Parintele Rafail Noica despre “SUBTIRIMEA” si VULNERABILITATEA iubirii lui Dumnezeu pentru noi. DE CE POSTIM? DE CE SA IERTAM? CARE NE E VOCATIA?

“Deci iubirea este de o subtirime, de o gingasie, de o duiosie a unei dari de sine pe care noi nu o inchipuim, ca suntem inca grosolani in biologia noastra si badarani in neduhovnicia noastra. Dar in sensul acesta vreau sa zic ca dragostea este o traire de o deosebita subtirime, a carei incalcare este o deosebita durere. Iata insa ca cel ranit, cel care iubeste si se raneste nu este cel care moare: cel care moare este cel ce incalca dragostea. Cel care iubeste se raneste nu atata ca este lepadat, dar se raneste vazand ca cel iubit al lui, pentru pacatul ce il face impotriva lui, va muri“.

“… In aceasta Ortodoxie imi cere titlul de astazi sa vorbesc despre “post si iertare ca destin si ca vocatie”. Eu imi voi lua “obraznicia” si raspunderea de a defini pur si simplu cei patru termeni – post, iertare, destin si vocatie.

De unde voi incepe? Poate sa incepem de la destin si de la vocatie, fiindca de mai multe ori am spus ca omul isi cauta destinul lui adevarat si Dumnezeu, vorbind omului, ii arata care-i este destinul. Destinul nu este altceva decat ceea ce cauta Adam, si il pacaleste sarpele, implicit, pretinzand ca Dumnezeu vrea sa-l opreasca de la asta, ca “daca vei manca din acela, sa stii ca o sa ti se deschida ochii si vei deveni ca Dumnezeu, si vei cunoaste binele si raul“. Si a mancat si, zice Scriptura, “i s-au deschis ochii“. Si ce “taine dumnezeiesti” a vazut Adam cand i s-au deschis ochii? Ce lucruri negraite? S-a vazut gol, si s-a rusinat de el insusi si de sotia lui, Eva, si ea de Adam.

Asta este dumnezeire, frati si surori? Asta este ce voieste omul? Dar asta, stim cu totii din pacate (din pacatele noastre), este rezultatul pacatului – dezamagire. Dez-amagire – interesant cuvant, si de luat in serios! Cand suntem dezamagiti, sa ne uitam unde eram amagiti, si atuncea durerea dezamagirii va putea deveni un moment al mantuirii noastre, sa nu mai fim amagiti. Deci o putinta de a ne lumina.

Dar sa continuam cu destinul. Destinul adevarat al omului este deci ceea ce toata traditia filocalica, traditia bisericeasca de la Apostoli – ba chiar de la Adam! – numeste indumnezeirea. Daca Dumnezeu a facut pe om “chip si asemanare“, apai nu a glumit. Si uitati-va ce avea de zis  Sfantul Zosima in viata Mariei Egipteanca, cand s-a uimit in ce fel, si prin ce metode Dumnezeu a mai adus inca un suflet la mantuire – si ce mantuire! Ca Zosima, daca va uitati atent la scriere, era omul cel mai luminat din vremea lui, om care din pruncie s-a dat lui Dumnezeu si a urmat toate nevointele de inchipuit, si a inventat si el altele prin care sa ajunga mai aproape de Dumnezeu. Si ingerul vine sa-i spuna: “Du-te acolo, Zosima, ca sa vezi ca cel desavarsit are o calatorie mai lunga de facut decat cea pe care ai savarsit-o pana acum!” Deci Zosima era un om desavarsit, iar calatoria ca sa atinga inaltimea Mariei Egipteanca era mai lunga. Si a ramas uimit Zosima. Vedeti ce scrie cartea: a ramas pana la urma ucenicul acestei sfinte.

Deci destinul omului este acesta, atata cat putem vedea in istorie. Dupa istorie ce vedem? Pai, uitati-va la toti sfintii acestia care sunt niste morti: avem pe pamant moastele lor in bisericile noastre, trupuri moarte, oseminte; dar zicem “moaste”, le cinstim, si pe buna dreptate, ca ele nu ne produc efectele mortii. In cel mai rau caz, nimic: Un os! Dar in general ele prezinta lucruri ce nu se asociaza cu moartea, miresme. Moartea nu este o mireasma, pute – iertati-mi cuvantul, dar asta-i realitatea! Moartea este uracioasa; de la moaste izvorasc miruri inmiresmate cu care ne vindecam de boli. De la aceste “oseminte moarte” izvorasc puteri care invie pe altii din moartea lor, si-i aduc inapoi la viata ca sa-si continue calea pocaintei pana sa se desavarseasca si ei. Deci cand zice Hristos ca “Cei care cred Mie, cele ce fac Eu si ei vor face” – uitati-va, ca si dupa moarte!

Parintele Paisie Aghioritul spune undeva ca cineva l-a acuzat ca “Voi, monahii sunteti pomi sterpi, ca voi nici; macar nu aduceti viata in lumea asta“. Si zice: “Ce zici, mai frate? Ca daca vreun monah sterp, cum ii zici, se sfinteste, el si dupa moarte naste: naste din femei sterpe zamisliri, naste din pacatosi sfinti, naste din morti, prin; minunile acestea, invieri, si alte minuni de negrait“. Toate acestea nu sunt superstitii, nu sunt mituri, asa cum o vrea de multe ori modernitatea, sterilitatea carei gandiri s-a infiltrat pana in randurile gandirii bisericesti. Adica cum a prorocit Mantuitorul:

“Cand va veni Fiul Omului, gasi-va El credinta pe pamant?”

Rugati-va, frati si surori: “Da, sa gasesti, Doamne, in mine sa gasesti credinta!”.

Deci acesta este destinul, dupa asa-zisa “moarte” a omului. Vedem ca ceea ce face Dumnezeu, daca cu credinta cerem de la Dumnezeu ceva si ni se implineste rugaciunea, putem cere si Maicii Domnului! Uite un om ca noi, ca sa zicem asa, uite Sfantul Nicolae, uite Sfintii Apostoli – orisicare dintre Sfinti iti poate face ce face si Dumnezeu. Si in viata asta, intr-o masura, ei au aratat aceste semne, dar mai ales dupa moarte acesti sfinti se comporta ca Dumnezeu. De ce? Indumnezeirea omului! Acesta este destinul, si aceasta este ce inseamna Dreapta Slavire.

Dreapta Slavire – ca sa luam o explicatie “negativa” din Crezul Sfantului Athanasie – “Cel ce nu crede asa, in afara de multe incurcaturi in viata aceasta (iertati-ma, parafrazez in cuvintele mele, nu va pot cita exact); “in afara de multe tulburari si incurcaturi in viata aceasta, risca si pierzania vecinica”. Deci luand pozitiv cuvantul acesta, dreapta slavire, ortodoxia, “cel ce crede asa”, in afara de reusita duhovniceasca in viata aceasta, dupa asa-zisa “moarte” devine si mai mult ca Dumnezeu. Pana cand? Pana la trambita cea de pe urma, cand insasi mortalitatea aceasta, osemintele noastre vor invia si vom fi cu trup cu tot ca Hristos cel de dupa Inviere, impreuna cu Hristos, de-a dreapta Tatalui. Deci destin: acesta este “destinul” nostru.

Vocatie. Ce este vocatia? Tradus in romaneste, vocatiei putem sa-i zicem chemare. Vocatie este un cuvant pe care l-am importat in limba noastra din “apusenistica” (original din latina), vox-vocis, vocatie. Este chemare, chemarea catre om: “Adame, unde esti?“, cu sensul ca: “Hai, vino, primeste de la Mine acuma duhul mantuirii“, cum ar zice Dumnezeu, “si in duh de pocainta reia-ti drumul pana la indumnezeirea pe care o poftesti”.

Deci vocatia omului este chemarea lui Dumnezeu spre indumnezeire, chemarea prin care Dumnezeu cheama pe om spre a-si implini “destinul”: pe pamant, in masura pamanteasca, iar dupa asa-zisa “moarte”, vecinicia, destinul in vecinicie, deci fericita imparatie impreuna cu Dumnezeu, in vecii vecilor.

Atuncea, in contextul acesta, ce este postul? Si ce este iertarea? incep cu iertarea. Cand l-a intrebat un legiuitor pe Hristos care este porunca cea dintai, cea mai importanta in Lege, Hristos a spus: “Sa iubesti pe Dumnezeu”. Aceasta-i prima porunca. Si fara sa I se ceara, Hristos S-a grabit sa-i citeze din Vechea Lege o a doua porunca, care zice ca este in chipul celei dintai: “Si iubeste-ti aproapele ca insuti pe tine”. Este Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, care a pus cele doua porunci impreuna. Ele se contin in doua Carti separate. In Cartea Iesirii, in cele zece porunci, prima porunca intr-adevar este: “Auzi Israil, Dumnezeul tau un Dumnezeu este, si sa iubesti pe Dumnezeul tau“, asa cum a zis si Mantuitorul. A doua porunca este in Levitic, unde spune intr-un cu totul alt context: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Sau, in zicala romaneasca, “Ce tie nu-ti place, altuia nu face”. Dar Hristos le-a pus pe acelasi plan, ca prima si a doua porunca.

Ce se intampla in aceasta iubire? Hristos zice: “Cel ce pazeste cuvantul Meu este cel care Ma iubeste”. Deci daca Adam nu a pazit cuvantul dumnezeiesc in Rai, inseamna ca intr-o masura a cazut de la dragostea de Dumnezeu, a incalcat iubirea lui Dumnezeu.

Cred ca nu este om pe pamant care sa nu stie cat de dureroasa este o iubire tradata, o iubire ranita. In masura in care ai iubit pe cineva si acel cineva ti-a fost nevrednic iubirii tale, stii cat de dureros este.

Deci dragostea, fie ea si atotputernica a lui Dumnezeu, este, putem zice, vulnerabila. Dragostea lui Dumnezeu este subtire. Nu ca Dumnezeu e vulnerabil, nu atotputerea Lui – departe de mine gandul asta! Dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subtirime a darii de sine celuilalt daruire totala. Ne-a aratat Hristos pana unde S-a dat pe Sine, nu numai pana la Cruce si pana la moarte, dar pana si la strafundurile iadului, pana si a impartasi soarta Lui cu nelegiuitii, si in ultima clipa a vietii a gasit un fel de a mantui pe un pacatos; ca a provocat, prin razvratul unui talhar, pocainta si spovedania dreapta a celuilalt talhar, pana unde sa poata sa-i spuna: “Amin, astazi vei fi cu Mine in Rai”. Astazi! Deci iubirea este de o subtirime, de o gingasie, de o duiosie a unei dari de sine pe care noi nu o inchipuim, ca suntem inca grosolani in biologia noastra si badarani in neduhovnicia noastra. Dar in sensul acesta vreau sa zic ca dragostea este o traire de o deosebita subtirime, a carei incalcare este o deosebita durere. Iata insa ca cel ranit, cel care iubeste si se raneste nu este cel care moare: cel care moare este cel ce incalca dragostea. Cel care iubeste se raneste nu atata ca este lepadat, dar se raneste vazand ca cel iubit al lui, pentru pacatul ce il face impotriva lui, va muri.

Dumnezeu nu este asa cum Il vede o teologie mincinoasa, “ofensat de transgresiunea lui Adam”. Dumnezeu moare de durere ca cel iubit al Lui, intaiul plasmuit, si toti care aveau sa se nasca din el, vor muri de acum incolo. “Pamant esti si in pamant te vei intoarce”.

Dumnezeu, in dragostea Lui, nu a putut sa lase pe cel iubit sa piara si a luat asupa-Si “canonul” de pocainta, canonul pacatos, adica crucea si rusinea. Uitati-va cum o intreaga munca a lui Hristos ca Dascal care a propovaduit dragostea s-a zadarnicit in cateva ceasuri! Deci rusinea zadarniciei unei vieti intregi de nevointa.Toate rusinile si toate neputintele si le-a insusit Cel Atotputernic, ca sa Se asemene intru totul neputintei omenesti, ca sa poarte asupra-Si neputinta mea, pacatul meu, uraciunea mea, rautatea mea, ca si cum El era pacatos, neputincios, urat, rau si supus mortii. De ce? Fiindca Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic in cer sau sub ceruri care poate sa-L biruiasca. Face El pe neputinciosul pana Se pogoara in iad – dar atunci, iadule, sa vezi ce te asteapta!

Zice Sfantul Ioan Gura de Aur in Propovaduirea de Pasti: “Iadul trup a primit, si de Dumnezeu s-a lovit”. Sau, cum zic alte tropare sau icoase pe care le avem in Triod: “De-abia a inceput sa se infiga Crucea lui Hristos in pamant, ca iadul a inceput sa se planga: Cine a pus un piron de lemn in inima mea?” Asta este puterea lui Dumnezeu. Si, cum spuneam candva la Manastire, tot asa, intr-o cuvantare, daca noi eram filosofi adevarati, daca noi aveam premisele gandirii noastre drept inchegate, numai din a privi toate filosofiile, religiile si idealurile acestei istorii am intelege ca singur Hristos este Dumnezeul cel adevarat, tocmai din neputinta in care Se infatiseaza. Cine isi poate permite atata neputinta? Cine isi poate permite o asa zadarnicire a toata lucrarea lui? Numai Cel ce stie ca este atotputernic si ca nimic nu Il poate birui. “Asteapta tu, moarte, asteapta tu, iadule! Nu ma impotrivesc Crucii, nu ma lupt acuma ca sa arat omului ca pot sa ma dau jos de pe Cruce, nu fac minune sa vina Ilie sa ma ia de pe Cruce, sau mai stiu eu ce… Asteapta tu, iadule, cel de pe urma!”

Toti intemeietorii de religii, de filosofii sau de idealuri au luptat, in tot felul. Si a trebuit ca si Moisi sa isi apere religia, ideologia, filosofia, cu tot felul de amenintari, ba chiar cu moartea. Atotputernicul nu are nevoie sa fie aparat. Zicea cineva la noi, acolo in Anglia, care voia sa marturiseasca adevarata credinta, si imi spunea: “Si o sa ma lupt ca sa apar adevarul!” Si mi-a venit cuvantul acesta: “De ce nu te lasi aparata tu de Adevar, de Adevarul insusi?” Si i-a “picat fisa”, si a stiut de atuncea ce sa faca.

Nu atat noi aparam adevarul, cat noi trebuie sa intram in adevar si sa lasam Adevarul sa ne apere pe noi. Adevarul ce este? intrebare eretica. Fiindca Adevarul este un “Cine”. Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, a zis: “Eu sunt Adevarul si Calea si Viata”.

In acest context al iubirii, iubire ranita de incalcare, daca cineva moare incalcand dragostea, ce se intampla cu el? Cel care iubeste nu rabda ca omul sa moara. Ce inseamna toate cele pe care le intreprinde Dumnezeu in intruparea Lui? Ce altceva, decat iertarea?

Dragostea iarta celui pacatos. Si acuma va spun ca iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integranta a iubirii. Daca de cateva ori m-am dus la duhovnicul meu cand am facut vreo boroboata si am cerut iertare, mi-a spus: “Parinte Rafail, esti iertat inainte sa ceri; dar daca esti asa, noi cum putem sa traim cu tine?”.

Iertarea este data inainte sa o cerem. “Dumnezeu este dragoste”, zice Apostolul. Putem sa zicem: “Dumnezeu este iertare“. Iertarea este deja data, noi trebuie sa ne-o insusim, noi trebuie sa ne ridicam la vrednicia acestei iertari, si atuncea vom vedea cum iertarea face parte integranta din Iubire. Asa trebuie sa devenim si noi.

In sensul acesta iertarea se poate intelege ca vocatie a omului, adica sa invatam sa devenim precum este Dumnezeul nostru, sa invatam sa impartasim aproapelui nostru ceea ce si noi dorim sa primim de la Dumnezeu, ba si de la aproapele. Sau, cum ne spunea staretul intr-o cuvantare in Duminica de dinainte de Post, Duminica Iertarii: “Noi, ca oameni, nu putem sa nu pacatuim unul impotriva celuilalt, dar datoria noastra este sa ne iertam unii pe altii si sa ne reluam, sa continuam, calatoria pocaintei si a mantuirii’.

Postul. Ce este postul? Postul, ca orice infranare de la cele ale lumii acesteia, de la cele ale vietii biologice, este parte dintr-o nevointa omeneasca prin care micsoram putin partasia noastra cu materia, cu biologia. E o taina in om, unde, imputinandu-se puterea acestei biologii grosolane, se poate da mai mult liber-frau duhului sa-si exprime ale sale.

Daca vreti, in expresia Sfantului Pavel, “trupul ravneste impotriva duhului si duhul ravneste impotriva trupului“. Si poate toti, sau multi dintre noi cunoastem si asta: sunt momente, care sunt probabil momente de har, cand, daca mancam, parca “stricam” ceva care misca in duhul nostru, in inimile noastre. Daca mai avem prea multa partasie cu ale pamantului, parca se risipeste ceva mai pretios.

Aceasta constientizare poate sa mearga foarte departe, pana la acele nevointe precum le canta Troparele pentru sfinti cuviosi, “nevointe mai presus de fire”. Dar, deocamdata, nevointe pe masura puterii noastre firesti, desi postul nu este post in sensul adevarat al cuvantului – cum a postit Moisi, cum a postit Ilie, cum a postit Mantuitorul, patruzeci de zile nemancand nimic. Si au postit si Parintii nostri din scoala filocalica, ca sa-i zicem asa, de cand cu Antonie cel Mare, ba poate si inainte. Au postit si patruzeci de zile si, zic in Patericul Egiptean, si saizeci de zile (si au socotit ca totusi patruzeci de zile este masura omului cum a aratat-o Hristos, Dumnezeu cel intrupat). Dar ce numim noi post este un prim pas, accesibil tuturor.

Este, putem zice, un regim, o dieta. Vedeti ca postul, ca orice infranare, tine de dragoste. Dragostea cere o nevointa. Si dragostea celor ale lumii acesteia cere nevointa. Cate fete tinere astazi nu tin regim ca sa-si pastreze silueta? In masura si in legile dragostei de care esti cuprins este si masura si legile infranarii sau nevointei cu care o sa te nevoiesti.

Noi ravnim catre cele ale vietii vecinice, dar trecem prin nevointe asemanatoare; ne nevoim nu ca sa ne pastram silueta, nu pentru aceleasi motive ca tinerele care vor sa isi castige pe cineva in viata aceasta, un sot, ci in primul rand, fiindca un trup prea greoi nu prea se da rugaciunii. Si chiar pentru motive de sanatate am putea sa tinem acest post, fiindca sanatatea este folositoare pentru viata noastra duhovniceasca. Si-n al doilea rand, dar cu mai multa importanta, pentru a lasa mai mult liber-frau duhului sa se manifeste.

Deci imi vine sa zic asa: A nu se intelege ca postul si iertarea sunt destin si vocatie a omului in Ortodoxie. Postul este o nevointa, un mijloc ca toate nevointele; iertarea este aicea manifestare a iubirii; iar vocatia omului este dragostea, care si este destinul omului, in masura si in sensul in care, cum zice Apostolul, “Dumnezeu este dragoste“. Si-aceasta dragoste este legea vietii si legea veciniciei”.

(fragment din conferinta: “Postul şi iertarea, destin şi vocaţie în ortodoxie“, Alba-Iulia, aprilie 2002 – integral audio pe cuvintele evidentiate de mai sus )

Din aceeasi conferinta, raspunsuri: