CUVIOSUL SERAFIM ROSE – “UN OM AL INIMII”

2-09-2009 Sublinieri

pseraphimrose-privire.jpg

Necazul altuia sa-l port,

Greseala sa nu-i dau pe fata

Si mila aratand sa pot.

Acestea toate ma invata!

(Alexander Pope, Universal prayer, 1738)

După adormirea Părintelui Serafim, un admirator de-al său i-a descris cum nu se poate mai nimerit evoluţia duhovnicească:

„Părintele Serafim a purces la drum ca un mare gânditor, fiind superior multor oameni din vremea sa; însă a devenit un om al inimii, cu o adâncă milă faţă de oameni. Cu siguranţă că acest lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată fără convertirea sa la credinţa în Iisus Hristos în Biserica Ortodoxă”.

Ca tânăr filosof introvertit şi nefericit, Părintele Serafim începuse prin a căuta să cunoască, să înţeleagă, în sensul cel mai înalt. Căutând aceasta cu sinceritate, cu devoţiune şi chiar cu disperare, el a atras harul lui Dumnezeu; şi astfel, sporind în cunoaştere, sporea şi în dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de om. În cartea intitulată Mărturisirea unui pelerin aflăm o bună explicaţie a acestui proces:

„Prin cugetare, prin cercetarea cuvântului lui Dumnezeu şi prin însemnarea trăirii tale, trebuie să-ţi stârneşti în suflet o sete şi un dor – sau o „minunare” cum o numesc unii – care să-ţi aducă dorinţa nesăţioasă de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape şi mai deplin, de a pătrunde mai adânc în firea lor.

Iată cum grăieşte despre aceasta un scriitor duhovnicesc: Dragostea, spune el, sporeşte de obicei o dată cu cunoaşterea, şi este cu cât mai mare adâncul şi lărgimea cunoaşterii, cu atât mai multă va fi dragostea şi cu atât mai uşor ţi se înmoaie inima şi se deschide către dragostea lui Dumnezeu, privind mai cu sârguinţă către însăşi plinătatea şi frumuseţea firii dumnezeieşti şi a iubirii Sale faţă de oameni” .

O întrezărire a felului cum inima Părintelui Serafim se înmuiase şi se deschisese către dragostea lui Dumnezeu aflăm la fiica sa duhovnicească Solomonia. Puţin după adormirea lui, ea scria:

„Una dintre cele mai scumpe amintiri legate de Părintele Serafim este din timpul Vecerniei Duminicii Iertării de la începutul Postului Mare. Cred că îmi cea mai dragă pentru că l-am întrezărit stând cu sufletul înaintea lui Dumnezeu. Cine poate spune cum se frânge inima fiecăruia în necazul său, în dorul său după Dumnezeu? Noi nu ne vedem unii pe alţii în aceste clipe; numai Dumnezeu ştie. Dar, în timpul slujbei Vecerniei Duminicii Iertării, inimile noastre rostesc la unison prochimenul: Să nu întorci faţa ta de la sluga ta, căci mă necăjesc, degrab mă auzi. Ia aminte spre sufletul meu şi izbăveşte pre el (Ps 68, 20-21). Aş fi vrut, de era cu putinţă, să nu scriu pur şi simplu stihul acesta, ci, prin citirea sa, cititorul să poată auzi felul cum este cântat, ca o adânc-sfâşietoare cerere către Dumnezeu. Văd şi acum, de parcă ar fi fost ieri: Părintele Serafim stând în spatele altarului, şi – întrucât Glasul mai aparte ce se cânta nu ne era familiar – se auzea numai vocea lui, plină de blândeţe şi de smerită zdrobire de inimă. Vocea lui nu era plină de ceea ce s-ar numi emoţie, ci de ceva mult mai adânc – un simţământ duios – ceva te umplea de uimire.

Apoi şi-a dus pe nevăzute mâna la faţă, iar eu m-am gândit: Se roagă lui Dumnezeu pentru sufletul său; oare şi-a şters o lacrimă de pe obraz?

Şi eu şi mulţi alţii, ne întemeiam pe Părintele Serafim în multe privinţe, de la lucruri mărunte de fiecare zi, până la greutăţile duhovniceşti mai importante, iar el ne sprijinea mereu cu drag, fără a se gândi defel la sine, încât nici nu am mai stat să mă gândesc la adâncimea tânjirii sufletului său după Dumnezeu. An de an, de fiecare dată când slujea Vecernia Duminicii Iertării, aşteptam să aud scumpul sunet al glasului său rostind această rugăciune şi, de fiecare dată, îl vedeam ridicându-şi mâna aproape neobservat, pentru a-şi şterge lacrimile de pe obraz” .

jaro4.jpg

O altă mărturie despre acest „om al inimii” vine de la Părintele Alexei Young:

„Aş vrea să dezvălui […] puţin din ceea ce era Părintele Serafim ca preot, ca păstor. Esenţa acestui ieromonah se vedea din predicile sale, care întotdeauna erau scurte, la obiect, ţintind să înmoaie inima, «să ne smerească» (după cum îi plăcea să spună) şi să ne arate ce aşteaptă Hristos de la noi. Îmi amintesc când a venit pentru prima oară la Misiunea de la Etna ca să slujească dumnezeiasca Liturghie. Nu mai ţin minte din ce motiv Liturghia s-a ţinut la miezul nopţii. Când s-a întors dinspre Sfânta Masă ca să citească Evanghelia, ţinând în mână o lumânare aprinsă şi Sfânta Scriptură, şi palidul său chip, mi-am spus în gândul meu: aşa trebuie să fi fost în catacombe şi aşa este în prigonita Biserică subterană din Rusia de astăzi! În predicile sale se dezvăluia o inimă caldă şi iubitoare, cum greu mai poţi afla astăzi în lumea aceasta rece, şi o minte nerisipită şi pătrunzătoare, care nu era rodul acestei lumi posomorâte, ci al harului. «Nevoiţi-vă măcar un pic mai mult», ne îndemna el. «Purtaţi-vă crucea fără să cârtiţi; nu vă gândiţi că sunteţi mai deosebiţi; nu căutaţi să vă îndreptăţiţi păcatele şi slăbiciunile, ci căutaţi să vă vedeţi aşa cum sunteţi; şi, mai cu seamă iubiţi-vă unii pe alţii.» Cuvintele lui Hristos. Într-adevăr, Părintele Serafim ni-L înfăţişa pe Hristos atât prin cuvânt, cât şi prin pilda sa” .

Finul Părintelui Serafim, Fratele Lavrentie, scrie că Părintele Serafim…

„ţinea unele dintre cele mai insuflate predici rostite vreodată în limba engleză. Sfatul său de toată vremea era: «Luaţi aminte la voi înşivă. Nu căutaţi niciodată să vă scuzaţi. Dacă trebuie sau doar credeţi că trebuie să vă îngăduiţi vreo slăbiciune, atunci cel puţin recunoaşteţi-o ca slăbiciune, ca păcat. Însă vedeţi-vă greşelile voastre şi nu osândiţi pe fratele vostru!»

Eficienţa predicilor scurte şi simple ale Părintelui Serafim nu era rodul elocvenţei, ci doar al faptului că izvorau din comoara inimii sale – o comoară dobândită după o îndelungă şi stăruitoare luptă pentru a se apropia cât mai mult de Iisus Hristos. “Din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Mt. 12, 34).

Iată ce spune şi Sf. Macarie cel Mare, ale cărui cuvinte sunt notate în jurnalul duhovnicesc al Părintelui Serafim:

„Cei ce sunt bogaţi în Duhul Sfânt, având cu adevărat bogăţia cea cerească şi părtăşia Duhului întru sineşi, atunci când grăiesc cuiva cuvântul adevărului […], din bogăţia lor şi din comoara lor pre care o au întru sineşi, dintru aceasta grăiesc şi cu aceasta veselesc sufletele celor ce ascultă cuvântul cel duhovnicesc. […] Iară cel sărac, carele nu are nimic din bogăţia lui Hristos, neavând nici o bogăţie duhovnicească în sufletul său […], chiar dacă voieşte a grăi cuvântul adevărului şi să veselească pre unii din ascultători, însă neavând întru sine cuvântul lui Dumnezeu întru putere şi în adevăr, ci numai repetând din amintire şi împrumutând cuvinte din unele locuri din Scriptură, ori cele auzite de la bărbaţi duhovniceşti, şi povestind şi învăţând acestea – iată că pare a veseli pre unii, […] dară după ce ajunge la capăt, fieştecare cuvânt întru cele din carile a fost luat se întoarce, iară el rămâne iarăşi gol şi sărac. […] Pentru aceea, ni se cuvine a cere de la Dumnezeu cu durerea inimii şi cu credinţă, să ne dea să aflăm bogăţia aceasta, comoara cea adevărată a lui Hristos în inimile noastre, întru puterea şi lucrarea Duhului. Şi aşa, aflând mai întâi în noi înşine pre Domnul a fi folosul nostru, şi mântuirea, şi viaţa cea vecinică, apoi şi pre alţii, după putinţă şi prilej să-i folosim, din comoara cea lăuntrică, de la Hristos, scoţând“.

Ca păstor de suflete, Părintele Serafim îi asculta pe oameni cu foarte multă răbdare şi, totodată, ezita mult să-şi expună învăţătura. Spunea întotdeauna numai ce era necesar. Adeseori, când cineva venea după sfat du­hovnicesc, rămânea tăcut răstimpuri îndelungate, aşteptând ca omul să pună întrebări.

În Viaţa Stareţului Iosif de la Optina se spune cum un anume călugăr cârtea împotriva Stareţului pentru că era scump la vorbă şi nu spunea nimic fără a fi întrebat. „De ce face aşa?”, gândea călugărul. „Stareţul cunoaşte aşa de bine scrierile patristice şi el însuşi este plin de înţelepciune duhovnicească, astfel că ar putea să spună mai multe – însă iată că trebuie să-l sileşti cu tot felul de întrebări”. Însă, mai târziu, Stareţul i-a explicat aceasta folosind cuvintele Sfântului Petru Damaschin, care scria: Nimic de folos să nu grăieşti fără întrebare din partea fraţilor, pentru ca binele să poată veni prin voia slobodă, precum învaţă Apostolul: Nici ca şi cum aţi stăpâni preste cei căzuţi la sorţi, ci pilde făcându-vă turmei (1 Pt. 5, 3). Că nici Părinţii cei din vechime, fără de întrebare nu grăiau cele de mântuire, socotind a fi aceasta vorbire deşartă“.

Unui alt călugăr, care probabil că era frământat de acelaşi gând, Stareţul Iosif i-a spus:

Unii sunt nemulţumiţi de mine pentru că vorbesc puţin. Dar nu este trebuinţă a grăi multe spre a mângâia un suflet necăjit; trebuie doar să laşi sufletul acela să vorbească slobod, fără a-l întrerupe; iar, după ce se va fi văitat îndeajuns, mâhnirea i se va alina prin însuşi acest lucru. Nu-ţi mai rămâne decât să-i spui câte cuvinte încălzite de dragoste şi să-i limpezeşti vreo oarecare nelămurire. Astfel omul acela va fi limpede întărit în credinţă, înnoit sufleteşte şi gata să le sufere iarăşi pe toate“.

Tocmai aşa făcea şi Pr. Serafim în lucrarea sa pastorală şi era cât se poate de firesc. Una din membrele misiunii din Etna, Barbara Murray, îşi aminteşte:

„Oricând aş fi venit la mănăstire cu vreo problemă, Părintele Serafim mă ducea în tipografie şi mă întreba ce mai fac, cum îmi merge, iar eu îi spuneam, după care urma o tăcere totală. Oricine a cerut sfat de la Părintele Serafim ştie că acest lucru putea dura foarte mult. […] Apoi, în sfârşit, spunea câteva cuvinte mângâindu-mă în necazul meu, după care mergeam la biserică. […]

Veneam la Platina cu mintea plină de tot felul de lucruri care mă tulburau. Apoi, mergând la slujbe, acele lucruri începeau să-mi pară lipsite de importanţă şi că nu mai am nici o problemă” .

Părintele Serafim nu era un Stareţ văzător cu duhul,asemeni Stareţului Iosif de la Optina şi, totuşi, cuvintele următoare, scrise despre Stareţul Iosif, i se potrivesc la fel de bine şi Părintelui Serafim:

Răspunsurile sale scurte şi îndru­mările precise erau mult mai puternice şi mai de folos decât cele mai amănunţite şi mai lungi convorbiri. Două sau trei cuvinte erau de ajuns pentru ca totul să îţi fie de îndată limpede şi pe înţeles. Cele mai convingătoare argumente izvorâte din iubirea de sine şi din trufaşa îndreptăţire de sine se sfărâmau bucăţi la un singur cuvânt de-al său.

În legătură cu această ultimă afirmaţie, putem menţiona aici o istorioară de mult folos, spusă de un închinător care a venit pentru prima oară la mănăstire cu un an înainte de adormirea Părintelui Serafim:

„Nu voi uita niciodată cum m-am dus să mă spovedesc la Părintele Serafim. Pe vremea aceea eram proaspăt convertit la Ortodoxie şi eram foarte plin de mine însumi. Socoteam că am sporit enorm în viaţa mea duhovnicească. Când Părintele Serafim m-a întrebat ce am de mărturisit, am menţionat câteva păcate despre care eu credeam că sunt «minore», iar apoi am încercat să mă îndreptăţese chiar şi pentru acelea, arătând câteva din «virtuţile» mele care ar contrabalansa păcatele. Atitudinea mea nerostită era următoarea: Desigur, sunt păcătos, la fel ca toată lumea, dar, în definitiv, nu sunt băiat chiar aşa de rău-de fapt sunt chiar mai bun decât mulţi alţii.

Când mi-am terminat «mărturisirea», Părintele Serafim m-a întrebat «Asta-i tot?» «Da», am răspuns eu. «O, frate», a suspinat el. La care eu m-am gândit: «Ia uite, sunt într-adevăr bun – zice că sunt fratele lui!» Dar el a continuat: «Mult mai ai de mers».

Cuvintele acestea m-au lovit drept în inimă, cu mai multă putere decât orice predică sau mustrare aspră. În anii ce au urmat, prin toate căderile mele, aveam să dau o dureroasă mărturie despre adevărul cuvintelor lui. Chiar şi acum, ori de câte ori încep să gândesc lucruri înalte despre mine, când vreau să stau deoparte şi «să mă bucur de viaţa duhovnicească», îmi amintesc aproape involuntar spusele lui: «O, frate, mult mai ai de mers». A fost o neuitată lecţie de smerenie şi totodată o îmbărbătare de a-mi continua nevoinţa”.

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Serafim spun că s-au folosit duhovniceşte doar fiindcă s-au aflat în prezenţa lui, găsind binecuvânta­re atât în tăcerea, cât şi în cuvintele lui.

„Părintele Serafim avea înlăuntrul său un adânc centru de linişte”, spune Părintele Vladimir Anderson, „ca şi cum s-ar fi aflat mereu aproape de Dumnezeu. […] A fost, în cel mai înalt sens, omul cel mai adevărat pe care l-am cunoscut vreodată”.

Părintele Alexei Young îşi aduce şi el aminte:

„Părintele Serafim era foarte, foarte tăcut şi liniştit; nu obişnuia să facă mişcări bruşte sau să vorbească tare; în jurul lui era un «eleşteu de linişte», iar când intrai în acel «eleşteu», liniştea îţi pătrundea inima şi aveai parte şi tu de acel har. Lucruri care mai înainte păreau grozav de importante, nu mai erau deloc aşa”.

gatetofrseraphimscell.jpg

Pr. Alexei [foto- in dreapta, n.n.] îşi aminteşte trei principii de viaţă simple, învăţate de la Părintele Serafim.

„Le-am învăţat”, spune el, „nu atât din cărţile Părintelui Serafim cât mai ales stând de vorbă cu el de-a lungul anilor.

Iată primul dintre principii: «Noi suntem peregrini pe acest pământ şi nu avem nimic care să dăinuiască». Să nu uităm nicicând acest lucru. Suntem călători. Viaţa aceasta nu este decât începutul unei continuări ce nu se va sfârşi niciodată. Suntem înclinaţi să o tratăm ca pe un lucru permanent şi grozav de important, înclinaţie ce se traduce în termeni de carieră, educaţie, întâietate etc. Însă toate acestea mor o dată cu noi, atunci când moare trupul; nu ducem nimic cu noi în lumea de apoi.

Părintele Serafim dorea să ne înveţe principii care să ne fie de mare folos de-a lungul vieţii şi să ne susţină în situaţii, împrejurări şi probleme noi şi diferite. De aceea, dacă mergeai la el să-l întrebi despre un lucru anume, se putea întâmpla să nu-ţi răspundă exact la acea problemă, ci îţi dădea un principiu după care să poţi evalua singur problema şi să ajungi la concluzia cea mai potrivită. Iată deci ce voia să ne sugereze când ne aducea aminte că suntem peregrini pe acest pământ. Acesta este un principiu, o premisă. Haideţi să ne gândim la toate problemele de care ne-am izbit în cursul ultimei săptămâni sau luni, la toate acele lucruri din viaţa noastră particulară ce par a fi foarte importante şi ca atare, ne exasperează, ne enervează, ne îngrijorează sau ne ameninţă, iar apoi să ne gândim că, dacă ne-am fi adus aminte că suntem doar peregrini aici şi că majoritatea «problemelor» noastre sunt lipsite de importanţă, calitatea zilelor, săptămânilor sau lunilor noastre ar fi fost cu totul alta.

Al doilea principiu pe care l-am învăţat de la Părintele Serafim a fost acela că credinţa noastră ortodoxă nu este o «chestiune» academică. Această afirmaţie poate să pară ciudată, de vreme ce avem o grămadă de cărţi ale Sfinţilor Părinţi, cărţi de slujbe bisericeşti sau cu vieţi de sfinţi… Există, fireşte, şi un nivel academic al acestor lucruri – dar nu este esenţial. Părintele Serafim mi-a scris odată: «Nu lăsa pe nimeni să-ţi ia vreodată cărţile; dar nu confunda citirea cărţilor cu realitatea, care este trăirea Ortodoxiei». «Ortodoxia», îmi spunea el, «nu este ceva ce ţine de cap; este ceva viu, ţinând de inimă.»

Odată, pe când ne plimbam pe terenurile mănăstirii, l-am întrebat: «Părinte Serafim, pe care dintre icoanele Maicii Domnului o iubiţi mai mult?» (Este genul de întrebare pe care obişnuiesc să o pună convertiţii.) S-a oprit şi spus: «Nu am una anume». «Imposibil!» – am spus eu. «Fiecare om are o icoană preferată a Maicii Domnului. Dvs. pe care o preferaţi?» S-a oprit din nou şi m-a privit puţin contrariat, apoi mi-a spus: «Dar nu înţelegi? Este un întreg!» Era un răspuns foarte profund: nu poţi alege un anume lucru şi să spui că acela este cel mai bun dintre toate sau că acela este preferatul meu. Ci oricare lucru este astfel!

Cu asemenea prilejuri Părintele Serafim era în stare să-mi aducă aminte mereu că Ortodoxia trebuie trăită, nu doar citită, studiată sau povestită. […]

Cel de al treilea principiu este, probabil, cel mai important dintre toate. Părintele Serafim mi-a spus: «Dacă nu-L afli pe Hristos în viaţa aceasta, nu-L vei afla nici în cea viitoare». Pentru un occidental această afirmaţie este uimitoare. Ce înseamnă ea, din punct de vedere practic? Părintele nu vorbea despre experienţe mistice, despre vedenii sau lucruri de genul acesta. Oricine îl cunoaşte pe Părintele Serafim ştie că s-ar fi ţinut departe de discuţii de acest fel.

Iată ce înţelegea el prin «a-L afla pe Hristos în viaţa aceasta»: faptul că trebuie în primul rând să avem gândul la Hristos tot timpul, zi de zi. Iar aceasta înseamnă nu doar a avea o pravilă de rugăciune, nu doar a ne închina la icoane când ieşim pe uşă, ci a-L avea în cuget pe Hristos de-a lungul întregii zile, în orice împrejurare, cu orice prilej, a ne înălţa inima şi cugetul către El.

„Părintele Serafim obişnuia să-mi spună, citând din Noul Testament, că Dumnezeu dragoste este, şi cela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru el. […] Dragostea cea desăvârşită scoate frica afară (1 In. 4, 16, 18). Vedeţi, eu am fost un om foarte temător şi de aceea îmi spunea astfel de lucruri. Iar apoi îmi explica: «Ei bine, noi nu putem avea dragoste desăvârşită faţă de Dumnezeu sau faţă de ceilalţi, pentru că suntem nedesăvârşiţi. Dragostea lui Dumnezeu este desăvârşită. Dar dacă sălăşluim în dragoste, iar Dumnezeu dragoste este, atunci Dumnezeu sălăşluieşte întru noi. Iar aceasta este una dintre căile prin care ne apropiem tot mai mult de Hristos în lumea aceasta». Şi astfel ajungem să ne temem mai puţin de viaţă şi de alţi oameni, de provocări şi de greutăţi.

Alte stihuri pe care-i făcea plăcere să le citeze erau acestea: Copilaşilor, ceasul de apoi este (1 In. 2, 18). Şi încă: Nu te teme, turmă mică, că au binevoit Tatăl vostru să dea vouă împărăţia (Lc. 12, 32). În anii din urmă mi l-am amintit adeseori pe Părintele Serafim repetându-mi stihuri ca acestea; ele îmi vin în minte în clipele de teamă şi de supărare. Sunt stihuri ce mi-au adus mângâiere şi alinare mai ales atunci când Matuşka [sotia, “preoteasa” parintelui Alexey, care, ulterior, s-a calugarit cu numele de Ambrozie, n.n.] mea a răposat pe neaşteptate, fapt ce a avut loc la câţiva ani după ce Părintele Serafim a părăsit lumea. Însă, desigur, la moartea ei, cel mai mult m-a mângâiat faptul că ştiam că de acum era împreună cu el.

În concluzie, aş dori să spun cu cea mai mare convingere că Părintele Serafim L-a aflat pe Hristos în această viaţă. Nu poţi să dai altora ceea nu ai, iar el avea de dat atât de mult. Iată de unde ştim că Hristos S-a sălăşluit cu adevărat înlăuntrul lui”.

seraphim.JPG

Una dintre enoriaşele Pr. Alexei, Barbara Murray, pe care am mai pome­nit-o, îşi aminteşte şi ea o lecţie învăţată din cuvântul şi pilda Pr. Serafim:

„La 21 martie 1975, mergeam cu maşina spre Platina, printr-o furtună de zăpadă, să-i vizitez pe părinţi. Ningea atât de tare, încât nu vedeam drumul deloc. Însă grijile pe care le duceam cu mine erau atât de împovărătoare, încât nu mă gândeam decât cum să ajung cât mai repede la mănăstire. Mi-am lăsat maşina la poalele muntelui şi am început să urc pe jos. Era un urcuş obositor chiar şi pe vreme bună, dar acum hainele mi se udaseră din pricina zăpezii, astfel că eram îngheţată de frig şi obosită. Când am ajuns, Părintele Serafim şi Părintele Gherman m-au felicitat, foarte surprinşi că reuşisem să străbat prin furtună, iar eu am intrat îndată în rânduiala lor de rugăciune, lucru şi masă. Curând, inima mea s-a liniştit. Pe măsură ce zăpada continua să cadă, sunetele se estompau, iar lumea din afară părea din ce în ce mai îndepărtată. Grijile pe care le adusesem cu mine păreau şi ele tot mai îndepărtate şi, cu cât şederea mea se prelungea, iar zăpada continua să cadă, cu atât grijile îmi deveneau mai uşoare şi mai uşor de purtat.

Spre seară, înainte de a se opri furtuna, peste zăpada cea veche se aşternuseră încă trei picioare de zăpadă proaspătă. Când a venit vremea să plec, Părintele Serafim a spus că mă însoţeşte până la poalele muntelui ca să-mi dez­groape maşina din zăpadă dacă cumva plugurile vor fi ieşit să cureţe drumurile. Am pornit la drum. Părintele Serafim purta nişte cizme pentru zăpadă ascunse sub lungile veşminte negre. Mi-a spus să păşesc pe urmele lui, ceea ce mi-a amintit de pajul ce călcase pe urmele Sfântului Venceslav. Pe drum, Părintele Serafim începu să cânte tot felul de tropare şi alte cântări bisericeşti, iar eu îl acompaniam. Când îşi dădea seama că nu ştiu o anume cântare, începea alta, pe care o ştiam şi eu. Mai mergeam şi în tăcere, ascultând doar zgomotul paşilor noştri. Câteodată se oprea şi îmi spunea câte ceva din viaţa unui sfânt sau vreun cuvânt de la Părinţii Bisericii din vechime. Mi-a vorbit despre importanţa faptului de a nu fi singur în nevoinţele duhovniceşti. Atunci când suntem singuri, avem tendinţa de a asculta de sfatul nostru, iar percepţia noastră se poate deforma. «Dacă eşti singur», spunea el, «când vei cădea, cine te va ridica?» Se referea desigur, la căderile în păcat, însă ceva mai încolo, când a căzut în zăpadă, iar eu l-am ajutat să se ridice, s-a gândit îndată la acea lecţie. Când, în sfârşit, am ajuns la maşină, era exact aşa cum mă temeam: îngropată sub un troian de zăpadă ridicat de pluguri. Înarmat cu răbdare, Părintele Serafim a săpat şi a scos maşina împingându-o pe drum. I-am cerut blagoslovenie şi am pornit-o la drum, însă mă simţeam oarecum vinovată, pentru că era deja foarte întuneric şi frig şi ştiam că are de urcat un drum greu pe jos, până în vârful muntelui. (Abia după mulţi ani, când am putut să-i citesc Cronica, aveam să aflu că Pr. Serafim mai coborâse muntele o dată în ziua aceea şi era cu adevărat foarte obosit.)

Pentru mine fusese o zi cu totul deosebită şi, la fel ca în atâtea alte dăţi,nu cuvintele rostite de Părintele Serafim mă impresionaseră în primul rând; simpla lui prezenţă era o pildă vie a ceea ce înseamnă să duci o viaţă ortodoxă”.

Când cineva a îndurat suferinţe grele, pecetea suferinţelor sale nu se va şterge niciodată, chiar dacă împrejurările exterioare sau dispoziţia sa lăuntrică se schimbă cu totul. Această pecete, dacă se întipăreşte într-o inimă înmuiată de dragoste, poate face ca omul să primească o «a doua vedere», o cu­noaştere aparte a durerii celorlalţi.

Aşa era şi Părintele Serafim. Ca păstor, ştia când să mustre şi când să mângâie, cum să insufle oamenilor smerenia lui Hristos şi totodată să le dea nădejde. Purtarea sa blândă, atât de diferită de tonul „dur” pe care-l adopta atunci când apăra adevărul în scris, îi atrăgea pe oameni la el. Dacă-l priveai în ochi ştiai că înţelege de unde îţi vine durerea – pentru că el însuşi fusese acolo. Ştiai că avea să simtă milă pentru păcătoşenia ta, pentru că, în smerenia sa, el însuşi se simţea păcătos înaintea măreţiei lui Dumnezeu. Odată, pe când o îmbărbăta pe una dintre fiicele sale duhovniceşti care se simţea deprimată şi osândită din pricina păcatelor ei, Părintele i-a spus: „Dacă te simţi osândită, atunci vei pleca eliberată”.

 

serafim-rose.jpg

Cu toate că Părintele Serafim era socotit un om al inimii, nu s-ar fi putut spune despre el că ar fi un sentimental. După cum ar fi zis Alison [prietena lui de suflet din tinerete, n.n.]: „Era ceva sub demnitatea lui”. După moartea sa însă, era firesc ca unii dintre fiii săi duhovniceşti să îşi aducă aminte de el în mod sentimental. Amintirile de mai jos au fost scrise de către o altă fiică duhovnicească, o persoană cu un caracter opus faţă de al lui în foarte multe privinţe, la care însă el a ţinut mult şi căreia i-a purtat de grijă, văzând în ea un suflet aflat în suferinţă. Născute dintr-o inimă care jelea pierderea lui, aceste amintiri provin dintr-o scrisoare adresată Părintelui Gherman la un an şi jumătate de la adormirea Părintelui Serafim.

„M-am tot gândit ce anume să vă scriu din ceea ce îmi amintesc despre Părintele Serafim. Am un carneţel în care am început să notez când era la spital… Am scris tot felul de lucruri pe care mi le-am amintit despre el de când l-am cunoscut, precum şi câteva dintre cele petrecute în spital şi care, după moartea sa, […] mi-au fost de ajutor.

Am multe amintiri legate de Părintele Serafim. Multe dintre ele sunt personale şi sentimentale… mâinile lui ridicate când era în altar… cum suna glasul lui când cânta… zâmbetul lui… mâinile lui ce păreau atât de puternice atunci când m-a botezat… felul cum m-a sărutat pe frunte în ziua aceea (a botezului).[…] Îmi amintesc că l-am văzut pentru ultima oară, înainte de boala care l-a răpus, într-o duminică superbă, la Platina, când a vorbit despre câinele mănăsirii, despre păuni, despre căprioare şi despre eclipsa pe care o văzuse. A fost tare fericit in ziua aceea şi a râs mult. L-am întrebat cum se simte şi mi-a spus: «Cine, eu? Sunt în Rai!» – şi zicând aceasta privea către mănăstire. Iartă-mă, părinte, dacă amintirile acestea nu sunt prea duhovniceşti. Voiam totuşi să ţi le împărtăşesc.

Întotdeauna mi-a arătat dragoste… chiar şi atunci când îmi spunea că sunt proastă şi tare de cap. Nu mă rănea defel când îmi spunea aşa, deşi ştiam că spune serios. Parcă îmi dădea o oarecare nădejde când îmi zicea aşa.

Ziua aceea de la Platina, despre care am vorbit mai înainte, a fost pentru mine o binecuvântare pe care nu o meritam. Sunt convinsă că ştiai că fusesem foarte supărată pe el şi foarte rănită, pentru că îmi spusese despre mine însămi nişte lucruri pe care eu refuzam să le aud. Am şovăit luni de zile, însă în ziua aceea ceva m-a făcut să mă scol în zori şi să pornesc spre Platina. Părintele a fost cald şi iubitor ca întotdeauna, în ciuda felului infantil şi groaznic în care m-am purtat. Când am ajuns acolo, eram în ridicola mea stare obişnuită. I-am spus că simt că am apucat pe un anumit făgaş şi că nu mai am nădejde. Era răbdător ca întotdeauna şi mi-a spus: «Avem o cale de a ieşi din aceste făgaşuri ale noastre». Acum, privind înapoi, îmi dau seama că era o prorocie. O auzeam mereu pe când el zăcea pe patul de moarte. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, duhovniceşte vorbind, după moartea lui. În multe privinţe am devenit mai rea ca niciodată (în păcatele mele) şi mult mai împietrită… însă am ieşit într-adevăr de pe făgaşul pe care apucasem. Viaţa mea nu a mai fost la fel de atunci încoace. Eram plină de confuzie şi mânie din pricina morţii sale şi totuşi îmi părea că este mult mai aproape. Şi cred că am început chiar să înţeleg anumite lucruri. Obişnuiam să încerc să fac anumite lucruri pentru ca să-l determin să mă iubească şi să mă aprobe. După moartea lui mi-am dat seama că mă iubise tot timpul, dar eu am fost oarbă… Îmi face bine să vorbesc despre el şi să-mi aduc aminte de el… Multă vreme m-am ferit de acest lucru.

El insista să fiu mai aspră cu mine însămi, dar pe de altă parte mă îndemna să nu fiu aşa de aspră cu mine… înţelegeţi ce vreau să spun? Odată, la spovedanie, eu îi tot dădeam înainte ba cu un păcat, ba cu altul, spunând că nu mai e nimic de făcut cu mine, că voiam să mor etc. Iar el mi-a spus: «Da, eşti o păcătoasă de tipul nimic-bun, dar asta nu înseamnă că trebuie să dispari din existenţă!». Asta mi-a dat nădejde să merg mai departe. Cred că asta îmi dădea cel mai mult: nădejde.

În repetate rânduri mi-a spus să am răbdare. Să fac lucrurile puţin câte puţin, după puterile mele, şi întotdeauna când cad să mă ridic la loc.

Când am venit pentru prima oară la Platina, el tocmai fusese bolnav şi se odihnea în chilia lui, însă a coborât când dumneata ai trimis pe unul dintre fraţi după el. Întotdeauna şi-a făcut timp pentru mine, pentru toată lumea, indiferent de starea în care se afla. Întotdeauna asculta cu răbdare şi răspundea la întrebări.

Una dintre amintirile cele mai vii este despre un lucru care mă făcea să mă simt geloasă! O iubea pe micuţa C. atât de mult. [C. era o fetiţă oarbă şi naivă, care mergea la parohia din Redding.] Avea atât de multă răbdare cu ea, iar ea chiar reuşea să-l facă să râdă cu ceea ce-i spunea. Ii plăcea mult de ea. Odată, pe când eram la Valentina la prânz, C. a spus câte ceva iar el a început să râdă în hohote. Puteai zice că era îndrăgostit de ea. Era minunat să-l auzi râzând aşa.

Sollie [Solomonia] mi-a adus aminte recent de o altă întâmplare ce arată cât era de răbdător. S-a petrecut la Valentina, înainte ca biserica să fíe aşa cum este acum. Era în timpul verii, iar în biserică era o căldură înăbuşitoare. După slujbă toţi s-au dus în casă ca să se răcorească, dar eu doream să vorbesc cu el; astfel că a stat acolo, în arşiţă şi mi-a ascultat întrebările. Sollie a ieşit să-i spună că masa era gata şi i-a atras atenţia că este aşa de cald şi că transpiră. Totdeauna îşi sacrifica confortul său fizic, nu-i aşa?

Însă îmi mai amintesc şi o altă duminică. Dar aceasta este o amintire dureroasă pentru că m-am purtat îngrozitor. Şi, pentru ca totul să fie mai rău, era tocmai duminica Paştilor (după calendarul apusean)! Fusesem acasă la nişte prieteni, la o petrecere, băusem destul de mult şi am început să mă simt foarte deprimată. Nu doream altceva decât să fug de acolo, aşa că am plecat de la petrecere, însă în loc să mă duc acasă, m-am dus la Valentina, ştiind că el trebuie să fie acolo. Nu am spus mai nimic […], ci doar am plâns. El a ieşit din biserică (era spre sfârşitul după-amiezii şi se pregătea să plece) şi a venit la mine pe aleea carosabilă… Eu mă făceam de râs, trecând prin criza de isterie obişnuită la beţie; iar el şi-a pus mâinile pe umerii mei şi stătea acolo, vorbindu-mi cu blândeţe şi răbdare şi, din nou, mi-a dat puterea de a mă ridica şi de a merge mai departe. Ulterior am scris în jurnalul meu că, dacă aş fi putut opri timpul în loc, l-aş fi oprit chiar acolo, pe acea alee. Simţeam atâta siguranţă cu poate descrie în cuvinte ce s-a întâmplat în ziua aceea. Nu pot decât să mă gândesc la Scriptură, când Hristos vindecă pe băiatul îndrăcit care se arunca la pământ şi în apă.

În sfârşit, îmi amintesc de ultima oară când l-am văzut în viaţă. Era la spital, iar eu am intrat să-l văd şi am rămas câteva clipe singură cu el. După cum bine ştiţi, plângea mai tot timpul. Încă şi astăzi mă întreb: Deşi era speriat şi avea dureri, oare plângea pentru sine sau pentru noi? Dar ultima oară când l-am văzut a deschis ochii şi s-a uitat direct la mine. Mă tot întrebasem dacă ştia pe cine vede. Dar de data aceasta eram sigură că era conştient. În ciuda durerii, a tuburilor şi a aparatelor, mi-a zâmbit. Nu voi uita niciodată momentul acesta.

Scriind aceste lucruri, nu pot să nu mă simt scârbită de mine însămi. Cum pot să fiu în continuare aceeaşi păcătoasă oribilă ca întotdeauna, când mi s-au dat atâtea amintiri minunate despre un om ca Părintele Serafim”.

(din Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

seraphimrose78.JPG

Alte articole de sau despre Parintele Serafim Rose:

***

***

***


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Din "Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose", Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Serafim Rose, Sfantul Macarie Egipteanul, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

67 Commentarii la “CUVIOSUL SERAFIM ROSE – “UN OM AL INIMII”

<< Pagina 1 / 3 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Iată cuvinte minunate
    Iată cuvinte minunate.
    Iată vorbeşte Dumnezeu.
    Nu cum am vrea şi nu cum credem,
    Ci-n om. În duh şi-n ce-i al său.

    Iată, vorbrşte’n evanghelii.
    Iată vorbeşte şi prin sfinţi.
    Prin vorba lor sincer trăită
    Prin glasul sfinţilor părinţi.

    Aşa cum a făcut în lume
    Pe viu în trup Mântuitorul,
    Şi prin cuvinte şi prin fapte,
    Trezind şi vindecând poporul.

    Acesta-i mod de exprimare,
    Curat, profund, duhovnicesc.
    Dar contestat, respins de-aceia
    Ce nu’nţeleg –că nu-l trăiesc-.

    Iisus vorbeşte’n har prin sfinţii
    Care-au trăit cuvântul său,
    Şi au cules din nevoinţă
    Comorile lui Dumnezeu.

    Când nu iubim legea divină
    Nici Adevărul pe pământ
    Dispreţuim pe orice semen
    Chiar de e vrednic şi om sfânt.

    Aşa cum l-au privit evreii
    Chiar pe Iisus Mântuitorul,
    Cînd le’nvia sub ochi şi morţii
    Şi îi ,,frigea’’ cu Adevărul.

    Noi nu primim uşor cuvântul,
    Prin om, prin semeni pe pământ
    Şi chiar de ar deschide cerul
    Tot nu am crede -chiar- că-i sfânt.

    Ne punem întrebări nebune
    Şi ne’ndoim şi de minune,
    Trind uniţi cu înşelarea,
    Şi cu mincuinile pe lume.

    Numai prin forţă ne supunem.
    Dar cu revoltă şi cârtire,
    Şi nu’nţelegem calea sfântă
    Ce ne-o dă Domnul prin iubire.

    I-atâta de străină lumii
    Şi de’anevoie de primit
    Pentru c-am îndrăgit minciuna

    Şi Adevărul nu-i trăit.

    Dar iată aici Adevărul,
    Rostit , trăit, verificat,
    Adeverit de duh şi fapte,
    Doar de minciună contestat.

    Aici e viu şi e puternic,
    Şi faptele din el vorbeşte
    Şi Adevărul şi lumina
    Şi inima care-l trăeşte.

    Doar cel cu inima curată,
    Ce nu s-apleacă către rău,
    Aude aici vorba divină
    Şi dragostea lui Dumnezeu.

    Vede pe viu vorba trăită
    De omul sfânt care-a trăit-o
    I-a cules harul şi lumina
    Şi’ntrânsa viaţa şi-a sfinţit-o.

    Iată pe viu, cuvinte sfinte.
    Iată vorbeşte Dumnezeu
    Prin sfinţi . Prin viaţa lor curată.
    Prin înfierarea celui rău.

    Aici găsim cuvântul care,
    Îl căutăm cu disperare,
    Calea cea unică şi sfântă
    Şi grabnica mântuitoare.

    Cuvintele ce ne sunt puse
    Nu au în ele nimic rău
    Dar au puteri vindecătoare
    Şi dragostea lui Dumnezeu.

    Cine nu vede’n ele viaţa
    Lumina, harul, Adevărul,
    Ar lovi sigur azi cu piatra
    Şi în Iisus Mântuitorul.

    Dispreţul astăzi pentru semeni
    Atât de mult s-a cultivat
    În acest veac trăit în vicii
    În semeţie şi păcat,

    În cunoştinţele ate
    Şi –n unitate cu minciuna
    Încât în om este o forţă
    Care-l domină totdeauna.

    Ferice celui care are
    In inimă adânc adus
    Şi păzit straşnic Adevărul ,
    Că-i simte vocea lui Iisus

    În aceşti sfinţi care-şi pun viaţa
    Pe-aceste pagini –la vedere-
    Prinmuncă şi prin cheltuiala
    Acestor fraţi ce-i dau putere.

  2. Doamne, ce frumos! Fara cuvinte …
    Mai caline mai ai mult de mers !!!

    Doamne, ajuta-ne si iarta-ne!

  3. Azi compromisul este artă
    Spune în slova sa scriptura
    ,,Tot omul este mincinios’’
    Deaceia se înşeală singur
    Chiar de şi crede in Hristos.

    Azi compromisul ne împacă
    În strai, in vorbă şi-n gândire
    Ne linişteşte, ne convinge
    Că am fi ,,drepţi’’ şi-n rătăcire.

    Aşa poţi fi şi-n rând cu lumea
    Dar şi-n credinţă cu Hristos,
    Poţi să susţii ecumenismul
    Şi să te simţi drept credincios.

    Poţi fi prezent pe stadioane
    Poţi încerca la loterie
    Să prinzi tu numărul cel mare
    Poţi face uz de şmecherie.

    Poţi să înveţi chiar isihasmul
    Şi prezenta şi-n internet
    Poţi fi şi-n galeria Stelei
    Şi în câştig eficient.

    Poţi merge şi la liturghie
    Şi pe Madona îndrăgi
    Poţi şi fanul multor staruri
    Şi poţi şi credincios trăi.

    Poţi urmări telenovele
    Şi pătimaş să le trăeşti
    Şi rugător sporit şi vrednic
    Şi –n bucurii duhovniceşti.

    Pot sta acestea împrună ?
    Pot face viaţa mai cinstită ?
    Ne lămuresc oare lăuntru ?
    Fac ruga noastră mai sporită ?

    Astăzi orice pare posibil.
    Prin compromis inteligent,
    Î-ţi poţi permite mult şi multe,
    Şi trai creştin ,,suficient’’.

    Poţi să trăeşti numai lăuntric
    Fără să ieşi cumva în faţă
    Prin misticisme ,,agresive’’
    Ce nu te ,,bucură de viaţă’’

    Poţi chiar sluji şi lui Mamona
    Şi lui Hristos în liturghie.
    ,,Credinţa cu ale credinţei’’
    Şi viaţa cu cele ce ştie.

    Minciuna ni-i în orice vorbă
    Şi-n orice gând ne vrem eroi.
    Noi cei mai importanţi în toate
    Şi cei mai cei în toate, noi.

    Dar …, unde este Adevărul
    În orice vorbă şi cuvânt,
    În orice faptă dinlăuntru,
    În orice gest, în orice gând ?

    Credinţa noastră-i ortodoxă
    Findcă e numai Adevărul.
    De nu-l trăim total şi sincer
    Iisus nu n-ii Mântuitorul.

    Minciuna’mpacă înlăuntru
    Confictul ce-l face credinţa
    Şi-n compromis ne linişteşte
    Şi chiar ne-adoarme conştiinţa.

    Azi ortodocşi cu mari pretenţii,
    Monahi şi preoţi liniştesc
    Şi lămuresc prin compromisuri
    Şi adesa chiar prin ce trăesc.

    Azi compromisul este’n toate.
    Este o artă, o ştiinţă
    Ce’mpacă marile contrarii
    Nimicitoare de credinţă.

    Câţi oameni recunosc pe faţă
    La orice rău, că au greşit,
    Că din iubirile de sine,
    Au înşelat şi au minţit ?

    Câţi nu ne căutăm o scuză
    -Cît de firavă în gândire-
    Spre a mai micşora din vină
    Chiar şi pe la mărturisire.

    Şi câţi duhovnici n-o fac oare
    -Cînd lămuresc ,,ale credinţei’’-
    Să ne mai potolească duhul
    Şi glasul viu al conştiinţei ?

    Tot omul ,,spune-n slovă
    Sfânta scriptură’’-i mincinos
    Iar compromisul nu ne’mpacă
    Prin vre-o minciună cu Hristos.

    Cine-i spurcat să se mai spurce.
    Cine-i nedrept să tot sporească.
    Cine e drept să fie încă,
    Cine e sfânt să se sfinţească.

    Hristos e cum a spus El însuşi,
    Pentru creştini ,doar Adevărul,
    Şi-n Adevăr aduce plata
    Cum a promis, Mântuitorul.

    Orice minciună ne înşeală
    Şi compromisu-i un păcat,
    Care înşeală toată lumea,
    Şi un rău cumplit cu’adevărat.

  4. O Doamne! Daca aceste poezii le-ar citi si simti mesajul tot mai multi oameni,ce bine ar fi!

  5. Rugaciune

    Traim si ne miscam, suntem in Tine,
    Iti suntem pesti, sorbindu-Te, vazduh,
    Pe lumea Ta de flori, suntem albine,
    Si gangurit, Prea Sfantului Tau Duh –

    Ne invelesti cu acoperamantul
    Sub care ingerii ai plamadit, intai,
    Nefiind pamant, ne-ai daruit Pamantul
    Sa Ti-l sfintim, in duh, sub capatai –

    Traim si ne miscam, suntem in Tine,
    Traiesti si ne umbresti, si esti in noi,
    Intreaga Viata, esti Intregul Bine –
    Binecuvanta-ne si-n Ziua de Apoi!

    2 septembrie 2009

  6. Imbucuratoare si odihnitoare cuvinte …!

    In “ipostaza” fiicei duhovnicesti a Parintelui Seraphim care a scris cuvintele (amintirile sale despre Parintele) de mai sus, ne aflam multi dintre noi…

    Avem multi dintre noi in sufletele si viata noastra la fel de multa (daca nu chiar mai multa…)”usuratate” (chiar “infantila” cum spunea ea…) si deznadejde si “rebelitate” si predispozitia launtrica de “judecare” a duhovnicului (a cuvintelor si a gesturilor si vietii sale) si indoiala si “flirtare” (simpatie si prietenie ascunsa) destul de deasa cu “lumea cea potrivnica lui Hristos” si cu placerile ei si cu “bucuriile ei…pretioase”, pe care Sf. Ioan Evaghelistul ne sfatuieste sa nu o/le iubim…

    Ceea ce insa multi dintre noi nu avem, in comparatie cu aceasta fiica duhovniceasca a Parintelui Seraphim este SINCERITATEA si HOTARAREA “plina de seriozitate” de a asculta si implini si urma (chiar cu cartire, dar totusi pana la urma …cu vointa si silire de sine), SFATURILE si PORUNCILE duhovnicilor nostri care simtim ca sunt luminati de Duhul Sfant…, si prin care Dumnezeu ne vorbeste si ne calauzeste in viata si in problemele noastre.

    Si mai cred ca nu avem “ceva” important in comparatie cu aceasta credincioasa ortodoxa americana…si anume “gravitarea” permanenta in jurul LOCULUI duhovnicesc (Bisericii sau Manastirii) unde traieste duhovnicul, si “AMINTIREA” DEASA DE EL, si “CAUTAREA” regulata si constanta a lui, a duhovnicului, chiar imediat dupa savarsirea pacatelor cu…VOIA (si ami ales imediat dupa pacatuire…), asa cum a facut aceasta credincioasa…!

    Unde este UN PASTOR ORTODOX ADEVARAT, chiar si “ucenicii” mai usuratici si impatimiti, pot ajunge PILDE de urmat chiar pentru crestini din tari care se falesc cu Ortodoxia de veacuri de pe meleagurile lor…

    Dumnezeu sa ne ajute pe toi sa ne indrepatam viata si mai ales inima dupa invataturile Parintelui Seraphim… si sa ajungem si noi sa intelegem ca ORTODOXIA este o problema de viata si de moarte pentru fiecare dintre noi…iar URMAREA CAII EI nu este ceva faculatativ…ci PRINCIPA si cea mai importanta datorie a vietii noastre, prioritara in fata implinirii orocaror alte datorii si sarcini…

    Amin!

  7. Pingback: Război întru Cuvânt » FERICITUL SERAPHIM ROSE SI ORTODOXIA MILEI LUCRATOARE SI A DURERII INIMII
  8. Eu nu inteleg de ce acesti versificatori prolifici nu isi deschid un site personal, ci se incapataneaza sa compromita cu darzenie specific sectara un site care a capatat deja o considerabila popularitate si credibilitate.
    @ Admin, pentru ce tolerati ca aceste “capuse” sa va compromita munca si sa induca in eroare atatia si atatia crestini care v-au acordat credit?
    @ Domnule Jianu Liviu-Florian, dumneata simplu nu mai ai nici decenta, nici respect, nici frica de Dumnezeu!!!!!!!!!!!
    Imi doresc din tot sufletul sa cred ca s-a strecurat –sa zicem!- o eroare de dactilografiere…sau ceva similar…Cum adica: “………….ne-ai daruit Pamantul / Sa Ti-l sfintim, in duh, sub capatai –………”
    Cu alte cuvinte: norocul lui Dumnezeu ca ai aparut dumneata si altii ca dumneata sa “sfintiti” voi Pamantul lui Dumnezeu???!!!! Rusinoasa blasfemie!!!!!!!!!!!!
    Dumnezeu este indelung rabdator, dar nu Se lasa batjocorit…nici macar de un lamentabil imitator al stilului arghezian!!!!!!!!!!!

  9. Cuvioase Parinte Serafim,roaga-te pentru noi,pacatosii!
    Odata cu operele Parintelui Serafim,am descoperit inca o data,cum lucreaza Harul Duhului Sfant,pentru ca ar fi parut aproape imposibil sa crezi ca acolo,pe taramul fagaduintelor desarte si lumesti,poate sa se intample o astfel de minune,dar ceea ce pare cu neputinta la oameni,la Domnul este posibl!Cartile Parintelui au avut un impact extraordinar in Rusia,distrusa spiritual de bestia comunista,zeci de mii de tineri revenind la Adevar,la dreapta credinta!Nici romanii nu au ramas nepasatori la cartile Parintelui,carti scrise in duh patristic,fara abateri de la Adevar,carti foarte folositoare,mai ales in aceste vremuri,cand suntem atat de vulnerabili in fata raului! Parintele Serafim este un stalp modern al Sfintei Ortodoxii,un mare marturisitor al lui Hristos si al dreptei credinte!

  10. @ Boris:

    “Mintea stramba si lucrul drept il stramba”.

    Sa ne ierti, dar daca ai fi incercat sa-ti insusesti macar o particica din cele scrise in prezentul articol la care comentezi, cred ca nu ai mai fi scris ceea ce ai scris. Ti-am mai raspuns la acest gen de obiectii si revii cu ele. Ti-am zis ca nu se compromite nimic, decat poate in ochii fratiei-tale. Vedem, de altfel, ca nu comentezi decat pentru a vana mai mereu greseli mai degraba inexistente sau mult exagerate, fie ale noastre, fie ale altora. Daca nu-ti plac sau nu intelegi “versificarile”, cine te obliga sa le citesti?! Cred ca esti singurul care vede blasfemia si acolo unde nu este. Mai sare gardul Ortodoxiei dl. Jianu, dar nu a fost cazul acum. Sigur ca pamantul ne-a fost dat de Facator spre a-l sfinti, dar prin Duhul lui Dumnezeu, bineinteles.

    Pentru a fi pace si a nu deranja pe nimeni, rugam pe dl. Nicolae, indeosebi, care scrie mai mult, sa incerce sa nu mai posteze mai mult de o poezie per postare. Iertati-ne si va multumim!

  11. of ce ma mahnesc cand vad ca toti isi fac dreptate si ma mahnesc si mai tare cand imi fac si eu dreptate (pentru ca si eu sunt mandru) si uneori ma cred destept desi lucrurile stau fix pe dos.
    ce sa ma astept de la 2-3 comentatori pe blog cand chiar in inima miscarii de rezistenta au inceput sa se tulbure apele. tare frumos era cand toti, in cor (si reviste, si site-uri, si bloguri, si calugari, si actori) marturiseau pe Dumnezeu si nu se certau din cine stie ce pricini, aveam senzatia ca inca mai avem o sansa, dar dracul mandriei isi baga coada peste tot, face raul si apoi se uita cum ne crapam capetele.
    Dumnezeu sa ne ajute pe toti si sa ne intelepteasca si sa ne ia valul de pe ochi.
    Ma gandesc la tulburarile provocate de unii si altii care … Doamne fereste pot face foarte mult rau, si sfintii nostri din ce in ce mai putini, sunt batrani si nu stim cat ii mai avem langa noi, cand s-or duce ei o sa devenim prada antihristului, nu mai avem nici tineret ca Valeriu Gafencu, ar trebui sa ascultam de Sfintii nostri, putini cati mai sunt si sa mergem pe urmele lor, nu sa-i suparam.
    Doamne ajuta!

  12. Da’ de ce sa nu mai posteze dl Nicolae decat o poezie per postare? Pentru ca poeziile dumnealui sunt foarte,foarte frumoase! De se sa limitati accesul cuiva pentru greselile altcuiva? Nu e corect!

  13. Pingback: Război întru Cuvânt » Sfaturi parintesti de folos exceptional si pentru noi de la Cuviosul Serafim de la Platina
  14. “…după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te,…” (Tit 3,10)
    Iertati-ma si va multumesc.

  15. @ Hunul:

    Cred ca raul de care spui e abia la inceput. Trebuie sa ne obisnuim, cum ne prevenea si parintele Rafail candva, ca e vremea cernerii, si a cernerii DURE de tot, in care vom vedea lucruri din ce in ce mai smintitoare, intr-o cascada halucinanta. Dar… credinta noastra nu trebuie sa fie in oameni si in solutii sau mijloace omenesti. Nu vom deveni prada antihristului pentru ca ne vor pleca Batranii. Mereu va scoate Dumnezeu pe oamenii sai, fie si din pietre, nu uita!

    Dar… multi lupi se vor descoperi indaratul blanii de oaie si, din pacate, multi ii urmeaza si ii vor urma. De asemenea, poate si mai multi, chiar si dintre numele cele mai mari, inclusiv dintre parinti, duhovnici, etc. sunt/suntem sau putem fi invinsi si tradati de propriile patimi, slabiciuni, boli duhovnicesti nevindecate. Multe oi blande si bune devin ele insele lupi, chiar daca nu au fost de la inceput asa! Nu trebuie sa ne speriem de asta, ci sa ne pregatim. Este o degringolada generala: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/08/08/se-poate-o-definitie-mai-desavarsita-decat-aceasta-pentru-ceea-ce-ne-este-dat-sa-traim-acum/

    De ce? Pentru ca s-a pierdut busola Duhului si nu mai exista – decat ca exceptie – intelegerea si simtirea miresmei adevaratei Ortodoxii, dupa cugetul Parintilor, pentru ca si crestinii au lepadat ca pe haina veche si netrebuincioasa smerita cugetare, dragostea si ascultarea cea cu intelepciune. Gandim lumeste, traim lumeste, procedam lumeste… Exista si destui provocatori, cum mai spuneam, destui care arunca “nade” de vrajba si sminteala, dar ei nu ar avea succes daca nu ar exista si atatia oameni in Biserica care nu pot trai “ortodoxia” decat ca pe un vesnic scandal, care nu pot sa nu se hraneasca zilnic din roscovele porcilor, pentru ca asa s-au obisnuit si asta este drogul lor, care ii tine “activi”, asta le creste adrenalina: altfel, probabil toata viata bisericeasca ar deveni extrem de plictisitoare si de neinteresanta pentru ei, nu ar mai avea niciun sens. Ei trebuie sa aiba mereu niste dusmani exteriori in care sa loveasca sau despre care sa barfeasca/sa asculte barfe. Sunt oameni pe care nu-i (mai) intereseaza Hristos, ci numai partea de politica si can-can a Bisericii, oamenii cu mentalitate de “Dan Senzationalescu in direct; nici nu stiti ce pierdeti!”, care au sarit de la “Libertatea”, “Click”, “Cancan” si “OTV” direct la… “Petru-Voda” si “Aiud”, fara sa aiba nici macar cea mai mica preocupare pentru cunoasterea si ASCULTAREA pildei si invataturilor sfintilor inchisorilor. Este o Ortodoxie batjocorita, siluita de catre cei care doar cauta sa se foloseasca de ea, pentru a-si regla conturi si a se slavi pe ei insisi.

    Se construiesc “vedete” si “modele” ale Ortodoxiei peste noapte, apologeti si lideri de opinie (adica pretinsi calauzitori!) devin oameni care au o palida sau foarte recenta legatura cu Biserica, care abia ce au mijit ochii in Ortodoxie, care nici duhovnic nu au si/sau nici ascultare nu fac, nici patimile nu si-au vindecat, nici de gandirea lumeasca nu au scapat, care au un minimum de lecturi, si acelea superficiale…. si deja se simt datori sa converteasca si pe altii la (ne)intelegerea lor, sa devina predicatori, sa dea lectii, sa se ia de guler cu episcopii insuficient de corecti, sa vrea “sa transeze” ei singuri problema Patriarhului, etc.

    Ce bine sa iasa de aici sau cum sa binecuvanteze Dumnezeu astfel de actiuni?

  16. Foarte interesanta scrisoarea acelei credincioase, regasindu-ma acolo si eu, de fapt mai rau fiind, eu nealergând de indata la duhovnic…

  17. mare pacat de lupii din blana de oaie, totusi ma mahneste faptul ca sunt oameni mult mai inalti duhovniceste decat mine si mai intelelpti de la care asteptam altceva, poate un ajutor venit printr-un cuvant intelept, dar aveti dreptate oamenii de vor dezamagi mereu, Dumnezeu este singurul care nu ne poate dezamagi.
    eu abia invat sa merg, ce sa mai vorbesc de cat de mult am de mers (asa cum zicea parintele Serafim Rose) si mi-ar fi placut sa merg alaturi de mai multi.
    eu as recomanda ca toti cei implicati in … orice ar fi implicati sa se aseze in genunchi si sa se roage, asa cred ca i-ar ajuta Dumnezeu si poate si pe noi astia mai … simpli care nu inteleg prea multe.
    v-am zis ca uneori uit si nici cel mai intelept nu sunt si va dau mare dreptate cu : “Mereu va scoate Dumnezeu pe oamenii sai, fie si din pietre, nu uita! ”
    va multumesc pentru incurajare 🙂
    Doamne ajuta!

  18. Frate ADMIN!, nu asculta de “parerile” neinduhovnicite ale lui Boris…!
    In trecut acest forumist mi s-a parut mai “rezonabil”, mai temperat, mai echilibrat, dar acum il vad tare “agresiv” si “clatinat” din asezarea normala si linistita pe care ar trebui sa o aiba un crestin ortodox cat de cat nevoitor pe calea vietii crestine…1
    Dumnezeu DUHUL SFANT, i-a inzestrat pe fiecare dintre crestini in Momentul increstinarii lor, cu cele 7 Daruri (care sunt pentru toti crestinii ortodocsi acelasi, si anume darurile: Intelepciunii; Intelegerii (inteligentei); Cunostiintei; Stiintei; Discernamantului (sau al Dreptei Socoteli cum i se mai spune); Fortei (sau TARIEI si puterii de a urma si implinii DREPTATEA Legii lui Dumnezeu in viata) si Evlaviei (sau Temerii de Dumnezeu…).
    In afara de aceste 7 DARURI pe care LE AU si LE PRIMESC TOTI CRSETINII Ortodocsi prin Taina Sfintei Mirungeri, Domnul Dumnezeu DUHUL SFANT, ii mai da fiecaruia dintre cei care intra in Trupul Mistic al Bisericii lui Hristos si “HARISME PROPRII” (cel putin “una” sau mai multe), care sunt tot “daruri” caci tot EL le da, dar sunt de alta factura si sunt unice si proprii pentru fiecare crestin in parte. Aceste “harisme” sunt anumite talente sau capacitati sau puteri sau capabilitati UNICE (nu se gasesc doua harisme total “IDENTICE” la mai multi crestini, ci numai eventual asemantaoare…dar identice nu, asa cum fiecare om are ADN-ul si ARN-ul unice si proprii numai lui…).
    Fratii Liviu si Nicolae, au data de la Dumnezeu aceasta harsma de a fi poeti si cinste lor !! ca isi pun acest dar in Slujba si Preamarirea Celui Care le-a dat lor acest dar…!
    In Biserica Ortodoxa in “Pleroma Ekklesiei” Poporului Lui Dumnezeu, nu sunt numai “dogmatisti” sau “apologeti” sau “teologi” (in sensul de cunoscatori la nivel universitar a Invataturii si Randuielililor Bisericii…), ci sunt si POETI, si FACATORI DE BINE, si ARTISITI (pictori, sculptori, psalti, arhitecti, regizori de film si de teatru, s.a.m.d…) si de asemenea sunt si RUGATORI si LUCRATORI IN ASCUNS AI VIRTUTII si AJUTATORI si OCROTITORI ai orfanilor si vaduvelor si napastuitilor si VEGHETORI asupra LUCRURILOR SFINTE, care sunt si ei…tot CRESTINI si tot ORTODOCSI si care trebuie si ei sa isi puna aceste daruri si harisme proprii in SLujba Celui care I-a creat si inzestart cu ele, CACI VAI LOR DE NU LE VOR PUNE in slujba Lui, ci le vor pune in slujba a tot ceea ce este vrajmas Bisericii si lui Hristos…!
    Boris a vorbit cu nesabuinta, cu agresivitate si rau intentionat…!
    Cei care fac rau Bisericii lui Hristos sunt nu numai SECTARII, ci si cei din partea cealalta adica HABOTNICII, ULTRRAFORMALISTII, ULTRA…PRAVILISTII, cei din tagma zelotilor “DOAMNEA-AJUTISTI” cum ii numea Danion la o conferinta…, care in afara de “tiparul” si “schema” lor simplista si “cliseele” si “matritele” lor de “comportamente si atitudini” nu vor sa stie si sa auda si de altele…!
    Despre acesti oameni care se “smintesc” la repezeala si din orice si din pricina oricui si oriunde si oricand…si care fac mare “tam-tam” despre ceea ce ei inteleg gresit si stramb, aminteste si Parintele Paisie Aghioritul in Cartile sale…(despre acel grec care s-a smintit si scandalizat ca o data la participarea unei slujbe de seara la o Biserica din Sfnatul Munte a auzit ca s-a pomenit si amintit in acea Biserica ca se facea pomenirea..praznuirii unui Sfant Parinte din Apus din primul mileniu al Bisericii si care a fost si “PAPA”…acel grec atunci cand a auzit ca se pomeneste un “papa” in Biserica s-a scandalizat si a plecat imediat si indignat si tulburat din Biserica neavand rabdare nici sa se termine slujba…).
    Domnul a asdus in lume “LEGEA cea duhovniceasca (si nu pamanteasca sau fireasca) a LIBERTATII” celei duhovnicesti si dupa ea trebuie sa traim duhovniceste in Biserica si tot dupa ea vom fi si judecati (cf. Epistola Sf. Iacov cap.1, vers.25, cap.2, vers.12 )
    A trai dupa “legea libertatii celei duhovnicesti” asa cum ne invata Sf. Ap. Iacov, nu inseamna sa traiesti fara…randuiala sau fara dreptar sau fara de ascultare de ceea ce au hotarat Sfintii Parinti…!Nu!, ci inseamna sa traiesti duhovniceste PRIVIND MEREU si URMARIND ATENT si COMPARAND EXACT si negresit si APRECIIND sincer starea ta si “marimea ta duhovniceasca” si “calitatea” si “maturitatea” si “valoarea” si “duhovnicia si spititualitatea” vietii tale si a personalitatii si purtarii tale pe lume si mai ales in Biserica cu si dupa DREPTARUL si KANONUL duhovnicesc al Randuilelilor Sfintilor Parinti.
    DREPTARUL si “kanonul” (care etimilogic provine din limba egipteana si nu greceasca…si inseamna instrument de masurat o lungime si distanta a unui obiect sau spatiu)…randuielilor celor duhovnicesti nu sunt altceva decat “ARACUL” de a te “tine” si “controla” si “verifica” permanent cum traiesti si cum cresti si te dezvolti si maturizezi si intaresti si curatesti si indreptezi si vindeci duhovniceste dupa cum recomanda “poruncitor” si cu “acrivie” si “ca fiind corect” si neinselat Sfintii Parinti si nu inseamna TIRANIE sau CONSTRANGERE, caci atunci nu mai este “kanon” si “dreptar” AL LIBERTATII…!
    In Biserica noastra, toata “randuiala” care exista si tot “ritualul” slujbelor care se petrece sunt tocmai “MODELUL” cu care trebuie SA NE MASURAM si APRECIEM sincer si nemincinos si neipocrit cum: ne inchinam, cum cantam, cum ne rugam, cum ne tinem simturile sub control, cum ingenunchem, cum exteriorizam atitudinea cea CARE TREBUIE sa o avem in Biserica…, cum trebuie sa-L SLAVOSLOVIM PE DUMNEZEU si nu este o “corvoada” sau o “norma dictatoriala” de comportament si vietuire…
    Iar “in afara” spatiului Bisericii si in afara timpului liturgic, trebuie sa ne VERFICAM MEREU VIATA si modul nostru de gandire si comportare dupa DREPATRUL EVANGHELIEI si al INVATATURILOR SFINTILOR PARINTI.
    Daca ar fi sa analizam la rece “tonul” si “damful” si “justetea” spuselor lui Boris, nu ar fi greu sa observam ca ele NU SUNT DUPA DREPTARUL SFINTILOR PARINTI, ci sunt izvorate din cugetarea cea fireasca a unei inimii care traieste “fara paza” si care doar aparent si superficial ii este data lui Hristos, ea avenad multe camarute si cute pe care Hristos-Domnul nu le-a luat inca in stapanire deplina si mai ales…definitiva…!
    Daca ar fi sa analizam cat mai critic “arta si haerisma poetica” si calitatea poetica a poeziilor celor doi frati, nu ar fi greu sa observam ca ele exprima o gandire si traire religioasa ANCORATA PUTERNIC IN EVENGHLIA lui Hristos!

    Fratele Liviu este mai intelctual, mai rational, si cred ca cugeta mai multa la potrivirea cuvintelor in strofele poeziilor sale, cum sa “dea” si sa se potriveasca mai bine si mai potrivit in constructia rimelor…Cat priveste anumite “nuante” de idei mai neortodoxe, nu am observat vreo “blasfemie” impotriva Adevarului de Invatatura al Bisericii, ci o exprimare proprie si specifica felului sau de a scrie…(adica este important ca nu a trecut de “HOROI”, sau de “zidul” si HOTARUL Dogmelor cum numeau Sfintii Parintii “limita” cugetarii pana unde ii este permis unui crestin sa se…intinda si …”hazardeze…” in cugetare si exprimarea Adevarului…)!
    Iar Fratele Nicoale, SE LASA PURTAT DE INSPIRATIE si se lasa luat in stapanire de Duhul Adevarului care ii patrunde mintea si apoi ii patrunde inima si se foloseste ca de un condei de intreaga lui fiinta ca sa lumineze pe cei care au nevoie de lumina cunostintei celei amntuitoare de suflet…!
    Poate exagerez si gresesc eu cu asemenea aprecieri…oricum ele sunt subiective…eu ne fiind critic literar…
    Ceea ce vreau sa spun este ca AR FI PACAT ca sa sa INCHISTAM si OBSTRUCTIONAM si SUGRUMAM si CIUNTIM darurile lor si sa “subtiem” suvoiul ravnei lor celei duhovnicesti, mai ales al fartelui Nicolae, care are un ritm de postare foarte ridcat…!

    Ar fi de asmeenea nu numai pacat ci si IMPRUDENT si NEINTELEPT ca fratii adminsitratori ai acestui minunat site sa “nu motiveze” pe cei care dau ajutor si scriu cu adevarat si posteaza lucururi de calitate pe site, ciulind urechile inimilor lor la niste observatii si atentionari rau intentionate si scrise in duh neuatentic ortodox…!

    Domnul sa aiba mila de noi toti!

  19. De mult n-am mai comentat , desi – cu mici intreruperi , din pacate – am urmarit postarile zilnice si comentariile , bineinteles …
    ba chiar , dupa un mai vechi obicei al meu , am reluat iar si iar anumite fragmente , care-au ramas in suflet si ard precum candelele … acum , insa , in loc sa scriu cate ceva despre Parintele Serafim Rose , imi voi exprima parerea in legatura cu cele spuse de Boris [ am retinut cu mare atentie raspunsurile lui
    Admin , pe care le respect si mi le insusesc intr-o mare masura ] … demult [ acum am 58 de ani ] am facut parte din cenaclul
    literar de aici si nu numai , mai multi ani …iubesc marea poezie a lumii si a noastra …aici am descoperit si poezia crestina ,
    poezia ortodoxa nationala si universala …aici am descoperit-o , mai intai , pe Mirela Sova , cu creatiile ei inchinate profetilor , si , din pacate , n-am fost in stare sa-i raspund cate ceva , desi as fi vrut… apoi , am observat sensibilitatea celei care semneaza “pacatoasa” , de curand chiar , o creatie de-a ei , incheindu-se cu “Am gresit” …si iar n-am fost in stare sa-i raspund , mai ales ca era in miezul subiectului de la postarea respectiva … dar acum voiam sa-i spun lui Boris , ca-l simt , tocmai , nu departe de poezia autentica , de aceea nici nu-i inteleg atitudinea fata de Jianu Liviu – Florian …da , in poezia lui , sunt multe influiente argheziene , dar in nici un caz NU ESTE “un lamentabil imitator” …sunt strofe intregi , sau doar un vers , sau doua , care par incalcite …cu mesaj indescifrabil…dar , reluate , descoperim sensuri multiple …teme vechi , de la intemeierea lumii , filtrate prin felul personal de a
    le cunoaste , de a le simti , de a le transmite ca pe un bun folositor , infrumusetat si cu harul de a chema si a sensibiliza… si poezia lui ESTE ORTODOXA , poezie cu chemare , daca-i citim cu suflettul obosit chemarea la Hristos , aflam si putina odihna … este un POET AL LUI IISUS cu adevarat !!!
    Cat priveste poezia domnului Nicolae Mirean … ma abtin …dar am un caiet cu textele multor cantece cantate de corul Seminarului
    Teologic , texte fara autor … una din poeziile inchinate Preacuratei este pusa la Razboi intru Cuvant , cu cateva pagini in urma … pot s-o transcriu de pe caietul elevilor… sub nici o forma nu insinuez nimic rau , este doar o nedumerire a mea si atat … cert este ca poeziile dumnealui au in centru credinta ortodoxa , dar sunt prea lungi , de multe ori , fiind variatiuni pe aceeasi tema … in sfarsit , putem vorbi
    de credinta ortodoxa si sa respectam acest lucru …
    Oricum , daca n-o sa am timpul si starea necesara de inaltare
    duhovniceasca la tema zilei , la subiectul postat de Admin , nu voi mai reveni in mod inutil …
    Imi cer iertare pentru indrazneala !
    Doamne , ajuta !

  20. @ boris
    vino, sezi cu noi, dar incearca sa mustrezi cu mila, nu sari la gatul omului, fiecare isi exprima in scris ceea ce simte cum simte si ce-a inteles, plus ca internetul te limiteaza, nu-i poti vedea unui om trairile, mimica si pantomimica pentru a intelege ce-a vrut sa zica cu exactitate, uneori nici live nu poti, dar cel mai bun lucru e sa fii bland, puteai sa-l intrebi ce-a vrut sa zica prin acel vers si sa-i zici ce-ai inteles tu, sau puteai sa-l lasi in pace.
    fericiti cei blanzi…
    Doamne ajuta!

  21. Doamne ajuta!

    As vrea si eu o lamurire din partea administratorului.

    De ce a fost inclus la inceputul acestui articol un citat din operele lui Alexander Pope despre care se stie ca era mason? Va rog sa raspundeti si sa stergeti citatul respectiv pt ca mi se pare inadecvat ca pe un site ortodox sa apara citate ale unor masoni celebri. Ortodoxia nu se impaca cu francmasoneria. Sunt opuse. Masonul ala nenorocit nu are ce cauta infiltrat intr-un articol despre Sf. Cuv. Serafim Rose!

    Sper ca m-ati inteles…

    Doamne ajuta!

  22. @ agnes
    Vă mulţumesc d-voastră pentru comentariu şi tuturor pentru răbdare.Mă simt obligat să aduc lămuriri la nedumerirea în cauză. Nu sunt poet. Nuam un parcurs literar şi nu sunt cunoscut de nimeni ca având o aşa preocupare. Am îndrăznit doar în credinţă şi pentru credinţă . Credeţi-mă , -vă spun cu sinceritate,- am omare durere şi o mare rană pe suflet , pentru că am provocat acest scandal. Trebuia să mă opresc la primul semnal al lui Boris. Pentru a lămuri nedumerirea vă spun că în anii ’80 l-am cunoscut personal pe părintele Visarion Iugulescu. Am auzit predicile sfinţiei sale care mi-au răscolit lăuntru. Am dorit să îl cunosc şi ajungînd la sfinţia sa mi-a cerut să mă integrez în mişcarea pe care o conducea cu mult curaj şi cu mare credinţă. Aşa am ajuns să fac câteva texte pentru un tânăr – George pe care l-am cunoscut foarte puţin- despre care am auzit că a ajuns preot. Cred că a făcut –cu textele mele – în jur de 4 sau 5 casete audio, care circulă probabil şi acum. Sunt convins că se pot găsi. Ulterior unele din ele le-am auzit şi în alte interpretări. Nu am plagiat. Am frică de Dumnezeu şi oroare pentru furt. Vreau să pecizez că locuiam la mare distanţă de Bucureşti şi nu am cunoscut multe personae din acea grupare. Mai târziu am auzit unele lucruri care m-au determinat să mă delimitez de ei, fără să-i judec sau să-i condamn. Încă odată îmi cer iertare tuturor .

  23. @ George Sandu:

    Habar nu avem (da)ca respectivul poet a fost mason si sincer nu ne-au preocupat vreodata listele mai mult sau mai putin certe cu masoni mai mult sau mai putin celebri, dar… nu noi avem vreo contributie, ci aceste versuri reprezinta motto-ull acestui capitol din cartea despre p. Seraphim Rose. Si cu siguranta nici parintele Damaschin nu simpatizeaza masonii, dar probabil ca a gasit acele versuri foarte potrivite cu mesajul capitolului. Si credem ca asta este cel mai important. Iar daca intelegem ce vrea sa ne spuna Cuviosul Seraphim, vom invata si noi sa acordam mai multa atentie esentialului si inimii, decat acestui gen de informatii. Sigur ca e trist, e tragic ca cineva este sau a fost francmason, insa nu cred ca tot ce a facut respectivul om este anulat din cauza acestei optiuni sinucigase pentru mantuire.

  24. @Nicolae Mirean
    …………Dumneavoastra sunteti mandru ca sunteti visarionist???????????? Si spuneti asta cu seninatate pe un site pe care multi l-am considerat ortodox!!!!!!!!!

    @ Admin
    Acesta este un fragment din comentariul dv. pe blogul lui Laurentiu Dumitru (http://laurentiudumitru.ro/blog/2008/05/21/linkurile-zilei-210508/)
    “A spus Parintele Staniloae -va spun ca sa nu uit-, înainte de a muri cu vreo câteva luni ceva: fusesem pe la el, si printre altele spunea si aceasta: „Parinte, avem, în Biserica Ortodoxa Româna sapte cazuri grave care ne îndeparteaza de Ortodoxie”. „Care sunt aceste cazuri, parinte profesor?” „Vladimirestiul, cu toata miscarea lor; al doilea, miscarea de la Mânastirea Recea (a pus-o separat); miscarea cu tatal, fiul si cu duhul sfânt, cu aceia, Gherasim si Arsenie de la Cocosu; Visarion, visarionistii, despre care ati vorbit; Ghelasie de la Frasinei; si Pucioasa. V-am spus, sunt sapte cazuri în care Biserica trebuie sa ia niste masuri. Noi nu putem sa lasam asa.”
    http://www.scribd.com/doc/2450518/Ne-vorbeste-Pr1-Arsenie-Papacioc-vol-2?ga_related_doc=1

    @ hunul
    Iti multumesc, si nu vreau sa spun mai mult ca sa nu diluez valoarea gestului tau in prea multa vorbarie. Asa este cum spui, iti multumesc! Din pacate in acest caz cred ca trebuie urmat sfatul Avvei Pimen: “Iar de te desparte de Dumnezeu, atunci sa te manii tare” (vezi link)
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/08/27/pimen-sus-sus-in-cer-iar-noi-jos-jos-pe-pamant/#more-7780

  25. Pingback: Război întru Cuvânt » DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI. Pur si simplu actual (III)
  26. @ Boris:

    Mare lucru ar fi fost daca ai fi inteles si fratia-ta macar un picut din mesajul Cuviosului Seraphim din toate aceste ultime articole si nu ai fi cautat sa fii atat de “corect”… 🙁

    In plus, ar fi fost frumos sa fi citit mai atent si sa fi remarcat ca Nicolae a scris: “Mai târziu am auzit unele lucruri care m-au determinat să mă delimitez de ei, fără să-i judec sau să-i condamn”.

    Noi am ramas si ramanem la fel de ortodocsi, dar nu putem obliga pe nimeni sa ramana alaturi de noi. Sa avem grija totusi sa nu ne smintim de tot ce e bun si sa descoperim tardiv ca originea smintelii era in noi.

    Domnul sa ne arate mila Sa!

  27. @ Boris.
    Dragă Boris am precizat în comentariu anterior că încă din perioada comunistă m-am delimitat de acestă grupare.Am admirat atunci – vorbesc de realitatea acelor timpuri- curajul şi credinţa acestui om , care mi-a răscolit sufletul şi mi-a scumbat viaţa .Deci vorbesc de anii ’80.EU NU AM IEŞIT NICIODATĂ DIN BISERICA MAMĂ.Nu accept şi nu am susţinut vreodată mişcările schismatice.Am acelaşi duhovnic de zeci de ani.Iar dacă textele pe care d-na ,,Agnes’’ le-a găsit în cadrul bisericii leam scris atunci, leam scris din cea mai sublimă dragoste otodoxă de care am fost capabil exact pentru ce vorbesc acestea. Caut cu disperare în cuvintele pe care le afişaţi, un pic de dragoste,de omenie şi de respect pentru ceia ce înseamnă ea măcar în sensul uman nu ortodox.Mare durere am să văd că ne facem duşmani –zic retoric- din duşmanii noştrii sau ai credinţei când ceia ce apărăm noi –sfânta ortodoxie – ne cere să-i iubim.În cele ce am scris mi-am pus sufletul şi inima mea păcătoasă, dar –cred eu- cu puţina dragoste ce mi-a mai rămas. Nu le voi mai pune nicăieri ,să ştiţi, numai să nu mai fiţi atât de îndîrjit. Nu am puterea să fac din credinţă literatură de vârf urmînd rigorilor ei în detrimentul credinţei. Am greşit că am îndrăznit . Îmi cer iertare tuturor. În communism au fost situaţii cînd nu era cine să spună ,, Doamne miluieşte la liturghie.Nu ştiu unde eraţi ş ice făceaţi în acele vremuri când nimeni nu spunea un cuvînt din ceia ce auzim astăzi.Atâta eroism ar fi fost mai mult decât necesar. Atunci am auzit cuvâtul acestui om. Atunci.Şi eram în bisreică –din mila lui Dumnezeu desigur-.Nu-i ştiu păcatele, nici acum . Dar l-am auzit ăn biserica noastră şi am crezut.Nu ştiu nici cu ce păcătuieşte gruparea aceasta cu adevărat. Păcat că gerşeşte şi nu-I nimeni cu dragoste să facă ceva.Eu mă consider ortodox din botez şi aş vrea să am şi dragostea şi credinţa care mi se cere.
    Oare unde vom ajunge cu aceste înverşunări aprinse ? Cred că nu mai este mult şi din ,,dragoste ortodoxă ‘’ vom ajunge la conflicte violente şi chiar mai mult. Regret că sunt şi eu pricina acestui scandal.Îmi cer iertare cu mare durere, dacă mă poţi crede.

  28. Delimitare …fara ..etc si etc…
    “Nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Matei 6, 24)
    sau pentru ca sa ne mentinem intr-o contemporaneeitate romaneasca:
    “Diavolul: sa incheiem un pact. – Nu. – Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil? – Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu” (vezi link)
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/03/29/parintele-nicolae-steinhardt-despre-pacatul-prostiei-si-al-fricii/
    Frate Admin, daca nu as avea atata pretuire pentru dv, as ignora simplu toata povestea asta. Nu am eu statura duhovniceasca sa conving sau corectez pe nimeni, dar eu va sunt dator cu mult, cu foarte mult si asta nu imi da dreptul sa tac. In urma cu cativa ani o boala indelungata m-a tintuit la pat pentru mult timp. Atunci toti “ prietenii” mei s-au “volatilizat “, si etc si si etc pentru ca nu vreau sa romantez mai mult povestea asta m-am trezit in cea mai mizerabila situatie din viata mea. Am gasit atunci o neasteptata compatibilitate intre ceea ce gandeam eu si ceea ce publicati dv. pe site. Pentru un timp asta m-a sprijinit ca sa ma balansez. Apoi m-a prins Dumnezeu de ciuf si m-a pus unde nici in cele mai frumoase vise ale mele nu puteam macar imagina. Eu nu pot sa nu ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare clipa, si nici nu pot ignora pe cei care constient sau inconstient m-au ajutat cand mie mi-a fost greu. Si uite asa v-ati pricopsit cu mine, prieten nestiut si nedorit. Oricum pentru ca in ceea ce ma priveste intentia buna a prelevat in toata povestea asta , si sfarsitul trebuie sa fie unul in in concordanta cu tot ceea ce vehiculam noi aici ca fiind “ortodox”. Eu am sa imi cercetez duhovnicul in aceasta problema cand voi ajunge prima data la spovedit (pentru ca in taina spovedaniei diavolul nu mai poate sa isi bage coada, ca acolo Insusi Hristos sta nevazut), si mai mult nu o sa va mai deranjez cu interventiile mele pentru ca sa nu mai tulbur pe nimeni.
    Doamne ajuta!

  29. Of, frate, Slava Domnului pentru lucrarea sa minunata, dar… nu stim de unde ai atata timp si atata energie sa te complici in asa masura, agatandu-te de tot felul de fleacuri si sa ajungi sa faci din ele problemele cele mai mari. Nu e mai simplu sa sari peste comentarii sau peste poezii si sa iei de pe site articolele care te ajuta si in care te regasesti? Nimeni nu te constrange sa citesti poeziile acestea si iti mai spunem inca o data ca siteul acesta este reprezentat nu de comentarii (care pot sa si lipseasca), ci de ceea ce scriem sau publicam noi, ca postari. Daca te ajuta acestea sau macar o parte din ele, citeste-le in continuare, daca nu te mai ajuta, iarta-ne! Dar ni se pare de necrezut cat de mult se pot complica lucrurile cele mai sofisticate, pentru ce gen de probleme ajungem sa ne ne inversunam si sa ne despartim, pe ce mize sa ne luptam… Nu stim, sa ne ierti, dar daca asa reactionam si ne comportam pentru astfel de lucruri, la adevaratele probleme cum vom reactiona?

    Cat despre raspunsul duhovnicului, depinde foarte mult si de modul in care ii prezinti problema.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate