“Cine cere celuilalt să-l iubească, îi ia dreptul respectivului să-l iubească cu adevărat”. ”VIRTUTEA” NEPUTINȚEI, SIMȚIREA PĂCĂTOȘENIEI și CERCETAREA ADEVĂRATELOR MOTIVE ALE REACȚIILOR NOASTRE. Cum să rezolvăm NEÎNȚELEGERILE DIN FAMILIE și LIPSA DE IUBIRE DINTRE SOȚI? Cum să depășim BLOCAJELE DUHOVNICEȘTI legate de REPETAREA UNOR PĂCATE și de robia unor PATIMI? Părintele CONSTANTIN COMAN – răspunsuri în conferința de la Iași

4-01-2018 Sublinieri

Continuare de la:

*

PĂRINTELE CONSTANTIN COMAN la Conferința ASCOR IAȘI, Pocăința – dar al lui Dumnezeu și efort personal” – 28 Noiembrie 2017:

Transcriere fragmentară a celei de-a doua părți a conferinței

(Răspunsuri la întrebări):

[…]

– Cum putem face atunci când ne dorim mereu să ne alegem pe noi, dreptatea noastră şi voia noastră?

Păi, dacă nu vrem, n-avem nimic de făcut. Deci trebuie să vrem. Atât. Nu se poate să nu vrei. Dar noi nici nu observăm că, de fapt, noi toată ziua pledăm pentru dreptatea noastră. Ia uitaţi ce spune părintele [Simeon Kraiopoulos], el spune cu rugăciunea:

Dacă nu poţi nimic, nimic, nimic, zi Doamne Iisuse: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă– grecii zic forma mai scurtă. “Zicând, deci, cineva des rugăciunea şi dându-şi seama că nici măcar pe aceasta n-o poate spune…– fiţi atenţi să vedeţi ce limpede spune şi ce adevărat este – …deşi este un lucru atât de uşor, îşi va constata slăbiciunea lui, boala lui, starea lui de păcătoşenie, de fapt. Şi, constatându-şi păcătoşenia, va ajunge să spună: pentru mine nu este nimic altceva de făcut decât această rugăciune, care este atât de uşoară, atât de la îndemână, atât de scurtă, nu costă nimic şi este liberă de orice formalism, inerţie etc. Cu cât îşi simte cineva mai mult păcătoşenia, cu atât va spune mai mult rugăciunea. Şi, cu cât o va spune mai mult, cu atât va simţi mai mult păcătoşenia.

Dar noi ne temem să ne vedem neputincioşi. Eu, dacă am vreo virtute, pe asta o am; am constat acest lucru, că sunt foarte neputincios. Şi, când am văzut la părintele Simeon că asta este bine, merg înainte pe aceasta, nu mă mai sperie.

Rugăciunea aceasta e un mare dar al lui Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă. Ştiţi că e rugăciunea leneşului. Nimeni nu se poate lăuda că spune această rugăciune. Nu vorbim de măsura înaltă a rugăciunii inimii şi a minţii pe care o spun marii schimnici, de rugăciunea aceasta ca stare înaltă de unire cu Dumnezeu, ci vorbim de felul în care o spunem noi, aşteptând autobuzul, înainte de examen, aşteptând pe cineva cu emoţii, la spital când mă duc, tot timpul. Este, într-adevăr, la îndemâna oricui şi mişcă conştiinţa păcătoşeniei. Iată o soluţie.

Soluţiile nu sunt spectaculoase, cum ne închipuim noi. În Pateric, vă amintiţi, probabil, venea tânărul şi spunea unui avvă: “Ce să fac?” Şi avva îi spunea: “Du-te şi te închide în chilia ta”.Şi ce să fac în chilia mea?“, “Păi, când ţi-e somn, culcă-te, când ţi-e foame, mănâncă, când ţi-e sete, bea apă. Dar stai în chilia ta“, ceea ce nu era puţin lucru.

– Părinte, ce să fac dacă am căzut în cea mai adâncă stare de împotrivire de mai bine de un an? Totul în viaţa mea se desfăşoară sub o păcătoşenie din care nu mai pot reveni.

Păi asta e bine. Tocmai am spus până acum. Cine are conştiinţa păcatului, e foarte bine. Să strige la Dumnezeu! Nu ne mai rămâne altceva. Şi cine strigă la Dumnezeu, e foarte bine. Cu nădejde!

Tot părintele [Simeon Kraiopoulos] spune că răbdarea e o virtute care e asociată cu starea de pocăinţă. Că noi aşteptăm de la Dumnezeu semne, răspuns, dar părintele [Simeon Kraiopoulos] zice: Așteaptă o lună, un an, cinci ani, zece ani, douăzeci de ani, treizeci de ani… Ei, această aşteptare dinspre Dumnezeu nu se poate lucra fără ajutorul lui Dumnezeu, dar tu nu iei în calcul că Dumnezeu e acolo! Şi tocmai ea te aşază într-o foarte solidă poziţionare faţă de Dumnezeu.

Tocmai despre asta a fost discursul meu din seara aceasta. Al părintelui [Simeon Kraiopoulos] tot aşa. De-asta m-am asociat foarte mult dânsului, că el spune să nu vă speriaţi de starea de păcătoşenie, ci speriaţi-vă mai mult de conştiinţa nepăcătoşeniei. Noi ne temem că, dacă cumva încurajăm starea de păcătoşenie, încurajăm păcatul şi nu mai ieşim din el. Nu, ci singura şansă să ieşim din păcat este recunoaşterea lui şi, mai ales, recunoaşterea neputinţei noastre de a ieşi din el.

Să strigi la Maica Domnului! Eu mă lupt cu o neputinţă de când eram copil; evident că n-o pot spune. Şi am avut perioade când singura mea rugăciune când mai cădeam la câte o icoană de la icoanele astea mari, la Neamţ, la Bistriţa, în Sfântul Munte, strigam acolo: Maica Domnului, nu mă lăsa în ruşinea asta, Maica Domnului! Nu mă lăsa, Maica Domnului!” Nu m-a izbăvit nici acum. Care-i câştigul? Ei, tocmai ghimpele acela, cum spune Pavel, m-a adus la rugăciune, m-a adus în faţa Maicii Domnului, m-a adus să cad la rugăciune, m-a adus să mă smeresc, m-a adus să îngenunchez şi aşa mai departe. Şi să constat că ghimpele acela era, de fapt, instrumentul prin care Dumnezeu mă apropia de El. Părintele îmi tot spunea, mare preot, profesor: “Ei, Dumnezeu ne mai smereşte…”

Vă spun un cuvânt al Sf. Ioan Gură de Aur pe care-l ţin la biroul meu, am mai multe, le dau foaie cu foaie, dar ăsta a rămas de vreo jumătate de an pentru că este absolut mângâietor pentru mine. Zice aşa: Iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu are măsură. Nici nu este cuvânt care să exprime bunătatea Lui. Răutatea ta are măsură. Leacul n-are măsură. Înţelegeţi? Numai că noi vedem vindecarea în altă direcţie! Noi vrem să devenim nepăcătoşi. De ce? Ca să ne îndreptăţim pe noi înşine! Deci n-am ieşit din logica îndreptăţirii. Nu vi se întâmplă frecvent să amânaţi spovedania pentru că s-a întâmplat un păcat sau se repetă un păcat şi ziceţi că măcar să-l biruiţi un pic şi pe urmă să vă duceţi la părintele? Păi te duci drept la părintele la spovedanie?! Te duci deja îndreptat? Ce mai cauţi? La părintele te duci tocmai căzut, păcătos, nu aştepţi să se mai atenueze efectele păcatului! Căzut, să pârăşti păcatul!

Şi aici este o mare problemă la spovedanie şi părintele taie cu bisturiul. Noi citim voia lui Dumnezeu după voia noastră într-un fel! Și spune părintele [Simeon Kraiopoulos]:

Dumnezeu ne scoate în faţă, în viaţa noastră de fiecare zi, situaţii prin care să ne ducă la pocăinţă, situaţii prin care să ne îndrepte, situaţii prin care să ne apropie de El, iar noi tocmai pe acelea le pârâm că ar fi răul din viaţa noastră: suferinţele, batjocura celorlalţi, eşecurile“.

Eu mă zbat în ultimii zece ani, căci am avut şi eu un proiect mare în învăţământul teologic şi era cât pe aci să pun mâna pe pârghiile puterii ca să-l implementez şi n-am pus mâna, am ratat. Şi atunci am trăit eşecul, foarte dureros, căci era un proiect de mică reformă în care credeam foarte mult, îl experimentasem un pic din postura de prodecan şi atunci mi-am dat seama cât de greşite au fost toate. Dar am trăit o stare, până la urmă foarte plăcută lui Dumnezeu şi neplăcută mie, căci mulţi ani am balansat între presiune şi căderea, depresia eşecului. Şi, pe de altă parte, iluzia împlinirilor. Am şi intitulat cartea mea de interviuri “Între certitudinea eşecului şi iluzia împlinirilor“. Până la urmă mi s-a adeverit că eşecul e o certitudine; împlinirile sunt o iluzie. Şi mă mângâie să aflu la părinţi că, dacă mi-ar fi reuşit proiectul, eram neplăcut lui Dumnezeu.

Şi tot la părintele [Simeon Kraiopoulos] aflu ceva extraordinar – e încă un subiect pe care voiam să-l ating, dar l-am sărit – şi anume că omul care-şi schimbă mecanismul acela de la îndreptăţirea de sine şi de la întemeierea pe propria voinţă – că pentru ce ne batem noi cu toată lumea? Să ne exprimăm propria dreptate, care se întemeiază pe propria voinţă şi propria vedere a lucrurilor! Schimbarea este să ne dezrădăcinăm din propria voinţă şi să ne înrădăcinăm în voia lui Dumnezeu. Părintele spune că iniţiativa omenească e cel mai urât lucru în faţa lui Dumnezeu. Eu credeam că iniţiativa este lucrul cel mai frumos, cel mai bun. Mă şi lăudam că, slavă Domnului, iniţiative am avut foarte multe, mai ales proiecte, la nivelul minţii foarte multe. Numai că m-am trezit uzurpator! Vă daţi seama? Dar nu sunt singurul, sunt mulţi şi printre dumneavoastră. Uzurpator al unui drept suveran şi legitim al lui Dumnezeu-Tatăl. Tatăl este singurul izvor de voinţă şi de proiecte. Nu există alt izvor de proiecte. Şi cine dintre oameni se face izvor de proiecte, Îl uzurpă pe Tatăl.

În consecinţă, singurul lucru pe care trebuie să-l facem, dacă vrem să activăm, este să descifrăm voia lui Dumnezeu. De aceea la mănăstire, de exemplu, unde lucrurile nu sunt altceva, ci sunt cea mai avansată parte a Bisericii, nimeni nu face voia sa, ci toată lumea se leapădă de voia sa, ca să facă voia părintelui duhovnicesc, exersând, prin asta, ascultarea desăvârşită de Dumnezeu.

– Cum priveşte Dumnezeu o persoană care, în timpul spovedaniei, nu are aceeaşi stare de pocăinţă ca înainte de spovedit? Adică merge mult mai uşurat, chiar îndreptăţindu-se pe sine.

Nu ştiu. Ei, cum o fi să ştiu eu cum vede Dumnezeu pe cineva? Eu pot să spun cum îl văd eu pe respectivul; dar, cum îl vede Dumnezeu nu pot să-mi închipui. O să înţelegeţi şi voi într-o bună zi că tot ceea ce ne închipuim noi că este Dumnezeu şi vede Dumnezeu şi face Dumnezeu este o mare amăgire. Dumnezeu este cu totul altceva decât ne închipuim noi că este. Ne verifică Părinţii.

Cât despre starea de la spovedanie, într-adevăr, e un lucru care trebuie redescoperit şi trebuie redescoperit şi de duhovnic, şi de credincios. Până una-alta, să ne spovedim aşa cum ne spovedim, până redescoperim. Un părinte pustnic, când îi spuneam eu cum fac lucrurile, el, săracul, zice: Ei, decât deloc…” Foarte mângâietor. Deci, oricum să facem, că intrăm la categoria “decât deloc…Dar, dacă vrem să ne săltăm, totuşi, un pic, trebuie tare mult să ne schimbăm. Eu, ca duhovnic, abia acum îl ultimii ani am descoperit şi m-am eliberat de presiunea pe care o puneam asupra mea cum că trebuie să fac faţă la atâtea probleme, la atâtea întrebări, la atâtea dileme, evident, toate vitale şi existenţiale, vă daţi seama. Şi am aflat târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată, că, de fapt, nu eu trebuie să fac faţă la toate astea, ci bunul Dumnezeu. Cum spune părintele Glichentie de la Suceava; primul lui drum, când şi-a luat maşină, a fost de la Suceava la Tesalonic. Şi zic: “”Părinte, nu ţi-e frică? Nu eşti îngrijorat?” Zice: “Eu?! Îngerul păzitor!” 🙂 Vedeţi cât de credincios era părintele? Stătea liniştit.

Şi aşa am aflat că atunci când vine omul la tine, vine la bunul Dumnezeu. Şi sigur că asta nu înseamnă nici nesimţire, nici nepăsare, nici indiferenţă, ci înseamnă să te duci şi tu cu mintea la Dumnezeu, ca preot; că, dacă nu te duci cu mintea la Dumnezeu, ci cauţi în mintea ta, îi dai un răspuns psihologic, şi prost psihologic, pentru că nu eşti psiholog. Credinciosul amestecă şi el lucrurile; spovedania are două componente distincte: mărturisirea propriu-zisă a păcatelor – când vine credinciosul şi zice: “Părinte, L-am supărat pe Dumnezeu cu astea, pe soacra mea cu astea, pe soţia mea cu astea, am făcut, am nu-ştiu-ce… şi îmi pare rău şi cer lui Dumnezeu să mă ierte” şi preotul, în temeiul preoţiei lui sacramentale, cum spunem, dezleagă în numele lui Dumnezeu, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi gata. Dacă şi credinciosul şi preotul cred în lucrul ăsta şi o fac cu această credinţă, s-a împlinit; asta este spovedania. Se poate termina în câteva minute. Cealaltă componentă a dialogului duhovnicesc, a îndrumării, mi se pare că se supralicitează în detrimentul primei componente și se merge pe “Ce să fac, părinte, în situaţia asta, cu mama, cu prietenul, cu cutare, că el vrea…, eu vreau…” şi o mie şi unul de lucruri care ţin de sfat, bineînţeles. Unii preoţi îşi asumă decizia: “Faci asta!” Ce să spun, am făcut şi eu acest lucru şi şi acum îmi scot ochii că eu le-am distrus viaţa şi de acum nu mai decid eu. Eu binecuvântez să vă lumineze Dumnezeu şi Maica Domnului şi Sfinţii Arhangheli şi mă rog pentru voi. Totul este să ne deschidem spre bunul Dumnezeu şi, mai ales, să ne aşteptăm ca dinspre Dumnezeu să vină alt fel de soluţii decât cele pe care ni le închipuim noi.

De exemplu, dinspre Dumnezeu să vină soluţia ca să nu mă mărit, nu cea de a mă mărita, cum cred eu. Eu acum m-am învăţat şi spun: Părinte, care-o fi voia lui Dumnezeu?” “Păi nu vezi care e voia lui Dumnezeu? Ce te mai întrebi? Voia lui Dumnezeu este să nu te măriţi, uite! Dacă ai ajuns la vârsta asta, asta e voia lui Dumnezeu! Te mai întrebi?!” Oricât ni s-ar părea de glumeţ, aşa stau lucrurile, să ştiţi. Şi credincioşii noştri simpli dinainte, românii, aveau simţul ăsta, nu se crispau, nu se cramponau, se încredinţau bunului Dumnezeu şi ziceau: “Așa a vrut bunul Dumnezeu.

Părintele Simeon are o carte micuţă, de mare succes, care a cucerit Grecia, pe care vrem s-o traducem şi noi, dar nu-i găsim titlul, căci la ei expresia asta “Cum o vrea Dumnezeu” sau “Cum a vrut Dumnezeu” are sensul de Să fie binecuvântat!“. Unii au tradus-o aşa şi la noi, dar noi nu folosim această expresie. Adică ei, aflaţi într-o situaţie sau alta, cum ar fi o fată care nu se mărită, zic: “Ei, să fie binecuvântat!” Cred că la noi expresia prin care s-ar traduce cel mai fidel ar fi “Aşa vrea Dumnezeu“, “Cum o vrea Dumnezeu“. Această încredinţare ne deschide extraordinar voii lui Dumnezeu, dacă o facem cu cât mai multă credinţă.

– Cum am putea menţine starea de pocăinţă? Doar noi ne putem ajuta sau ne poate ajuta şi duhovnicul?

Evident că ne poate ajuta şi duhovnicul. Cel mai mare ajutor de la duhovnic şi de la părinţii cuiva este să-l pomenească pe respectivul sau pe respectiva la rugăciune. Şi le spun, mamelor în special le spun: “Aveţi o şansă foarte mare să ajutaţi făcând bătături la genunchi, metanii multe. Dar nu li se pare o soluţie prea convingătoare. Fiţi atenţi, soluţia plăcută lui Dumnezeu este cea care activează, mişcă pe unul pentru celălalt, pentru că se activează aşa, în fapt, dragostea, logica iubirii pentru care ne-a făcut Dumnezeu. Fiţi atenţi cum exprimă această logică fabulos: El putea să ne dea darurile Sale direct, aşa, ca ploaia. Citiţi în Noul Testament că nu ni le-a dat aşa, ci ni le-a dat pe toate în Hristos. Deci, ca să iei darurile lui Dumnezeu, trebuie să le ceri la Hristos. Hristos nu le-a dat nici El ca ploaia, le-a dat prin intermediul preoţimii, ca să mai intervină cineva pentru ca tu să mai intri în relaţie cu cineva. Şi o ploaie de sfinţi care mijlocesc pentru noi, deasupra tuturor Maica Domnului, pentru ca atunci când doreşti şi te rogi pentru ceva, iată, să intri în legătură cu Maica Domnului, să intri în legătură cu Mântuitorul Hristos, să intri în legătură cu Sfântul Constantin, cu Sfântul Paisie, cu Cuviosul Cleopa etc şi te duci şi la părintele: “Părinte, rugaţi-vă şi pentru mine pentru că nu-ştiu-ce…” şi iată-te aşezat într-o relaţie căreia îi dai conţinut, căci e o relaţie de dragoste şi în care este şi Dumnezeu prezent. Şi, printr-o astfel de mişcare, ne unim în faţa lui Dumnezeu.

– Ce este Biserica? Adunarea tuturor înaintea lui Dumnezeu. Ce este preotul? Adunarea în faţa lui, în faţa lui Dumnezeu. Să te rogi pentru el. Eu, când mă întorc de la spovedit seara, când sunt mai puţin obosit şi îmi fac și eu crucea înainte de culcare, îi pomenesc pe cei care au venit în ziua aceea la spovedit şi zic: “Doamne, ai tu grijă, că eu ştiu ce le-oi fi spus, cum le-oi fi spus, cum or fi plecat de la mine…?” Şi tare mă încred în această rugăciune şi încredinţare, mă bucur de ea şi tare îmi place şi tare cred că Dumnezeu face mult pentru această mică rugăciune a unora pentru ceilalţi.

Altfel, nu ştiu dacă voi aţi înţeles, m-am săturat şi de vorbele mele şi de ale celorlalţi, şi de vorbele preotului şi de ale penitentului şi de conferințe şi de tratate şi de manuale şi de tot. Dar nu zic că-i bine; ci am zis că ne mărturisim. La Dumnezeu e scăparea, cu rugăciunea. Eu am îmbrăţişat, neputincios, fiind, această rugăciune mică, de parcă ar fi fost pentru mine scoasă. Pe vremea noastră, a studiilor noastre, la seminar, la facultate, nu ştiam de existenţa ei; nu erau Filocaliile, când au apărut ele, în ’78, atunci am aflat și noi de existenţa acestor rugăciuni şi atunci erau văzute ca fiind ale isihaştilor, ale nipticilor, nu ale noastre, pentru ca să ajungem astăzi ca şoferii şi profesorii şi medicii şi preoţii și credincioşii să poarte metanier şi să zică Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă. Ceea ce este un mare dar, pentru mine a fost un mare dar şi simt că-mi este, nefiind eu prea vrednic să mă reped înspre oameni să-i ajut, măcar zic o rugăciune: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-l pe cutare…”

Şi mai am un drag tare să-i pomenesc pe cei morţi. Acum, la Pateric zice: “Nu purta de grijă morţilor, ci viilor”, dar eu mă mângâi cu o întâmplare, cred c-am mai spus-o. Era un preot tare nevrednic, atât de nevrednic încât la un moment dat, sub presiunea celorlalţi, a mulţimii, episcopul a hotărât să-l caterisească. Şi, în noaptea de dinaintea judecăţii spre caterisire, a avut un vis episcopul în care i s-au arătat împăraţii bizantini şi i-au spus: “Un singur preot ne mai pomeneşte şi pe acela îl cateriseşti?” Şi a doua zi l-a întrebat: “Pe cine pomeneşti tu?” “Pe toţi împăraţii bizantini.” Şi a scăpat.

Nu ştiţi de unde dă Dumnezeu darul. Eu n-am avut asta să sar în ajutor, şi dintr-o comoditate, dar mi-e drag şi-i pomenesc pe cei trecuţi dincolo. Dacă m-am întâlnit în viaţă cu un cuvios, cu cei din Sfântul Munte, românii toţi, am o ceată, aşa mi-e drag de parcă sunt cu mine, îi iau la rând, pe părintele Sofian, părintele meu duhovnic, părintele Benedict, părintele Paulin, părintele Cleopa, părintele Paisie, părintele Ioanichie, părintele Elefterie, părintele Iachint, părintele Dometie, părintele Nicolae, părintele Dosoftei Moraru, – aţi auzit de părintele Dosoftei Moraru? A scris cel mai fantastic tratat despre harul Dumnezeiesc. Părintele Gamaliil de la Neamţ, ne-a lăsat o rugăciune frumoasă şi o carte de rugăciuni. La Editura Bizantină, unde doamna preoteasă mai mult se nevoieşte, acum vreo 20 de ani la chilia măicuţei Benedicta de la Ţigăneşti, verişoara doamnei preotese, am găsit o carte de rugăciuni uzată-uzată; şi ea credea că noi scoatem cărţi aşa, de pe o zi pe alta şi zice: “Părinte, scoateţi-mi şi mie cartea asta că nu mai e…”. Dar de la Dumnezeu a fost, pentru că ne-a intrat în cap să retipărim cartea aceea, făcută prin anii 1940 de părintele Gamaliil de la Neamţ, care a trăit până mai încoace, dar nu l-am prins, nu l-am cunoscut. Şi am corectat cărticica aceea şi am pus-o în pagină la fel, doar am scris “Se tipăreşte a doua oară…” şi a devenit una dintre cele mai dragi cărţi de rugăciuni, şi a noastră şi a cititorilor. Dar de atunci mi-a intrat la pomelnic părintele Gamaliil. Iconomia dumnezeiască e de nepătruns. Şi zic: eu l-am adus pe pomelnic pe părintele prin faptul că i-am tipărit cartea sau el mi-a dat cartea ca să vină la pomelnic? Oricum, e la pomelnic.

Cu alte cuvinte, nu reuşesc să am mare dragoste cu oamenii în viaţă, dar am cu ei după ce trec la Domnul. E mult mai simplu, că nu-ţi mai cer nimic, nu mai aşteaptă să te duci să-i cercetezi, să-i vizitezi, şi cu folos maxim, nu mă îndoiesc. Numai să recunoşti, să spui: eu sunt, Doamne, un neputincios; am avut o anumită sfială, am avut un anume blocaj să mă duc la oameni cât sunt în viaţă, am cunoscut oameni mari, i-am întâlnit, dar n-am cultivat relaţiile, să le trimit o scrisoare, să le spun La mulţi ani, n-am avut asta. Dar, după ce trec la cele veşnice, îi pomenesc la fiecare Liturghie.

De ce am spus lucrul ăsta? E atât de simplu şi atât de la îndemână să rezolvăm mari probleme. Noi mai spunem între noi “Roagă-te pentru mine“, dar să nu fie numai un exerciţiu retoric, ci să ne pomenim unii pe alţii. De acolo se rezolvă multe! Cred că cu asta am răspuns la toate întrebările.

– Cum să facem ca, dintr-o pocăinţă exagerată, să nu cădem în deznădejde?

Păi n-a spus părintele [Simeon Kraiopoulos] că nu există deznădejde la pocăinţă? Că există deznădejde la complex de inferioritate. Deznădejdea e când vrei să te îndreptăţeşti şi n-ai argumente! Deci tu eşti pe logica îndreptăţirii, tu vrei să fii grozav, tu vrei să fii drept, tu vrei să fii bun; pe logica asta vrei să te duci la Dumnezeu şi să ceri la schimb Împărăţia Cerurilor, nu ca dar. Tu vrei să ceri la schimb mântuirea, nu ca dar. Or Dumnezeu le spune clar evreilor, care cunoşteau mai bine ca noi negoţul, că Împărăţia Cerurilor nu se dă pe bani! Nici pe fapte bune măcar. Pe nimic. Se dă în dar!

Cum pot lupta împotriva făţărniciei, pentru ca pocăinţa să fie autentică?

Eu n-aş pune astfel de întrebări, dar sper că la fel se va întâmpla şi cu voi când veţi ajunge la vârsta mea. Încerc să răspund. Cred că ne lipseşte cercetarea de sine, a sinelui. Să vezi. Şi suntem sub presiunea unor clişee. Nu vedem înlăuntrul nostru. Dacă vedem, am vedea înlăuntrul nostru şi am analiza mişcările noastre, reacţiile noastre, atunci ne-am cunoaşte şi cred că ne-am aşeza ca lumea într-o atitudine de pocăinţă, e un cuvânt mare, dar… Să ne analizăm! Nu cred că ne analizăm. Să pătrundem. De altfel, ne rămâne aproape cu totul necunoscută lumea noastră lăuntrică, duhul nostru. Noi nici nu ştim… Eu mă chinui la spovedit să ajut pe respectivul sau respectiva să distingă între motive, cauze reale şi pretexte. Îmi spune cineva la spovedanie: “Părinte, fiind într-un pelerinaj cu o doamnă la Locurile Sfinte, eu am rămas în urmă, n-am ajuns la timp la autocar, doamna a început să mă certe, s-a supărat…” şi el s-a supărat mai intens decât doamna şi eu îi spun aşa: “Fii atent, hai să facem următorul exerciţiu. Acea întâmplare a fost cauza reală a supărării voastre sau numai prilejul, pretextul? Hai să căutăm!” Deci cauza este înlăuntrul nostru şi abia aşteptăm un pretext. Înţelegeţi? Şi atunci toată lumea arată cu degetul la celălalt; dar, dacă nu era ceva dereglat, nu te manifestai, treceai peste, nu te supărai cu astfel de prilej. Deci este o foarte mare deosebire între cauza reală şi prilej sau pretext.

De obicei, tot ce ni se întâmplă în viaţă şi nu se pare nouă că reprezintă cauzele reale ale lucrurilor sunt pretexte. Omul nu-i nemulţumit pentru că i se tot întâmplă lucruri şi lipsuri, ci pentru că firea lui este nemulţumitoare şi abia aşteaptă pretextul să se manifeste. Eu am observat şi am întrebat şi mi-a spus şi un părinte, când mi-am luat eu o maşină mai bunuţă şi i-am zis: “Părinte, mă tem să nu smintesc“, iar el, ca să mă încurajeze, mi-a spus: “Părinte, nu se sminteşte decât smintitul.” Foarte interesată chestia asta, am înţeles atunci şi am legat-o cu toate. Nu se nemulţumeşte decât nemulțumitul. Nu se face rău decât răul. Nu se sminteşte decât smintitul. Prin urmare, există o stare de lucruri a noastră care se manifestă cu un anume prilej. Şi ar fi bine să luăm seama la această stare de lucruri.

Aveam o fată la spovedit, şi acum o am, şi se plângea de soţul ei care o ducea prea des la maică-sa. Şi maică-sa, adică soacra ei, îi făcea observaţii. Şi, săraca, din atâtea spovedanii de ani de zile, chiar că o compătimeam. Dar într-o zi i-am zis: “Cheamă-l şi pe soţul tău o dată la biserică să stăm de vorbă, că nu se mai poate.” Şi, când vine soţul ei, începe să vorbească tot ea, să relateze, soţul încearcă să spună ceva dar n-a apucat să spună trei cuvinte, tot ea relata, şi eu îi spun: “Lasă-l şi pe el să spună, pe tine te ştiu.” N-am reuşit s-o biruim doi, nici eu, nici soţul. De aici mi s-a confirmat şi am încercat s-o conving şi pe ea: “Ai o problemă cu tine! E posibil ca soacra ta să fie un bun prilej ca tu să-ţi manifeşti propria problemă, dar nu rezolvi schimbând soacra, ci o rezolvi abordându-ţi şi vindecându-ţi propria ta suferinţă şi boală!

Părinte, care gând este mai drept: cel în care nu mă simt vrednic de Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau dorinţa inimii de a mă curăţi Hristos de patimi?

Nu cred că sunt concurente cele două. Insist asupra cercetării de sine. S-ar putea să rostim cu uşurinţă aceste lucruri şi să nu pătrundem înlăuntrul nostru, în adâncul nostru şi să simţim ce este acolo. V-am mai spus, probabil, şi altă dată: am făcut o experienţă cu studenţii la Sfântul Munte, cu stagii mai lungi acolo, de unde au învățat ei să se împărtăşească frecvent. Ne-am întors la facultate şi făceam slujba într-o dimineaţă, pe la 5, şi vreo doi-trei au primit de acolo rânduială şi se împărtăşeau de fiecare dată. Şi era o stânjeneală că ceilalţi nu se împărtăşeau, ei se împărtăşeau, s-au pornit discuţiile şi am zis: “Foarte important e cu ce gând vă împărtăşiţi voi. Ce ziceţi despre voi şi despre ceilalţi atunci când vă împărtăşiţi.” De obicei, ar trebui ca analiza asta s-o mărturiseşti părintelui duhovnic şi părintele să-ţi spună dacă faci asta sau faci asta, să nu te întemeiezi în hotărârea ta proprie de a face un lucru.

Dar eu m-aş bucura să fie şi unul şi altul, şi gândul că eşti nevrednic şi gândul că te curăţeşte Dumnezeu. Cred că, dacă merge cineva cu credinţă la Împărtăşanie, să-l curăţească Dumnezeu de greşeli şi de patimi, este foarte frumos. De asemeni, la fel de frumos este să spună cineva: “Doamne, sunt nevrednic! Dar râvnesc.” Eu pe toţi cei care se spovedesc la mine îi întreb: “Vrei să te împărtăşeşti?” Ca să fie o dorinţă!

Slavă Domnului, apropo de subtitlul conferinţei din seara aceasta, cât e darul lui Dumnezeu şi cât e efortul propriu, Dumnezeu lucrează şi să ne lăsăm un pic pe mâna Lui. Este acum această recuperare a unei frecvenţe mai mari la Sfânta Împărtăşanie, care nu e de la oameni, e de la Dumnezeu. Şi se arată în aceea că se împărtăşesc mult copiii. Dar e un dar mare. Important este să ştii de ce te împărtăşeşti. E un dar al lui Dumnezeu, e o mişcare a lui Dumnezeu. După cum ne-a ţinut Dumnezeu departe de Sfântul Potir ani de zile, zeci de ani de zile, ca neam, ne-a ţinut departe tot bunul Dumnezeu. Eu ştiu în sat la mine oameni curaţi, sfinţi, nu ca noi, care nu se împărtăşeau decât la Paşti şi la Crăciun, şi după 50-60 de ani, până atunci nu-i împărtăşea nimeni; dar nimeni nu zicea nimic, nu se văitau. Îi împărtăşea Dumnezeu altfel. Şi acum, iată, ne aduce Dumnezeu, slavă Domnului, spre Sfânta Împărtăşanie mai mult.

Cum să-mi aduc vrerea spre cele bune şi să stărui mai mult în cele bune?

Să vrei. Am mai răspuns la asta. Să vrei. Nu mă ia nimeni în seamă cu asta, dar să faci exerciţiul! Să-ţi exprimi voinţa, s-o strigi cu gura mare: Vreau cutare! Vreau să-mi iubesc soacra!“, de exemplu. Când am întrebat-o pe respectiva dacă vrea să-şi iubească soacra, n-a spus nici da, nici nu, ci: Dacă ar fi altfel...” Înţelegeţi? Păi toţi am iubi lumea asta dacă ar fi altfel!

Dar ştiţi că spun Părinţii: Dai voinţă, iei putere. Vrerea nu e un lucru greu în fond! Doar exprimi că vrei, nu faci nimic. Dar e importantă expresia voinţei! Noi suntem sub presiunea unei lumi care s-a amăgit că cel mai important lucru din viaţă noastră, dragostea, este, de fapt, o chimie instinctuală şi necontrolată. Că vine de la sine sau nu vine de la sine. Că eu, om cu capul pe umeri, care ştiu, fac sau fac, mă duc sau nu mă duc, care pot decide, dragostea n-o pot controla. Ei, nu! Din moment ce Mântuitorul ne porunceşte să ne iubim unii pe alţii, înseamnă că şi dragostea este un act voluntar! Înseamnă că eu pot să vreau să iubesc şi să ajung să iubesc. Deci eu, dacă devin foarte urâcios, m-am silnicit faţă de soţul sau soţia mea. Nu ştiu dacă se întâmplă şi la Iaşi, dar la Bucureşti foarte des se întâmplă, foarte frecvent. Ei, afli de la Mântuitorul Hristos că poţi să-l iubeşti pe soţul tău, că poate să-ţi crească dragostea pentru soţul tău sau pentru soţia ta. Nu v-ar surâde această chestiune? Să vă spună Hristos: Poţi să-l iubeşti pe soţul tău sau pe soţia ta, dacă vrei! Trebuie să vrei!” Când le pun întrebarea la spovedanie, ei spun: “Dacă ar fi altfel…Dar Dumnezeu ne iubeşte pentru că suntem buni? Nu! Ci pentru că El este bun şi iubitor! Ce-ar fi să fie condiţionată dragostea Lui de starea noastră? Ar fi un Dumnezeu neputincios, n-ar mai putea iubi pe nimeni, că n-ar avea pe cine. Ei, aceeaşi putere pe care o are El, Care face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi şi ploaia, de asemenea, a dat-o şi omului; putem să iubim, dacă vrem! Şi când vrem, şi pe cine vrem! Asta e esenţial. Dar trebuie să facem exerciţiul acesta cu voinţa. Şi, dacă ne constatăm neputinţa, păi tocmai asta vrea bunul Dumnezeu! Că vei constata neputinţa şi vei vedea că tu nu-l iubeşti pe celălalt, nu celălalt nu te iubeşte pe tine, cum reproşezi tu. Şi te deschizi bunului Dumnezeu şi ceri să-ţi dea putere să iubeşti!

Ne-am aşezat într-o logică ce nu este a lui Dumnezeu şi nu este a credinţei şi nu este a făpturii făcute de Dumnezeu, ci este una lumească: logica îndreptăţirii de sine, care este opusă logicii căinţei, conștiinței neputinţei şi limitelor şi păcatelor, a deschiderii spre bunul Dumnezeu. Şi măcar exerciţiul să-l facem! Putem să obţinem de la celălalt tot ce vrem, dar niciodată nu vom obţine de la el revendicând, adică întemeind cererea pe dreptatea noastră, cum că “Tu trebuie să-mi dai, că eşti soţul meu/soţia mea, deci am dreptate! Şi în asta se vede că Dumnezeu nu a făcut omul în logica asta a îndreptăţirii de sine, ci în logica iubirii!

Cine cere celuilalt să-l iubească, îi ia dreptul respectivului să-l iubească cu adevărat, fiindcă îl bagă în logica comerţului, a negoţului, care nu are ce căuta în relaţia de dragoste. Dar poţi să cerşeşti, însă! Ceea ce înseamnă altceva! Cum Îi cerşim noi lui Dumnezeu. Păi cu Dumnezeu ne revendicăm drepturi? Când zicem Doamne, miluieşte de trei ori şi de 40 de ori şi iar, toată ziua, şi toată seara, îi cerem drepturi? Milă! Ne milogim! Cerşim! Cerşetorul nu are niciun drept. Toate sunt la celălalt, el e nimic. Asta e postura în care primim şi de la celălalt, dacă cerşim. Aţi văzut cum schimbă numai un “te rog frumos“, dar sincer, nu convenţional, schimbă totul. Dar dacă-i ceri pentru că e dator, n-ai nicio şansă. Şi asta demonstrează că ne-a făcut Dumnezeu în logica asta, a iubirii, de unde şi pocăinţa, de unde şi lipsa judecării celuilalt etc.

Şi ce frumos ar fi să arătăm noi lumii acest mod de a vieţui. Nu vi se pare că lumea nu e mişcată de noi? Vânturăm vorbe de dimineaţa până seara, în logica îndreptăţirii de sine. Deschideţi presa sau radioul şi veţi vedea că ne întrecem în laude cu ceilalţi. Dacă nici lauda nu-i îndreptăţire de sine, ce este? Cu bilanţuri, cu înfăptuiri şi aşa mai departe. Neputincioşi. Dacă am spune: “Doamne, ce neputincioşi suntem şi noi ne lăudăm, ca ceilalţi…”, am câştiga.

Să plinească Dumnezeu toate lipsurile.

RAZBOIUL CU GANDURILE si INTOARCEREA IN LAUNTRUL NOSTRU UITAT. Parintele Constantin Coman (I): “Părelnicia, asociată cu suspiciunea, cu judecarea celuilalt, în România, la ora aceasta, sunt boli generalizate: TOŢI SUSPECTĂM PE TOATĂ LUMEA… Nu ne dăm seama că HRĂNIM ŞARPELE DIN NOI”

SA ALERGAM CU GANDUL LA IISUS! Parintele Coman – problematizari si solutii pentru “razboiul nuclear al gandurilor” (II). IPOCRIZIA SI VICLENIA NOASTRA prin care preferam sa ramanem la nivelul exterior, iar nu sa ne cercetam motivatiile adanci ale faptelor: SUNTEM NOI INTR-O STARE DE LUPTA?

Duminica dinaintea Botezului Domnului. Ce e pocainta? CEEA CE NE STRICA PETRECEREA CU MASTI IN CARE NE COMPLACEM ZI DE ZI…

“Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”. SURPRIZELE FRUMOASE ALE DUHULUI SI CHEMAREA INCOMODA A CRUCII. Provocarea cea buna VS. duhul lumii

Luarea Crucii si urmarea lui Hristos: LOGICA OMENEASCA versus “LOGICA” LUI DUMNEZEU

Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos!

DUMINICA VINDECARII CELOR DOI DEMONIZATI DIN TINUTUL GADAREI. “Ce duhuri stau in spatele multora dintre faptele si obisnuintele noastre?“

Predici audio “provocatoare” duhovniceste despre IUBIREA VRAJMASILOR si IUBIREA CASNICILOR: “Lui Dumnezeu Ii place sa-I spunem: NU POT, DOAMNE! Cel mai mult ii place lui Dumnezeu sa-I marturisim neputinta”

“DUMNEZEU CERE LA MASURA FIECARUIA. Mai mult decat a face ceva, lui Dumnezeu Ii place SA VREI! Sa incerci! Vrea sa te gaseasca in aceasta osteneala” – PREDICI AUDIO pentru noi, cei chemati la Cina sau la Nunta Fiului

VREM NOI CU ADEVARAT SA NE MANTUIM?

TAINA BOTEZULUI SI TAINA SPOVEDANIEI, AL DOILEA BOTEZ. Este normal sa pacatuim? Cum scapam de complexe si de sentimentele de vinovatie?

CE INSEAMNA O SPOVEDANIE BUNA? Raspunsuri de mare folos de la Parintele Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca)

SPOVEDANIA, dincolo de liste de pacate, ca IMPACARE CU PRIETENUL PREAIUBITOR pe care L-AM PARASIT si L-AM TRADAT: „În ciuda a toate, Eu rămân Prietenul tău şi te iubesc cu toată viaţa şi moartea Mea. Ţine-te de Mine, te voi sprijini, te voi ajuta şi te voi ocroti, te voi călăuzi şi te voi întări – dar tu, schimbă-te”

“FĂRĂ POCĂINŢĂ NU EXISTĂ MÂNTUIRE PENTRU NIMENI! Domnul Se descoperă doar aceluia care îşi recunoaşte păcătoşenia”. CĂINŢA CONTINUĂ, lupta cu păcatul şi nemulţumirea de sine – ÎMPLINIREA CHEMĂRII ÎNAINTEMERGĂTORULUI – “pregătirea cămării pentru Domnul”. Doamne, ajută-mă să mă căiesc cu sinceritate!

OMULE, UNDE ESTI? De ce ne ascundem de Dumnezeu, de Adevar, de ce ne deranjeaza atat de mult smerenia? SA NE DESCHIDEM TOTAL LUI DUMNEZEU!

“NU EXISTĂ ARME MAI PUTERNICE DECÂT LACRIMILE CELOR CARE SE POCĂIESC. Nimic nu este mai puternic decât omul care-şi recunoaşte păcatul, decât omul care se simte nevrednic să se roage… şi totuşi se roagă”

“Pocăinţa a fost dată vremii noastre în loc de fapte, care nu mai sunt” – MUSTRARI SI INCURAJARI de la Cuviosul Nikon Vorobiov pentru ASUMAREA CURAJOASA A ATITUDINII AUTENTICE DE POCAINTA

DIN SCRISORILE STARETULUI NIKON VOROBIOV DESPRE FRANGEREA INIMII si CONDITIILE IERTARII PACATELOR: “Vremii noastre i‑a fost dată o singura nevointa: sa ne recunoastem pacatele si neputinta, sa ne pocaim pentru ele si sa rabdam fara cartire…”. PREGATIREA PENTRU IESIREA DIN ACEASTA VIATA

“NU-ȚI ȚINE RĂNILE INIMII DOAR PENTRU TINE!”/ “Binecuvântată fie neputința mea!”

Duminica a 29-a dupa Rusalii: BINECUVANTAREA NEPUTINTEI. Riscul duhovnicesc al “osificarii”, al “inchiderii asfixiante” in propriul sistem si al RATARII INTALNIRII CU DUMNEZEU. “Să alegem dorirea Adevărului sau compromisul prin mijlocirea căruia vom petrece bine şi vom fi aranjaţi?”

“…Cel ce locuia întru ÎNTUNERIC a văzut LUMINĂ MARE…”

“Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află LA PICIOARELE DOMNULUI nostru şi să cerem mila Sa”. ÎN CIUDA PĂCATELOR NOASTRE, NĂDĂJDUIM!

SUTASUL si SIMTAMANTUL PROFUND AL NEINSEMNATATII PROPRII: “Nu ne mântuim numai pentru că suntem creştini ortodocşi şi susţinem aceasta în mod intelectual. Luaţi aminte, voi credincioşii, care CREDEȚI CĂ SUNTEȚI DEJA MÂNTUIȚI… Ca să ne mântuim trebuie să dobândim INIMĂ”

DUMNEZEU NE CERCETEAZA ATUNCI CAND MURIM NADEJDII IN NOI INSINE. De ce ne este SUFERINTA necesara mantuirii? “Cu cat omul este mai pierdut, cu atat are nadejdi mai mari, este de ajuns sa nu se izoleze in sine insusi, ci sa alerge la Dumnezeu spunand: SUNT UN ESEC DEPLIN, FA CU MINE TOT CE VOIESTI!”

GHIMPELE IN TRUP si RELATIA REALA CU DUMNEZEU. “Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”. TREZIREA LA… COMUNIUNE

Mitropolitul Antonie al Surojului: CINE SUNTEM NOI, de la ce să plecăm în lucrarea interioară și CUM SĂ TRĂIM CU NOI ÎNȘINE? Cum lăsăm PUTEREA LUI DUMNEZEU să lucreze ÎNTRU NEPUTINȚA NOASTRĂ?

Experienta SFASIERII LAUNTRICE, ASUMAREA VULNERABILITATII, A RANILOR SI A NEPUTINTELOR in comunitatea Bisericii si in responsabilitatea slujirii preotesti. PUTEREA ADEVARATA IZVORASTE DIN SLABICIUNE. “Menirea noastra nu e de a fi invincibili, ci vulnerabili, NU DE A FI PERFECTIONISTI…”

INCREDEREA IN DUMNEZEU PREFACE ZDROBIRILE IN BINECUVANTARI daca “ne punem vietile in mana Lui”. CUM LUCREAZA PUTEREA MINUNATA A LUI DUMNEZEU IN CIUDA NEPUTINTELOR MELE?

GHIMPELE IN TRUP si RELATIA REALA CU DUMNEZEU. “Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”. TREZIREA LA… COMUNIUNE

SFANTUL PAISIE AGHIORITUL ne vorbeste despre cat de importanta este POMENIREA MORTILOR: “Mereu sa ne aducem aminte de cei adormiti si sa ne rugam pentru ei!”

Staretul Efrem Filotheitul: “DACA ATI STI CAT DE MULT CER AJUTOR CEI ADORMITI…”. Importanta extraordinara a POMENIRII LA PROSCOMIDIE pentru cei plecati dintre noi

“Biserica din casa”: DRAGOSTEA DINTRE SOTI, RUGACIUNEA IMPREUNA si VIATA DUHOVNICEASCA TIN FAMILIA UNITA SI COPIII ACOPERITI DE HAR

Ce este, cum se dobandeste, cum se pazeste si cum se lucreaza IUBIREA ADEVARATA INTR-O CASNICIE? “Iată de ce în Ortodoxie căsătoria este privită drept cale duhovnicească şi de nevoinţă”

TAINA MAINILOR UNITE DE HAR si IMPREUNA-CALATORIA CRUCII. Ce inseamna cu adevarat SA IUBESTI si ce inseamna CASATORIA? Ce trebuie sa faca tinerii INAINTE de nunta si ce trebuie sa faca SOTII atunci cand apar neintelegeri, pentru A NU ESUA IN DIVORT? “Puneți-vă amândoi inimile voastre în mâna lui Dumnezeu”

EXERCIȚII DE DRAGOSTE… ÎN PAROHIE ȘI ÎN FAMILIE, cu Părintele Ciprian Grădinaru, preot al Parohiei “Toți Sfinţii” din Belgia. CUM TREBUIE SĂ FIE UN PREOT ȘI UN DUHOVNIC? Riscul grav al derapajelor intelectualiste si psihologiste


Categorii

Parintele Constantin Coman, Pocainta, Razboiul nevazut, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la ““Cine cere celuilalt să-l iubească, îi ia dreptul respectivului să-l iubească cu adevărat”. ”VIRTUTEA” NEPUTINȚEI, SIMȚIREA PĂCĂTOȘENIEI și CERCETAREA ADEVĂRATELOR MOTIVE ALE REACȚIILOR NOASTRE. Cum să rezolvăm NEÎNȚELEGERILE DIN FAMILIE și LIPSA DE IUBIRE DINTRE SOȚI? Cum să depășim BLOCAJELE DUHOVNICEȘTI legate de REPETAREA UNOR PĂCATE și de robia unor PATIMI? Părintele CONSTANTIN COMAN – răspunsuri în conferința de la Iași

  1. Slavă Domnului,că de fiecare dată când vin la voi “la trapeză” nu plec înapoi flămând Nădăjduiesc că de data asta voi reuși să postez aceste cuvinte de apreciere,de mulţumire și de felicitare pentru toată truda,toată nevoinţa voastră pentru noi păcătoșii,mereu însetaţi de cele duhovnicești.Bunul Dumnezeu să vă răsplătească toată osteneala ,să vă dăruiască multă sănătate,pace,bucurie și toate cele de folos pe calea mântuirii,înţelepciune,putere de muncă și curajul mărturisirii să nu vă părăsească niciodată. La mulţi (și binecuvântaţi) ani !!!

  2. Am mai încercat de două ori,tot la ore mai târzii, acum în perioada sărbătorilor, să postez câteva cuvinte de mulţumire și felicitare,dar nu am reușit să finalizez trimiterea lor, deoarece mi se spunea că site-ul vostru este inaccesibil.Am scris aceste lucruri spre lămurire,spre completare la cele scrise în mesajul anterior.Iertaţi și Doamne ajută !!!

  3. Pingback: ENERVAREA ÎN FAMILIE – observații psiho-duhovnicești. CUM NE EXPRIMĂM EMOȚIILE NEGATIVE în relația cu soțul/soția sau cu copiii? “Principalul este să învăţăm cu toţii din greşeli şi să fim în stare să cerem iertare” |
  4. Pingback: SINGURI DE CRĂCIUN | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: LECȚIA CEA MAI IMPORTANTĂ A VIEȚII, FĂRĂ DE CARE NU EXISTĂ MÂNTUIRE. “Neîncetat cere mila lui Dumnezeu!” Cuviosul Simeon Kraiopoulos despre legătura indisolubilă între SMERENIE și RUGĂCIUNEA MINȚII. “Cea mai multă lume evi
  6. Pingback: TÂLCUIREA PILDEI FIULUI RISIPITOR – PĂRINTELE VARNAVA IANKOS (conferință video subtitrată). ESENȚA PĂCATULUI – AUTONOMIZAREA ȘI DEGRADAREA RELAȚIEI. “Dacă omul nu iubește și nu trăiește durere în viața lui, nu-L va găsi
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate