Moravuri ecleziale: EGOISMUL “DREPTMARITOR” SI RAVNA DIN MANDRIE
Cititi si:
“Unică păstrătoare a Tradiţiei creştine, Biserica oferă credincioşilor săi cea mai trainică, mai înaltă şi mai tainică formă comunitară – comuniunea intru Hristos. Imbisericirea factorului comunitar întâmpină insă destule obstacole, datorate în primul rând distanţei care separă firea amestecată si inca nedumirită mistic a proaspat-imbisericitilor de gingasia nelumească caracteristică relatiei comuniante. In aceasta privinţă sinaxa oricarei parohii se confruntă cu o mulţime de alunecări comportamentale. De aceea, tot Bisericii, plenului credincioşilor, sau părinţilor duhovniceşti iscusiţi le revine şi sarcina de a sancţiona excesele pietiste şi de a netezi calea sinaxei înspre descoperirea adevăratelor valori comuniante, proprii organismului teandric bisericesc.
Astfel se cuvine valorificată şi una dintre binecunoscutele ziceri ale Părintelui Cleopa. Zicea oarecând acest părinte al neamului românesc:
„Iubiţilor, a dat Domnul ca mănăstirea noastră să se umple cu nevoitori tineri. Toţi unul şi unul; unul mai râvnitor decât celălalt. Cu toţii sunt ucenicii mei, iar hărnicia lor duhovnicească nu poate decât să stârnească mirare oricui. Zilele trecute m-a căutat unul dintre ei, cerand să-l spovedesc grabnic. Mi-a şoptit încetişor că sufletul lui îl simte din ce în ce mai deplin pe Hristos. M-a rugat cu cerul şi cu pământul să-i îngădui să sporească nevointele cu noi ascultări: să abandoneze adică patul şi să doarmă direct pe podeaua de lemn a chiliei, să nu mănânce decât o dată în zi, iar în loc de o sută de mătănii să facă cinci sute pe zi. M-am uitat la el cu uimire şi i-am zis: «Si pe noi cui ne laşi, frate mai tânăr? Nu cumva te-ai hotărât să ne laşi de izbelişte aici, pe pământ, pentru ca tu să o iei la sănătoasa în sus, perpendicular direct pe Dumnezeu? Nu, frătioare, mânca-te-ar Raiul! Inghesuie mătăluţă cât mai multe perini moi în pătucul chiliei si dormi pe ele, mănâncă răzbit de trei ori pe zi şi nu mai fa nici o metanie!»“.
Cu alte cuvinte, oricât de „perpendiculară” pe divinitate s-ar dori nevoinţa noastră ascetică, ea capătă formă si sens folositor numai in comuniune cu „restul” sinaxei.
De altfel, se poate observa că mulţi credincioşi (mai ales la oraşe) confundă mântuirea personală cu o mentalitate solipsistă, pe care am putea-o rezuma prin sintagma mântuire singulara. Or, a te mântui personal nu înseamnă în nici un caz a te mântui singuratec, de capul tău, ci, dimpotriva, înseamnă a te mântui laolaltă cu apropiatii tai, a te salva în veşnicie împreună cu ei, a ramâne alături de ei întru Hristos, pentru totdeauna.
Există însă nenumărate biserici care, Duminicile sau în zilele de praznic, oferă spectacolul penbil (şi uneori, respingător) al mântuirii solitare. Bunăoară, icoanele împărăteşti ale altarului, cărora ai dori şi tu să li te închina, sunt adeseori „luate în arendă” de către un „dreptcredincios” care le acaparează înspre folosul său, şi imaginea, şi harul, pe tot întinsul Liturghiei. Pas de a te apropia şi de a ajunge cu buzele măcar la geamul care te desparte de mâna care binecuvanta a Mântuitorului! Ingenunchind la poalele icoanei şi tăbârcindu-se cât mai evlavios dinaintea ei, „dreptcredinciosul” a devenit proprietarul spaţiului care o înconjoară. Dorinţa de a urgenta mântuirea propriei persoane l-a făcut să uite că icoana împărătească aparţine întregii eclezii…
Altă dată vrei să ajungi la uşa din stânga altarului, ca să dai un acatist. Culoarul central, suprapus axului longitudinal al bisericii, acoperit de obicei cu preşul roşu care se întinde până înspre pangar, este in intregime blocat de persoane care petrec tot timpul slujbei proptite în drum. Loviţi de evlavie ca de o comoţie, aceştia constituie o baricada vie, înţepenită pe mijlocul bisericii, care limitează orice acces la Sfântul Altar. Pioşenia manifestă a acestor persoane te anunţă strident că doar ele Il cinstesc cum se cuvine pe Hristos, pe când tu, întârziatul şi netocmitul, ai face mai,bine să îţi vezi de treabă şi să te duci naibii acasă! Pentru aceşti rugători nu există vecinătate duhovnicească. Pe aproapele lor îl folosesc util doar pentru a dobândi mântuirea. Sunt firi pragmatice care, pentru a se putea împărtăşi, se trezesc să-şi ceară iertare cui nu trebuie şi pentru ce n-au făcut, oricum pentru păcate imaginare, ca nu cumva să se spună că „n-ar fi în regulă cu aproapele”.
In rezumat, egoismul de a se mântui cât mai rapid determină destui dreptmăritori să ignore tocmai politeţea, generozitatea, gestul prevenitor şi celelalte trăsături comportamentale care caracterizează orice societate civilizată. De fapt, sunt disfuncţiile cele mai supărătoare ale vieţii noastre bisericeşti, cele care, de obicei, îi aruncă pe creştini în gura lumii. […]
Orice creştin dreptmăritor este la curent cu faptul că împărăţia lui Dumnezeu se ia cu năvală. Atâta doar că, potrivit istorioarei de mai sus, perfect conformă Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, până şi această sfântă năvală tot in doi [in comuniune, n.n.] se face!”
Sorin Dumitrescu
[Ziua, 21 august 1999 (Pagina Fundatiei Anastasia)]
Legaturi:
- PARINTELE CALCIU DESPRE SINGURATATE SI UNIREA INTRU BISERICA
- PARINTELE CLEOPA despre dreapta masura, sfatuire, smerenie, despre ispitele calugarilor si ale celor ce nazuiesc spre daruri mari: “Cate oleaca, incet…”
- PARINTELE NICOLAE TANASE: “Ne-nasterea duce la razboi si la disparitia neamului. Inotam in sange pana peste cap. Cum s-a ajuns aici? MINTINDU-NE…”
- NEVOIA DE OM, NEVOIA DE BISERICA VIE
- “TOTI NE GANDIM NUMAI LA NOI INSINE. DE ACEEA NE INECAM CU TOTII”
- Biserica – scaldatoarea care vindeca singuratatea?
- “CEI MAI MULTI SIMT O MARE PARASIRE SI NEPASARE DIN TOATE PARTILE”
- Cuviosul Sofronie: MANTUIREA NOASTRA STA IN UNIREA NOASTRA
- E VREMEA DE A STRANGE RANDURILE
- SATANA II VANEAZA PE CEI IZOLATI
- Sfintii Trei Ierarhi si prietenia duhovniceasca
- Cuviosul Paisie despre folosul ce se dobandeste dintr-o prietenie duhovniceasca si despre vatamarea mediilor si tovarasiilor lumesti
- PARINTELE DUMITRU STANILOAE (†5 octombrie 1993) DESPRE HRISTOS-SLUJITOR SI CHEMAREA NOASTRA LA RESPONSABILITATEA SLUJIRII JERTFELNICE: “Cum sa stii daca iubesti cu adevarat pe cineva, daca nu ai suferit pentru el?“
- “CÂND DRAGOSTEA E ÎMPĂRĂTEASĂ…” Jean-Claude Larchet talcuieste cuvintele Sfintilor Parinti despre iubirea crestina
- Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Astăzi a fost pomenirea zămislirii Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu de către Sfânta Ana. În calendar este trecută ca o sărbătoare de praznic mic care are doxologie mare.
Cred că este o sărbatoare de o importanţă foarte mare, pentru că astăzi a fost zămislită Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Cea care la Buna Vestire avea să spună: “Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul Tău!“, deschizându-ne astfel tuturor calea mântuirii.
Foarte bune observatiile despre mantuire! Vorbele parintelui Cleopa efectiv nu au egal…
Dar unde este dragostea si intelegerea pentru aproapele in acest articol taios? In “Loviţi de evlavie ca de o comoţie…”? Sau in “tăbârcindu-se cât mai evlavios dinaintea icoanei”? Imi cer iertare, dar mie personal aceste observatii nu imi par a aveam prea mult din duhul crestinesc… Poate ca nu credinciosii loviti de ‘comotie’ ne impiedica drumul la Sfantul Altar…
Sorin Dumitrescu accentueaza foarte bine caracterul comunitar al mantuirii omului. Omul, fiind creat dupa Chipul lui Dumnezeu – care este o treime de Persoane dupa o singura fire – are deci ontologic un profund caracter comunitar. Omul traieste in comunitate si in lume, dar si poarta in el lumea si comunitatea. Crestinul se mantuieste in comunitate, dar si comunitatea participa la mantuirea lui.
Hristos ne-a spus: “Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi“(Ioan 14,20). Traind in Hristos ajungem cu adevarat, prin El sa purtam omenirea in noi, si sa fim purtati la randul nostru de cei care traiesc in duhul lui Hristos. Aceasta este caracteristica mantuirii, si nu obtinerea unor recompense personale atunci cand sufletul nostru va trece la cele vesnice. Ne mantuim unii prin altii, si asta o putem vedea si dupa felul in care se va face Judecata de Apoi, punandu-se in balanta ce am facut, si ce nu am facut pentru aproapele nostru, iar nu ce am facut sau nu pentru noi insine.
@Aura:
Acesta este stilul lui Sorin Dumitrescu, mai plastic, mai colorat si mai coroziv, tipic pentru un pamfletar (totusi nu sare calul, iar acele expresii pot fi luate si cu doza utila de umor, sa stiti ca e un om foarte mucalit si ca si parintele Steinhardt scria similar), insa credem ca lucrurile despre care vorbeste sunt reale. Pentru ca tema, exemplele si accentele pe care le pune sunt importante si la ordinea zilei, pentru critica indreptatita pe care o face, merita sa publicam acest fragment din articolul sau de acum 11 ani. Comportamentele descrise denota o anumita nepasare fata de celalalt, chiar o grosolanie pe care o avem chiar si in Biserica, ce este legata, de fapt, de superficialitatea noastra si de lipsa unei evlavii adanci si reale. Si asta merita problematizat!
Aura,
daca aceasta vi se pare dur si lipsit de dragoste, ce ziceti de apelurile care se fac in ultimul timp prin conferinte, mail-uri si bloguri, de a apara ortodoxia cu “sabia”, cu palma sau cu artele martiale?
Citind cele descrise de dl Sorin Dumitrescu, parca am vazut imagini din unele biserici din orasul meu. Niciodata nu am inteles cum poate sa se roage cineva cu inima infranta si smerita stiind ca in spate are o multime care ii priveste partea dorsala. Cat de interiorizat poti fi ca sa stai cu fruntea lipita de icoana imparateasca a lui Hristos cand alti doi-trei si inca, se freaca de spatele tau incercand si ei sarmanii sa ajunga la acel Hristos care crezi ca ti se cuvine numai si numai tie.
Iertati-ma, va rog!
Exista multe modalitati de a exprimare a “egosimului dreptmaritor”. Una dintre ele este si falsa neutralitate, “echidistanta” intre victime si agresori, intre provocatori si provocati, intre dezaxati si oameni normali, intre cei ticalosi si cei nedreptatiti, intre mincinosi sau escroci si oamenii de buna-credinta, cinstiti. Astazi, in vreme ce unii URLA decerebrat si dezarticulat, luandu-si ca scut chiar numele si vorbele unor duhovnici (scoase SECTAR din context), o mare parte dintre oamenii cumsecade, dintre crestinii normali si dintre preotii sanatosi, care gandesc cum trebuie, SE UITA LA SPECTACOLUL IMPOSTURII SI AL VIOLENTEI SI… TAC. Nu vor sa se strice cu nimeni, nu vor sa li se afecteze imaginea, nu vor sa-i doara capul si sa iasa din confortul caldut al propriului coltisor pietist (o, macar de s-ar ruga, desi rugaciunea nu e o scuza pentru lipsa de dragoste pusa in fapte, de solidaritate). Minciuna, sminteala si ticalosia iau proportii, se inmultesc in voie, fiindca aproape nimeni nu ia atitudine, cei slabi si nedreptatitii raman asa, linsati si distrusi sau, cel putin netrebniciti, slabiti, demoralizati… Si cand buba cea mare va ajunge coapta de tot si se va sparge, ea va exploda peste toti, puroiul ei plin de otrava si abjectie ii va atinge pe toti, si pe indiferentii de acum, care mereu ii lasa pe altii in fata si nici cu un deget nu incearca sa-i ajute, ba, daca pot, tot lor le cauta nod in papura… ca nu-s suficient de sfinti…
Egoismul asta ne va pierde, mai mult decat orice pacat. E cea mai mare vina, sa treci ca preotul si ca levitul din parabola, pe langa cel cazut si sa-ti vezi de treaba ta, de osisorul tau de ros in tihna… Asta nu e ortodoxie, e inselare pietista sau comoditate drapata in pretexte si pretentii… Nu ai voie sa taci cand vezi cum raul face ravagii in jurul tau si cand fratele tau este lovit… Multi preoti de azi, ma tem, vor avea soarta lui Eli din Vechiul Testament. Le e prea frica sau jena sa vorbeasca, chiar daca uneori e numai simpla lor datorie… Prefera sa-i imagineze ca nu ar fi responsabili… dar e o amarnica amagire. Macar de ar recunaoste ca tac din LASITATE, din EGOISM, din iubirea de CONFORT, si nu s-ar mai minti cu alte indreptatiri…
vezi si:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/10/01/toti-ne-gindim-numai-la-noi-insine-de-aceea-ne-inecam-cu-totii/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/07/12/cuviosul-paisie-aghioritul-prezenta-crestinilor-este-marturisire-de-credinta/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/03/03/cuviosul-paisie-omul-duhovnicesc-este-tot-o-durere-pentru-ceilalti/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/07/12/cuviosul-paisie-aghioritul-lumea-arde-pricepeti-asta/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/07/12/durerile-unui-sfant/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/03/26/vom-putea-spune-si-noi-ca-n-am-stiut/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/03/26/stati-si-va-uitati-cu-totii-si-nu-stiti-ce-va-asteapta/
admin, admin2, ioana! Sigur ca aveti dreptate in ceea ce spuneti, doar ca personal in articolul acesta nu vad ca se vorbeste despre faptul ca suntem din ce in ce mai egoisti, ca nu ne gandim decat la noi, etc. Lucruri foarte adevarate si dureroase din pacate.
Ce am vazut/simtit eu in articol este critica si judecata(chiar nedreapta as putea spune). Poate daca atunci cand vedem pe cineva care ‘monopolizeaza’ icoana de la catapeteasca ne-am inchipui ca are o mare durere, are o mare nevoie sa-si planga aceasta durere ceva mai mult decat cu o simpla sarutare, l-am privi altfel pe acel om. Sigur ca o sa spuneti, pe drept cuvant, ca poate sa faca asta in particular. Si apoi eu as putea gasi alta sute de ‘indreptatiri’… Dar nu asta e ideea. Mie mi se pare ca ne lipseste din ce in ce mai mult dragostea si intelegerea si compasiunea fata de celalalt si acel ‘gand bun’ fata de cel de langa noi cum spune Parintele Paisie, sau ‘prezumtia de nevinovatie’ cu termeni mai juridici…Gata, am tacut, nadajduiesc ca ati inteles ca sunt foarte de acord cu voi in ceea ce spuneti dar fata de articolul cu pricina imi pastrez rezervele si poate…naivitatea:-). Iertare daca supar pe cineva!
@aura.
Exemplul cu acapararea icoanei era dat nu pentru a condamna gestul in sine. era un exemplu reprezentativ pentru ceea ce se intimpla in bisericile de la noi. Acuma’ nu ca as face apologia grecilor, care le au si ei p-ale lor dar in bisericile din Grecia nu m-am simtit niciodata atit de tracasata, de deranjata asa cum se intimpla aproape de fiecare data de cite ori ma duc in Romania unde chiar trebuie sa fac un efort ca sa ma concentrez pe slujba si nu pe gramada de corpuri (feminine, in principal) care se freaca, se misca, se bitziie, se agita, nu-si gasesc locul! Am observat foarte multe persoane, care-si lasa o sacosa pe un loc (scaun sau chiar pe jos) si isi incep, ceea ce numesc eu “tururile de biserica” exact in timpul Liturghiei, exact cind biserica este plina ochi de lume. In bisericile din Romania, chiar daca vrei, este foarte greu sa stai nemiscat intr-unloc. Nemiscarea face si ea parte din ritualul ascultarii Liturghiei. Nu poti sa te concentrezi pe slujba daca esti in continua miscare, pentru ca unul te impinge in stinga, altul in dreapta de zeci si zeci de ori, aproape in continuu in unele cazuri. iar explicatia este una foarte simpla, foarte multa lume care vine acolo nu are stare, pur si simplu: probabil din incapacitatea de a-si domina plictiseala sau neatentia isi “gasesc de lucru” sub pretexte evlavioase, evident! Orice, dar numai sa nu stea linistiti la locul lor!
Cit despre inchinatul la icoane…pai si asta ar trebui sa se faca cu o anumita rinduiala care trebuie sa aiba in vedere bunul simt si situatia. Daca este multa lume si se face Liturghie, nu te apuci sa strabati jumate din biserica impingind pe unul si pe altul ca ti-a tunat tie sa te inchini la icoane…asteapta sfirsitul Liturghiei. De asemenea daca este o coada la icoana, nu trebuie s-o monopolizezi, cum s-a zis si aici,….. ca doar nu distanta in metri fata de icoana conteaza.
In sfirsit, subscriu 100% la acest articol. Probabil ca pe linga plicitiseala si neatentie s-ar mai adauga ca explicatie, si ceea ce se spunea aici: credinta in efectele “magice” ale icoanei, moastelor, etc.
Dimpotriva, articolul este structurat tocmai in jurul egoismului (vezi si titlul).
Ref. icoana monopolizata in biserica, chiar si atunci cand cel care se roaga in fata ei are o mare durere, sunt suficiente cateva minute cel mult. Cine doreste sa se roage mai mult in fata unei icoane, isi poate alege o zi sau ora cand nu se fac slujbe si in biserica nu sunt multe persoane. Sau daca se intampla sa se emotioneze brusc in fata icoanei si sa simta nevoia de a ramane un timp mai indelungat langa aceasta, se poate departa putin pentru a lasa randul altora, si sa se roage in continuare. Oricat de indurerat ai fi, trebuie sa te gandesti si la altii care stau dupa tine, in picioare, unii obositi sau poate bolnavi.
Iar subiectul egoismului tratat si dpv al comoditatii fiecaruia, vezi pilda samarineanului, este cat se poate de actual. A ne gandi doar la noi, crezand astfel ne vom mantui, este o mare eroare. Atunci cand nu ajuti pe aproapele tau la nevoie, mai ales cand iti cere ajutorul si cand poti sa o faci, este un pacat. La fel cum pacat este si atunci cand nu atentionezi pe fratele tau atunci cand acesta deviaza de pe sine sau apuca pe o cale gresita (si mai ales cand este in responsabilitatea ta sa faci asta).
“Iar sluga aceea care a stiut voia stapanului si nu s-a pregatit, nici n-a facut dupa voia lui, va fi batuta mult.
Si cea care n-a stiut, dar a facut lucruri vrednice de bataie, va fi batuta putin. Si oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, si cui i s-a incredintat mult, mai mult i se va cere.” (Luca 12:47-48)
Si: ‘Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta”. Aceasta este cea dintai porunca.
Iar a doua e aceasta: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Mai mare decat acestea nu este alta porunca.
Si oare cum putem iubi pe aproapele nostru, daca nu ne punem in locul lui, daca nu ne doare pentru el…
Stim cu totii ca in Romania credinta a fost tocata marunt timp de 45 de ani, si mai stim ca am traversat o perioada incerta de 20 de ani care a fost ca o lunga convalescenta dupa o boala foarte grea. Mai stim ca cei care aveau minim 19 ani la revolutie si care au acum 40 de ani, sunt oameni care nu au avut in viata lor parte de o educatie crestina in scoala cel putin, pentru ca in familii au fost si sunt multi care nu au avut educatie crestina nici inainte si nici dupa revolutie.
Mi se pare cel putin nerealist sa avem pretentii ca oamenii sa stie foarte bine de la inceput toate regulile de comportament si tot ceea ce tine de ritmul liturgic. Cine sa-i invete? Cum? Cand?
Intr-o biserica intra oameni incepand cu sugarii de cateva luni, pana la oameni de peste 90 de ani. Unii vin pentru prima oara la biserica, altii se afla la primii lor pasi pe calea apropierii de Dumnezeu, altii vin din curiozitate, altii sunt ceva mai avansati in cunoastere, iar altii ca domnul S.D. sunt niste crestini care sunt familiarizati deja cu comportamentul, regulile, dogma, si tot ceea ce se intampla in biserica.
Biserica, adica comunitatea credinciosilor, reflecta foarte fidel societatea in care traim. Cum putem sa cerem atat de multe celor care merg la biserica, avand in vedere din ce marasm ii „culege” pe biserica? Cum putem stii noi cat timp ii ia unui om ca sa intelega tot ceea ce se intampla in jurul lui, cand multi, atunci cand se intorc spre Dumnezeu o pornesc de la zero, fiind ca si copiii mici care abia fac primii lor pasi clatinandu-se. Ne amintim cum eram noi la inceputuri cand habar nu aveam pe ce lume eram, cand pentru a invata ceea ce trebuia sa stim am fi apreciat de o mie de ori o vorba buna si un sfat, decat o critica spusa cu naduf lipsit de intelegere fata de aproapele?
Domnul S.D. are dreptate, in ceea ce spune. Totul e corect, dar pe de alta parte stim noi daca celui care a “monopolizat” icoana nu cumva i-a murit cineva apropiat, sau este foarte bolnav, sau poate ca a intrat pentru prima oara in viata lui intr-o biserica si a incremenit in fata icoanei? Cred ca ar trebui sa fim mai ingaduitori fata de cei care ne imping, si credeti-ma ca am fost si eu impinsa si chiar stirvita de multe ori, fata de cei care se foiesc in biserica si nu ma refer la cei care chiar deranjaza in mod vadit desfasurarea Sfintelor slujbe, pentru ca e mai bine sa se foiasca in biserica, decat sa nu vina la biserica. Ar trebui sa fim mai ingaduitori fata de toti cei care ne „deranjaza” intr-un fel sau altul, care ne incomodeaza si care ne enerveaza, pentru ca intr-o buna zi ei vor invata sa se comporte si nu ne vor mai irita. Dar asa cum am spus, la fiecare ritmul invatarii este diferit. Unii pana sa treaca examenul mai raman si corigenti. Unde sa invete fiecare cum sa se comporte si ce trebuie sa faca daca nu mergand la biserica, adica din practica, invatand asadar ceea ce trebuie sa faca pe „nervii nostri”?
Ar trebui sa luam exemplul lui Iisus Hristos pe care nu l-au „deranjat” nici vamesii, nici prostituatele, nici leprosii, nici oamenii care-L imbranceau. Numai fariseii L-au indurerat. Putem sa judecam noi care dintre crestinii ce vin la biserica este fariseu? Nu putem. Asa ca sa incercam sa-I urmam lui Iisus, si sa-i acceptam mai mult pe cei din jurul nostru asa cum sunt, si sa incercam sa-i „indreptam” cu un sfat si o vaoba buna si nicidecum cu critica si cu intransigenta.
Eu vad biserica ortodoxa ca o biserica vie, spre deosebise de „bisericile” apusene unde totul e incremenit, foarte ordonat, si nimeni nu este “deranjat”. „Dezordinea” atunci cand nu depaseste anumite limite care sa afecteze Sfintele slujbe, arata ca in acea biserica exista viata.
Am inteles, speram, persectiva unora dintre surorile noastre, dar am zice totusi sa nu sarim, totusi, dintr-o extrema in alta si sa ne apucam acum, din frica de a nu ajunge in ordinea aceea lumeasca, “aseptica” si asfixianta duhovniceste a apusenilor, sa justificam si sa proclamam virtutile neintelese ale… harmalaiei si… a lipsei de bun-simt, pana la urma, pentru care totusi nu trebuie foarte multa cunoastere exterioara. Mantuitorul era imbulzit de multime, e drept, dar cand se lua Cina Domnului, in timpul Apostolilor, nu se mai admitea sub nicio forma galagia, dezordinea si neoranduiala. Chiar asa, stiti de ce se spune la Sfanta Liturghie, “usile, usile…”?
Noi, oare, mai avem constiinta acestui “privilegiu infricosat” si responsabilitatii cu totul deosebite pe care o datoram?
E drept, ca si alte probleme, tot de la altar si de la amvon ar trebui sa porneasca mustrarea cea mantuitoare si, deci, indreptarea. Dar asta nu inseamna ca atunci cand gasim undeva un cuvant despre cum trebuie si cum nu trebuie sa ne comportam in Biserica, sa-l respingem pe motiv ca… e prea intransigent si vine de la un mirean. Pentru ca despre punerea “gandului cel bun” putem vorbi atunci cand este un caz personal, o experienta proprie, concreta, nu cand avem de-a face cu fenomene, generale si raspandite, ultra-simptomatice pentru o mentalitate care numai de duhul ortodox nu tine. Si care nu trebuie acoperita si indreptatita. Altceva sunt exceptiile, altceva este cand un fenomen devine regula si cand, pentru unul sau doi care “trebuie intelesi”, tot restul bisericii trebuie sa sufere, sa puna “gandul bun” si sa se resemneze a rata Liturghia… o data… si inca o data… si inca o data... Pana cand ei insisi vor intra in acelasi duh lumesc si vor pierde evlavia pe care o aveau initial, vor fi atrasi de dezordine, care e mult mai tentanta. Si asta am vazut-o si in noi de multe ori, si in multe parti. De acord, unii au o foarte mare durere, si sigur ca daca sunt exceptii am fi datori cu toata ingaduinta si rabdarea, desi… cei care sufera cu adevarat au si sensibilitatea de a se gandi la semenii lor si ar cauta sa fie, oricum, cat mai discreti, sa deranjeze cat mai putin. Dar nu sunt si nu pot fi toti cu astfel de probleme, si nu tot timpul, acolo unde sunt situatii de genul celor “zugravite” de Petra, de pilda. Sigur ca eu o sa caut sa ma “protejez duhovniceste” atunci, sa ma gandesc atunci mai mult la pacatele mele ca sa nu ma tulbur prea tare, desi uneori.. e extrem de greu, spre imposibil! 🙂 Insa daca cel care are anumite obiceiuri de felul acesta si citeste articolul… e bine sa nu caute justificari si sa nu ceara alte si alte dovezi de ingaduinta si de sacrificiu din partea celorlalti, ci sa stie ca PENTRU EL a fost scris, nu pentru cei care nu au aceasta problema si atunci… nici nu au de ce sa se simta vizati.
Macar atat sa ramana, ca 1+1 chiar fac 2 si ca ce e anormal nu trebuie numit normal 🙂 Sa se inteleaga ca acesta e doar un simptom de grava secularizare si nu un semn de prisos de evlavie. Sau daca este, e ceea ce se numeste “sentiment religios” difuz si individualist, fara legatura cu adevarata credinta. Omul dominat de sentiment religios nu e interesat de slujba comunitara si comunianta, ci de… icoana lui si numai a lui, de pomelnicul lui si numai al lui, este cel care ii imbranceste pe ceilalti si le da coate, ca sa ajunga primul la Aghiazma Mare, ca si cum ar risca sa ramana fara ea, sau ca sa ajunga cu un pas mai inainte sa se inchine la sfintele moaste. Faptul ca exista catolicii cu duhul lumesc de sens opus, dar tot duh lumesc, nu inseamna si ca apucaturile noastre sunt semnul dreptei credinte, dimpotriva!
Aceasta e o mentalitate care se cere mustrata cu chiar mult mai multa asprime, pentru ca inseamna o falsificare a Duhului (vezi http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/12/10/mitropolitul-hierotheos-vlachos-despre-cel-mai-grav-pericol-secularismul-in-biserica-ca-falsificare-a-duhului-adevarat/ ) si da nastere la o sminteala generala, fiind tocmai dovada unei lipse de evlavii fata de Sfintele Taine ale Bisericii, dar si fata de “taina aproapelui”. Pe cand Sorin Dumitrescu chiar a fost delicat, scriind, foarte frumos si intelegator despre…
De fapt, se pot spune mult mai multe si mult mai dur… 🙂 Pacat ca nu mai avem un parinte Arsenie Boca sau un Parinte Cleopa printre noi… desi… avem cartile lor si… i-am putea asculta si acum daca am vrea, fiindca ei tot vii se cheama sunt! Dar am observat ca si pe acei preoti care mustra in duhul cel bun, si pe ei lumea, dornica doar sa fie justificata in patimi, ii respinge si ii critica… Si, cel putin cel la care ma gandesc acum, chiar o face cu foarte mare dragoste. Si totusi duhul lumesc nu se lasa imblanzit si “convertit”. Se razvrateste mai tare si vrea sa-si faca de cap… Dar probabil ca, daca acel parinte se va sfinti, sa zicem, si va deveni mare dupa moarte, va da sfinte moaste, atunci acei credinciosi vor da buzna, cu la fel de multa ravna, sa fie primii care ajung sa i se inchine… 🙂 🙁
Dar, in fine, mi-as fi dorit, personal, sa ne aplecam mai mult asupra altor aspecte care decurg din “egoismul dreptmaritor” si care se traduc prin INDIFERENTA cea cu chip de pietate, cand fratele nostru striga, cu sau fara cuvinte, in constiinta noastra, iar noi nu dorim sa ne stricam “linistea”, sa ne “tulburam” si preferam sa ne intoarcem pe partea cealalta… Apropo si de Evanghelia de maine, cum credeti ca traduce aceasta un refuz de a raspunde, de fapt, chemarii lui Hristos? Cum este posibil ca cineva sa POATA interveni pentru aproapele sau aflat in nevoie, si totusi sa caute n motive sa nu o faca, de cele mai multe ori fiind vorba de comoditatea cu pretexte “isihaste” si de slava desarta, de dorinta de a nu-si sifona, cumva, imaginea, de a nu risca nimic, de a nu se pune rau cu nimeni, etc. Cum este atunci cand nu se ia apararea niciodata apararea celui slab si fara ajutor (precum, tipologic, vaduva pentru care Sfantul Ioan Gura de Aur a fost indepartat din scaun si a suferit exil si moarte), dar oricand se gasesc aparatori ai celor tari si asupritori? Cand este pacat a tacea… si inca pacat STRIGATOR LA CER. Ce exemple ati intalnit voi?
@admin2:
Se pare ca n-am fost tocmai bine inteleasa. Este vina mea ca nu m-am exprimat suficient de clar, dar alte cuvinte nu am. 🙂
Mi-e personal mi s-a intamplat sa fiu de multe ori deranjata in biserica in timpul slujbelor, si mi-am dat seama ca daca atrag atentia celui in cauza, acesta de cele mai multe ori nu se va indreapta, ci ma va privi chioras. Indreptarea, ca sa aiba intr-adevar efectele dorite, ar trebui sa vina de la amvon, altfel ne plangem degeaba. Egoismul, nepasarea „invelite” uneori in pietism nu pot fi corectate in marea majoritate a cazurilor cu obesrvatii, oricat de pertinente ar fi ele, ci sunt corectate de incercarile pe care Dumnezeu ni le trimite in viata. Se pare ca numai asa reactionam …
@ Antuza:
Bun, atunci e alta situatie, nu vorbim tocmai despre acelasi lucru…
1. Nu vorbim despre formele mai usoare de “deranj”, uneori inevitabile in bisericile unde este foarte mare aglomeratie si stam toti stransi unii in altii. Aici sigur ca mai multa dragoste si jertfire a egoismului se cere celor care sunt deranjati de cineva care isi cauta si el un mic locsor sau doar ia niste lumanari, ori de cate un copil, etc. E alta situatie, se schimba mult termenii problemei.
2. Cine a zis ca sa atragem atentia noi, in astfel de cazuri? Cele care se ocupa cu asa ceva, de regula, in biserici, asa-zisii “jandarmi duhovnicesti”, care te mai si mustra uneori pentru ce nu trebuie (toata gama de obiceiuri, forme si ritualuri), sau o fac disproportionat, sau cu rautate si in mod isteric (de tipul: “sssst, nu mai vorbiti, linisteeee!”, asta in timp ce ea urla catre cineva care vorbise destul de incet…) au un duh si mai rau si mai condamnabil decat cel de care am vorbit mai inainte! Iar astfel de mustrari se fac de cele mai multe ori din prisos de trufie deghizata in ravna (vezi acelasi articol) si nu fara grosolanie. Ca daca se fac delicat si discret, si numai cand e absolut necesar, atunci nu ar trebui sa deranjeze pe nimeni. Deci tot la duhul lumesc ne intoarcem.
@admin2:
Da, asa este.
Nu-mi vine să cred că numai noi vedem aceste aspecte şi că le înţelegem doar noi în acest fel.Orice părinte iubitor se trudeşte să-şi crească fiii cât mai bine cu putinţă, făcându-se pildă pentru ei şi pentru cei din prejma lor mustrând,lămurind şi corectând orice greşeală cât de mică, cu dragoste dar şi cu rigurozitate, ştiind bine că de rezultatul muncii sale depinde viitorul ortodoxiei şi răspunsul ce-l va da la judecată. Şi iată cum cele spuse de D-nul Sorin Dumiterscu vădesc rezultatul muncii păstorilor noştri. O spun cu durere, findcă observ – şi nu numai eu- că interesul cade pe cât de pictaţi sunt pereţii,şi de aurite cupolele, câte biserici s-au construit, ce număr de credincioşi au luat parte la cutare sau cutare eveniment religios , cât putem să-I facem de darnici şi de supuşi şi nicidecum de profunzimea şi de adevărul credinţei pe care trăiesc şi o propovăduiesc. Predicile sunt pline de populism şi de laude, de o morală de suprafaţă care nu se leagă nicidecum de marile şi garavele păcate ce pustiesc sufletele şi izgonesc darul şi harul din noi, de grosolănia, mitocănia, corupţia, neruşinarea, lăcomia şi minciunile tuturor, mari şi mici,oameni de rând şi oameni de stat, mireni şi clerici. Predici care abundă-n referire la misiunea socială şi culturală – pe care trebuie s-o facă întâi de toate statul ced ne vămuieşte viţa şi munca- ,care abundă în laude, în politeţuri şi-n grija de a nu supăra cu nimic auditorii, de a nu-i îndepărtrta cu mustrarea, de a le trece cu vererea orice, de a le tolera năravul, într-un cuvnt de a nu-i supăra chiar dacă prin aceasta îl supărăm Dumnezeu şi împingem ortodoxia în contrariul ei dându-i imaginea grosolană a primitivismului şi mitocăniei. Cunosc un părinte protosinghel undeva în Moldova care în cuvântul său mustră direct şi cu asprime orice neorânduială din biserică şi se leagă de aceste apecteîn orice predică şi cu orice prilej . Sincer vă spun că în prima mea participare la liturghie acolo, am fost tulburat de atitudinea aceasta directă şi tăioasă şi am socotit că foarte curând biserica îi va rămâne goală. După un număr de ani trecând iarăşi pe acolo, am rămas uimit de numărul mare al credincioşilor participanţi, de liniştea şi bunul simţ , de profunzimea slujbei şi de efectul ei asupra mea şi a mulţimiii din jur, părintelle vorbind la fel de direct, de tăios şi profund cum îl ştiam.Biserica este cea care vindecă, creşte şi sfinţeşte poporul, prin duhovnicii şi păstorii ei. Curăţenia nu se face cu vîrful degetelor şi punând podoabe şi miresme peste mizeria ce miroase respinge şi îmbolnăveşte. Comportamentul păstoriţilor arată totdeauna valoarea duhovnicească a păstorilor. Nici când nu am avut aţâţia doctori în teologie şi atâtea boli grave în viaţa duhovnicească a credincioşiolr. Imaginea păstorilor se vede în credniţa care o trăiesc păstoriţii nu în cea mediatitică. Valoarea ortodoxiei noastre nu este dată de titluri şi de arhitectură nici ce numărul mare al credincioşilor ci de desăvârşirea comportamentului lor. Rog pe Dumnezeu să mă ierte şi cer iertare tuturor pentru cele spuse.
@antuza eu am inteles ce vrei sa spui. DAr asa dupa cum spuneau si administratorii sint unele lucruri foarte clare care tin de un elementar bun-simt pentru care nu ai nevoie de tone de “invatatura ortodoxa” ca sa le dibuiesti.
Tu mai spui: corectia ar trebui sa vina de la amvon- nimic mai adevarat! Inutilitatea gestului unui mirean ( a mea) de a atrage atentia asupra acestor fapte in biserica mi-a devenit si mie clara de multa vreme. Practic toate incercarile mele de acest gen s-au soldat cu esec! Persoanele in cauza ridicau nasul in nori, surde, mute si …isi continuau micile excursii…asta in cel mai bun caz. Pentru ca m-am ciocnit si de cazuri mai violente…d-asta am si renuntat sa le mai zic. Este inutil.
Pe de alta parte, cunosc un caz, cel al fostului meu duhovnic (Dumnezeu sa-l ierte)care tinea o disciplina de fier in biserica. Fitziiala pe la icoane sau aiurea (asa cum se intimpla) in timpul slujbei….nici pomeneala. Cei intirziati veneau, dadeau pomelnicul si luminarile, isi gaseau un loc si incremeneau acolo (in genunchi).Nu numai ca nimeni nu vorbea in timpul slujbei dar nimeni nu fosnea omniprezentele sacosi(desi asta-i cea mai mica problema). Daca se intimpla asa ceva, reactia parintelui era imediata si dura. Disciplina de acolo n-am mai intilnit-o si ea se datora exclusiv preotului, adica autoritatii lui!
PS- adm. a dat exemplul inghesuielii de la Aghiazma Mare! Foarte bun exemplu! Acum citiva ani am asistat la un spectacol absolut degradant, in care butoiul cu apa sfintita a fost rasturnat pur si simplu de o multime scapata de sub control, din care cei mai multi erau oameni in virsta…de la care nu m-as fi asteptat sa se vire cu atita violenta sa se zbata cu atita vigoare, sa aiba atita forte in coate, miini si chiar picioare!
@petra:
La biserica la care merg eu, si care este o biserica mare, deci si foarte aglomerata, este destul de multa ordine. Nu prea am vazut manifestari ca cele enumerate mai sus. Cred ca in general ne situam undeva intre ingaduinta (intelegerea) pe care ar trebui sa o avem fata de cei din biserica, si care se vor schimba in bine la un moment dat cu ajutorul lui Dumnezeu, si situatia „dezordinii” care exista, deoarece credinciosii provin ei insisi dintr-o societate dezordonata, secularizata, apostaziata. Poate este si asta o incercare la care noi toti suntem supusi de Dumnezeu, pentru a se vedea pe de-o parte cat de mare este rabdarea si iubirea noastra fata de aproapele, iar pe de alta parte cat de reala este seriozitatea cu care ne prezentam la biserica in fata lui Dumnezeu, adica cat respect si cata atentie acordam atat Sfintelor slujbe in sine, cat si relatiei noastre cu cei din jur, prin vorba si prin fapta, dar si prin imbracaminte, atitudine, si altele.
Foarte bun articolul admin si foarte bune completarile!
am intrat ajungand din aproape in aproape peo sminteala de forum numit crestinortodoxforum si de ce am dat acolo m-am crucit! Nu mi-am putut credeochilor! Hule erezii, toate nenorocirile posibile de pe lume si toate blestematiile ridicate in slavi si Hristos Maica Domnului terfelite ,stiti replicile si dumneavoastra toti si nimeni nu protesta la acestea ! Cand am luat atitudine si am condamnat acele hule si am cerut admin-ului acelui site sa faca ceva ca sunt hulite valorile noastre fundamentale ortodoxe pe un site intitulat ortodox, inadmisibil, nu va duceti ,va rog din suflet nu vreau sa le fac publicitate, in fine, i-am scris unei doamne “ortodoxe” care avea de toate, karma ,ecumensim, yoga, ce nu era la gura ei, ca Maica Domnului imi spune, ce am stat eu “Acolo” sa vad daca e fecioara? Iarta-ma Maicuta ca am scris asta.. Durere, m-a intepat inima si i-am raspuns ca asa cum pe ea o doare daca cineva o jigneste de mama fara sa o jignesc, orice imbecil vedea asta si toti “ortodocsii” i-au luat apararea hulitoarei si m-au facut cu ou si cu otet ca ce am eu cu parintii femeii(eu neziacnd nimic propiuzis de ei, doar am demonstrat ce aveam pe suflet)si mi-au extras fraze din context si .. au cerut BANAREA MEA SI AU OBTINUT-O! Da fratilor! au stat si au privit cand maica Domnului si Domnul Hristos si Sfinti, mai credeti-ma Dumnezeu imi e martor, toate erau terfelite si taceau !exact pe falsa smerenie defapt lasitate puncatata in acest articol! Si in schimb pe mine m-au urat fratilor degeaba! Am simtit pe pielea mea ce este prigoana, atat cat se poate ,dar stim cu totii ce daune pot pricinui in suflet astfel de deceptii.. Macar daca taceau, dar toti fratilor, toti au sarit pe mine! Inclusiv admin! Am facut alt cont, am intrat iarasi, i-am rugat sa-mi explice, adminului, ce se intampla, eram stupefiat si ce credeti ca mi-au raspuns? M-au banat ca pe un caine fara nicio vorba, desigur pentru ca am fost impotriva “dreptului la opinie”..Dureros.. ma bucur sa vad ca mai sunt totusi suflete vii si va imbratisez din inima si va inteleg, acum va inteleg in lupta voastra cu cei de la apologeticum! mi-a dat Domnul o lectie caci va condamanam ca nu va puteti abtine sa nu le raspundeti la marsavii! Sunt alaturi de voi asadar si Dumnezeu .. Sa nu ne lase!
AMIN!
@antuza:”Poate este si asta o incercare la care noi toti suntem supusi de Dumnezeu, pentru a se vedea pe de-o parte cat de mare este rabdarea si iubirea noastra fata de aproapele”. Total de acord!
Apropo, poate imi spui si mie care e biserica cu lume atit de bine crescuta la care spuneai ca te duci? 🙂
Una de care eu stiu si in care domneste mai multa ordine decit in altele este cea a studentilor de la Universitate, dar ea are un statut special…tocmai pentru ca este a studentilor….
@petra:
Sunt mai multe biserici decat crezi tu unde domneste ordinea. N-as vrea totusi sa dezvalui la ce biserica merg eu …
Daca vrei sa participi in liniste la Sf. Liturghie, cred ca ajungand la timp si dand pomelnicul la Sf. altar, aproape in orice biserica poti sa-ti gasesti un coltisor in care sa nu fi deranjat, si unde sa te poti concentra, pe cat posibil, la desfasurarea slujbei.
Trebuie spus ca nici militaria sau disciplina cazona, care omoara Duhul si instituie teroarea literei nu sunt de dorit.
Un articol ce l-am citit cu placere si mi-a starnit si hazul.Bune raspunsurile adminilor,deacord cu Nicolae Mirean.Doream sa-mi spun si eu of-urile insa am simtit un”degeaba strig”,fiindca aceste siteuri pline de bun simt sunt citite de persoane cu bun simt,care la randul lor traiesc pe propria piele aceste neoranduieli din biserica.Am fost in situatii in care, stand la rand la moastele Cuv.Parascheva a trebuit sa renunt la a saruta sfintele moaste fiindca pierdeam trenul ,din cauza unor persoane exagerat de “evlavioase “care uitau ca in spatele lor este o mare de oameni,fiecare cu durerile si necazurile lor.E dureros!Cunosc cazul parintelui de care spune Nicolae Mirean .Slava Domnului pentru asa slujitori!Nicaieri nu m-am simtit mai bine ca acolo!Atata liniste,atata disciplina,asa traire!Minunat!!!
Mergeti la Camarzani!
@Antuza, intrebarea cu ‘la ce biserica te duci” era retorica,(de-asta l-am pus pe 🙂 la final).
Cit despre restul, venitul mai devreme, gasitul unui coltisor, etc, nu au avut de cele mai multe ori efecte. Ba mi s-a intimplat ca si atunci cind a existat spatiu suficient sa se produca o inghesuiala fara sens….in sfirsit, e probabil ca fiecare are, din fire, anumite sensibilitati peste care dracul pluseaza.Totusi dupa reactiile celor de pe site si a altora, asta pare un fenomen general si generalizat….
@adm. cind am spus disciplina de fier…nu inseamna o disciplina lipsita de dragoste. De altfel parintele in cauza era foarte iubit de credinciosi care veneau de zeci de ani, undeva in afara Bucurestiului. Ma rog, mie mi-a priit atmosfera respectiva din toate punctele de vedere.Nici pomeneala de uciderea Duhului (de altfel vorbim de un parinte cunoscut, care a facut ani grei de inchisoare comunista dintre cele mai dure, dar nu e cazul sa-i dau aici numele)
@ Petra:
Am zis si noi in principiu, necunoscand exemplul fratiei tale, dar cunoscand sau auzind de altele, care sunt in aceasta extrema.