Invataturi VITALE pentru a trai CINCIZECIMEA ca pe un eveniment PERSONAL (II). Hranindu-ne din Cuvantul si cu Trupul lui Hristos pentru A DOBANDI VIATA LUI. “Mustrarile Duhului Sfant ne pregatesc sa primim darurile Sale”. TAINA SMERENIEI SFINTEI TREIMI si conditiile pentru a primi si A NU PIERDE HARUL

“Când Domnul revarsă asupra omului darul cel gingaş al Duhului Său smerit, acesta trebuie să-l ascundă cu mare grijă şi să-l pecetluiască în inima lui. Dacă însă, din slavă deşartă, începe să-şi etaleze darurile înaintea celorlalţi, nu numai că le va pierde, dar îl va sminti şi pe fratele său”.

(fresca de Ioan Popa, chilia Sf. Ipatie, Athos)

Arhim. Zaharia Zaharou:

După cutremur, Duhul Adevărului (II)

[…] Nu doar prin chemarea neîncetată a Numelui lui Hristos se zămisleşte viaţa cea nouă a inimii şi se păzeşte neştirbită tăierea ei împrejur, ci şi prin cercetarea Sfintelor Scripturi. Dacă citim cu sârguinţă cuvântul lui Dumnezeu, de fiecare dată când ne aşezăm la rugăciune Domnul poate „aprinde” înlăuntrul nostru unul din versetele Scripturii, iar acesta ne va înflăcăra inima şi o va pregăti pentru cercetarea Duhului Sfânt. Dumnezeu rămâne pe veci credincios legământului Său cu omul; noi suntem cei necredincioşi.

„Dacă nu-i suntem credincioşi, El rămâne credincios, căci nu poate să Se tăgă­duiască pe Sine Însuşi.”

Trebuie, aşadar, să fim mereu an­coraţi în cuvântul Lui. Aşa cum nu pregetăm să mergem la masă de trei ori pe zi, pentru a primi hrana cea trupească, la fel se cuvine să ne grăbim şi la masa Domnului, la care El ne cheamă neîncetat şi care este încărcată cu hrana cuvintelor Sale dumnezeieşti. Dar dacă vrem să ne îndulcim de bună­tăţile acestui Ospăţ duhovnicesc şi să înţelegem cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât el să devină o putere de-viaţă-dătătoare înlăuntrul nostru, atunci să cerem şi noi de la Dumnezeu darul de care s-au învrednicit Luca şi Cleopa pe drumul către Emaus. Iar acest dar îl primim atunci când citim Sfânta Scriptură, căci ea ne învaţă să ne desfătăm în fiecare zi de cuvântul Domnului în inima noastră. Treptat, cuvântul lui Dumnezeu va deveni propria noastră limbă, după cum arată Părintele Sofronie. Din când în când unul dintre versetele care ne-a atras mintea şi ne-a îndulcit inima ne va via sufletul, deschizându-ne calea spre belşugul de viată pe care Domnul atât de mult doreşte să ni-l dăruiască, şi astfel vom învăţa să ne rugăm cu înseşi cuvintele Scrip­turii, cuvinte insuflate de Duhul Sfânt.

Îndurând cu răbdare încercările ce vin asupra noastră, cugetând neîncetat la Numele lui Hristos şi la cuvântul Lui, ne pregătim pentru propria noastră Cincizecime, pentru pogorârea Duhului Sfânt în inima noastră. Un alt chip de a trăi Cincizecimea este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos care ne ajută să rămânem credincioşi legământului nostru cu Dumnezeu, adică să nu mai viem nouă înşine, ci numai Izbăvitorului nostru, aşa cum rostim într-una din rugăciunile de mulţumire după Sfânta Împărtăşanie. Domnul însuşi a spus:

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.“

Cu timpul ajungem să înţelegem că prin Trupul şi Sângele lui Hristos ne îm­părtăşim de însăşi viaţa lui Dumnezeu, care înnoieşte toată făptura. „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic“, spune Domnul. El umple cu Duhul Său de-viaţă-dătător toate cele pe care I le aducem, toată ofranda noastră, pentru a ni le înapoia reînnoite. În Sfânta Liturghie are loc schimbul dintre viaţa noastră trecătoare şi viaţa veşnică a lui Dumnezeu – o altă Cincizecime în care primim Duhul cel Ceresc.

Atunci când ne cercetează, Duhul Sfânt ne învaţă totodată care trebuie să fie starea inimii noastre pentru a putea păstra harul lui Dumnezeu. Când Domnul revarsă asupra omului darul cel gingaş al Duhului Său smerit, acesta trebuie să-l ascundă cu mare grijă şi să-l pecetluiască în inima lui. Dacă însă, din slavă deşartă, începe să-şi etaleze darurile înaintea celorlalţi, nu numai că le va pierde, dar îl va sminti şi pe fratele său. A ne etala darurile înseamnă a călca cea de-a doua poruncă a lui Dumnezeu, fiindcă astfel invadăm spaţiul duhovnicesc al aproapelui nostru. Or, noi ar trebui să facem cât mai mult loc semenilor noştri, păstrând pentru noi doar un loc mic şi neînsemnat.

Părintele Sofronie observa că acest principiu duhovnicesc se arată lucrător în chip desăvârşit în sânul Sfintei Treimi. Când a venit în lume, Hristos nu a vorbit de la Sine, ci numai ceea ce I-a dat Tatăl să grăiască. Aşijderea, celălalt Mângâietor, Duhul Adevărului, nu spune nimic despre Sine, ci neîncetat poartă mărturie lui Hristos, bucurându-Se să ne aducă aminte despre toate cele spuse de Domnul. Recunoaştem aici perihoreza, întrepătrunderea desăvârşită a Persoanelor Sfintei Treimi, „chenoza” Lor în planul veşniciei, cum spunea Părintele Sofronie. Fiecare Ipostas – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – dă mărturie despre celelalte două şi nu Se aşază niciodată pe Sine pe primul loc, ci tot locul îl dă celorlalte Ipostasuri.

Intr-o notă de subsol din cartea sa Cuviosul Siluan Athonitul, Părintele Sofronie vorbeşte despre această mare cul­tură duhovnicească, întâlnită până în ziua de astăzi la Sfântul Munte Athos. Monahii nu numai că nu-şi descoperă nicio­dată starea lăuntrică, dar se şi nevoiesc să ascundă în adâncul fiinţei lor darul cel negrăit al harului. Prin aceasta ei se păzesc de slava deşartă şi de părerea de sine, dar împlinesc în acelaşi timp şi datoria sfântă de a respecta spaţiul duhov­nicesc al semenilor lor. Deşi scurtă, nota redă esenţa tradiţiei ascetice şi arată în ce stare trebuie să petreacă inima omului pentru ca Duhul Sfânt să binevoiască a locui într-însa.

Să ne oprim puţin asupra căii monahale. Monahismul este probabil calea cea mai scurtă către adâncul inimii, deoarece în el trăim mai intens decât în orice alt context „cutremurul” care-l pregăteşte pe om pentru venirea haru­lui dumnezeiesc. Urmând tradiţiei de veacuri a Bisericii, Părintele Sofronie arată că nimic nu contribuie atât de mult la „declanşarea” acestui cutremur precum ascultarea mo­nahală. Din punct de vedere omenesc, a depinde de voia şi de îndrumarea unei alte persoane poate părea un lucru absurd. Dar dacă monahul face ascultare din toată inima de părin­tele său duhovnicesc, din dragoste şi cu deplină încredere, iar nu dintr-un fel de disciplină mecanică, atunci el trăieşte monahismul în esenţa lui, cum spunea Stareţul. Ascultarea este desăvârşirea căii smereniei după chipul vieţii Sfintei Treimi: renunţăm la libertatea noastră, încredințându-ne sufletul în mâinile aceluia care este răspunzător pentru mântuirea noastră. O astfel de smerenie nu va întârzia să scoată la iveală adâncul inimii. Dar dacă refuzăm să facem ascultare şi trăim după voia noastră – iar aceasta este o cursă în care monahul poate cădea foarte uşor, mai ales dacă nu provoacă tulburare în jurul său, căci astfel poate trece neobservat – nu vom ajunge niciodată să ne aflăm adâncul inimii. Atunci când ne tăiem propria voie şi îm­brăţişăm voia lui Dumnezeu ce ni se face cunoscută prin acela în mâinile căruia ne-am încredinţat viata, „mai-marele nostru”, vom fi asemeni mieilor duşi spre junghiere. Ne predăm viaţa, voia noastră, urmând pilda lui Hristos Care nu Şi-a deschis gura Sa, ci S-a dus ca un miel spre junghiere, ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund. Dacă însă nu renunţăm cu totul la libertatea noastră, rămâne în noi o urmă de slavă deşartă, o mândrie ascunsă, ce ne împiedică să ne cunoaştem cu adevărat inima. Câtă vreme ne stăpâneşte părerea de sine nu ne vom putea afla adâncul inimii, chiar dacă plângem în fiecare zi înaintea lui Dumnezeu. Prin aflarea adâncului inimii înţelegem clipa în care în­treaga fiinţă a omului devine inimă. Aceasta este o mare taină din tărâmul Duhului, este darul lui Dumnezeu, iar când primim acest dar, totul se preschimbă – omul se naşte din nou şi se mută de la moarte la viaţă.

Despre acest „cutremur” care vesteşte venirea Duhului Sfânt se vorbeşte şi în Sfânta Evanghelie, atunci când Domnul zice:

„Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi. Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. De păcat, pentru că ei nu cred în Mine; de dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai vedea; şi de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat.“

Când va veni pe pământ, Duhul Sfânt va mustra lumea, pentru că va rupe vălul ignoranţei şi va scoate la iveală trei realităţi care-i privesc pe oameni: păcatul acestora de a nu-L fi recu­noscut pe Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu; refuzul lor de a îmbrăţişa dreptatea lui Dumnezeu, care este dra­goste desăvârşită faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de vrăj­maşi; şi în cele din urmă faptul că nu s-au judecat şi osândit pe ei înşişi, ca să preîntâmpine şi să îmblânzească judecata ce va să fie a lui Dumnezeu.

icoana de Ioan Popa

Să ne oprim puţin asupra fiecăreia dintre aceste mustrări ale Duhului Sfânt. Domnul ne-a prevenit: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre“. Păcatul lumii este o stavilă în calea credinţei în Hristos ca Dumnezeu, aceasta fiind cu putinţă numai dacă omul este luminat de Duhul Sfânt. Duhul S-a pogorât în chip de limbi de foc, care, potrivit Sfântului Filaret al Moscovei, au două însuşiri însemnate: luminează şi încălzesc. Ele luminează mintea cu adevărata cunoaştere a tainei lui Dumnezeu şi cu credinţa în El şi încălzesc inima cu adevărata dragoste de Dumnezeu, arzând spinii păcatului şi reînnoind inima. Dacă Mângâietorul nu află înlăuntrul nostru loc ca să lucreze, nu vom primi adevărata luminare a credinţei, pentru că El nu va arde fără voia noastră păcatele ce se ridică împotriva Adevă­rului Său. Atunci când nu suntem uniţi cu Duhul Sfânt în credinţă, îi tăgăduim Acestuia „dreptul” de a risipi întunericul şi înşelarea în care trăim. Prin urmare, când va veni Mângâietorul va vădi lumea de păcat, adică va arăta că păcatul necredinţei este de neiertat. Domnul Însuşi spune că tot cel ce nu primeşte lucrarea Duhului Sfânt huleşte îm­potriva Lui şi de aceea nu va fi iertat de Dumnezeu. Cum ar putea avea parte de Dumnezeu cei ce atribuie minunile lui Hristos lui Beelzebul? Chiar dacă unii dintre ei au fost martori oculari ai acestor minuni, totuşi ei au pierit nu numai în păcatul necredinţei, ci şi în cel al blasfemiei. Pe cel cre­dincios, însă, Duhul Sfânt îl va învrednici de asemenea daruri ale harului, încât va săvârşi aceleaşi lucrări ca şi Hristos.

La fel va mustra Duhul lumea şi în ce priveşte dreptatea. Dreptatea desăvârşită, insuflată de Dumnezeu, nimiceşte păcatul şi ne dă putinţa să primim Duhul Sfânt. Astfel s-a arătat dreptatea Domnului în pătimirea Sa pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“. Adevărata dreptate a lui Dumnezeu este dragoste desăvârşită, dragoste care îi îmbrăţi­şează pe toţi, chiar şi pe vrăjmaşi. Într-adevăr, purtarea lui Hristos faţă de fiecare dintre noi este expresia iubirii desă­vârşite, căci noi toţi suntem vrăjmaşii Lui. Chiar şi atunci când ne adunăm laolaltă ca popor al Său nu suntem decât sfatul vrăjmaşilor Lui, prin faptul că nu-L iubim cum se cuvine, nici nu-I oglindim slava aşa cum aşteaptă El de la noi. Şi totuşi, acestei adunări mult iubite El Se dă pe Sine însuşi spre mâncare şi băutură, pogorând asupra ei Duhul Sfânt.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, dacă Hristos nu ar fi rostit pe cruce cuvintele: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”, nici un om nu ar fi putut dobândi iertarea păcatelor. Cuvintele Lui rămân în veac, căci sunt pecetluite prin moartea şi Învierea Sa. Puterea lor dăinuieşte până la sfârşitul lumii acesteia şi mai departe, în veşnicie; pe ele ne putem clădi întreaga viaţă, rugându-ne şi noi Domnului: „Pune adâncul îndurării Tale împotriva mulţimii păcatelor noastre“, cum citim în prima rugăciune de la vecernia plecării genunchilor. Într-adevăr, păcatele noastre sunt nimic înaintea adâncului milostivirii şi al îndurării lui Dumnezeu. Astfel, El va mustra lumea potrivit dreptăţii Sale, potrivit iubirii de vrăjmaşi, potrivit dragostei care nimiceşte păcatul. Unul dintre părinţii pustiei a fost întrebat odată de un filosof păgân: „Crezi în Cel Răstignit?” La care el a răspuns: „Da, cred în Cel ce a desfiinţat păcatul pe cruce.” Intr-adevăr, dreptatea rostită pe Cruce ridică păcatul lumii şi biruieşte pe stăpânitorul lumii acesteia. Sfântul Duh va mustra întreaga omenire, iar fiii acestui veac, care lucrează dreptatea omenească, nu vor găsi cuvinte de îndreptăţire; însă cei ce au primit Duhul Sfânt vor vădi biruinţa lui Hristos în însăşi viata lor, arătând că El este Biruitorul lumii acesteia. „Puţin şi nu Mă veţi mai vedea”, a spus Domnul. Cu alte cuvinte, nu Domnul, ci Duhul Sfânt, Mângâietorul, va pecetlui biruinţa noastră veşnică potrivit dreptăţii Lui dumnezeieşti.

In cele din urmă, Duhul Sfânt va vădi lumea de judecată, adică va mustra lumea în ce priveşte osândirea de sine. Potrivit Părintelui Sofronie, cei ce sunt călăuziţi de Duhul Sfânt nu încetează să se osândească pe sine şi să păşească pe calea pogorâtoare prin harul Duhului. Amintind cuvântul fostului său stareţ Arhimandritul Misail: „Dumnezeu nu judecă de două ori“, el arată că, atunci când ne osândim pe noi înşine, preîntâmpinăm şi înlăturăm judecata ce va să fie. După Hristos, povăţuitor de seamă pe această cale ne este tâlharul cel bun, care s-a osândit pe sine de bunăvoie, recunoscând că pătimeşte pe drept pentru faptele sale şi dând toată dreptatea Celui fără de prihană răstignit împre­ună cu el. Domnul i-a primit mărturisirea şi l-a slobozit îndată de judecata viitoare, luându-l cu Sine în rai chiar în ziua aceea. Dumnezeu nu-l va mai judeca a doua oară.

Adevărata judecată înseamnă a recunoaşte adevărul despre noi înşine, de aceea atunci când ne smerim înaintea lui Dum­nezeu şi ne mărturisim păcatele, judecata cea de pe urmă devine de prisos, fiindcă noi deja ne-am judecat şi osândit pe noi înşine. Atunci primim de la Domnul un dar deosebit, precum aflăm din Evanghelia după Luca:

„Dar, mai înainte de toate acestea, îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu. Şi va fi vouă spre mărturie. Puneţi deci în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde; căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri.”

Acest verset se referă în primul rând la prigoanele din partea stăpânitorilor lumii acesteia, dar el se dovedeşte adevărat şi în cazul osândirii de sine, când ne prigonim şi ne prihănim pe noi înşine, luând toată ocara asupra noastră. Atunci ni se dă înţelepciune în Duhul Sfânt şi înlăuntrul nostru se naşte rugăciunea de pocăinţă, care ne îndreptă­ţeşte înaintea lui Dumnezeu şi ne slobozeşte de judecata viitoare, mutându-ne de la moarte la viată încă din veacul acesta.

Asemenea celorlalte „cutremure” ale Domnului, mus­trările Duhului Sfânt despre care am vorbit mai sus ne pre­gătesc să primim darurile Sale. Atunci când ne mărturisim păcatele, când Îi urmăm Domnului în iubirea faţă de vrăj­maşi şi când de bunăvoie ne osândim firea noastră cea căzută, „cutremurul” ce are loc înlăuntrul nostru scoate la iveală adâncul inimii şi ne dă putinţa să primim darul Sfântului Duh, darul Împărăţiei celei veşnice, care ne lărgeşte într-atât inima, încât ea ajunge să îmbrăţişeze şi cerul şi pământul.

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)

Legaturi:

***