Cuvânt al Părintelui Tudor Ciocan la SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI, despre CONDUCĂTORI, NEAM, LIBERTATE, COMPROMISURI și MÂNTUIRE: “Vor unii să ne calce credința în picioare pentru că dezrădăcinându-ne din credință, ne fac să nu mai fim neam, ci populație” (AUDIO, TEXT)

Pr. Tudor Ciocan – Cuvânt la Sfinții Martiri Brâncoveni

16 august 2021

“Preacucernici părinți și iubiți frați creștini,

Iată că iarăși ne-am adunat, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i prăznuim pe sfinții noștri dragi, conducători ai Țării Românești, cum ne-am dori de multe ori să avem și, probabil, cum nu suntem vrednici să avem acum. Dar dacă a rânduit Dumnezeu să-i avem în trecutul nostru pe acești sfinți, înseamnă că i-a rânduit și pentru mântuirea lor, și pentru mântuirea noastră.

Comparând zilele acelea cu zilele acestea, am putea spune că acestea ale noastre sunt mai grele, într-un fel, deși nu ducem lipsă. Pe-atunci bolile, lipsurile, birul turcesc, amenințarea Habsburgilor și a Imperiului Țarist erau mult mai mari decât acum. Și sunt convins că omul de rând o ducea mai greu decât o duce acum. Acum, greutățile pe care le resimțim noi sunt de alt tip. În primul rând, ne-am slăbănogit față de-atunci. Să fi trăit un țăran de-atunci în vremurile noastre, cu foametea pe care o îndura atunci, cu supunerea față de stihii, cu caznele la care era supus, ar spune că acum este boier, dacă ar fi ca oricare dintre noi. Dar noi ne-am slăbănogit și nu mai suntem dispuși să pierdem din confortul nostru.

Pe de altă parte, în vremurile acelea lumea era într-un fel mai mică. Iată, Țara Românească, lumea voievodului și a celor din preajma sa se întindea până la Istanbul, până la Viena și până la Sankt-Petersburg. Cam atât. Și de fapt, lumea lor era Istanbulul, în sensul că de acolo veneau poruncile, de-acolo veneau rânduielile, față de care trebuia să fii în primul rând atent. Și puteai nădăjdui că mai ai scăpare. Nu ca la habsburgi, căci se știa că aceia, catolici, făcuseră prăpăd și la Lvov, și-n Transilvania, dar puteai nădăjdui că mai ai scăpare la muscali, la pravoslavnica împărăție țaristă. În timp ce, în vremurile noastre, nu mai avem scăpare pe orizontală, n-avem la cine să sperăm că ne va scăpa din strunga aceasta în care ne aflăm, spre care ne îndreptăm cu pași mari. Nu mai vedem o țară sau o putere politică din lumea aceasta care să apere cu adevărat libertatea oamenilor care sălășluiesc în ea.

Această noțiune de libertate atunci era mult mai vagă. De ce? Pentru că față de libertatea noastră actuală nu existau drepturi ale cetățeanului. Țăranul era țăran și trebuia să asculte de boier, boierul era boier și avea supuși țăranii și trebuia să asculte de vodă, și vodă la rândul lui era supus Înaltei Porți. Și era responsabil pentru cei de sub el. Iarăși, să vadă un țăran de-atunci așa-zisele drepturi ale noastre de-acum, cred că s-ar închina cu amândouă mâinile!

Drepturile acestea pe care le avem acum, pe care le-am avut acum s-au dobândit în lumea aceasta cu un preț. Prețul pe care l-a plătit lumea modernă pentru ca să dobândească aceste drepturi individuale este pierderea influenței credinței în viața oamenilor,a influenței Bisericii în viața societății. Biserica a trebuit să se retragă din spațiul public, mai de voie, mai de nevoie după Revoluția franceză și apoi după toată presiunea care s-a făcut de-a lungul timpului. Noi, în România, suntem un loc fericit în care, cumva, prin mila lui Dumnezeu, nu prin vrednicia noastră, Dumnezeu încă este prezent cumva în conștiința poporului. Dar, încă o dată o spun, drepturile acestea cetățenești s-au dobândit în Occident și s-au răspândit în lume prin excluderea credinței creștine.

Așadar, acum credința creștină care ni se prezenta înainte ca fiind idealul vieții noastre – și Sfântul nostru, Constantin Brâncoveanu Voievodul, se dovedește că a trăit acest ideal – credința creștină nu mai este idealul societății viitoare, nu mai este idealul societății prezente occidentale, cea care dă acuma tonul. Nemaifiind idealul, rămânem fără ea, și rămânând fără ea, rămânem fără Hristos. Aparent, ca să avem libertate cetățenească, suntem fără Hristos. Dar iată că, pierzându-L pe Hristos, ne-am pierdut și libertatea cetățenească și ne pierdem și libertatea dreptului acesta. Pentru că de fapt, singura libertate pe care o ai este cea față de păcat și față de moarte. Și această libertate față de moarte și față de păcat ne-a dat-o Hristos. Cel care-L pierde pe Hristos devine rob vieții acesteia, rob păcatului, rob morții. Și dacă este rob, depinde de stăpânul său care este stăpânitor în lumea aceasta și care se dovedește a fi abuziv pentru că nu este creștin. Pentru că nu este creștin trăitor.

Cum l-or fi văzut țăranii pe Sfântul Constantin Brâncoveanu, nu știu în mod special. Știu că erau niște taxe foarte mari. Dar ceea ce s-a vădit prin modul cum a murit el, este că într-adevăr, pentru el, mărturisirea lui Hristos era mai importantă decât orice altă plată pe care ar fi putut s-o aibă în lumea aceasta. Și de aceea cred că el a fost Domn și creștin și-n timpul domniei sale, chiar dacă este greu să stăpânești, să fii și creștin în același timp.

Fiind creștin într-adevăr, a fost liber față de ceea ce-l putea condiționa în lumea aceasta. Și a pătimit mai mult decât Iov și a pătimit mai mult decât Avraam. Iov și-a pierdut copiii și averile și sănătatea trupească și și-a dobândit înapoi și sănătatea trupească, și averile și alți copii. Avraam, căruia Dumnezeu i-a cerut ca să-și dovedească credința sa să-l jertfească pe singurul său fiu, a fost dispus să facă aceasta și iată că Dumnezeu a intervenit în chip minunat și a înlocuit fiul cu jertfa, cu berbecul respectiv. Acum n-a mai intervenit Dumnezeu. Sabia călăului i-a omorât pe toți copiii săi în fața sa. Și totuși, Constantin Brâncoveanu, sfântul nostru, nu s-a lepădat de credința creștină, și până în ultima clipă nu și-a lăsat nici copilul cel mic, care avea 16 ani, să se lepede de creștinism pentru ca să dobândească viața aceasta.

Astfel de conducători mi-aș dori. Chiar dacă fac greșeli, chiar dacă fac păcate, să se raporteze în sufletul lor la Hristos. (…) Pentru că dacă el se raportează cu adevărat la Hristos în sufletul lui, va pune o limită acestei puteri pe care au dobândit-o în chip lumesc. Și abuzurile nu vor fi la nesfârșit de mari și va fi responsabil pentru cei de sub el, pentru supușii săi. Știm aceasta de la pilda sutașului, de la învățătura aceea a sutașului, care știți foarte bine ce-i spune Mântuitorului despre soldații de sub el care ascultă de poruncile sale, așa cum și el, sutașul, ascultă de poruncile celor mai mari.

Dacă s-ar raporta cu adevărat la Hristos, atunci conducătorii și-ar da seama că noi, care suntem popor [creștin], avem nevoie de ei ca să ne apropie de Hristos. Dar pentru că raportarea la Hristos a conducătorilor este doar de ochii lumii, nu este de fond, de aceea și comportamentul lor față de noi este unul iresponsabil. Iresponsabil în sensul mântuirii. Ei cred că poate fi un om responsabil care să fie ateu sau liber-cugetător. Dar un astfel de om va trăi totdeauna doar pentru ca să supraviețuiască aici, el și cei de lingă sine. Nu va vedea veșnicia. Nu va vedea ce se întâmplă cu sufletul lui în veșnicie, cu sufletul celor de lângă el în veșnicie. Și ca atare, ca să supraviețuiască aici confortabil, va face aproape orice compromis sau chiar orice compromis. Libertatea sufletească și chiar trupească va fi prima pe care o va sacrifica. De ce libertatea sufletească o va sacrifica? Pentru că  e o vorbă în poporul român, „să ne facem frate cu dracul până trecem puntea”. Sufletul nu se vede, conștiința nu doare, chiar dacă strigă, nu doare așa cum doare o durere [o boală] trupească.

De aceea avem nevoie să înțelegem cine ne conduce. Pentru că dacă ne raportăm la ei ca la unii care au în minte doar supraviețuirea lor și a noastră, ne vom da seama că ei sunt iresponsabili față de mântuirea noastră. Și noi va trebui mereu să ne gândim la faptele și la gândurile noastre, ce se va întâmpla cu noi în lumea aceasta, să ne gândim nu numai pentru ca să supraviețuim aici, ci în primul rând ca să dobândim mântuirea. Iar mântuirea nu poți s-o dobândești dacă te înrobești lumii acesteia, dacă te lași înlănțuit de dorul de viață de aici și de dorul de confort aici. Mântuirea nu poți s-o dobândești dacă vrei să trăiești ca înainte, atâta vreme cât a trăi ca înainte înseamnă distracție, plimbări, confort. Mântuirea o dobândești în momentul în care ești liber față de acestea pentru că atunci cu-adevărat poți să fii legat de Hristos. Cu adevărat, Hristos este ultima și cea mai importantă realitate a sufletului tău. Aceasta o s-o vedem la sfinții de astăzi, Brâncovenii.

Nu avem asemenea conducători astăzi. Nu știu dacă va mai ridica vreodată Dumnezeu dintre noi asemenea conducători în lumea aceasta. Dar îi avem mijlocitori pentru noi în Împărăția Cerului, îi avem ca modele și ca mijlocitori. Dacă avem mijlocitori în Împărăția Cerului, nici nu mai contează foarte mult ce fel de conducători avem acum și aici. Dacă noi cu adevărat ne raportăm la ei, dacă noi cu adevărat prin ei ne raportăm la Hristos. Pentru că până la urmă, puterea pe care o au unii în lumea aceasta, este tot îngăduită de Dumnezeu, cum îi spune Hristos lui Ponțiu Pilat. Nu înseamnă că este binecuvântată, este îngăduită. Dar atâta vreme cât noi înșine ne raportăm la Hristos mai mult decât la ce ne poate oferi lumea aceasta, suntem liberi în sufletul nostru. Și dacă suntem liberi în sufletul nostru, dispuși oricând, dacă e nevoie, să sacrificăm orice din lumea aceasta pentru Hristos, ca să nu fim dezlipiți de Hristos, atunci nu suntem doar o populație, nu suntem doar o masă amorfă, ci suntem cu adevărat Biserica lui Hristos. Și dacă suntem cu adevărat Biserica lui Hristos, atunci Hristos este Capul nostru, Duhul Sfânt este cel care ne întărește în viața aceasta. Și atunci niciuna dintre puterile iadului care se dezlănțuie în lumea aceasta nu ne va putea birui.

Să-i mulțumim lui Dumnezeu că am avut asemenea înaintași. N-avem vreun merit pentru aceasta. Dar avem obligația, avându-i pe ei înaintași, să putem să transmitem mai departe această credință pe care ei au lăsat-o și au îmbelșugat-o cu prețul vieții lor.

Vin unii și vor să ne calce în picioare credința, cum a fost și aici acum câteva zile, știți foarte bine. Sub pretextul libertății de conștiință, de creație, vor să calce-n picioare orice avem noi sfânt. Nu întâmplător aici, unde se aud încă pașii Brâncovenilor și pașii Sfântului Antim Ivireanul. Nu undeva în mijlocul cetății, în Babilonul din București, ci aici, la palatul unde Brâncoveanu a stat, a trăit și s-a nevoit.

Vor unii să ne calce credința în picioare pentru că dezrădăcinându-ne din credință, ne fac să nu mai fim neam, ci populație. Și dacă noi nu suntem neam, nu mai avem rădăcini, și dacă nu mai avem rădăcini, nu mai putem să ne înălțăm către Dumnezeu, ci suntem ca ciulinii dați colo și colo de orice vânt în lumea aceasta. Dar atâta vreme cât dumneavoastră sunteți acum aici și păstrați această credință de-aici și o duceți mai departe și o mărturisiți cu răbdare, cu înțelegere, cu dragoste, cu dreaptă socotință, dar o mărturisiți cu stăruință, am încredere că vom putea trece peste aceste vremuri și am încredere că prin mila lui Dumnezeu, copiii noștri vor putea crește cu adevărat într-o lume liberă. AMIN!

Legături: