“Tot darul de Sus ni-l insusim neaparat prin suferinta”. PARINTELE SOFRONIE despre BUCURIA DE A FI BIRUIT DE DUMNEZEU. De ce Dumnezeu ingaduie incercarea parasirii Sale, a “pogorarii in intuneric” si a atacurilor infuriate ale Ispititorului? “BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA” (III)

1-08-2014 Sublinieri

Sofronios

A cunoaste calea ne pazeste vii pana si in iad, insa aceasta nu face ca suferintele noastre sa fie „inchipuite”: noi traim ca un chin intunerecul ucigas al patimi­lor, proprii tuturor urmasilor lui Adam celui cazut; dar nu cadem prada flacarii iadului:

„Si nu deznadajdui!”

Nu trebuie sa ne infricosam peste masura de aceasta pogorare in intunerec, deoarece in afara ei, dupa cade­re, deplinatatea cunoasterii este de neajuns.

Oricat ar inainta vreun om intr’un oarecare domeniu al stiintei, el niciodata nu trebuie sa uite datele „elementare”, adica cele de temei ale stiintei sale; asa si noi, cata vreme santem in acest trup, ne tinem cu tarie de metoda pe care ne-au aratat-o Parintii nostri si de lu­crarea in noi a Duhului lui Dumnezeu: nefiind slobozi de urmarile legii pacatului ce lucreaza in noi, ne osan­dim cu manie, cu ura fata de noi insine, a arde in intu­nerecul cel din afara; ca nu este alt foc care sa stinga in noi lucrarea patimilor. Si ce se intampla? Cand ruga­ciunea arzanda mistuieste launtrul nostru si inima ajunge la neputinta in rabdarea ei, atunci neasteptat vine racorirea cerestii mangaieri. Cand simtamantul stricaciunii noastre ne afunda duhul in deznadajduire, atunci dintr’o data se pogoara asupra noastra putere noua de Sus si ne imbraca in nestricaciune (1 Cor. 15:54). Cand intunerecul vartos zdrobeste cu groaza sufletul nostru, atunci in chip de netalcuit preaminunata Lumina pres­chimba noaptea adanca in zi luminata, ne ridica in inal­time, si ca pe niste fii ne duce in Casa Tatalui.

Cum se pot explica astfel de experiente? μοναχός μετάνοιαDe ce ma­nioasa noastra osandire de sine ne indreptateste inaintea lui Dumnezeu? Oare nu pentru ca aceasta constien­tizare a puterii atotcovarsitoare a pacatului ce ne stapaneste este curat adevarul fiintial? O astfel de pocainta care strabate pana la obarsiile tragediei intregii lumi (cf. Fac. cap. 3), deschide in launtrul nostru „un loc” pentru venirea Duhului Sfant, Duhul Adevarului, Care ne duce innoiti in Imparatia de Lumina purtatoare.

Cat de uimitoare sant caile lui Dumnezeu! Insusi omul nu le poate descoperi de la sine, insa Duhul ce pur­cede de la Dumnezeu, cu venirea Lui lumineaza inaintea noastra aceasta minunata intrare spre vecinica mantuire.

Dara cand va veni Mangaietorul pre Carele Eu voiu trimite voua de la Tatal, Duhul adevarului Carele de la Tatal purcede, Acela va marturisi pentru Mine (Io. 15:26). …Acela… povatui-va pre voi intru tot ade­varul” (Io. 16:13).

Cu neputinta este a nu canta cantare lui Dumnezeu cand iesi din flacara pocaintei care nevazut ne-a retopit intr’un nou chip al fiintei, arzand tot ce fusese stricacios in noi, tot ce ne impovara ca o sarcina apasatoare. Cum si cine va descrie petrecerea in aceasta flacara? Cum si cui s’ar putea propune o astfel de experienta? A dori tuturor si fiecarui om inaltare catre Fiinta Dumnezeiasca – este firesc; cine insa va rabda chinurile iadu­lui fara a cadea prada celei mai de pe urma deznadajduiri? Cautand asupra-mi ca unul osandit a trai intr’un veac cumplit pentru istoria Pamantului, mintea imi in­clina spre convingerea ca pentru multi dintre contem­porani poate nici nu este alta cale.

Deja mai mult de o singura data am indraznit sa-mi exprim propria experienta: Rugaciunea deplinei pocainte inaintea Facatorului nostru trece prin toate in­cercarile cu putinta celor ziditi “dupa chipul lui Dum­nezeu”. “Chipul si asemanarea” omului cu Domnul graieste limpede ca fiecare dintre noi poate deveni „domn”, nu altfel decat daca biruieste – desigur, nu cu ale sale puteri, ci prin credinta in Hristos (cf. 1 Io. 5:4-5) – tot ceea ce umple acest cosmos vazut si pe care mintea il poate intelege (cf. Io. 16:33). In Cartea lui Iov (dupa Septuaginta 1:7) citim:

„Si au zis Dom­nul, diavolului: De unde ai venit? Si raspunzand diavo­lul, a zis catre Domnul: incunjurand pamantul si stra­batand cele de subt cer, iata de fata sant.”

scara raiului - lupta cu demoniiIn Sfanta Scriptura adesea prin „cer” se intelege sfera Dumneze­iasca, iar „cele de subt cer” sant lumea zidita. Prin ur­mare, nu exista loc pe Pamant, dar nici in intregul cos­mos, unde sa fie cu putinta a ocoli intalnirea cu diavo­lul. Iar daca acesta controleaza nu numai lumea noas­tra, a oamenilor, ci si tot restul cosmosului, ca „stapanitor al acestei lumi”, atunci oriunde am afla noi un „loc”, fie el si duhovnicesc,  el va veni sa ne incerce. Fericitul Staret Siluan, intr’o cuvantare pe aceasta tema, zicea:

„Mintea se lupta cu mintea… Mintea noastra – cu mintea vrajmasului[1]

Pana si de Hristos, cand era in pustie, el s’a apropiat ispitindu-L (Mt. 4:1-11; Lc. 4:1-14). Insa inainte de rugaciunea Sa din Ghethsimani, Domnul a spus ucenicilor Sai:

“Vine stapanitorul lumii acesteia, si intru Mine nu are nimic” (Io. 14:30).

Dar ce doresc in esenta sa spun? Iata – faptul ca la toate nivelele suisului nostru catre Dumnezeu, vrajmasul ne va urmari si ne va ispiti. Si atunci cand suferim dureri mari in toate planurile fiintei noastre, sau cand ne la­sam prada unui gand de mandrie, el va incerca sa ne intoarca de la Dumnezeu.

Daca, chiar fara a insira toate chinurile ce sant sor­tite nevoitorului lui Hristos – ceea ce, intre altele, este chiar cu neputinta – voiu pune inainte doar unele din luptele cu „mintea vrajmasului”, totusi nu fara frica ma voiu opri asupra catorva dintre ele. In al zecelea capitol al cartii despre Staret[2] am scris urmatoarele:

„Omului, cu Dumnezeu nu-i este totdeauna usor. In perioada indepartarii harului, care de obicei este foarte indelungata, Dumnezeu uneori poate apa­rea sufletului ca un neinduplecat calau. Neatingand mila lui Dumnezeu, in ciuda unei nevointe si trude limita, omul sufera atat de cumplit incat, daca ar fi cu putinta, s’ar lepada de tot, pana si de a mai fi.

In ce consta suferinta lui? A raspunde la aceasta intrebare nu este usor.

Cercand pe Dumnezeu, cunoscand viata in lu­mina Fetei Sale, sufletul de acum nu isi mai afla odihna in nimic din cele ale lumii, nici mangaiere, si nimica nu-l mai poate implini; si in acelasi timp, este inconjurat de orice, in afara de Dumnezeu. Tot ce cunoscuse ca rau, ca intunerec, toata lucrarea demonica il inviforeaza; si chinul patimilor uneori duce pana la ultima incordare; iar Dumnezeu se poarta ca si cum s’ar fi departat de om si nu ia aminte la niciuna din chemarile lui. Ca cea mai ne­putincioasa dintre fapturi, el atarna asupra cumpli­tului hau si striga catre Dumnezeu dupa ajutor, insa toate strigatele lui raman neauzite. Dumnezeu ramane ca si nepasator fata de toate suferintele lui… Sufletul constientizeaza dreptatea judecatii lui Dumnezeu, dar nu aceasta ii micsoreaza suferintele. Nu inchipuit, ci cu adevarat afundandu-se in umbra mortii si neafland cu sine pe Dumnezeu pe Care zi si noapte il cheama, sufletul sufera de nerabdat. (Anume astfel de zile de parasire de Dumnezeu sant cele pe care le alege indeosebi vrajmasul.) Se naste intrebarea: Pentru ce toate acestea?

In vremea insasi incercarii, sufletul nu o poate pricepe ca pe o aratare a milostivirii lui Dumne­zeu; ca increderea pe care Dumnezeu i-o arata, ca dorire a lui Dumnezeu sa impartaseasca omului sfintenia si plinatatea fiintarii in Sine. Sufletul stie numai una – Dumnezeu l-a parasit, dupa ce ii ara­tase Lumina Sa, si astfel i-a inmultit peste masura suferintele. Si cand, neputincios pana in sfarsit, inca nu vede pe Dumnezeu plecandu-Se asupra lui cu a Sa milostivire, atunci se nasc astfel de ganduri si simtaminte despre care se pastreaza tacerea”.

Iata ma aflu in fata unei greutati de a hotari: sa ma incredintez oare maturitatii contemporanilor nostri si sa vorbesc cu ei ca si cu unii care inseteaza dupa adevaratul cuvant al desavarsirii, sau sa crut copilareasca lor neputinta? Rog pe tot cititorul acestor pagini sa se roa­ge pentru mine, ca sa nu pricinuiesc, in loc de folos, dauna vreunui suflet.

TipDeDemonVrajmasul in asemenea cazuri starneste sufletul pana la un razvrat impotriva lui Dumnezeu. Acela, din clipa caderii omului, are stapanire sa patrunda in insusi adancul nostru, iar acolo incepe sa invinuiasca pe Dumnezeu pentru toate suferintele lumii noastre, pen­tru ca El a zidit-o, aceasta lume. Neputinta de a intelege se face asemenea catuselor dintr’o inchisoare; si inima si mintea se turbura. Ispititorul cauta sa duca pe om pana la culme: sa savarseasca tot lucrul potrivnic lui Dumnezeu.

Ma voiu opri aci. Unele din facaturile vrajmasului se aseamana unui lichid caustic varsat pe o membrana mucoasa; altele – unui vant rece patrunzator sau unuia arzator; uneori insa ne aflam ca si ocrotiti de toate vanturile, si doar vedem din adapostul nostru norii gonindu-se si crengile copacilor clatinandu-se, ceea ce ne da de inteles ca sufla vanturile, ca ele sant puternice, dar totusi nu ajung la noi. In astfel de cazuri, ca liberi observatori, urmarim gandurile ce se poarta in atmosfera inconjuratoare; insa ele nu au putere asupra noastra. Si aceasta se intampla numai celor ce au cunoscut lucrarea harului, inlauntrul carora s’a aruncat samanta dumnezeiasca. Dar cei necercati sant asemenea profanilor ce intra intr’o galerie de arta sau intr’un muzeu si nu deslusesc care lucrare poarta asupra-si pecetea celui mai inalt geniu, si care nu este decat mediocra si nevrednica de a fi luata in seama. Adesea preferinta lor se opreste asupra ultimelor nimicnicii.

„Lupta noastra este… improtiva incepatoriilor, si a stapaniilor, si a tiitorilor lumii intunerecului veacului acestuia, improtiva duhurilor vicleniei intru cele ce­resti” (cf. Ef. 6:12).

Toate aceste “duhuri ale vicleniei intru cele ceresti”, cu furie ataca inima inmuiata prin pocainta si mintea desteptata prin starea inaintea lui Dumnezeu. Ele patrund cu nerusinare inlauntrul nostru si lucreaza astfel incat ni se da impresia ca gandurile si simtamintele pe care vrajmasii ni le aduc, ne sant pro­prii noua. Este drept ca dupa cadere noi purtam in sine oarecari asemanari cu atatarile dracesti. In vartutea acestui fapt, pornirea pocaintei atinge o asemenea pu­tere, incat duhul nostru iese din formele acestei lumi, in taramul netarmuririi intelegatoare, si „acolo”, unu in fata Celui Unu, sta in golatatea sa, primind fara cuvinte cunoastere despre caracterul caderii noastre, si despre vecinicia lui Dumnezeu.

Pavel, mai nainte prigonitor al Bisericii si ucigas al credinciosilor, avea pentru ce sa se pocaiasca. Presu­pun, nu cu usuratate, ca uimirea sau rapirea lui s’a sa­varsit in avantul unei pocainte deznadajduite. El insusi scrie despre acel eveniment urmatoarele:

“Stiu pre un om in Hristos… sau in trup, nu stiu, sau afara de trup, nu stiu, Dumnezeu stie, ca s’a rapit unul ca acesta pana la al treilea cer…, in Rai, si a auzit negraite graiuri, carile nu este slobod omului a grai” (2 Cor 12:2-4).

Tot el scrie catre Romani:

Cine pre noi va desparti de dra­gostea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau pri­goana, sau foametea, sau golatatea, sau primejdia, sau sabia? Precum scris este ca: Pentru Tine omoramu-ne toata ziua, socotitu-ne-am ca oi de junghiere. Ci intru acestea toate preabiruim prin Cela ce ne-au iubit. Pentru ca incredintat sant ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici incepatoriile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancul, nici alta oarecarea zidire putea-va sa desparta pre noi de dragostea lui Dumnezeu cea intru Hristos Iisus Domnul nostru” (Rom. 8:35-39).

Nu este greu de inteles ca Pavel petrecuse in focul unor astfel de incercari care s’au revarsat in cuvintele ce ne-a pus inainte. In cartea despre Staretul Siluan[3], pe temeiul experientei nevoitorilor contemporani, am adaogat unele lamuriri asupra cuvintelor marelui Apostol. Scriam:

De la dragostea lui Dumnezeu smulg pe nevoitor protestele ratiunii… care nu poate sa cuprinda sau sa primeasca legea Duhului lui Hristos, care ratiunii ii apare ca nebunie (cf. 1 Cor. 2:14). In clipele parasirii de catre Dumnezeu aceste proteste pot atinge o deosebita putere.

De la dragostea lui Dumnezeu vor smulge pe nevoitor: uneori dorul de a trai, alteori frica de a muri; uneori pornirea catre indulciri, alteori bolile sau foametea, sau prigoanele si alte suferinte; une­ori inaltimea si lumina altor descoperiri; alteori adancul si stralucirea altor intelegeri; uneori mare­tia unor oarecari alte stapaniri sau largimea altor oarecari putinte; uneori vedenia ingerilor si a altor fapturi ceresti, alteori silnicia infricosatoarelor pu­teri ale intunerecului.

Cu deplina intemeiere se poate afirma ca, pe calea dobandirii veciniciei lui Dumnezeu, crestinul va intalni un intreg sir de ispite si de incercari cu pu­tinta, astfel incat… toate caile omului vor fi cunoscute crestinului, atunci cand propriile sale cai sant ascunse privirilor straine (vezi 1 Cor. 2:15-16).”

pocainta mantuire milaStiu ca nu sant nimic. Dar cu toata nimicnicia mea, durerea mea, suferinta mea, nu mi se par nevrednice de luare-aminte. Si Domnul, Cela ce ne-a dat porunca: „Vedeti sa nu defaimati pre unul din acestia mici”, (Mt. 18:10), nu mi-a defaimat strigarea, si m’au, auzit, si din toate necazurile mele m’au mantuit (Ps. 33:6). In rugaciunile mele nebunesti eu ma purtam fara retinere, ba chiar cu indrazneala; El insa raspundea linistit si bland, nerusinandu-mi ignoranta. Rugandu-ma, eu as­teptam raspuns, si in acelasi timp nu indrazneam sa na­dajduiesc a-l primi. Mai presus de asteptarile mele – El a venit. Deosebit de neasteptat a fost chipul ivirii Lui. Vrajmasii s’au departat. El a biruit – si pe ei, si pe mine. Ciudat lucru: pentru prima oara am cunoscut ne­graita bucurie pentru faptul ca fusesem biruit.

Dumnezeu este neajuns de mare. Noi auzim si ci­tim cuvinte despre maretia Lui, dar cu totul altceva este sa o traiesti, acea maretie. Nimeni si nimic nu poate in­tru nimic sa micsoreze Domnia Lui cea fara-de-inceput, dar El Insusi Se micsoreaza intr’o masura de asemeni neajunsa noua: in firavul nostru trup, El a atins abso­lutul. Acum, din experienta propriei mele vieti, eu stiu: El inseteaza dupa desavarsirea noastra. Ingaduindu-ne o lupta grea cu vrajmasul si cu noi insine in caderea noastra, El voieste sa ne vada biruitori. Daca noi nu ne vom lepada de El, nici chiar in cea mai deplina a noas­tra pustiire de catre vrajmasi, atunci El neaparat va veni. Biruieste – El, nu noi. Insa biruinta ne-o va atri­bui noua, pentru ca noi am suferit.

Nu sant in zidire repetitii absolut identice. Cu atat mai putin in fiinta fapturilor cuvantatoare. Fiecare om are o inima zidita de Dumnezeu „deosebi” (Ps. 32:15). Este o inima data unei persoane-ipostas, si ca atare – de nerepetat. In infaptuirea sa finala fiecare persoana va primi si un nume final pentru toti vecii, cunoscut numai lui Dumnezeu si insusi omului ce poarta acel nume (cf. Apoc. 2:17). In acest chip, chiar daca va fi viata tuturor celor mantuiti una, precum Una este Imparatia Sfintei Treimi (cf. Io. 17:11, 21-22), totusi principiul personal in fiecare va ramane de neimpartasit nimanui altcuiva.

Daca aceste date ale Descoperirii sant adevarate, atunci, fireste, este de inteles si faptul ca nu este si nu poate fi un singur sistem pentru toti, un singur program sau o rostuire a cresterii. Dar nu inseamna ca nu sant nicaieri temeiuri comune. Astfel, se observa un fenomen ce se repeta aproape neschimbat in randuiala, vietii noastre duhovnicesti; nu in amanunte, ci in principiu, si anume: cand se intoarce catre Dumnezeu, omul primes­te un har care il va insoti, il va lumina, invatandu-l multe taine ale vietii ascunse in Dumnezeu. Apoi, in chip de neocolit, harul se indeparteaza de la el, cel pu­tin in puterea sa „simtita”, si Dumnezeu va astepta raspuns pentru darul revarsat asupra-i. Aceasta cercare a credinciosiei are un indoit rost: cel dintai, de neaparata trebuinta noua, acela de a ne manifesta libertatea si in­telegerea, de a creste si de a duce, daca este cu putinta, pana la desavarsire darul libertatii determinarii de sine in planul veciniciei. Celalalt – de a da Tatalui nostru Ce­resc putinta sa ne dea toate ale Sale (cf. Lc. 15:31), intru vecinica chivernisire, caci tot darul de Sus ni-l insusim neaparat prin suferinta. Dupa ce ne-am dovedit credinciosia a fi neclatita, din nou vine Dumnezeu si salaslu­ieste pentru totdeauna in omul devenit in stare de a purta Focul iubirii Tatalui (cf. Io. 14:23; Lc. 16:10-12).

Astfel, desi nu avem retete de obste pentru viata in Dumnezeu, totusi sant anumite date de temei pe care trebuie sa le purtam in constiinta noastra, pentru a sa­varsi calea in chip intelegator, spre a nu cadea prada necunoasterii cailor mantuirii.

„Dumnezeule, Mantuitorul nostru, nu ascunde de la mine tainele cailor mantuirii Tale.”

[VA URMA]


[1] Cf. Viata si invatatura Staretului Siluan Athonitul, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 152.

[2] Ibid., p. 179.

[3] Ibid., pp. 205-206.

sofronie_arhim-vom_vedea_pe_dumnezeu_precum_este

Vedeti si prima parte a capitolului, la:

Legaturi:

***

*

***

***

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Sofronie Saharov, Pocainta, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

23 Commentarii la ““Tot darul de Sus ni-l insusim neaparat prin suferinta”. PARINTELE SOFRONIE despre BUCURIA DE A FI BIRUIT DE DUMNEZEU. De ce Dumnezeu ingaduie incercarea parasirii Sale, a “pogorarii in intuneric” si a atacurilor infuriate ale Ispititorului? “BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA” (III)

  1. “Caci orice lucru maret este la fel de greu de infaptuit,pe cat este de rar.”
    Desigur,s-ar putea sa intrebati daca intradevar e nevoie sa vorbim despre “‘sfinti”.N-ar fi suficient sa vorbim despre oameni de treaba?Este adevarat ca acestia formeaza o minoritate.Ba mai mult,ei intotdeauna vor ramane o minoritate.Si totusi,in ei vad eu provocarea de a ne alatura minoritatii.Caci lumea se gaseste intr-o stare rea,dar aceasta va deveni si mai rea daca fiecare dintre noi nu va da tot ce poate mai bun.”
    “Intalnirea cu Dumnezeu,ne spun Parintii Bisericii noastre,inseamna intalnirea cu fratele ,cu semenul nostru,dar si cu forul intim,cu eul nostru,care este cel mai apropiat de noi.
    Orice intalnire are riscul ei!Probabilitatea de a cadea in deznadejde nu este mica.
    Pentru obraznicia propriului meu risc va cer iertare!Pentru indrazneala,iubirea si nobletea riscului vostru va multumesc din toata inima!
    Dumnezeu in primul rand este,in al doilea rand este in mod adevarat,iar in al treilea este comuniune,Cel Care impartaseste si Cel Care Se impartaseste!
    …intalnirea cu Dumnezeu apare ca o intrevedere care uneori are loc fie din descoperirea launtrica netalcuita,fie dintr-o experienta taumaturgica neobisnuita,uneori ca urmare a unei discutii sincere,sau a unei educatii duhovnicesti firesti sanatoase.Poate sa survina insa si ca rod al unui risc supralogic.
    Cu siguranta Dumnezeu apare si in simplitate,poate fi aflat si in echilibrul starii de mijloc,insa Il intalnim indeosebi in extremitatea firii si a vointei omenesti.
    La granita dintre firesc si suprafiresc omul poate afla “amprentele”prezentei dumnezeiesti.”
    “Omul la rascruce”-Mitropolitul Nicolae

  2. Pingback: “Vom vedea pe Dumnezeu precum este” (IV): ARHIMANDRITUL SOFRONIE despre SUFERINTELE SI FERICIRILE DUHULUI: “Este oare cu putinta… fara o mare lupta cu propriile patimi, fara un plans zdrobitor, fara multime de scarbe, fara o arzato
  3. Pingback: RODUL RABDARII SI AL NADEJDII. De ce Dumnezeu pare uneori neinduplecat si intarzie sa ne implineasca rugaciunile? -
  4. Arhimandritul Sofronie de la Essex
    In tot acest răstimp de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranţă, ci totdeauna am simţit în jurul meu ameninţări ori cel puţin stări potrivnice. În tot ceea ce încerc să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porţile lumii acesteia sunt mereu închise pentru mine. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul acestor încercări.
    Adică: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, sau altceva se întâmplă? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere pentru ce merg lucrurile aşa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere.

    (Multi) ignora insa adevarata esenta a crestinismului. Crestinismul implica suferinta; dar prin suferinta patrundem in tainele fiintei. Suferinta face cu putinta intelegerea umanitatii si libertatii noastre.

    Faptul de a ne privi realitatea noastra jalnica este un dar ceresc, unul dintre cele mai mari cate exista.

    Aruncarea noastra in necunoscut inseamna a avea incredere in Dumnezeu, parasirea nadejdii in mai-marii pamantului si hotararea de a pleca in cautarea unei vieti noi in care locul cel dintai sa-I fie dat lui Hristos.

    Credinta datatoare-de-viata consta intr-o incredere deplina, lipsita de intrebari si indoieli in Hristos ca Dumnezeu.

    Pacatul nu este incalcarea standardelor etice ale societatilor umane sau ale vreunei prescriptii legale. Pacatul ne taie de Dumnezeul Iubirii, Care ni S-a aratat ca Lumina in Care nu este nici un intuneric (1In. 1, 5).
    Avem doua alternative diametral opuse: fie sa-L respingem pe Dumnezeu – ceea ce este insasi esenta pacatului – fie sa ne facem fii ai lui Dumnezeu.

    Fara aceasta rapire preliminara a credintei, fara aceasta arzatoare iesire spre Dumnezeul iubitor care ne insufla continuu, nu vom putea evita caderea sub puternica apasare a lumii contemporane care nu cunoaste rugaciunea.

    In aceste zile este esential sa fim in stare sa ne protejam pe noi insine de influenta celor cu care venim in contact. Altfel, riscam sa ne pierdem atat credinta, cat si rugaciunea. Lumea intreaga poate sa ne socoteasca nedemni de atentie, de incredere sau respect – nu va insemna nimic daca Domnul ne primeste.

    Rugaciunea poate indeplini toate lucrurile. Chiar daca suntem lipsiti de daruri naturale, oricare dintre noi poate dobandi si dobandeste prin rugaciune daruri suprafiresti.

    Rugaciunea e ca o mana puternica ce se tine cu tarie de haina lui Dumnezeu, in tot timpul si in tot locul: in zarva multimii, in clipele placute de odihna, in ragazurile de singuratate.

    Este vital sa ne salasluim in rugaciune spre a contracara influenta distructiva si persistenta a lumii exterioare.
    http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/sofronie_rugaciunea.htm

  5. Pingback: PARINTELE CLEOPA: Paza mintii si rugaciunea inimii. IMAGINATIA – “pod al dracilor” care impiedica rugaciunea curata – si ISPITA RATIUNII “TEOLOGHISITOARE”, de care “RADE DRACUL CU GURA PANA LA URECHI”: ̶
  6. Pingback: LEPADAREA LUI PETRU si PRIVIREA LUI IISUS. “Fara ispite si caderi, omul nu isi cunoaste slabiciunea”. Adevarata CAINTA ca “durere mistuitoare” pentru RANIREA DRAGOSTEI versus SPOVEDANIA FORMALA, DIN OBISNUINTA, fara frangerea inimi
  7. Pingback: Predici audio “provocatoare” duhovniceste despre IUBIREA VRAJMASILOR si IUBIREA CASNICILOR. “Lui Dumnezeu Ii place sa-I spunem: NU POT, DOAMNE! Cel mai mult ii place lui Dumnezeu sa-I marturisim neputinta“ | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: OARE NU ARDEA IN NOI INIMA NOASTRA? Implorarea staruitoare si “vanatoarea” Dumnezeului care ne aprinde tainic sufletele si apoi “se face nevazut”… | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL ne arata, prin pilde vii, METODELE DUHOVNICESTI DE A REZISTA TURBATELOR ATACURI DEMONICE, care sunt roadele amare sau tragice ale INCAPATANARII NEASCULTATOARE si pana unde poate merge IUBIREA DE APROAPE si RUGACIUNEA PENTRU CEI M
  10. Pingback: STARETUL SOFRONIE DE LA ESSEX, vazatorul luminii necreate si cunoscatorul neinselat al lui Dumnezeu. EXPERIENTA HARULUI si PUTEREA RUGACIUNII CU DURERE. Ce se intampla cand omul nu-si schimba viata dupa ce s-a savarsit cu el o vindecare minunata? | Cuvân
  11. Pingback: “ACESTA ESTE DUMNEZEUL NOSTRU: El Se pogoara in mizeria cea mai adanca a firii umane ca sa scoata de acolo margaritarul cel de mult pret” – PREDICA PUTERNICA (si audio) IMPOTRIVA DEZNADEJDII, A DELASARII si A JUSTIFICARII PACATELOR | Cuv
  12. Pingback: FURTUNA INFRICOSATOARE S-A RIDICAT… | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: CU BINECUVANTAREA STARETULUI EFREM DIN ARIZONA la inceputul anului nou bisericesc: “AVETI RABDARE, FIII MEI! NU VA PIERDETI CURAJUL IN LUPTA!” | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: “ADU-TI AMINTE DE DRAGOSTEA CEA DINTAI” – Parintele Zaharia despre “AVENTURA” CREDINTEI si ETAPELE LUCRARII LUI DUMNEZEU cu noi si in noi (I) | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: CUVIOSUL NIKON VOROBIOV: “Dumnezeu Iubire ESTE, nu doar ARE iubire. Cea mai mică întoarcere spre Domnul, cea mai mică hotărâre de a merge către El stârnesc deja bucurie în cer, ajutor şi iertarea fărădelegilor” | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: DA, DOAMNE, CA UN CÂINE… “Cine va încerca să se înfrunte cu răul în afara lui însuşi, fără ca înainte să-l fi învins pe cel Rău înlăuntrul său…” | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: “BINECUVANTATA DEZNADAJDUIRE” – Pogorarea la iad impreuna cu Hristos | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: OCHII LUI DUMNEZEU. Motivele pentru care nu ne sunt ascultate intotdeauna rugaciunile si pentru care AVEM NEVOIE de dureri si necazuri ca sa (re)descoperim adevarul vietii noastre. DRAGOSTEA RANITA A LUI HRISTOS PE CARE O IGNORAM SI CARE CAUTA SA SE ODIHN
  19. Pingback: Parintele Zaharia de la Essex despre PORUNCA IUBIRII VRAJMASILOR, calea sigura a MANTUIRII, prin salasluirea in noi deplina a Duhului Sfant | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: GHIMPELE IN TRUP si RELATIA REALA CU DUMNEZEU. “Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”. TREZIREA LA… COMUNIUNE | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: DUMNEZEU NE CERCETEAZA ATUNCI CAND MURIM NADEJDII IN NOI INSINE. De ce ne este SUFERINTA necesara mantuirii? “Cu cat omul este mai pierdut, cu atat are nadejdi mai mari, este de ajuns sa nu se izoleze in sine insusi, ci sa alerge la Dumnezeu spunand
  22. Pingback: IUBIREA DE STĂPÂNIRE, DE ÎNTÂIETATE ȘI DE CINSTIRI. “Mesajul lui Dumnezeu este primit de cel ce s-a smerit şi a suferit şi nu de cel puternic…” | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: “O NOAPTE ÎN PUSTIA SFÂNTULUI MUNTE” – Povestea unei cărți de referință pentru înțelegerea autentică a RUGĂCIUNII LUI IISUS, dezlegarea enigmei PUSTNICULUI și un capitol important din cuprinsul ei: VENIREA ȘI DEPĂRTAREA HARU
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate