Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!

1-04-2017 Sublinieri

Va mai recomandam:

***

***

POCĂINȚA

de Zorica Laţcu [monahia Teodosia]

Nevrednică sunt, Doamne, milostivirii Tale
Și Ți-aș cerși iertare, dar nu știu cum să cer;
Ci Tu pricepi cuvântul din mute osanale
Și tâlcul rugăciunii de lacrimi și tăceri.
Îmi știu fărădelegea: greșită sunt, Stăpâne,
Prea mult am stat cu ochii plecați, cătând în lut,
Prea multe griji avut-am de zilele de mâne
Și n-am iertat, când rana în suflet m-a durut.
Ți-am prea iubit făptura, de Te-am uitat pre Tine,
Și cântecul țărânei l-am ascultat prea mult,
Am irosit comoara de armonii divine
Și glasul cel de taină eu n-am vrut să-l ascult.
Mi-am împletit cântare din grele flori de tină,
Am îndrăgit mirosul de verde și de crud,
Am prea iubit amurgul, cu zarea-i de lumină
Și turma de căprițe, cu botul mic și ud.
Mi-am împletit cântarea din floare de mătasă,
Am îndrăgit mirosul de miere și de tei,
Am prea iubit podoaba și haina de mireasă,
În zâmbetul câmpiei, mijind sub pașii mei.
Nevrednică sunt, Doamne, milostivirii Tale,
Căci n-am sporit talantul, pe care mi l-ai dat,
Ci ca un rob ce-am irosit în cale
Mulțimea milei Tale și darul Tău bogat.
Acum, cutremurată de taina Cinei sfinte,
Stau, Doamne, înainte-Ți, în goliciunea mea,
M-apasă greu pe umeri aducerile-aminte
De patimile firii, de toata pofta rea.
Din gând smerit primește, Iisuse, rugăciunea,
Hrănește-mă pe mine cu har îmbelșugat,
Adapă-mă cu mila, îmbracă-mi goliciunea
Cu raza de sfințenie din chipul Tău curat.
Să nu mă lași, Preabune, să plec nemângâiată,
Căci îmi cunosc păcatul și taina Ta o știu
Strig către Tine, Doamne, din inimă plecată,
Să nu mă lepezi astăzi, ci lasă-mă să viu.
Sfințește-mă, Iisuse, și taina mi-o arată,
Pogoară-n minte harul prin ungerea cu mir,
Și fă să nu mă ardă văpaie-nfricoșată,
Când buza mea de tină sorbi-va din Potir.

***

Protoiereu Grigorie Diacenko, Cerceteaza-te pe tine insuti inaintea Spovedaniei si a Sfintei Impartasanii“:

Mă căiesc eu pentru păcatele ce le-am săvârşit?

Cercetează-ţi viaţa – şi vei vedea cât de mult va trebui să-I ceri lui Dumnezeu să te miluiască.

După naşterea din carne şi din sânge a urmat cealaltă naştere a mea, mai bună şi mai importantă – naşterea din Duh. În pofida necurăţiei şi a nesimţirii mele, îndată după naştere Sfânta Biserică m-a luat în braţele sale, a spălat întinăciunea firii mele în cristelniţa Botezului, m-a sfinţit cu harul Duhului, m-a pecetluit cu semnul Crucii, m-a îmbrăcat în haina albă a neprihănirii. Din fiu al mâniei am devenit fiu al harului.

Dar unde este acum veşmântul meu împărătesc? Unde sunt darurile cele revărsate asupra mea?

Vai, şi eu, asemenea miresei din cântarea lui Solomon, trebuie să spun: trimisu-m-au să le păzesc viile, dar via mea nu mi-am păzit-o! (Cânt. cânt. 1, 5). Nu am păzit harul Botezului, nu am rămas credincios Celui Căruia m-am logodit! Am întinat haina cea albă a neprihănirii! Am pierdut şi harul Duhului! Pe una mi-a luat-o lumea, pe alta mi-au răpit-o patimile, pe alta am pierdut-o din neglijenţă şi nepăsare; cu totul mă asemăn omului celui prădat de tâlhari şi sunt rănit din cap până în picioare. La cine să strig după ajutor, dacă nu la Tine, Atobunule Ziditor şi Atotputernicul meu Proniator? Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău (Ps. 118, 176). Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude numele Tău (Ps. 141, 7). Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele (Ps. 50,11).

După anii prunciei mele celei fără de minte, despre care nici chiar cel mai mare înţelept nu poate să nu spună către Domnul o dată cu David: ca un dobitoc eram înaintea Ta (Ps. 72, 22), au venit anii adolescenţei şi ai tinereţii. Perioada cea mai preţioasă. În acest timp şi eu, ca şi protopărinţii mei, mă aflam în raiul neprihănirii şi înaintea mea se aflau pomul vieţii cu făgăduinţa şi pomul morţii cu porunca. Puteam să nu întind mâna către rodul cel oprit, aveam puterea să rămân pe calea dreptăţii şi a neprihănirii. Toţi mă sprijineau: şi harul Botezului, şi glasul conştiinţei, şi părinţii, şi învăţătorii – dar, vai, nimic nu m-a reţinut! Şi şarpele cel ispititor mi s-a părut mai vrednic de crezare decât Ziditorul şi Binefăcătorul meu şi pomul morţii mi se părea bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă (Fac. 3,6) şi eu – de o sută de ori mai nesăbuit decât protopărinţii mei, căci aveam înaintea ochilor experienţa lor – şi eu, nenorocitul, am gustat cu îndrăzneală mâncarea cea amară, am păcătuit şi am pierdut raiul.

Ah, fratele meu, cine nu şi-ar dori să se întoarcă zilele tinereţii lui, acele zile preţioase, în care de noi depindea să pornim pe calea Domnului sau să ne abatem la răspântia păcatului şi a deşertăciunilor lumeşti! Dar aceste zile nu se mai întorc şi fiecăruia dintre noi, aducându-şi aminte de ele, îi rămâne doar să strige din adâncul sufletului: miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni. După mila Ta pomeneşte-mă Tu, pentru bunătatea, numai pentru bunătatea Ta (Ps. 24,7-8).

Au venit vremea bărbăţiei şi anii maturităţii: am legat felurite legături – de familie, de prietenie şi altele; am pornit pe calea slujirii sociale, ne-am luat felurite îndatoriri; mulţi dintre noi au făgăduit cu jurământ că vor fi credincioşi adevărului, că vor fi păzitori fermi ai dreptăţii pentru ei şi pentru ceilalţi. Ce ar fi trebuit să se aştepte din partea noastră după aceea? Ar fi trebuit să se aştepte împlinirea fermă şi temeinică a îndatoririlor noastre, lupta bărbătoasă cu păcatul sub toate formele lui, întrebuinţarea cu înţelepciune a darurilor fericirii de către cei cărora le-au fost trimise şi răbdarea cu blândeţe a darurilor nefericirii de către cei care au fost loviţi de ele; ar fi trebuit să se aştepte ca noi să fim totdeauna gata spre toată fapta bună, să fim departe de toată nedreptatea şi minciuna, să fim înfrânaţi şi aspri cu noi înşine, mărinimoşi şi milostivi cu aproapele nostru, blânzi, sinceri şi plini de dragoste cu toţi şi cu fiecare şi nepomenitori de rău cu vrăjmaşii noştri.

Însă, fratele meu, spune tu: oare mulţi se pot lăuda cu toate acestea? Cine, aruncând o privire de suprafaţă peste îndatoririle sale, nu va spune: „Ah, nu le-am împlinit şi nu le împlinesc aşa cum trebuie! Cât timp am pierdut şi pierd în zadar! Câţi dintre talanţii dăruiţi mie de Dumnezeu s-au pierdut şi se pierd în deşert! De multe ori m-am hotărât la bine – şi până acum am făcut numai rău. Văd că nu pe calea aceea merg, şi merg neîncetat. Şi când se va sfârşi în mine această luptă crâncenă a conştiinţei cu patimile mele? Unde este capătul robiei mele sufleteşti? Ziditorule Atotputernic, către Tine înalţ rugăciunea mea! Miluieşte sărmana Ta făptură! Dă-i putere să sfărâme lanţurile obiceiurilor păcătoase şi ale patimilor! Întoarce ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea (Ps. 118, 37). Atinge-Te de inima mea cea iubitoare de păcat, să înceteze a mai bate pentru praf şi cenuşă! Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! Şi mă izbăveşte de mine însumi!”

Vor veni şi anii bătrâneţii: trupul meu va slăbi, simţurile mele unul după altul se vor toci şi lumea, ce acum mă ademeneşte, va începe să fugă de mine. Dar, oare, toate acestea mă vor întoarce către Dumnezeu şi veşnicie? Voi întrebuinţa, oare, măcar această jalnică rămăşiţă a vieţii întru fapte bune? Nu o vor împărţi între ele aceleaşi pofte şi aceleaşi patimi? Ah, câţi asemenea bătrâni sunt, care odată cu anii întineresc în chip văzut în răutate şi în dragostea de lume?! Câţi sunt cei ce stau la uşa mormântului şi se uită înapoi?! Nu voi fi şi eu asemenea lor? Nu vor trece şi cei din urmă ani ai mei în deşertăciune şi orbire, aşa cum trec la mulţi alţii? Milostive Doamne, nu îngădui să cad într-o asemenea orbire! Izbăveşte-mă de această nesimţire cumplită! Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!

În urma neputinţelor va veni la sfârşit boala cea dinainte de moarte şi voi zăcea în patul din care nu mă voi mai ridica. Doctorul se va depărta, preotul se va apropia, rudele şi apropiaţii vor înconjura patul meu şi îmi vor aştepta sfârşitul. În acest ceas cumplit, în cel din urmă chin al trupului şi al duhului, în marea frământare a gândurilor şi a simtămintelor ce strigăt ai mai dori, fratele meu, să se desprindă de pe buzele tale? Nu aş dori altul decât: miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! Miluieşte un păcătos, a cărui viaţă s-a isprăvit în păcate şi deşertăciuni! Arată-mi cel din urmă semn al milostivirii şi dăruieşte-mi să ies din temniţa trupului meu cu simţământul tâlharului, care s-a pocăit pe cruce.

În cele din urmă va veni ceasul judecăţii universale şi va trebui să ies din sânul pământului, să mă îmbrac în trup nou şi nestricăcios şi împreună cu faptele mele sa mă înfăţişez la Înfricoşătoarea Judecată spre a auzi sentinţa ce îmi va fi dată pentru veşnicie. Atunci între Cer şi iad, între îngeri şi duhurile lepădate ce vei simţi, sărmanul meu suflet? Nu vei striga pentru ultima oară: miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!?

Da, fratele meu, la Înfricoşătoarea şi Dumnezeiasca Judecată de obşte, nu înainte, va fi sfârşitul acestei rugăciuni de pocăinţă; ea va înceta atunci când în faţa lumii întregi se va hotărî pentru totdeauna soarta fiecăruia dintre noi. După aceea nu va mai fi loc pentru rugăciune. În rai drepţii vor avea parte numai de bucurie şi veşnică slăvire a numelui lui Dumnezeu. Iar în iad păcătoşilor le va rămâne numai strigătul de deznădejde şi scrâşnirea dinţilor.

Ce ne va aştepta pe noi? Numai Domnul ştie. De vom rămâne însă aşa cum suntem şi vom muri în păcatele noastre, este limpede care va fi răsplata noastră. Să strigăm, dar, către Domnul Dumnezeu din adâncul sufletului toţi şi fiecare în parte: miluieşte-ne! Dă-ne tuturor pocăinţă mai înainte de sfârşit! Amin.

Mă îngrijesc eu de sufletul meu să nu îl pierd, cum şi-a pierdut drahma femeia pomenită în pilda Domnului? ÎI caut eu cu aceeaşi sârguinţă, ca ea?

Drahma cea pierdută (Lc. 15,8-9) – adică sufletul înrobit de patima cea pierzătoare a beţiei sau a hoţiei, a trândăviei, a nemilostivirii, a necredinţei, a necuviinţei – în ochii oamenilor pare mică şi neînsemnată, însă ea are mare valoare în ochii Tatălui nostru Ceresc, fără voia Căruia nicio pasăre nu cade pe pământ (Mt. 10, 29).

Cât de puţin regretă omul după drahma cea pierdută a sufletului tău sau al meu! Cât de puţin se îngrijeşte omul de ea! Însă Domnul Dumnezeu, în persoana Fiului Său Iisus Hristos, o caută cu grijă până o găseşte.

Este înfricoşător să ne gândim că oamenii pot cuceri tot pământul şi, în acelaşi timp, îşi pot pierde sufletul! Că adună şi risipesc, câştigă zeci de mii de monede netrebnice de aur şi argint, de care se pot bucura doar în decursul câtorva ani nefericiţi şi, în acelaşi timp, aruncă şi lasă în noroi singura monedă, ce va rămâne în veci aşa cum o fac ei. Iar dacă omul a aruncat această părticică veşnică a fiinţei sale, dacă a devenit un trup neînsufleţit şi s-a prefăcut cu totul în foame, sete, ardoare, poftă, pâlnie pentru băuturi, dacă a încetat să semene cu omul şi a devenit întruchiparea iubirii de plăceri, dacă a încetat să fie creştin – atunci, prin câte căutări, osteneli şi frământări va trebui să treacă? Ce luptă şi ce chinuri va trebui să rabde? Cum va putea el atunci să aprindă făclia stinsă a conştiinţei sale? Cum va trebui să scotocească prin cele mai întunecate colţuri ale casei vieţii lui până când, în cele din urmă, cu ajutorul Sfântului Duh îşi va găsi drahma cea pierdută? Iar, dacă ea s-a pierdut pentru totdeauna, atunci totul este pierdut.

Să-şi aprindă fiecare dintre noi făclia conştiinţei sale, să-şi lumineze cele mai întunecate şi mai tainice colţişoare ale inimii sale, să izgonească demonul din templul cel întinat al sufletului său, să-şi facă mai degrabă curat în casa cea murdară şi prăfuită a sufletului său şi niciunul dintre noi să nu înceteze căutările până ce nu va găsi drahma cea pierdută – pe sine însuşi. Iar pentru aceasta să încetăm a sluji diavolului; să curăţim această drahmă găsită, adică pe noi înşine, să luăm de pe ea praful şi murdăria păcatului şi a minciunii, să-i înapoiem strălucirea dinainte spre a străluci din nou pe ea chipul împăratului – chipul Celui ce ne-a zidit, căci ai Lui suntem. Drahma este preţioasă pentru El, căci un singur suflet pierdut ştirbeşte frumuseţea podoabei de nuntă a Bisericii Lui. Toate sufletele sunt ale Lui. Mila Lui le cuprinde pe toate, deoarece El poate face totul şi aşteaptă doar ca oamenii să se căiască.

Dar Tu de toţi ai milă, pentru că toţi suntem ai Tăi, iubitorule de suflet Doamne!

Şi vor fi aceştia pentru Mine, zice Domnul Savaot, în ziua în care voi face judecată, ca o avere a Mea şi voi avea îndurare de ei, precum are un om faţă de fiul său care îi slujeşte (Mal. 3,17).

(din: Protoiereu Grigorie Diacenko, Cerceteaza-te pe tine insuti inaintea Spovedaniei si a Sfintei Impartasanii“, Editura Egumenita,  2012)

Legaturi:

***

 

***

 


Categorii

Duminica Sfintei Maria Egipteanca, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pocainta, Poezii, Protoiereu Grigorie Diacenko, Zorica Latcu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!

  1. Pingback: “Hristos, Dumnezeul nostru, S-a asemănat pe Sine cu un Mire Sfânt, Preafrumos…” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: DENIA DIN SFANTA SI MAREA MIERCURI (video, audio, talcuiri). “Femeia ceea ce cazuse in pacate multe…”. DORUL DUPA DUMNEZEU, darul pocaintei si “ODIHNA” alegerii “partii celei bune” a Mariei, de A NE ASEZA LA PICIO
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate