Ierom. Ioan Buliga: CRUCEA – SEMNUL IUBIRII LUI DUMNEZEU PENTRU LUME
„Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei”.
Diavolul are o aşa putere, încât într-o clipă ne-ar sfărâma de nu ar fi cu noi Dumnezeu, însă, cu cât noi ne depărtăm de buna vieţuire după Dumnezeu, ne dăm singuri în mâna diavolului.
Cu toţii suntem făptuitori ai uciderii pe care a făcut-o Cain asupra lui Abel (cf. Facerea 4, 8). Cain a fost strămoşul fiilor oamenilor, iar Abel era cel ce aducea jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, preînchipuindu-L pe Hristos. Cu toţii suntem autori ai acestei fapte a lui Cain, căci pentru răutatea noastră a fost răstignit Hristos. Aflându-ne ucigaşi de Dumnezeu, vom spune: „Acum ce vom face, căci Dumnezeu era apărătorul nostru, acum diavolul ne va ucide când va vrea el”. Aşa a spus Cain: oricine mă va întâlni mă va ucide, însă milostivul Dumnezeu a pus semn lui Cain ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare (Facerea 4, 14-15). De aceea puterea celui rău este oprită de puterea acestui semn.
Proorocul Iezechiel ne spune că, atunci când Ierusalimul a căzut în cele mai cumplite fărădelegi, îngeri nimicitori aveau să ucidă fără cruţare pe toţi, în afară de cei însemnaţi de îngerul lui Dumnezeu (cf. Iezechiel 9, 4-6).
La fel, Apocalipsa ne vorbeşte despre îngerul care avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas mare, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru (Apocalipsa 7, 2-3).
La Mirungere, cel botezat este însemnat cu semnul Sfintei Cruci, spunându-se: „Pecetea darului Sfântului Duh”. Prin Botez, este scos din blestemul strămoşesc şi este înfiat de către Dumnezeu, i se pune nume şi de acum el face parte din poporul lui Dumnezeu, este creştin, este chemat la nunta mântuirii. Moise cu toiagul a despărţit apele Mării Roşii şi a scos poporul din ţara blestemului (cf. Ieşirea 14, 21). Drumul nostru din ţara robiei, din ţara păcatului şi până la pământul făgăduinţei este însăşi viaţa noastră. El este presărat cu încercări în care mulţi vor cădea. Mulţi, cârtind în viaţa aceasta, nemulţumiţi de ceea ce au, cad într-o răutate întunecată a minţii, înseşi gândurile lor se transformă în şerpi otrăvitori, care le ucid sufletul (cf. Numerii 21, 5-6). Dar (iarăşi şi a câta oară?) Dumnezeu nu ne părăseşte. Dumnezeu, Care caută ca prin orice lucru să ne mântuiască, a făcut un lucru de care s-au mirat şi s-au cutremurat toate puterile cereşti.
Când cineva se îndrăgosteşte de altcineva, spun tinerii, vrea să fie băgat în seamă, să i se audă vocea, să apară în prim plan, să se afişeze. Şi au iubit oamenii păcatul, de aceea s-a înălţat şarpele în pustie pe un stâlp, şarpele reprezentând păcatul, s-a înălţat ca o arătare a „comorii omeneşti”, a valorii pe care o pui pe soclu. Păcatul a fost înălţat de oameni şi Dumnezeu S-a pus în locul lui. S-a suit Dumnezeu pe Cruce, S-a înălţat precum oarecând şarpele în pustie, „S-a afişat” în faţa tuturor ca un îndrăgostit şi a spus: „Iubiţi-Mă. Iată, am capul plin de sânge, părul vâlvoi, mâinile însângerate; am alergat după voi, străjerii m-au întâlnit şi m-au rănit, vălul mi l-au luat cei ce păzesc zidul” (Cânt. Cântărilor 5, 7).
Atât de mult a iubit Hristos lumea, încât,
„în noaptea în care a fost vândut, mai vârtos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. (…) Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu”.
Atât de mult a iubit Hristos lumea, încât ne-a însemnat în palmele Sale (cf. Isaia 59, 16), braţele le-a întins spre noi în semn de îmbrăţişare, o îmbrăţişare eternă. Pe Cruce a arătat Hristos cât de mult a iubit lumea, Crucea a fost patul Său de dragoste. S-a culcat şi a dormit un somn greu şi dintr-o coastă a Sa a ieşit viaţa oamenilor, mântuirea oamenilor, noua Evă: Biserica celor vii(cf. Facerea 2, 21-22; 3, 20).
Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume (Filipeni 2, 8-10). Răstignirea pe Cruce a fost lucrarea pentru care Hristos a fost slăvit şi încununat. Din tot ceea ce a făcut Hristos pe pământ, acesta a fost punctul culminant, prin această jertfă ni s-au răscumpărat păcatele. Puţin lucru este pentru Cel Atotputernic să facă minuni şi tămăduiri, îngerii nu s-au mirat de aceasta, căci era ceva obişnuit, s-au mirat însă atunci când au văzut pe Stăpânul tuturor, pe Cel Care ţinea toate şi avea putere peste toate, smerindu-Se pe drumul Crucii, Împăratul fără coroană, fără haina de împărat, bătut şi batjocorit de oameni.
Pentru aceasta a venit Hristos pe pământ, pentru a aduce această jertfă. Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta (Ioan 12, 27). Şi noi ne rugăm să ne izbăvească Dumnezeu din necazurile noastre, din scârbe şi din boli, dar pentru aceasta ne-am născut – ne-am născut pe acest pământ pentru a pătimi, şi noi nu ne suntem de ajuns nouă înşine pentru a ne mântui, ci patima lui Hristos împlineşte, desăvârşeşte neputinţa noastră.
Crucea este lauda lui Hristos, jertfa ce a adus-o în dragostea Sa pentru oameni. Ea nu este unealta pe care a fost torturat Hristos, aşa cum spun ereticii, ci este arma ce s-a întors împotriva celui ce o mânuia, este laţul în care s-a prins cel care l-a întins, este groapa în care a căzut cel care a săpat-o.
Diavolul nu poate să o sufere pentru că îi aminteşte de cea mai mare înfrângere a sa. Ce nebunie – spune el – era un copil, era în mâinile mele, cu arma mea ameninţam tot poporul Său, şi iată-mă la pământ cu capul tăiat… de un copil, ce ruşine (cf. I Regi 17, 51). Diavolul se cutremură şi se îngrozeşte, nesuferind a mai vedea vechea armă a sa, căci cu ea a fost înfrânt. De aceea, Crucea este semnul bucuriei pentru creştini, iar dacă la praznicul Înălţării Sfintei Cruci este post, este pentru că postul ne face mai curaţi şi astfel prăznuim aşa cum trebuie acest praznic, iar nu în ospeţe şi beţii.
Înainte de a doua venire a lui Hristos se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (Matei 24, 30). Întrebaţi-i pe cei ce defaimă crucea care este acest semn. Precum împăratul, când venea într-o cetate, întâi trimitea sceptrul său ca să se vestească venirea sa, aşa se va arăta acest sceptru al lui Hristos vestind venirea Sa, sceptru care mai întâi a aparţinut diavolului, dar care apoi a fost luat de Hristos ca un trofeu de război şi aşezat la loc de cinste în Biserică (cf. I Regi 21, 9).
Crucea este steagul creştinilor; proorocul Isaia spune la capitolul 11, versetul 12: El va ridica steag pentru neamuri şi, având un trecut atât de glorios, care aduce slavă lui Dumnezeu, ar fi o nebunie să ne ruşinăm a face cruce. Ea este lauda lui Hristos, aşa cum spune şi Apostolul: iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea lui Hristos.
Iar noi, afară de Crucea aceasta materială pe care o purtăm la gât, să o purtăm cu demnitate şi pe cea spirituală, Crucea vieţii, pe care o ducem fiecare la locul nostru de trai:
– Crucea călugărilor, înconjuraţi în vremea noastră de tot felul de ispite, într-o vreme când viaţa duhovnicească s-a răcit şi mângâierile harului sunt tot mai rare;
– Crucea căsătoriţilor, confruntaţi cu necazuri fără ieşire: beţie, certuri, copii care sunt obraznici oricât i-ai educa, pentru că sunt contaminaţi de ceilalţi şi de duhul de astăzi al vieţii destrăbălate;
– Crucea tinerilor, confruntaţi cu un asalt al destrăbălării, când, dacă nu bei, nu fumezi, nu desfrânezi, nu te porţi violent, îţi spun că eşti prost… dar proştii se numără la urmă, atunci când va ieşi sufletul din trup;
– Crucea bătrânilor, care în suferinţele bătrâneţii privesc nedumeriţi la o lume care parcă în vremea lor nu era aşa, era altfel.
Oriunde ne-am duce – la şcoli, în ţări străine – să ne purtăm Crucea noastră aşa cum este, căci o ducem numai până la cimitir şi acolo se termină drumul Crucii, se termină greutăţile vieţii acesteia, şi să iubim această Cruce, pentru că, chiar dacă este grea, ea ne mântuieşte.
(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc).
De acelasi autor:
***
Pentru praznicul Inaltarii Sfintei Cruci:
- Sf. Ioan Gura de Aur: Sa nu ne rusinam de taina Crucii!
- Sfantul Ioan Gura de Aur despre lepadarea de sine, luarea Crucii si urmarea lui Hristos
- Sf. Teofan Zavoratul: Am inaltat Sfanta Cruce in inimile noastre?
- Parintele Cleopa: Crucea inseamna iubire!
- CRUCEA CARE ODIHNESTE
- Scoala Crucii – N. Steinhardt
***
“- Crucea călugărilor, înconjuraţi în vremea noastră de tot felul de ispite, într-o vreme când viaţa duhovnicească s-a răcit şi mângâierile harului sunt tot mai rare;
– Crucea căsătoriţilor, confruntaţi cu necazuri fără ieşire: beţie, certuri, copii care sunt obraznici oricât i-ai educa, pentru că sunt contaminaţi de ceilalţi şi de duhul de astăzi al vieţii destrăbălate;
– Crucea tinerilor, confruntaţi cu un asalt al destrăbălării, când, dacă nu bei, nu fumezi, nu desfrânezi, nu te porţi violent, îţi spun că eşti prost… dar proştii se numără la urmă, atunci când va ieşi sufletul din trup;
– Crucea bătrânilor, care în suferinţele bătrâneţii privesc nedumeriţi la o lume care parcă în vremea lor nu era aşa, era altfel.”
Daca observati, din cele 4 cruci enumerate (a monahilor, a celor castoriti, a tinerilor si-a batrinilor) Ier.Ioan Buliga limiteaza clar scaderile/pacatele:
-acedia la monahi datorita ispitelor care a patruns si in manasti si de-aici cercetarea tot mai rara a harului fiindca nu salasluieste decat acolo unde este liniste, asezare sufleteasca buna adica conditii prielnice netulburate/tulburatoare de lumesc pentru venirea lui intr-o ‘inima franta si smerita’;
-casatoritii care se zbat ori cu propriile pacate ori/si cu ale partenerului de viata, lupta pentru a fii/devenii mai puternica/ziditoare educatia morala si cea duhovniceasca data copiilor iara nu cea data de strada, scoala si exemplele tot mai negative prinse/suprinse de pe net ori de la televizor;
-tinerii deja ajunsi la maturitate si imbatati de libertatea varstei majoratului care le permite fara opreliste sa se manifeste plenar in mod gresit – libertin iar nu liber de orice patima care te ingroasa lumeste si te goleste duhovniceste;
-batranii care, ‘treziti’ dintr-o data bolnavi, neputinciosi intr-o lume pe care n-o mai recunosc, n-o inteleg, n-o aproba dar…o accepta nadajduind ca, urmasii isi vor face mila de/cu ei necondamnandu-i la o viata de sfarsit grea, cu o pensie de mizerie iar peste toate acestea durerea sufleteasca constatatoare ca, in vremurile de azi, daca nu mai esti macar in deplinatatea puterilor fizice esti numai ‘bun’ de aruncat la gunoi fiindca nu mai pretuiesti nimic, esti o piedica/povara pentru cei care iti vad neputinta devenind nefolositor.
Eu cred ca, limitarea nu este stricta – toti simtim apasarea unora din cele 4 cruci fiindca, ele la un moment dat se intretaie actionand cand una, cand alta…iar durerea si strigatul mut – din inima – dar nu surd/in van catre Dumnezeu este, nu sa ne lase Crucea fiindca este impreuna carator/calator cu noi ci, sa-i cerem Harul fara de care nu putem merge mai departe si nici innomeni facand bine atat sufletului nostru cat si aproapelui pentru ca,”recunosc ca sunt neputincios de nu ma vei intari, orb de nu ma vei lumina, legat de nu ma vei dezlega, fricos de nu ma vei face indraznet, rau de nu ma vei preschimba in bun, perdut de nu ma vei ierta, rob de nu ma vei rascumpara cu bogata si Dumnezeiasca Ta putere si cu darul sfintei Tale Cruci, careia ma inchin si o maresc acum si pururea si in vecii vecilor. Amin” (Rugaciune Sf.Cruci).
Iar cum, oamenii lui Dumnezeu nu se contrazic in ceea ce spun…un Parinte sfant spunea ca, de fapt crucea este/intervine atunci cand o iei alaturea de drum adica pe calea cea larga ‘unde merge toata lumea’ iar nu pe cea ingusta si stramta care te duce cu bine in vesnicie. Problema este ca, ne ispitim unii pe altii, ingaduim aceasta si d-aia s-a ajuns la forme absurde, grotesti legiferate d.p.d.v lumesc iar diavolul nu mai are treaba cu noi fiindca facem noi toate faradelegile…nu degeaba spunea Pr.Paisie ca lumea a juns un veritabil spital de nebuni, nu?