PĂRINTELE DAN DAMASCHIN sau EVANGHELIA RODITOARE PRIN JERTFA de fiecare zi (I): “Să crezi că tot ceea ce ai este darul lui Dumnezeu și ești obligat să împarți darul lui Dumnezeu și celorlalți, trăind spre a te bucura în mod real de el”

13-05-2021 Sublinieri

Părintele Dan Damaschin de la biserica Maternității „Cuza Vodă” din Iași

„Fără jertfă nu poate rodi Evanghelia” (I)

Este capabil să mute şi munţii din loc când este vorba de ajutorarea fraţilor noştri greu încercaţi, pe lângă care trecem de multe ori nepăsători, pentru că Părintele Dan Damaschin cunoaște, din proprie experienţă, că dragostea pentru aproapele se vădeşte nu din vorbe, ci din fapte. Încă de la începuturile slujirii sale şi-a dorit să aline durerea celor aflaţi ȋn nevoi, iar Dumnezeu l-a ajutat ca, până în prezent, să ridice zeci de case şi să sprijine material mii de familii sărace în fiecare lună. Cum reuşeşte astfel de minuni? Răspunsul Părintelui Dan Damaschin ne va face să fim mai cu luare-aminte la milostenie. Căci, așa cum spunea Sfȃntul Ioan Gură de Aur, „una dintre cele mai importante fapte bune este milostenia, care ajută, întăreşte şi dă viaţă rugăciunii, postului şi oricărei altei virtuţi”. (R.T.)

– Părinte Dan Damaschin, lumea vă cunoaște din proiectele de caritate pe care le derulați de ani de zile. Vă rugăm să vă întoarceți în timp și să vă amintiți cum s-a născut această dorință a sfinției voastre de a-i ajuta pe cei aflați în nevoi.

Dorința de a-i ajuta pe cei aflați în nevoi în această viață nu este una care să fi apărut la un „moment zero”. Este una care crește odată cu creșterea noastră pe o anumită cale în relația cu Dumnezeu și care capătă contur, aș spune, pe măsură ce te dedici și te jertfești mai mult pentru durerile celorlalți.

Să mă întorc în timp? Au trecut, iată, 24 de ani de preoție. Nu mi-a fost ușor în primele zile de pastorație în mediul rural, în sate sărăcăcioase, cu oameni copleșiți de lipsuri. Nu mi-a fost ușor și am zis repede atunci că nu poți propovădui cuvântul lui Dumnezeu unui om care efectiv flămânzește sau tremură de frig decât dacă, mai întâi de toate, nu încerci să-i iei povara pe care o are. Și, pentru că eram absolvent de studii medicale la bază, din primele zile în care am ajuns în comunitate ca preot, deși eram un copil pe atunci – 22 de ani neîmpliniți –, i-am propus primarului din acea vreme să avem în comunitate un punct farmaceutic, deși nu aveam asemenea competență, ca absolvent de liceu sanitar cu specializare de asistent medical. În cele din urmă, în accept cu primăria, am deschis în casa parohială un punct farmaceutic și medical de urgență, unde oamenii îndurerați, cu boli, cu necazuri, veneau la ușa preotului paroh, la miez de noapte, și îmi solicitau ajutorul pentru a le oferi un medicament sau a le administra o injecție, pe care nimeni altcineva nu putea să o facă în zonă.

Acesta a fost începutul. Însă, din momentul în care a luat foc prima casă a unui enoriaș al meu, de-atunci n-am putut sta indiferent la necazurile celor din jur. Așa că, în acei primi ani de preoție, am tras cât am putut de mult de autorități, de oameni, și pentru a schimba mentalitatea aceasta în care cei săraci și oropsiți erau așa pentru că alții ar fi responsabili de starea lor, iar statul e obligat să se implice. Am lucrat la această idee zi și noapte, vrând să arăt că nu statul, ci noi avem responsabilitatea să ajutăm, astfel încât, în foarte scurt timp, în biserica noastră nu mai erau doar oameni care să vândă lumânări sau dascăli la strană, ci erau copii care veneau cu drag la biserică, știind că biserica este casa lor, unde găseau, pe lângă o rugăciune pe care cu siguranță ei o înțelegeau mult mai bine decât noi, adulții, găseau și ceva de mâncare și un loc în care uitau de dureri. Organizam și excursii, activități recreative, ca să mai uite de necazuri.

Întâmplarea ‒ sau lucrarea lui Dumnezeu ‒ face ca una din cele mai greu încercate familii de atunci, cu un tată alcoolic, cu vreo șapte copii, să ajungă acum cel mai mare sprijin pentru comunitate. Ani de zile acei copii, crescând pe lângă biserică, având posibilitatea de-a pleca să lucreze în afara țării, au devenit, la rândul lor, oameni de bază ai comunității, pentru că, prin afacerile pe care și le-au deschis, peste ani, efectiv susțin biserica locală și o bună parte din activitățile economice ale satului unde am fost preot în primii ani ‒ în Podolenii de Sus, comuna Cozmești, județul Iași. Ceva mai târziu m‑am mutat la Cozia, un loc foarte frumos, dar tot cu oameni încercați cu multe lipsuri. Și acolo m-am gândit că, doar aducând copiii aproape de biserică, alături de viața liturgică în mod real, voi putea să am cu adevărat un sens al misiunii mele, fapt pentru care m-am luptat ‒ la propriu! ‒ cu multe cutume, cu multe „rânduieli tradiționale”. Și în acest fel s-a umplut biserica de copii, iar casa parohială a devenit un adevărat „cămin cultural”. Școala ‒ un atelier permanent de lucru cu revista parohiei, cu serbările parohiei, spre disperarea unor profesori, dar care au înțeles, în cele din urmă, că aveau nevoie de copii puși pe un făgaș bun.

Sunt deja 16 ani de când am părăsit această comunitate rurală, și acum sunt bucuros că atât biserica de acolo, cât și centrul social pe care l-am înălțat de la zero sunt pline de tineri ‒ tineri care nu sunt alții decât copiii cu care, la vremea respectivă, îmi cheltuiam tot timpul pe care un om al Bisericii îl poate avea la dispoziție în afara slujbelor. Știu că, atunci când am plecat din parohie, am plecat cu gândul că voi merge undeva unde voi avea mai mult timp pentru familia mea, pentru copiii mei. M‑am gândit că, venind la Iași, la biserica maternității „Cuza Vodă” și având un program fix de spital, atunci, în mod normal, după ce sună ceasul, nu voi mai putea fi reținut de altă chestiune. Însă de ceea ce ți-e frică nu scapi și, în mod serios, venind în Iași și rămas fără copiii din sate, cu care îmi trăiam viața așa frumos, liturgic, am regăsit aici, în mamele care stăteau zilnic la ușa bisericii, acel izvor de har, de unde, puțin câte puțin implicându-te, simți efectiv că te adapi cu sete, și te revigorează.

Au venit mame la ușa bisericii, au cerut ori scutece, ori lapte praf, așa că, din biserică, am plecat la casele lor. Acolo am găsit fie o casă dărăpănată, fie mulți copii flămânzi, și ne-am întors apoi cu saci de haine, cu portbagaje de alimente; pentru că acea casă se prăbușea, am venit cu materiale, cu oameni, și așa am ajuns ca, după cincisprezece ani de drumuri, după cincisprezece ani de discuții lungi și de îmbrățișări și de asumare a greutății fiecărei mame, să avem în jurul nostru peste 8.500 de copii și vreo 1.500 de mame, în bună parte singure. Avem, dacă mă gândesc bine acum, o sută una locuințe ridicate de la zero, cu tot cu Centrul „Veronica” – dacă Centrul „Veronica”, cu 31 de cabinete medicale, poate fi numit locuință ‒, dintre care, în clipa de față, sunt două internate, patru centre maternale, această clinică medicală pe care vrem s-o vedem finalizată, și multe altele. Pe lângă acestea, avem și miile de copii care s-au născut, deși mamele sau familia lor nu doreau să se nască ‒ să-i ajute Dumnezeu pe fiecare, după al lor nume.

„Nu voi accepta să se mai repete o asemenea tragedie”

– Care este rostul Centrului pentru mame „Veronica”?

– Să ne gândim că, zilnic, din numărul de nașteri din județul Iași, treizeci de copii se nasc numai la noi în maternitate, iar din acele treizeci de mame, vă imaginați că, undeva, un procentaj de 25% sunt cazuri sociale. Și toate aceste mame, pentru că nu au o soluție la problemele materiale, apelează la capela maternității, unde eu și armata de voluntari le stăm la dispoziție. Avem o „armată” de oameni, avem o „escadrilă” de mașini care pleacă cu mama, cu alimentul, cu lemnul, cu scutecelul, cu copilul bolnav dintr-o parte în alta a județului Iași ‒ și chiar dintr-o parte în alta a Moldovei, căci sunt mame care vin aici de peste tot, Iașul fiind singurul centru medical mai serios din Moldova. O mamă bolnavă din Galați tot la Iași ajunge. Și aceste mame, cum spuneam, odată ajunse acasă, după ce le rezolvăm pro­blemele primare cu care se confruntă, vor veni la Iași pentru controale, pentru analize, cu copilașii bolnă­viori, și noi, pe lângă grijile acestea materiale pe care mama le are, trebuie să facem față și altor provocări, deloc simple, cum sunt problemele de sănătate. Am bătut la ușa multor medici, multor cabinete medicale de analize, investigații, și ne-am propus ca, într-o bună zi, să avem un loc al nostru, unde mama să nu mai fie lăsată pe hol să aștepte până când pacientul, care și-a plătit consultația cu banii săi, va elibera cabinetul. Sau până când Casa de asigurări va reuși să-i plătească o investigație mai complexă, cum este RMN-ul sau CT-ul, cu care, vrem-nu vrem, ne intersectăm când avem anumite probleme de sănătate.

Iar dacă vorbim într-un mediu creștin autentic, ce te faci cu mamele care vin la Iași și află că sunt gravide, iar cabinetele cele mai bine plasate, până la maternitate, le îndrumă spre avort, unde, cu puțin efort financiar, „problema se rezolvă”. Atunci, am dorit să avem un loc unde mama să fie respectată și, cam de doi ani, avem un cabinet ginecologic, unde orice mamă neasigurată sau fără bani poate veni la orice oră și beneficia de toată atenția necesară și îngrijirea specializată: investigații lunare și tot ceea ce este nevoie pentru ca mama să se simtă bine pe timpul sarcinii.

De curând, am dat drumul și unui cabinet de chimioterapie, pentru că sunt foarte mulți copii bolnavi care se nasc la noi în maternitate. Dacă părinții au bani și-și permit tratamente de recuperare în clinici private, bun! Dacă nu, copilul acela e sortit să rămână cu mari sechele sau să moară cât mai repede, pentru că părinții nu-și permit tratamentele. În decembrie anul trecut am întâlnit o mamă bolnavă de cancer, cu cinci copii, care, pentru că nu a avut bani și nu a avut cine să o țină de mânuță și să o ducă pe la medici la vremea când se mai putea face ceva pentru a o salva, a murit efectiv din cauza indiferenței noastre, aș putea spune eu, a tuturor, lăsând pe drumuri cinci copii mult prea devreme. Și, chiar dacă între timp am reușit să rezolvăm toate problemele copiilor ‒ am pus repede mâna să le facem o casă; am căutat un asistent maternal, o femeie pe care o plătim ca să stea cu copiii în casă, care trebuie să le țină loc și de tată, și de mamă, pentru că tatăl, din păcate, se pricepe mai mult la animale decât la copii ‒, am zis că nu voi mai accepta vreodată ca, cel puțin în Iași, aici, unde mă mândresc cu aceste mame, să se mai repete o asemenea tragedie.

Așa am luat decizia să înființăm un centru medico-social, unde mama să fie tratată cu respect, pentru că este o mamă-eroină și, pe lângă investigații medicale de specialitate, să primească și o masă caldă în cantina socială, pentru că mamele vin de pe drum, obosite, epuizate, și sunt lăsate să rabde de foame o zi întreagă prin spitale, până ce eventual vom găsi spații de cazare peste noapte, sau, dacă se pune problema, să plătim asigurări, ca să nu se mai repete o astfel de tragedie. Din mila lui Dumnezeu, am găsit oameni cu suflet mare, care ne-au dat sprijin imediat în durerea și necazul nostru; alți oameni au văzut, în durerea și necazul lor, șansa de a redeveni oameni, și astfel am intrat în posesia unui spațiu care va găzdui această instituție medico-socială, pe care urmează să o amenajăm în lunile următoare și să o autorizăm, astfel încât, cel târziu din toamnă, să le oferim mamelor această modalitate de a-și întreține sănătatea, așa cum se cade pentru astfel de persoane.

„O zi de lucru aproape normală”

– Câți copii beneficiază anual de ajutorul Asociației „Glasul Vieții”?

– În momentul de față, proiectele noastre cele mai ample sunt „Grăuntele de muștar”, care se derulează în septembrie, când îmbrăcăm copiii pentru școală; „Grăuntele de iubire”, de Crăciun, când îmbrăcăm copiii pentru Crăciun și sezonul de iarnă; și „Grăuntele de Lumină” de Paște, când copiii primesc haine și încălțăminte pentru sezonul cald și pentru sărbătorile pascale. La ultima campanie de Crăciun au fost îmbrăcați în biserica noastră și prin Asociația „Glasul Vieții”, care contabilizează aceste eforturi, 8.462 de copii ‒ copii care, în afară de aceste pachete punctuale, pentru școală, Crăciun și Paște, sunt susținuți de noi permanent. Mamele lor vin cel puțin o dată pe lună în bisericuța noastră, vinerea, pentru a lua cele trebuincioase, în sensul că cei mici primesc scutecele și lapte praf, iar cei mari, alimente și, sigur, sprijin pentru a-și putea susține familia ‒ plata facturilor și alte cheltuieli.

În tot acest timp, oamenii noștri din biserică, voluntarii și puținii angajați pe care-i avem la asociație nu fac altceva decât să ducă tot ceea ce adunăm în biserică: lemne, alimente și haine către aceste familii. Da, în clipa de față, 8.462 de copii primesc ajutor și probabil că, la o medie de șase copii pe familie, undeva la 1.500 de mame sunt sprijinite pentru a-și crește copiii. Ce-i cu acești copii? Sunt copii care au, în medie, șase-șapte frați acasă, sunt copii care provin din familii monoparentale, în sensul că fie unul din părinți este decedat, fie amândoi, și stau cu bunicii; fie un părinte este plecat în afara țării și nu s-a mai întors, sau amândoi, și rămân în grija vecinilor sau bunicilor; fie familia lor trece prin drame mari, cum ar fi cazul copiilor Veronicăi, cu un cancer sau o altfel de mare încercare, știu eu, le-a luat foc casa… Și atunci, concentrăm resursele noastre către aceste familii. Frumos este că aceste familii ajutate în momente grele nu-și mai pun problema de avort, astfel încât orice efort al nostru este binecuvântat de Dumnezeu și ne bucurăm acum de acești copii și noi, și familiile lor.

– Sunteți tot timpul pe drumuri, împărțiți haine, alimente… Cum decurge o zi din viața sfinției voastre?

– O zi din viața mea și a bisericii Maternității „Cuza Vodă” și a Asociației „Glasul Vieții” începe undeva la șase fără ceva, dimineața, când plecăm spre biserică. La 7 este Sfânta Liturghie, pe care o săvârșim zilnic, eu și încă doi-trei preoți, ucenici de-ai mei, care au crescut pe lângă noi. Un preot slujește Liturghia, ceilalți doi-trei îi pomenesc pe donatorii care ne sprijină în această activitate – și nu sunt puțini! Apoi, în jurul orei opt și jumătate, începem distribuția sacilor noi, care apar peste noapte – grupurile de Whatsapp fac o treabă minunată! În acest fel, suntem permanent la dispoziția mamelor și copiilor, dar și a donatorilor. Începem dimineața cu urgențele: mame cu risc mare de avort, catastrofe, drame mari apărute peste noapte – o casă care a luat foc, un copil sau o mamă care a ajuns la spital, încercăm să vedem aceste cazuri, lucru care consumă foarte, foarte multă energie. Am acum cazul unei mame – Dumnezeu să ne ajute! – cu care lupt de două săptămâni pentru a o ține aproape de biserică și a‑și alunga gândurile negre cu privire la copilul din pântece; trei-patru oameni pe zi sunt lângă ea pentru a o sprijini. Este o muncă uriașă să te lupți cu duhul acesta al morții. Îți consumă toată energia.

Așadar, așa începe ziua. După Liturghie mă așez frumos în strană și începem „ședința de lucru”: ne consultăm cu privire la lucrarea pe care o avem de făcut, fie că vorbim de șantiere, fie că vorbim de internat, fie că vorbim de partea medico-socială, fie că vorbim de acte – că avem munți de acte la aceste sute de case! – fie că vorbim de probleme efectiv juridice, fie că vorbim de probleme financiare. Ne sună oamenii, comunicăm prin multe de căi: prin telefon, mesagerie, Whatsapp, Facebook, e-mail ‒ am îmbătrânit numărând câte canale noi de comunicare apar, care sunt foarte, foarte epuizante. Pentru aceasta, eu și cei de lângă mine încercăm să le deslușim și să-i răspundem fiecărui om la provocarea pe care o lansează: și celor care au nevoie, și celor care vor să ajute, toată biserica e plină cu oameni care năvălesc, efectiv, cu durerea sau cu bucuria lor. Și trebuie să le stai la dispoziție cât poți.

Undeva, în jurul prânzului, când crezi că a trecut o oră, vezi că este deja ora unu, două, și-ți aduci aminte că trebuia să iei și tu un prânz și efectiv bei un borș, apoi pleci pe teren, să vezi ce se mai întâmplă la depozit, la un șantier, la un centru… De regulă, revii în biserică pe la 4-5, când oamenii ies de la serviciu și vor să mai stea de vorbă cu tine în biserică, până pe la 5-6. La ora 5 sâmbăta începem Vecernia; la ora 6 după-amiază, miercurea și vinerea facem Sfântul Maslu, și ajung acasă după ora 7-8, când deschid telefonul și țin legătura cu oamenii până spre ora 10. Acesta este programul de luni până duminică, să știți, dar îl facem cu mare bucurie, spre disperarea soției și a copiilor, care așteaptă și ei puțin timp de la noi. Dar, cât putem, îl oferim. Lucrăm cu aceeași râvnă, cu aceeași dragoste, cu același zel, cu aceeași dorință de a face bine la biserică.

Cam așa stau lucrurile la mine, într-o zi de lucru aproape normală, cu puține schimbări, pe ici, pe colo: vara, când merg la mare în tabără cu mai bine de două sute de copii, sau când medicul de familie mă obligă să plec neapărat la tratament o săptămână la Covasna, că: „Aveți tensiune, aveți diabet și trebuie să faceți niște băi!”.

„Avem viața pe care Hristos o vrea de la fiecare dintre noi”

– Cum se împacă diabetul, Părinte, cu atâta efort și cu atâta timp în care stați nemâncat?

– Se împacă foarte bine, să știți, că omul n-are nevoie de mult pentru a supraviețui. Diabetul meu se împacă bine cu borșul băut în fugă și cu o bucată de pâine în buzunar. Între timp, lângă mine au apărut mulți bolnavi la vârste fragede, tineret cu boli sau cu accidente neașteptate, sportivi de performanță sau oameni cu un confort de viață extraordinar ‒ iar dacă eu, după mai bine de treizeci de ani de diabet, rezist la un astfel de program, înseamnă că Dumnezeu se ocupă mai mult de mine decât m-aș ocupa eu de mine. Așa cum spun medicii, care mă mai văd din când în când și nu înțeleg cum pot să rezist cu un astfel de mod de viață: „Da, știm că Sfânta Împărtășanie face minuni, știm că acolo e Dumnezeu, și-n oameni ca dumneavoastră, ca tine…” – că am fost coleg cu mulți din ei – „…încât pentru noi treaba este clară”.

Iar, dacă ne gândim că sunt atâția copii care stau singuri acasă, cu părinți pe care nu-i văd ani de zile, eu nu am dreptul să fiu ofensat că nu stau toată ziua lângă copiii mei. Și seara, când vin târziu lângă ei acasă, asta este nu puțin lucru față de atâtea mii de copii din România care se culcă seara cu gândul la mama și la tata, și chiar flămânzi. Nu putem avea viața din filme, dar în primul rând avem viața pe care Hristos o vrea de la fiecare dintre noi, și putem să fim fericiți cu ceea ce avem și cu ceea ce suntem.

– Faceți toată această jertfă cu multă dragoste. Cum să avem și noi dragoste acum, în vremurile acestea când simțim prezența celor de lângă noi ca pe o amenințare?

– Păi, tocmai asta este dragostea. Dragostea nu înseamnă să-ți iubești soția sau copilul și să-ți manifești empatia față de cel pe care-l știi, ci dragostea este acea stare în care, știind că tot răul din lume este un rău demonic, nu este un rău ființial, ai convingerea că poate fi biruit. Și iubești acea sămânță a binelui până când efectiv acel rău demonic este alungat din ea.

În contextul evanghelic, vedem cum Hristos ne învață să răbdăm și să-l iertăm pe cel care ne greșește ‒ de câte ori? De șaptezeci de ori câte șapte. Iar noi ne cramponăm în lumea aceasta de răutățile gratuite ale celor din jurul nostru. Ne cramponăm de, știu eu, eșecurile relaționale cu cei din jurul nostru și îi considerăm ca fiind oameni care nu merită dragostea noastră – ceea ce este fals! Iar, mai nou, avem o mulțime de expresii, fundamentate tradițional, că „N-ai ce-i face!”. Păi, nu mai este Evanghelia în povestea aceasta, nu mai este nici pe departe modelul înaintașilor noștri, care își împărțeau pâinița cu cei flămânzi. Aveam o figură de bunicuță în parohia Cozia, care, atunci când se coceau cireșele, primăvara, alerga cu pungulița de cireșe pe stradă, printre mașini, pentru că nu putea să mănânce din acele cireșe până nu împărțea cu ceilalți. Și, cum toți cozienii mei aveau cireșe, ieșea la șosea și-i căuta pe cei care să ia și să mănânce din darul ei. Vă dați seama ce gândire profundă: să crezi că tot ceea ce ai este darul lui Dumnezeu și ești obligat – ești obligat, în această gândire! – să împarți darul lui Dumnezeu și celorlalți, trăind spre a te bucura în mod real de el.

Ei, noi avem dragoste, ca dar al lui Dumnezeu, dar nu putem s-o împărțim cu cei din jur, pentru că „nu merită”. Deja ne-am depășit cu mult competențele și ar trebui să fim arestați, pentru că judecăm fără licență de judecători. Iar în fața lui Hristos nu putem merge judecându-i pe ceilalți. Așa că lupta este cu noi înșine mai întâi, nu cu lumea, ci cu gândul nostru. Că în gândurile noastre, în emoțiile noastre, acolo este diavolul, iar cu diavolul nu putem lupta cu raționalisme și cu sofisme, ci te lupți în genunchi, în rugăciune cu lacrimi și cu jertfă. Cu jertfă, adică dăruindu-i dragoste celui care te rănește și dezarmându-l în acest fel, îmbrăcându-l în cămașa de forță a dragostei, care nu-l mai lasă să te rănească.

(va urma)

Interviu realizat de

Mihaela-Raluca Tănăseanu

Articolul a fost publicat in Revista Familia Ortodoxa/nr. 147, Aprilie 2021

Cei care doresc să-l ajute pe Părintele Dan Damaschin

îl pot contacta la telefonul: 0744.798.610

sau pot face donaţii în conturile Asociației „Glasul Vieții”:

RO64BTRLRONCRT00W8759401 (lei)

RO49BTRLEURCRT00W8759401 (euro)

 

 

Legaturi:

PĂRINTELE DAN DAMASCHIN, “omul-minune” de la Iași și MISIUNEA SA INCREDIBILĂ ÎN SPRIJINUL COPIILOR ȘI MAMELOR SĂRACE (video, “În premieră” și altele). Date de contact pentru cei care doresc să ajute ASOCIAȚIA “GLASUL VIEȚII”

“GRAUNTELE DE LUMINA 2020”. PARINTELE DAN DAMASCHIN combate bolile cu rugaciunea si EPIDEMIA DE SARACIE CRUNTA din zona Iașilor cu o noua CAMPANIE DE MILOSTENIE CONTAGIOASA. Cum putem ajuta copiii si mamele nevoiase de pe lista parintelui de la Asociația ,,Glasul Vietii”?

SA IMBRACAM COPIII SARACI! “Grauntele de lumina 2019. Sa scoatem impreuna lumina din noroaie”. SA FIM ALATURI DE PARINTELE DAMASCHIN DIN IASI in campania sa de a reda zambetul pentru cel putin 4000 de suflete pana de Pasti: “Puțin înseamnă MULT pentru acești copii!”

PARINTELE DAMASCHIN de la IAȘI, eroul a mii de copii si mame care traiesc in SARACIE EXTREMA, are nevoie de ajutorul altor EROI AI OMENIEI pentru a ridica si a finaliza alte CASE PENTRU NAPASTUITI pana la iana (si VIDEO – Trinitas TV). Povestile tragice ale mamelor uitate de ipocritele ONG-uri “filantropice” si al caror singur sprijin si salvator este un “popa”

PARINTELE DAN DAMASCHIN, misionarul neobosit al Iasilor – interviuri despre viata sa si despre INVIEREA DOMNULUI: “Provocarea este de A RENASTE DE BUNA VOIE, nu de nevoie!” (si VIDEO)

Cuvantul PARINTELUI DAN DAMASCHIN la praznuirea INVIERII DOMNULUI in vremea pandemiei. Ce PUTERI i se dau crestinului prin credinta si prin HARUL SFINTELOR TAINE si care este conditia absolut necesara ca “totul sa fie bine”?

PĂRINTELE DAN DAMASCHIN (Iași) – predică trezitoare de ÎNVIERE despre RĂZBOIUL NEBUN AL OMENIRII CU HRISTOS, căutând zadarnic OMORÂREA LUI DUMNEZEU din lume. “Fără o înviere reală, sufletească, din răutatea și patimile care ne copleșesc, moartea rămâne prezentă în noi și riscăm să devenim noi înșine UCIGAȘI DE DUMNEZEU”

Ce trebuie sa facem INAINTE SI DUPA IMPARTASIRE?/ Invidie si DUPLICITATE/ Pr. Dan Damaschin despre URMARILE TRAGICE ALE AVORTULUI, CONTRACEPTIE si CRUCEA DE MAMA/ IPS Ierotheos Vlachos – interviu despre episcopi, sminteli, secularizare si clericii care FAC “DESFRAU IN TRUPUL BISERICII”!

Strigătul părintelui Dan Damaschin din marea de lacrimi a vieților distruse: EDUCAȚIA SEXUALĂ, PARAVAN PENTRU INDUSTRIA PROSTITUȚIEI ȘI A TRAFICULUI DE PERSOANE

 

***

“Cati copii orfani, singuri, indurerati, traumatizati, sunt printre noi, care chiar au nevoie de parinti!” SA AJUTAM LA PURTAREA CRUCII CELOR AFLATI IN SUFERINTA, IN SINGURATATE! SA NE RUGAM PENTRU CEI CARE NE VRAJMASESC – Partea a doua a conferintei de la Ploiesti (2016), “IUBIREA CRUCII”, a PS Macarie

PRIETENII PARALITICULUI. Inalta chemare de a ne fi BRANCARDIERI DUHOVNICESTI unii altora, aducand bucurie in Cer: “Suntem chemati a fi prezenta lui Dumnezeu in aceasta lume, madularele trupului Fiului Sau”

“Lumea s-a saturat de predici, ea are nevoie de Hristos! Nu vorbe, ci fapte se cer!” CUM SUNT ADEVARATII UCENICI AI LUI HRISTOS SI FII AI INVIERII?

SFANTUL GHEORGHE CEL NOU (Karslidis) din Dràma, NEVOITORUL INAINTE-VAZATOR, MULT-PATIMITOR si MULT-MILOSTIV (†4 noiembrie 1959): “Trăiţi mereu modest şi smerit. Petreceţi timp alături de cei săraci şi de cei pe care alţii îi umilesc. DRAGOSTE, FRATII MEI, DRAGOSTE CERE DOMNUL DE LA NOI”

STARETUL EVSEVIE (EUSEBIU) GIANNAKAKIS (†19 iunie) – 20 de ani de la nasterea in cer a duhovnicului chemat sa slujeasca printre cei doborati de suferinta ca un “INGER AL MANGAIERII”, pana ce “A DEVENIT UNA CU DUREREA, ACEEASI FRAMANTATURA…”

Mitropolitul Neofit de Morfou: INVATAND SMERENIA LUI HRISTOS prin TACERE, SLUJIREA CELOR SUFERINZI, RABDAREA BOLII si RUGACIUNEA CU DURERE

“Ii place Maicii Domnului ceea ce facem noi?” – MAICA DOMNULUI MEREU INDURERATA SI INLACRIMATA sau icoana desavarsita a “iubirii cu cruce”: “NU INTRAM IN RAI SINGURI, FARA CEILALTI! Dragostea nu inseamna confort, bunastare, inseamna suferinta, spirit de jertfa” – PREDICI SENSIBILE SI PUTERNICE la MANASTIREA NICULA (video, text)

BOGATUL NEBUN DIN NOI IN FATA SARACIEI LUMII: “Cum poti sa dormi linistit daca cel de langa tine, semenul tau, nu are ce manca? Rusine sa ne fie!”

Sfantul Mare Ierarh Grigorie Teologul: Fa-te dumnezeu pentru cel lovit de saracie

Cuviosul Paisie: OMUL DUHOVNICESC ESTE PLIN DE DURERE PENTRU CEILALTI

PARINTELE STANILOAE (†5 octombrie 1993) DESPRE HRISTOS-SLUJITOR SI CHEMAREA NOASTRA LA RESPONSABILITATEA SLUJIRII JERTFELNICE: “Cum sa stii daca iubesti cu adevarat pe cineva, daca nu ai suferit pentru el?“

INMULTIREA MILEI LUCRATOARE sau CUM AJUTA DUMNEZEU OMUL PRIN OM. De ce uitam binefacerile Domnului, cartind si tinand minte numai raul?

SA NE GRABIM SA TURNAM MIRUL COMPATIMIRII ASUPRA APROAPELUI NOSTRU! Sa tindem spre Lumina care va straluci in mijlocul intunericul raului din lume!

IOSIF, NICODIM si MIRONOSITELE. Trezvia, indrazneala si devotamentul omului in fata VULNERABILITATII DUMNEZEULUI CELUI VIU. “Dumnezeu S-a facut strain, Dumnezeu Se lasa la mana oamenilor, ca sa trezeasca in ei un raspuns liber al inimii lor. A AJUTA UN OM inseamna SA-TI ASUMI SI RUSINEA ACELUIA, iar daca faci aceasta, te asemeni Mantuitorului” (VIDEO + TEXT)


Categorii

Fratii mai mici ai lui Hristos, Parintele Dan Damaschin, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “PĂRINTELE DAN DAMASCHIN sau EVANGHELIA RODITOARE PRIN JERTFA de fiecare zi (I): “Să crezi că tot ceea ce ai este darul lui Dumnezeu și ești obligat să împarți darul lui Dumnezeu și celorlalți, trăind spre a te bucura în mod real de el”

  1. Pingback: PĂRINTELE DAMASCHIN DE LA IAȘI sau ÎNTRUPAREA EVANGHELIEI PRIN JERTFĂ (II): “Pentru oamenii mei săraci nu există pandemie, EXISTĂ FOAME, nu se tem de virus, SE TEM DE FOAME. Copiii de la sat au nevoie de hrană ca să supraviețuiască”
  2. Pingback: PĂRINTELE (DAN) DAMASCHIN, preotul din Iași care DĂRUIEȘTE NĂDEJDE și care știe să asculte GLASUL VIEȚII și al SUFERINȚEI FRAȚILOR CELOR MICI AI LUI HRISTOS. Grăuntele de Lumină 2021 a ajuns la aproape 9000 de copii (NOI REPORTAJE și INTERV
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate