PREDICI (audio si text) la DUMINICA DUPA INALTAREA SFINTEI CRUCI. Cum ne purtam crucile vietii? Suntem hotarati sa renuntam la noi insine si sa ne dedicam total lui Dumnezeu?

***

Predici audio:

– cu recomandare speciala pentru prima si ultima dintre ele… –

Predica Parintelui Damaschin Luchian (Man. Sihastria Putnei) la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci (2009):

***

Predica Parintelui Teofan Popescu (Man. Putna) la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci (2008):

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

Predica Parintelui Teofan Popescu la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci (2011):

***

Ierom. Calinic Berger:

Sacrificandu-ne lui Dumnezeu

Cat de des ne luptam „sa ne facem timp pentru Dum­nezeu”? Cu toate activitatile, orarele, agendele — pe scurt, toate cerintele vietile noastre de azi — e greu sa ne facem timp pentru noi insine, si mai putin pentru altii, cel mai putin insa pentru Dumnezeu. „A-si face timp pentru Dum­nezeu” e pentru crestinii din America o lupta aproape perpetua si universala.

Pe Dumnezeu nu-L intereseaza insa faptul de „a ne face timp pentru El”. El ne cere mult mai mult decat atat. Straduinta de a ne face timp pentru Dumnezeu, de a-L integra in vietile noastre, implica faptul ca nu ne-am dat vietile noastre lui Dumnezeu. Mai degraba noi suntem cei care trebuie sa ne integram pe noi insine in viata lui Dumnezeu. Dumnezeu doreste de la noi o dedicare totala.

„Fiule, da-mi inima ta!” (Pr 23,26).

De aceea Domnul ii cearta pe cei care ii iubesc mai mult pe ceilalti (parinti, soti, copii etc; Mt 10, 37-39) decat pe El. Dumnezeu do­reste inima — centrul actiunii noastre motivate, al dorin­telor, al viselor noastre —, dar in realitate aceasta nu exclude, ci include pe oricine altcineva, dar in chipul cuvenit (Mc 10, 30).

Pe scurt, suntem chemati sa ne sacrificam pe noi insine lui Dumnezeu. Numai ca aceasta implica intreaga noastra viata si intreaga noastra inima. Suntem chemati sa ne ru­gam:

,,Doamne, ma sacrific pe mine insumi Ţie. Iti sacrific intreaga mea viata. Ia-o! si fa cu ea ceea ce vrei”.

Aceasta rugaciune cere curaj, pentru ca nu stim ce va cere de la noi Dumnezeu. Din acest motiv multi oameni sunt reti­centi fata de aceasta rugaciune.

Ce inseamna insa aceasta? Faptul de „a ne sacrifica pe noi insine” inseamna ca ni se cere sa lasam lumea si sa ne facem monahi si monahii? Nu neaparat. In realitate, din afara nu se schimba multe lucruri. Vom avea aceleasi pro­prietati, aceeasi cariera, aceeasi familie. Dar atunci cand ne sacrificam vietile lui Dumnezeu, El ne da o cruce si, daca o primim, El ne da inapoi vietile noastre impreuna cu puterea Sa. Puterea Lui insoteste atunci toate activita­tile, relatiile noastre etc. Pe scurt, toate cele la care am renuntat (^{Mc 10, 30}). Le da o alta profunzime. Le imbiba cu o dimensiune vesnica. Inceteaza sa mai fie idoli (sco­puri in si pentru ele insele, doar pentru folosul nostru) si devin mijloace (ale prezentei, lui Dumnezeu si scopurilor Lui). Prezenta lui  Dumnezeu este intotdeauna o prezenta de lumina, energie, putere si bucurie. Mai mult, El ne incor­poreaza pe fiecare in felul sau propriu, uneori fara cuvinte, in lucrarea de marturie adusa Evangheliei Lui. Dă la tot ceea ce facem in viata un scop care transcende de departe scopurile noastre si scurta noastra viata. In schimb ele ne dau o satisfactie si o implinire, mai profunda.

Pentru a avea aceasta dimensiune, Dumnezeu trebuie sa fie centrul atotmistuitor al vietilor noastre. Atunci nu se mai pune problema sa ne facem timp pentru Dumnezeu, ci sa ne facem timp pentru celelalte lucruri. Nu vom mai avea suficient timp pentru a ne ruga. Rugaciunea va fi cu noi neincetat. A absenta de la sfanta Liturghie, de exem­plu, ar fi de neconceput. Vom deveni cu totul dependenti de Dumnezeu pentru orice facem in vietile noastre. In schimb El ne va invata ca El calauzeste cu purtarea de grija a providentei Lui toate activitatile si relatiile noastre.

Faptul de ne sacrifica pe noi insine lui Dumnezeu im­plica si sacrificarea propriei noastre intelegeri a lucruri­lor in favoarea intelegerii Sale a acestor lucruri. Inseamna a asculta de poruncile Lui atunci cand acest lucru ne este anevoios pana la extrem, in loc sa spunem „Dumnezeu ma intelege” si sa ne inselam noi insine. Trebuie sa-L la­sam pe Dumnezeu sa vorbeasca El Insusi si sa nu reducem la tacere glasul Lui gandindu-ne ca stim ce anume simte El atunci cand nu ascultam de poruncile Lui.

Fara acest sacrificiu nu putem fi crestini. De fapt el este tocmai esenta faptului de a fi crestini, pentru ca Hristos spune:

„Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se tagadu­iasca pe sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze!” (Mt 16, 24); si:

„Cine nu-si ia crucea sa si nu vine dupa Mine nu poate fi ucenicul Meu” (Lc 14, 26-27).

Mai mult, fara un astfel de sacrificiu nu putem fi cu adevarat noi insine. Nu putem deveni cei care Dumnezeu ne-a dorit sa fim. Nu ne putem trai viata pe deplin si nu putem avea impliniri si legaturi de iubire in vesnicie. Pu­tem face aceasta numai daca acestea sunt pline de Duhul inca din aceasta viata. Fara acest sacrificiu adus lui Dumnezeu ramanem zavorati in scopurile si perspectivele noas­tre limitate, si in egoismul nostru.

Sacrificarea noastra insine lui Dumnezeu nu e un lucru pe care-l facem o singura data, ci unul pe care trebuie sa-l facem in fiecare zi. Odata cu trecerea vietii provocarile noastre devin mai mari. Dumnezeu ne cheama la o desa­varsire mai mare si astfel la o mai mare dedicare si renun­tare de sine. Ne cheama la o crestere duhovniceasca nein­cetata. De aceea, sa luam hotararea astazi!

„Pe noi insine si unii pe altii, si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu s-o dam”.

(In: Ierom. Calinic, Provocari ale gandirii si vietii ortodoxe astazi, Editura Deisis, 2012)

Va mai recomandam pentru aceasta Duminica: