi tot întrebăm: “Dar când sunt integralele şi derivatele? Vreau nişte chestii mari, serioase!“. Şi când îţi asumi asupra ta şi-ţi iei tu, care nu eşti la măsurile acelea, lucruri care sunt mai presus de tine, eu ştiu, cine ştie ce posturi mari, cine ştie ce osteneli peste măsură, să presupunem, de capul tău, atunci eşti ca un copil care în clasa a doua te apuci de trigonometrie sau ceva foarte greu. Şi se pot întâmpla mai multe lucruri:

– ori eşti de râs în faţa tuturor după ce te lauzi la toţi că vei face și vei drege și mai ales în faţa diavolului, care era un spectator ascuns, ca un intrus care totdeauna va râde de tine că te-ai dat cu capul de toţi pereţii şi va şti după aceea să zică: <Vezi? Nu te ajută Dumnezeu! Vezi? Nu te-a ajutat cu nimic!> şi te va duce la deznădejde;

sau

– te vei deznădăjdui și vei zice <A, eu nu sunt bun de nimic, nu sunt bun de creştin, nu voi putea niciodată să fac ce fac sfinţii…>.

Deci în primul rând deznădejde, după aceea necredinţă. Toate aceste stări în care nu reuşeşti să faci ceva te fac să cazi din credinţă. Credinţa ta, puţină câtă era, începe să se destabilizeze. Şi atunci, dacă nu sunt de făcut lucrurile acestea pe care ni le cere Dumnezeu – că tu-ţi închipui că ţi le cere…? Ţi le cere, dar nu acum! Nu la măsura asta! Este o creştere, este un timp! Părintele Arsenie Papacioc avea înţelepciune să zică Lasă timpul să treacă, în timp le vei face pe toate, nu te grăbi!”. Tot timpul insista pe aceasta!

Şi mi-am amintit de un monah, un părinte care a plecat în Muntele Athos şi avea atâta râvnă, după aceea a şi căzut, a ajuns să se căsătorească. Părintele Arsenie Papacioc a fost singurul care i-a zis: Ai prea multă râvnă! Părinte, e prea mult dintr-o dată, ia-o încet, ai timp până la 70 de ani!”. S-a întors foarte dezamăgit băiatul acela, a zis: „Auzi! Până la 70 de ani…? Eu vreau acum! Acum totul!”. Şi aşa s-a şi împlinit cuvântul părintelui Arsenie Papacioc, că în această osteneală de a face prea mult şi peste puteri, a venit diavolul, a căzut în deznădejde, a căzut în necredinţă până la urmă, văzând că nu poate. Era depăşit.

Deci Dumnezeu nu vrea să ne asumăm cine-ştie-ce lucruri, El vrea s-o luăm încetul cu încetul. Şi ce ne scoate Dumnezeu în cale, în fiecare zi cu crucea ei, s-o rezolvăm. Problema aia mică, de clasa a doua, a treia, s-o rezolvăm, s-o facem cât de bine posibil, cât de bine! Cu cât vei face mai multe, în cât mai mult zile, le vei trece cu bine, aşa vei trece cu uşurinţă din treaptă în treaptă, din măsură în măsură şi vei ajunge la lucruri la care nici nu te gândeai. Aşa cum, acum un an, ţi-era greu să ţii post două zile, acum poţi să ţii un post întreg! Dar atunci nu-ţi puteai imagina. Dacă atunci te forţa cineva să ţii, te revoltai, te învârtoşai, ziceai că creştinismul e o forţare şi nu-ţi place. Dar aşa, luând-o încetul cu încetul, ai ajuns să faci lucruri mari. Și o să faci lucruri și mai mari. Dar toate acestea la măsurile la care le-a rânduit Dumnezeu.

E o smerenie aici: să laşi cum vrea Dumnezeu. <Atât sunt eu acum! Dumnezeu îmi dă în fiecare zi prin ce să trec. Azi îmi scoate în cale un om nervos, mâine îmi scoate în cale un om supărat şi obosit şi să vedem cu ce-l pot eu ajuta, poimâine trebuie să fac nu-ştiu-ce şi să nu cârtesc atunci, în fiecare zi e altceva!> Şi tu zici: “Lucruri de-astea mici…? Asta-i viaţa creştinului…? Eu trebuie să fac lucruri mari!. Si te apuci tu să faci cine-ştie-ce lucruri sau te apuci să urci direct într-un copac prea înalt şi tu nu ştii să urci şi vei cădea. Aceasta este taina unei cruci a smereniei la care Dumnezeu ne cheamă.

Unul dintre înțelesurile Sfintei Cruci pentru Evanghelia de astăzi este aceasta: înălţarea ei în smerenie asupra vieţii tale şi ce-mi va da Dumnezeu aceea voi lua şi cum va socoti El voi face. Dacă El mi-a scos asta în cale, asta voi face! Cum se zice de samarineanul milostiv. Nu se zice că el căuta în toate părţile vreun om căzut să vadă dacă-l poate ajuta. Şi dacă Dumnezeu i-a scos în cale, el a făcut lucrul desăvârșit! S-a îngrijit, a făcut tot ce trebuia să facă! Aşa şi noi!

Cine va urma calea aceasta, aceasta este calea de mijloc, aceasta este calea împărătească, aceasta este calea care nu are extreme; extremele sunt ale diavolului. Extremele, şi a lâncezelii, şi a nepăsării, şi a unei râvne fără de măsură, fără ascultare, acelea sunt în slujba diavolului. Aceasta este calea de mijloc, dumnezeiască. Cine merge pe această cale nu va cădea. Va urca mei repede decât crede! Noi toţi am încercat să urcăm şi am zis: <Păi pe scara asta cu trepte aşa de mici să urc eu? Eu vreau să urc direct pe funie!> Şi ne străduim de ani întregi să tot urcăm pe funie şi tot cădem şi ne frângem mâinile şi picioarele căzând de la înălţimi mari și iarăşi încercăm pe aceeaşi funie. Dar urcaţi-vă pe treptele acelea mici şi o să vedeţi că ele cresc tot mai mult! Cresc, cresc, la măsurile la care și sufletul nostru, și picioarele noastre duhovnicești se învaţă să facă paşi mai mari, mai mari, mai mari.

[…] Şi zice Dumnezeu: Cel ce va primi prooroc în nume de prooroc, cu plată de prooroc va fi primit în Împărăția Cerurilor. Ce înseamnă asta? Sfântul Ioan Gură de Aur zice: că toţi, într-un fel sau în altul, avem acest dar al profeţiei. Toţi au primit acest dar al proorociei prin ceea ce le-a dat Dumnezeu o dată cu Sângele Său de pe Golgota, o dată cu primirea Botezului, o dată cu Împărtășania. Toţi creştinii. Oricare, într-un fel sau altul, are această demnitate proorocească pe care Dumnezeu i-a dat-o din nou. Tu, dacă vei primi pe fratele tău ca pe un prooroc, deşi poate el nu este, deşi poate crezi că el nu are acest dar al profeţiei, adică nu vede dincolo de geana veacului acestuia, nu i se proptesc în gene zorii veacului ce va să fie, nu i se propteşte nimic în ochii duhovniceşti, poate s-a închis cu totul, s-a aplatizat, a obosit, dar este şi el om cum este, este fiu al lui Dumnezeu și are această demnitate proorocească estompată, ascunsă, închisă sub lacăte grele de la Botez, nebăgată în seamă. Dar cine va primi pe unul dintre aceştia şi va cinsti în casa sa pe unul dintre aceştia, ca pe un prooroc, cu plată de prooroc îl va primi Dumnezeu în ceruri. Vă daţi seama? De fapt, ni se spune: cel ce poate să-şi curăţească ochii săi – adică noi – şi ne putem curăţa ochii noştri atât de mult încât pe aproapele nostru să-l primim ca pe un prooroc al lui Dumnezeu, ca pe omul lui Dumnezeu, chiar dacă acela e Ion al lui Vasile din capul satului şi care n-a făcut prea multă treabă în viaţă sau nu-ştiu-ce. Şi, deci, nu în nume de demnitar, nu în nume de stăpânitor al locului, ci aşa cum l-a lăsat Dumnezeu şi i-a dat acest dar prin botez și pe care omul nu-l activează, nu-l lucrează, dar asta-i altceva. Deci dacă pe acest om tu-l primeşti cu ochi curaţi în casa ta şi-l cinsteşti cum l-ai cinsti pe Proorocul Ilie, dacă aţi afla că vine în casa voastră, cu câtă cinstea aţi umbla şi l-aţi servi şi l-aţi întreba dacă mai are nevoie de ceva. Și Dumnezeu ne vădeşte în ultimul verset: Şi dacă pe unul dintre aceştia mici îi veţi primi în nume de ucenic, – că despre aceştia mici vorbea şi înainte, nu erau proorocii cei mari, nu erau drepţii cei mari care se vădesc şi se cunosc, în faţa cărora se pleacă şi cei mai nepăsători. Ca şi Sfântul Ioan Maximovici, intrând într-o vestită închisoare americană în care erau închişi cei condamnaţi pe viaţă, numai plimbându-se pe acolo, printre zăbrelele acelea, că a trebuit să meargă la un ortodox să îl spovedească, cei care stăteau și de obicei aruncau cu conserve în cei care treceau şi-i înjurau şi vorbeau urât, au tăcut toţi văzând curăţenia, smerenia, dragostea, nu ştiu, au tăcut toţi şi au început să plângă. Acei criminali au văzut pe dreptul din el, l-au cunoscut, ei nefiind ortodocşi. Aşa cum tot acelaşi Sfânt Ioan Maximovici se plimba pe un bulevard din Paris şi oameni care se pierduseră – că mulţi francezi s-au îndepărtat foarte mult, de la revoluţia franceză a fost o îndepărtare foarte mare, veneau şi se aplecau: „Binecuvântează!” – nu ştiau nici ei ce cer, dar simţeau o sete să-i binecuvânteze acel om, un bătrânel care de multe ori umbla desculţ; el, arhiepiscop, iar mitropolitul îi dădea canon să umble cu pantofii în picioare, iar el și-i punea în traistă şi umbla cu pantofii ca să plinească cuvântul, şi tot desculţ umbla, câteodată, nu întotdeauna. Dar acei oameni simţeau pe drept, simţeau dreptul. Amintiţi-vă cum L-au simţit pe Hristos acei ostaşi nepăsători care s-au dus să-L aresteze şi când L-au văzut n-au putut, pentru că au spus că nici un om n-a vorbit vreodată aşa. Au simţit în adâncul inimii lor Dreptul lui Dumnezeu, L-au simţit, n-au putut să facă nimic. Ei, nu vorbeşte despre aceştia Dumnezeu când spune Cel ce va primi pe drept în nume de drept, cu plată de drept va fi primit în Împărăția Cerurilor. Cel ce va primi prooroc în nume de prooroc, cu plată de prooroc va fi primit în Împărăția Cerurilor – de-asta spune în nume de…, că n-ar mai trebui Dumnezeu să repete aşa. Unii ar vrea să pară drepţi, prooroci, adică cunoscători, dar nu sunt; şi dacă tu-i primeşti aşa, cu ochi curaţi, nejudecându-i, auziţi: cu nume de drept va fi primit în Împărăţia Cerurilor. Auziţi! Asta e o a doua cale spre sfințenie, care nu implică neapărat o propovăduire de tipul acela apostolic. Şi aceasta, într-un fel, implică şi propovăduirea aceea, pentru că, vrând-nevrând, o să devii cunoscut, o să se vadă, n-ai cum să nu sari în ochii oamenilor când poţi privi aşa de curat pe celălalt; nu mai poţi sta în întuneric, eşti ca o făclie pusă în sfeşnic în mijlocul casei, ca o cetate pe vârful muntelui din moment ce priveşti aşa, începi să te schimbi şi eşti cunoscut de oameni.

Şi zice: Nu numai pe el dacă-l primeşti ca prooroc şi ca drept – că ce cinstire îi dăm noi dreptului şi proorocului – ci nici măcar nu trebuie să-i daţi lucruri mari, ci dacă un pahar cu apă, ca unui ucenic – ucenic se referă că te duci în casa unui meşter vestit şi ucenicii de acolo fug, trebăluiesc. Şi tu zici: <Băi, unde e şeful tău?>, îl iei tare pe ucenic, <Unde e cizmarul?>, un cizmar vestit. Cu şeful vorbeşti altfel, dar pe ucenic… Şi zice: Dacă un pahar de apă dai acestora mici – mici, ca unor ucenici, ca unor nebăgaţi în seamă – cu plată de ucenic vei fi primit în Împărăţia Cerurilor – adică pe cei nebăgaţi în seamă dacă măcar cu un pahar cu apă îi cinsteşti în numele lui Hristos, pentru că a spus El aşa, deci de dragul lui Hristos, pentru cuvintele Lui, pentru asta îl ţin şi pe acela de prooroc, pentru asta îl cinstesc şi pe acela ca pe un drept, deşi văd că nu e prooroc şi nu este, dar eu ca şi unui drept şi ca unui prooroc mă adresez. Şi să ştiţi că toţi sfinţii au mers pe această cale, au privit pe celălalt cu nume de drept, l-au văzut ca pe un prooroc, toţi sfinţii, dar parcă mai mult Sfântul Serafim de Sarov care, văzând pe oricine, îi zicea: „Hristos a înviat, bucuria mea!”, îl vedea ca pe o bucurie, aşa cum noi unui om drept, unui om cuvios, unui om care ne-a ajutat mult, care s-a rugat pentru noi, care ne-a scos din ispite, din încercări, îi zicem „bucuria noastră” şi e o sărbătoare când ne întâlnim cu el, pentru Sfântul Serafim era o sărbătoare şi o bucurie întâlnirea cu fiecare om, pentru că el vedea în spatele chipului stâlcit, al feţei întunecate a omului, chipul dumnezeiesc şi darurile care nu s-au activat, nu s-au lucrat şi minunat era că la mulţi dintre aceştia se activau aceste lucrări când vedeau în ochii acelui om frumusețea lor lăuntrică, pe care ei n-o ştiau, că acel om se uită cu atâta bucurie la el, cu atâta încredere. Mulţi dintre ei s-au gândit, aşa cum unii dintre teologi, care explică întâlnirea dintre Hristos şi Zaheu vameşul, spun că nu se aud cuvinte mari pe care să le fi spus Hristos lui Zaheu, dar vedem cu câtă cinste îi vorbeşte Dumnezeu la început: Zaheu, coboară, că astăzi trebuie să rămân în casa ta…, nu: <Păcătosul, vameşule…, mai-marele răutăţilor, începătorule al corupţiei aici în Ierihon, coboară-te să vedem cu putem face cu tine!>. Şi se întreabă cei care scriu: oare cu ce ochi s-a uitat Dumnezeu la el în timp ce acesta, săracul, nu ştia cum să mai trebăluiască pe acolo, aduceţi, faceţi, dregeţi? Cu ce încredere, cu ce putere de a răzbate spre adâncul sufletului lui, ca să descopere ceea ce era cu adevărat el, nu Zaheu cel pocit de răutăţi şî de urâciunea păcatului, ci acel Zaheu, cum era el privit de Dumnezeu. Și Dumnezeu l-a văzut cu ochii aceia senini, curaţi, ai altui veac, şi s-a uitat în adâncul inimii lui şi acesta s-a trezit ca dintr-un somn adânc, pentru că s-a recunoscut mai mult în felul în care îl vedea Hristos decât în cum îl ştiau oamenii sau se ştia el pe sine. A zis: <Eu sunt acela!>, s-a întâlnit cu sine însuși, și-a văzut chipul lăuntric, s-a cunoscut pe sine. Fericit este cel ce se cunoaște pe sine, îşi cunoaşte păcatele, acesta mai mare este decât cel ce învie morţii. Adevărat, şi-a cunoscut Zaheu chipul atunci şi l-a văzut în Hristos.

Să încercăm să ne luminăm ochii, să ne curăţim ochii, ca pe ceilalţi, apropiaţii noştri, să-i cinstim ca pe profet, ca pe drept, ca pe un ucenic al lui Hristos şi cu plată de profet, cu plată de drept, cu plată de ucenic ne va primi Hristos în Împărăţia Sa. Amin”.

Este nevoie de marturisire…, nu atat in sensurile cele mai inalte, eroice, martirice, ci, pana acolo, in formele cele mai simple, obisnuite, cotidiene. Retinerea permanenta in exprimarea si impartasirea gandurilor, chiar si din motive care tin de “smerenie”, de “linistire” poate sa insemne o demisie de la faptuirea unui bine posibil si la indemana, mai ales atunci cand raul (si mai ales raul cel mai inselator, cel ascuns si deghizat in bine) se manifesta astazi atat de agresiv, de galagios, de omniprezent, cu consecinte distrugatoare la modul cel mai efectiv, concret…

Cuviosul Paisie vorbea de necesitatea unei manifestari de “prezenta” a crestinului in lume. E vorba de lucruri mici, de “a fi acolo”, de a spune PREZENT, de a arata ca… suntem (inca) si noi pe aici, ca gandim si simtim NORMAL, CRESTINESTE, pentru a reafirma inca o data, si inca o data , cu pace si durere, fara bravada si fara rautate, adevaruri simple. Da, pentru a marturisi chiar evidentele, da, pent ru a spune nimic mai mult decat ca albul… nu este negru, ca cerul nu e verde si ca 2+2… chiar fac 4! Pare banal, pare in plus, pare inutil, dar in lumea de astazi smintita, in-viclenita si invalatucita in confuzia cea mai de pe urma, ei bine nu, nu mai este de prisos!

In schimb, tacerea “smerita” in fata avalansei ucigase a raului, uneori poate fi o mare ispita, atunci cand prin cuvantul tau simplu, fara nimic agitat si isteric in el, poti intinde o mana: discret, dar eficace. Trebuie sa si vorbim, pentru a nu lasa sa moara lucrarea binelui, pentru a o sustine, pentru a da o marturie de rezistenta in fata nebuniei generalizate, a rasturnarii gandirii sanatoase si de bun-simt, a intoarcerii pe dos a valorilor lumii, pentru a tine faclia (sau macar lumanarea) aprinsa si a vadi ca binele real nu a pierit de tot din lume! Pentru a nu ne lasa singuri unii pe altii, pentru a da curaj si insufletire si altora mai slabiti, mai cazuti sau mai insingurati duhovniceste, care se pot debusola sau demobiliza foarte usor in fata avalansei de murdarie, de ticalosie, de irationalitate, de… duh al minciunii, sub toate formele posibile, de la cele relativist-laxiste pana la cele extremist-zelotiste.

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ioan Krestiankin

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “Cuviosul Ioan Krestiankin: CUVANT DESPRE FAPTA BUNA MARUNTA: “Binele mărunt este mult mai necesar, mult mai fiinţial lumii decât cel măreţ”

  1. Un fel de “reteta” a fericirii vesnice, ca si la Sfantul Apostol Pavel: “să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua. “

  2. Pingback: “Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt”. DE CE A INTRAT OMENIREA IN IURESUL UNUI RITM DE VIATA DEMONIC SI IN GOANA AMETITOARE? Care trebuie sa fie graba cres
  3. Pingback: Arhim. Ioan Krestiankin despre VREMURILE NOASTRE si MANTUIREA PRIN NECAZURI: “Ne aşteaptă vremuri mult mai dificile. Nu se poate să trăim acum fără discernământ”. CUM PUTEM REZISTA GROZAVIILOR VIITOARE SI DUHULUI APOSTAZIEI? “Mul
  4. Pingback: “Ce ar trebui să facă o persoană care a reuşit să învingă un obicei păcătos?” CUM SE POATE INTOARCE DUHUL NECURAT IN OM, IMPREUNA CU ALTE SAPTE DUHURI MAI RELE? | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT si cateva principii-trepte ale urcusului sau catre Dumnezeu: “NU DEVII MARE DECAT PRIN LUCRURILE MICI” si… NU TE INTOARCE INAPOI! Cat poate costa o singura clipa de ezitare si de neascultare? | Cuvântul Ortodo
  6. Pingback: Fericitul Parinte Ioan Krestiankin ne invata CE SA FACEM SI CUM SA NE RUGAM PENTRU CEI ADORMITI FARA POCAINTA, PENTRU CEI NEBOTEZATI (NEORTODOCSI) SI PENTRU SINUCIGASI: “Nici un suspin nu se va pierde…” | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: Interviu important cu PARINTELE CIPRIAN GRADINARU din Belgia despre FAMILIA DUHOVNICEASCA A PAROHIEI, NEVOINTA IN BISERICA, FRATIETATEA SI PRIETENIA DUHOVNICEASCA, SLUJIREA SI PURTAREA NEPUTINTELOR FRATILOR | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: CUM NE PRETUIM UNII PE ALTII CA MADULARE ALE ACELUIASI TRUP, CE RELATII (AR TREBUI SA) AVEM INTRE NOI IN BISERICA? Ne purtam de grija unii altora, ca frati intru Hristos? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate