IN INTERIORUL GUVERNULUI INVIZIBIL: RAZBOIUL, PROPAGANDA, CLINTON SI TRUMP: “Trump este detestat de catre cei in pozitii de putere in SUA din motive care nu au nimic de-a face cu opiniile si comportamentul sau respingator”

Vedeti si:

***

Strategic Culture Foundation:

In interiorul guvernului invizibil: Razboi, propaganda, Clinton si Trump

John Pilger, www.johnpilger.com

(traducere)

Jurnalistul american Edward Bernays este adesea descris drept inventatorul propagandei moderne. Nepot al lui Sigmund Freud, pionierul psihanalizei, Bernays a inventat termenul de “relatii publice” [PR] ca eufemism pentru strategemele de pacalire a celorlalti.

In 1929, acesta a convins feministele sa promoveze tigaretele pentru femei fumand in timpul Paradei de Pasti din New York – eveniment considerat de neimaginat. O feminista, Ruth Booth, a declarat: “Femei! Aprindeti inca o torta a libertatii! Daramati inca un tabu al sexului!”

Influenta lui Bernays se intinde mult dincolo de granitele publicitatii. Cel mai mare succes al sau a fost convingerea publicului american de a se alatura macelului Primului Razboi Mondial. Secretul, spunea acesta, consta in “ingineria consimtamantului” poporului cu scopul de “a-l controla si inregimenta vointei noastre fara ca macar sa-si dea seama”.

El a descris acest fenomen ca fiind “adevarata putere conducatoare a societatii noastre” si l-a numit “guvernul invizibil”.

Astazi, guvernul invizibil este mai puternic si mai putin inteles ca niciodata. In cariera mea de jurnalist si regizor, nu am cunoscut niciodata o propaganda atat de insinuatoare si, in acelasi timp, de necontestata ca acum.

Imaginati-va doua orase. Ambele se afla sub asediul fortelor guvernamentale al tarii de care apartin. Ambele orase sunt ocupate de fanatici care comit atrocitati teribile, precum decapitarea oamenilor. Exista insa o diferenta vitala.

Intr-unul dintre asedii, soldatii guvernamentali sunt descrisi drept eliberatori de catre reporterii occidentali ce-i insotesc, acestia raportand cu entuziasm bataliile si atacurile aeriene. Avem poze pe prima pagina a ziarelor cu acesti soldati eroici facand semnul victoriei. Nu prea se raporteaza victimele civile.

In al doilea oras – intr-o tara apropiata -, se intampla acelasi lucru. Fortele guvernamentale asediaza orasul controlat de aceeasi specie de fanatici. Diferenta consta in faptul ca acesti fanatici sunt sprijiniti, alimentati si inarmati de catre “noi” – Statele Unite si Marea Britanie. Au pana si un centru media finantat de catre Marea Britanie si America. O alta diferenta este aceea ca soldatii guvernamentali ce asediaza orasul sunt baietii rai, condamnati pentru atacarea si bombardarea orasului – exact ceea ce fac si soldatii buni din primul oras.

Derutant? Nu chiar. Acesta este dublul standard esential al propagandei. Ma refer, bineinteles, la asediul din zilele noastre asupra orasului Mosul de catre fortele guvernamentale ale Irakului, sustinute de SUA si Marea Britanie, si la asediul asupra Alepului de catre fortele guvernamentale ale Siriei, sustinute de Rusia. Unele sunt rele, celelalte sunt bune.

Ceea ce rareori se mentioneaza este ca niciunul dintre orase nu ar fi fost ocupate de catre fanatici si ravasite de razboi daca Marea Britanie si SUA nu ar fi invadat Irakul in 2003. Acea intreprindere criminala s-a bazat pe minciuni izbitor de asemanatoare propagandei ce ne distorsioneaza astazi viziunea asupra razboiului civil din Siria.

Fara tobele propagandei imbracate in stiri de ultima ora, monstruoasele ISIS, Al-Qaeda, al-Nusra si restul gastilor jihadiste poate nu ar fi existat, iar cetatenii sirieni poate nu ar fi luptat astazi pentru vietile lor.

Poate unii isi vor aminti sirul de reporteri BBC care ne spuneau in 2003 ca Blair este “justificat” in ceea ce s-a dovedit a fi crima secolului. Posturile de televiziune americane au produs aceeasi validare pentru George W. Bush. Fox News l-a adus pe Henry Kissinger sa debiteze despre nascocirile lui Colin Powell.

In acelasi an, la scurt timp dupa invazie, am filmat un interviu in Washington cu Charles Lewis, faimosul jurnalist american de investigatie. L-am intrebat, “ce s-ar fi intamplat daca cea mai libera presa a lumii ar fi contestat ceea ce s-a dovedit a fi doar propaganda grosolana?”. Acesta mi-a replicat ca, daca jurnalistii si-ar fi facut treaba, “exista o sansa foarte, foarte mare ca noi sa nu fi pornit razboiul impotriva Irakului”. A fost o afirmatie socanta, sprijinita insa de catre alti jurnalisti faimosi carora le-am adresat aceeasi intrebare – Dan Rather de la CBS, David Rose de la Observer si alti jurnalisti si producatori din BBC, ce au dorit sa ramana anonimi. Cu alte cuvinte, daca jurnalistii si-ar fi facut treaba, daca ar fi contestat si investigat propaganda in loc sa o amplifice, sute de mii de barbati, femei si copii ar mai fi in viata astazi, nu am avea ISIS si nici asediu asupra oraselor Alep si Mosul. Nu ar fi existat atrocitatea din metroul londonez din 7 iulie 2005. Nu ar fi existat migratia a milioane de refugiati, nu am fi avut tabere mizerabile.

Cand Parisul a fost si el supus unei atrocitati teroriste in noiembrie anul trecut, presedintele Francois Hollande a trimis imediat avioane sa bombardeze Siria – si, previzibil, si mai mult terorism a urmat bombasticismului acestuia despre o Franta “in razboi”, care “nu va arata mila”. Adevarul pe care nu niciun lider de stat nu are curajul sa-l recunoasca este acela ca violenta statala si cea jihadista se hranesc reciproc.

“Atunci cand adevarul este inlocuit de tacere”, spunea dizidentul sovietic Yevtushenko, “tacerea este o minciuna”.

Atacarea Irakului, atacarea Libiei, atacarea Siriei au avut loc deoarece liderii niciuneia dintre aceste tari nu erau marionete ale Vestului. Incalcarea drepturilor omului de catre Saddam sau Gaddafi era irelevanta. Acestia nu au ascultat ordinele si nu au cedat controlul asupra tarii.

Aceeasi soarta l-a asteptat si pe Slobodan Milosevic din momentul in care a refuzat semnarea unei “intelegeri” care cerea ocuparea Serbiei si convertirea ei la o economie de piata. Poporul sau a fost bombardat, iar el a fost condamnat la Haga. Independenta de acest gen este intolerabila.

WikiLeaks ne-a aratat ca liderul sirian Bashar al-Assad a fost atacat abia atunci cand a refuzat traversarea tarii sale de catre o conducta de petrol dinspre Qatar spre Europa. Din acel moment, CIA a planuit distrugerea guvernului sirian prin intermediul fanaticilor jihadisti – aceiasi fanatici care ii tin ostatici astazi pe cetatenii Mosulului si ai Alepului.

De ce nu vedem acestea la stiri? Fostul functionar al Ministerului de Externe britanic, Carne Ross, responsabil pentru operarea de sanctiuni asupra Irakului, mi-a zis: “De jurnalisti ne ocupam in doua moduri: ori le serveam fragmente de informatii igienizate, ori le inchideam gura.”

Arabia Saudita, clientul medieval al Occidentului – catre care SUA si Marea Britanie au vandut arme in valoare de miliarde de dolari -, distruge acum Yemenul, o tara atat de saraca incat in cele mai bune zile ale ei, jumatate dintre copiii sai sunt subnutriti. Cautati pe YouTube sa vedeti tipurile de bombe masive – bombele “noastre” -, pe care sauditii le arunca asupra satelor sarace lipite pamantului, asupra nuntilor si inmormantarilor. Exploziile se aseamana unor mici bombe atomice. Sauditii lucreaza cot la cot cu ofiterii britanici. Acest fapt nu apare in buletinul de stiri de seara.

Propaganda este cea mai eficienta atunci cand aprobarea noastra este conceputa de catre cei scoliti in institutiile superioare – Oxford, Cambridge, Harvard, Columbia -, avand cariere la BBC, The Guardian, New York Times, Washington Post.

Aceste organizatii sunt cunoscute drept presa liberala. Se prezinta drept tribune luminate, progresive ale zeitgeist-ului moral. Sunt anti-rasiste, pro-feministe si pro-LGBT.

Si iubesc razboiul.

In timp ce vorbesc in favoarea feminismului, ele sprijina razboaie rapace care refuza drepturile a nenumarate femei, inclusiv dreptul la viata.

In 2011, Libia, pe atunci un stat modern, a fost distrus sub pretextul ca Muammar Gaddafi era pe cale sa comita un genocid impotriva propriului popor. Stirea era repetata neincetat, desi nu exista nicio dovada. Era o minciuna.

De fapt, Marea Britanie, Europa si Statele Unite isi doreau ceea ce le place sa numeasca o “schimbare de regim” in Libia, cel mai mare producator de petrol din Africa. Influenta lui Gaddafi pe continent si, mai presus de toate, independenta lui erau intolerabile.

Asa ca a fost injunghiat in spate de catre fanatici, sprijiniti de America, Marea Britanie si Franta. Hillary Clinton a aplaudat aceasta moarte macabra in fata camerelor de filmat, declarand: “Am venit, am vazut, a murit!”

Distrugerea Libiei a fost un triumf mediatic. In timp ce tobele razboiului bateau, Jonathan Freedland scria pentru Guardian: “Desi riscurile sunt foarte reale, motivatia unei interventii ramane puternica.”

Interventie – ce termen politicos, benign, al carui adevarat inteles pentru Libia era acela de moarte si distrugere.

Conform propriilor inregistrari, NATO a lansat 9700 de atacuri aeriene impotriva Libiei, dintre care mai mult de o treime erau impotriva unor tinte civile. Au folosit inclusiv rachete cu incarcatura de uraniu. Uitati-va la pozele molozului din Misurata si Sirte, si la gropile comune identificate de catre Crucea Rosie. Raportul Unicef cu privire la copiii ucisi spune ca “majoritatea aveau varsta sub 10 ani”.

Ca o consecinta directa, Sirte a devenit capitala ISIS-ului.

Ucraina reprezinta inca un triumf mediatic. Ziare liberale respectabile precum New York Times, Washington Post si The Guardian, precum si televiziuni mainstream ca BBC, NBC, CBS, CNN au jucat un rol critic in convingerea publicului sa accepte un nou si periculos razboi rece.

Toate au denaturat evenimentele din Ucraina drept un act malign al Rusiei cand, de fapt, lovitura de stat din 2014 a fost produsul muncii in echipa a SUA, Germania si NATO.

Inversarea realitatii este atat de generalizata incat intimidarea militara a Rusiei de catre Washington nu apare la stiri; este suprimata in spatele unei campanii de denigrare si infricosare de tipul celor cu care am crescut eu in timpul primului razboi rece. Inca o data, rusii vin peste noi, condusi de un nou Stalin, pe care The Economist il descrie diabolic.

Suprimarea adevarului despre Ucraina reprezinta cea mai completa inabusire mediatica din cate imi pot aminti. Fascistii care au planuit lovitura de stat de la Kiev sunt din aceeasi specie cu cei care au sprijinit invazia nazista a Uniunii Sovietice in 1941. Intre toate spaimele despre inaintarea fascismului anti-semit in Europa, niciun lider nu mentioneaza vreodata fascistii din Ucraina – cu exceptia lui Vladimir Putin, dar el nu se pune.

Presa occidentala a muncit cu sarguinta pentru a descrie populatia de etnie rusa din Ucraina ca straini in tara lor, ca agenti ai Moscovei, aproape niciodata ca ucraineni ce isi doresc o federatie sau ca cetateni ucraineni ce se opun unei lovituri de stat orchestrata din afara impotriva guvernului ales democratic.

E ca si cum am asista la bucuria colectiva a unei reuniuni de razboinici infocati.

Tobosarii de la Washington Post care incita la razboi impotriva Rusiei sunt exact aceiasi redactori care au publicat minciuna despre imaginarele arme de distrugere in masa ale lui Saddam Hussein.

Pentru majoritatea dintre noi, campania prezidentiala americana reprezinta un circ mediatic, in care Donald Trump este nemernicul principal.

Insa Trump este detestat de catre cei in pozitii de putere in SUA din motive care nu au nimic de-a face cu opiniile si comportamentul sau respingator. Pentru guvernul invizibil din Washington, imprevizibilul Trump reprezinta un obstacol in calea proiectului american al secolului 21 – acela de a mentine dominatia SUA si de a subjuga Rusia si, daca e posibil, si China.

Pentru militaristii din Washington, adevarata problema cu Trump este aceea ca, in momentele sale de luciditate, acesta pare sa nu-si doreasca un razboi cu Rusia; el vrea sa discute cu presedintele rus, nu sa se lupte cu el; el vrea sa discute si cu presedintele Chinei.

In prima dezbatere cu Hillary Clinton, Trump a promis sa nu fie primul care introduce armele nucleare intr-un conflict. A afirmat, “In mod cert nu as face prima miscare. Cand se va intampla alternativa nucleara, s-a terminat.” Dar nu vom vedea asa ceva la stiri.

Oare chiar vorbea serios? Cine stie! Se contrazice adesea. Insa este clar ca Trump e considerat o amenintare serioasa pentru statu-quo-ul mentinut de catre vasta masinarie de securitate nationala a SUA, masinarie functionala indiferent de cine este la carma Casei Albe.

CIA il vrea invins. Pentagonul asemenea. Presa la fel. Pana si propriul sau partid il vrea invins. Trump este o amenintare pentru conducatorii lumii, spre deosebire de Clinton, care nu a lasat loc de indoiala in privinta planurilor de a merge la razboi cu Rusia si China.

Clinton se simte in forma. Si intr-adevar, faptele o arata. Ca senator, aceasta a sprijinit baia de sange din Irak. Cand a candidat impotriva lui Obama in 2008, a amenintat cu “stergerea de pe fata pamantului” a Iranului. Ca Secretar de Stat, a complotat la distrugerea guvernelor din Libia si Honduras si a pus in miscare ispitirea Chinei.

Acum s-a angajat sa sprijine interzicerea traficului aerian deasupra Siriei – provocare directa a Rusiei. Clinton are toate sansele sa devina cel mai periculos presedinte al SUA din viata mea – distinctie pentru care competitia este acerba.

Fara nici cea mai mica dovada, a acuzat Rusia de sprijinirea lui Trump si de spargerea casutei personale de email. Publicate de WikiLeaks, aceste email-uri ne arata ca ceea ce spune Clinton in privat, in discursurile pentru cei bogati si puternici, este opusul a ce declara in public.

De aceea sunt importante amutirea si amenintarea lui Julian Assange. Ca editor al WikiLeaks, Assange stie adevarul. Si pot sa va garantez ca Assange este intreg la minte.

Astazi asistam la cea mai mare aglomerare de forte armate conduse de SUA de la Al Doilea Razboi Mondial incoace – in Caucaz si estul Europei, la granita Rusiei, si in Asia si Pacific, unde este vizata China.

Sa aveti asta in minte atunci cand circul alegerilor prezidentiale va lua sfarsit pe 8 noiembrie. Daca va castiga Clinton, vom asista la un cor de comentatori imbecili care ii vor celebra incoronarea ca pe un mare pas inainte pentru femei. Nimeni nu-i va mentiona victimele: femeile din Siria, femeile din Irak, femeile din Libia. Nimeni nu va zice nimic de exercitiile de aparare civila desfasurate in Rusia. Nimeni nu isi va aminti de “tortele libertatii” ale lui Edward Bernays.

Purtatorul de cuvant al lui George Bush a caracterizat la un moment dat mass-media drept “facilitatori complici”.

Aceasta descriere, iesita din gura unui functionar senior al unei administratii a carei minciuni, facilitate de media, au cauzat atata suferinta, este un avertisment al istoriei.

In 1946, procurorul Tribunalului de la Nuremberg a spus despre mass-media germana: “Inainte de fiecare agresiune majora, initiau o campanie de presa calculata in asa fel incat sa-si slabeasca victimele si sa pregateasca psihologic poporul german pentru atac. In sistemul de propaganda, cele mai importante arme erau presa si radioul.“

Traducere B.D. pentru Cuvantul Ortodox (exclusiv)

Legaturi: