Articol în Foreign Policy: De ce NU ar trebui să ANULĂM BISERICA pe timp de epidemie/ Câteva RÂNDUIELI CREȘTINE LA VREME DE MOLIMĂ – “Într-o societate din ce în ce mai atomizată, coronavirusul ar putea să sufere o MUTAȚIE rapidă într-o EPIDEMIE A DISPERĂRII”

Sursa imagine: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nicolas_Poussin_-_The_Plague_at_Ashdod_-_WGA18274.jpg

Teologia practică spune că îngrijirea, sacrificiul și comunitatea sunt la fel de vitale ca întotdeauna

Lyman Stone / Foreign Policy

Lumea modernă a devenit brusc reconectată cu cel mai vechi tovarăș de călătorie din istoria omului: spaima existențială și teama de moartea inevitabilă și incontrolabilă. Niciun vaccin sau antibiotic nu ne va salva deocamdată. Deoarece această experiență a devenit străină oamenilor moderni, suntem, în mare măsură, atât psihologic cât și cultural, ne-echipați pentru actuala pandemie de coronavirus.

Pentru a găsi resursele morale necesare pentru a face față COVID-19, atât posibilului său număr de decese cât și fricii care ne urmărește comunitățile însoțind boala, trebuie să analizăm resursele construite în trecut. Pentru mine, asta înseamnă să examinăm modul în care oamenii din tradiția mea, creștinii și, în special, luteranii, au gestionat ciumele din trecut. Și, în timp ce oamenii de toate credințele dar și cei fără se confruntă cu boala, specificul creștin in ceea ce privește modalitatea de abordare a epidemiilor pe care creștinii au adoptat-o de-a lungul timpului merită reamintită.

Răspunsul creștin la ciumă începe cu unele dintre cele mai faimoase învățături ale lui Isus: „Fă-le altora așa cum ai vrea sa ți se facă ție de aceia”; „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”; „Dragoste mai mare nu are omul decât aceasta, că ar trebui să-și pună viața in joc pentru prietenii săi.” Mai bine spus, etica creștină într-o perioadă de ciumă consideră că propria noastră viață trebuie întotdeauna privită ca fiind mai puțin importantă decât cea a aproapelui nostru.

În perioadele de ciumă din Imperiul Roman, creștinii și-au făcut un renume. Istoricii au sugerat că cumplita Plagă Antonină din secolul al II-lea, care pare că ar fi ucis un sfert din populația Imperiului Roman, a dus la răspândirea creștinismului, deoarece creștinii aveau grijă de cei bolnavi și ofereau un model spiritual prin care ciumele nu erau opera unor zeități furioase și capricioase ci produsul unei Creații despărțite de Creator și aflate in revoltă împotriva acelui Dumnezeu iubitor.

Dar epidemia cea mai cunoscută este Ciuma lui Ciprian, numită după un episcop care a lăsat, prin predicile sale, o relatare plină de culoare a acestei boli. Probabil o boală înrudită cu Ebola, Ciuma lui Ciprian a ajutat la declanșarea Crizei Secolului al III-lea în lumea Romană. Dar a făcut și altceva: a declanșat creșterea explozivă a creștinismului. Predicile lui Ciprian învățau creștinii să nu se întristeze pentru victimele ciumei (care trăiesc în rai), ci să dubleze eforturile pentru îngrijirea celor vii. Colegul său episcop, Dionisie, a descris modul în care creștinii, „nepăsători in fata pericolului mortal…s-au ocupat de bolnavi, acordând atenție către toate nevoile lor.”

Nu au fost doar creștinii care au remarcat această reacție a creștinilor la ciumă. Un secol mai târziu, împăratul păgân (apostat – n.n.) Iulian se plânge amarnic de modul în care „Galileenii” ar avea grijă chiar de bolnavii necreștini, în timp ce istoricul bisericii Pontianus povestește cum creștinii s-au asigurat că „binele a fost făcut tuturor oamenilor, nu doar celor din gospodăria credinței”.

Sociologul și demograful religios Rodney Stark susține că rata mortalității în orașele cu comunități creștine ar putea fi doar jumătate din cea a altor orașe.

Acest obicei al îngrijirii jertfelnice a reapărut de-a lungul istoriei. În 1527, când ciuma bubonică a lovit Wittenberg, Martin Luther a refuzat apelurile să fugă din oraș și să se protejeze. Dimpotrivă, a rămas și a slujit bolnavilor. Refuzul de a fugi l-a costat viața fiicei sale, Elizabeth. Dar a produs un tratat, „Dacă Creștinii ar Trebui să Fugă de Ciumă”, unde Luther oferă un răspuns clar creștin la epidemie: noi murim la posturile noastre. Medicii creștini nu își pot abandona spitalele, guvernanții creștini nu pot fugi din raioanele lor, pastorii creștini nu pot abandona congregațiile lor. Ciuma nu ne dizolvă îndatoririle: le transformă în cruci, cruci pe care trebuie să fim pregătiți să murim răstigniți.

Pentru creștini, este mai bine să murim în slujirea aproapelui, decât înconjurați de o grămadă de măști pe care nu am avut niciodată șansa de a le folosi.

Și dacă avem grijă unul de celălalt, dacă împărțim măști și săpun de mână și conserve, dacă „suntem purtătorul de grijă al fratelui nostru”, am putea reduce, de asemenea, numărul morților.

Pentru oamenii moderni care sunt familiarizați cu teoria germenilor bolii, toate acestea pot suna un pic naiv. Grija pentru bolnavi sună frumos, dar este probabil să-i infecteze pe alții ca să salveze vieți. Într-un mediu medical intens profesionalizat, oamenii obișnuiți chiar ar trebui să-și asume povara îngrijirii bolnavilor?

Aici apare un al doilea element al demersului creștin: reguli stricte împotriva sinuciderii și auto-vătămării. Trupurile noastre sunt daruri de la Dumnezeu și trebuie protejate. Sau, după cum spune Luther în eseul său pe această temă, nu trebuie să „ispitim pe Dumnezeu”. Catehismul pe care Luther l-a scris pentru instruirea creștină elaborează legat a cincea poruncă („nu vei omorî”) spunând că de fapt asta înseamnă că niciodată nu trebuie să îi punem în pericol pe ceilalți prin neglijența noastră sau prin imprudența noastră. Eseul lui Luther îi încurajează pe credincioși să se supună ordinelor de carantină, să-și dezinfecteze casele și să ia măsuri de precauție pentru a evita răspândirea bolii.

Motivul creștin al igienei și al igienizării nu apare din spirit de autoconservare, ci dintr-o etică a ajutorării aproapelui. Dorim să avem grijă de cei suferinzi, ceea ce înseamnă, în primul rând, să nu infectăm pe cei sănătoși. Creștinii timpurii au creat primele spitale din Europa ca locuri igienice pentru a oferi îngrijiri în perioadele de ciumă, din înțelegerea faptului că neglijența care a răspândit boala era, de fapt, o crimă.

Deoarece organismele religioase din Coreea de Sud, Singapore, Iran, Hong Kong și chiar Washington, D.C., au fost în fruntea transmiterii coronavirusului, această decizie merită amintită. Motivat de această preocupare, am pregătit un manual exhaustiv pentru biserici despre cum își pot fortifica serviciile pentru a reduce transmiterea coronavirusului, bazat pe ghiduri de la Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor și experiențele mele ca misionar în Hong Kong. Primul sacrificiu pe care creștinii trebuie să-l facă pentru a avea grijă de aproapele nostru este comoditatea noastră, deoarece participăm cu entuziasm la măsuri agresive de salubrizare și distanțare socială.

Acest tip de îngrijire umilă pentru ceilalți este o forță puternică. Am văzut-o la lucru la vecinii mei din Hong Kong, indiferent de convingerile lor. Măștile chirurgicale omniprezente ar putea să nu prevină infecția, dar servesc ca un memento vizibil că toți ne păzim intre noi. Atunci când o procedură sanitară bună încetează să fie despre salvarea proprie și începem să ne iubim aproapele, aceasta devine nu doar salvatoare de viață, ci însuflețitoare.

Aceasta mă aduce la unul dintre elementele mai controversate ale eticii creștine istorice legate de molimă: nu anulăm Biserica. Toată motivația sacrificiului personal pentru a avea grijă de ceilalți și alte măsuri pentru reducerea infecției presupun existența unei comunități în care suntem toți părți interesate. Chiar dacă luăm comuniunea de pe farfurii și căni separate pentru a reduce riscul, renunțăm la strânsul mâinii sau la a ne îmbrățișa și ne așezăm la distanță unul de celălalt, încă mai suntem în comuniune.

Unii observatori vor vedea acest lucru ca un fel de fanatism: creștinii sunt atât de obsedați de mersul la biserică, încât vor risca infecția doar ca să meargă la biserică.

Dar nu este deloc așa. Coronavirusul lasă peste 95% dintre victimele sale să respire. Dar îi lasă aproape pe toți membrii societății să se teamă, anxioși, izolați, singuri și întrebându-se dacă cineva va observa dispariția lor, în caz că se va întâmpla asta. Într-o societate din ce în ce mai atomizată, coronavirusul ar putea să sufere o mutație rapidă într-o epidemie a disperării. Participarea la biserică servește ca un apel social, în special pentru persoanele în vârstă: cei care nu apar, ar trebui să fie verificați în timpul săptămânii. Fără muncă, școală, adunări publice, sport și hobby-uri, sau chiar fără lumea exterioară, oamenii nu se pot simți bine. Avem nevoie de sprijinul moral și mental al comunităților pentru a fi oamenii decenți la care aspirăm cu toții.

Alegerea creștină de a apăra adunarea săptămânală la biserică nu este, așadar, o fantezie superstițioasă. Este o alegere rațională, foarte clară, de a echilibra compromisurile: renunțăm la alte activități și ne asumăm situații dureroase pentru a avea o igienă cât mai bună posibil – astfel încât să ne putem strânge la un loc pentru a ne susține reciproc. Fără acest sprijin moral, așa cum pot demonstra cetățenii din Wuhan, China – și poate curând cetățenii Italiei – viața poate deveni rapid insuportabilă. Chiar și non-creștinii care evită mersul la biserică pot aprecia importanța menținerii unei ancore de salvare într-o comunitate bazată pe îngrijire și sprijin reciproc.

Fii dornic să te sacrifici pentru ceilalți, chiar cu prețul vieții tale. Mențineți obsesiv o rutină scrupuloasă a igienei pentru a evita infectarea celorlalți. Mențineți o legătură salvatoare cu o comunitate umană care vă poate ajuta mintea și sufletul. Acestea sunt stelele călăuzitoare care au păstorit creștinii prin nenumărate molime de-a lungul mileniilor. Pe măsură ce lumea se trezește tardiv la faptul că epoca epidemiilor nu a trecut, aceste idei străvechi au încă relevanță modernă.

***

Rânduieli creștine pe timp de molimă

Ierom. Lavrentie

Într-un text critic, profesorul de drept canonic bisericesc Kiriakos Kiriazopulos enunță anumite probleme ale deciziei Sinodului Permanent al Bisericii Greciei din 1/4/20.

El acuză subjugarea Bisericii față de factorii politici, o constantă a ultimelor două veacuri. Pe lângă aceasta, denunță folosirea inadecvată a unor citate din Părinții bisericești, încălcarea Constituției elene cu privire la libera exprimare și amânarea împărtășirii până la 26 mai, ziua odovaniei Paștelui. Ce-i drept, Sinodul nu a stabilit că Paștile va fi sărbătorit atunci, ci că-și dorește să poată fi măcar atunci prăznuit, la sfârșitul perioadei dedicate lui, după cum a precizat într-o emisiune IPS Ierotheos, cel desemnat a fi purtătorul de cuvânt oficial. Pe lângă acestea, cel mai important este că hotărârea aceasta sinodală nu pare a fi în acord cu tradiția ortodoxă cu privire la abordarea bolilor contagioase. Am extras mai jos în traducere unele observații prețioase cu privire la această problemă. Este o chestiune spinoasă, care merită tratată cu mai mult interes mai ales în aceste zile.

Deocamdată este de menționat că în spațiul online circulă o referință la ciuma din 1829, când întregul oraș București a fost pus în carantină, inclusiv bisericile, și nu au fost ținute slujbe în lunile mai și iunie. Boala apăruse din ianuarie. Din descrierea respectivă nu este clar dacă această măsură a fost impusă de stat sau chiar de Biserică. Pe aceeași temă a avut loc o contradicție și în spațiul grecesc, unde s-a concluzionat că în 1828 autoritățile elene de atunci au avut intenția să închidă bisericile, dar nu au făcut-o.

Vom cerceta dacă este armonizată cu tradiția Bisericii Ortodoxe în situații de boli molipsitoare (sau epidemii) constrângerea fals-teologică din decizia Sinodului Permanent, a arhiereilor, a restului clericilor, monahilor, mirenilor, mireni care depind funcționărește de organele administrative ale Bisericii Greciei, de a sili la tăcere și ascultare necritică pe tema interzicerii depline a cultului și din noua decizie publică ministerială a Miniștrilor Educației-Religiilor și Sănătății.

Potrivit tradiției autentice a Bisericii Ortodoxe, credința, dragostea și nădejdea în a doua Persoană a Sfintei Treimi, în Hristos Dumnezeu-Omul și dragostea față de aproapele prevăd folosirea, în cultul laolaltă și public al Bisericii, deci cu prezența credincioșilor – se înțelege că a celor a celor care nu au fost atacați de boala molipsitoare și țin măsurile de sănătate prescrise care se potrivesc acestui caz – după Molitfelnicul Mare (editat de publicația «Αστήρ»):

1 – Canonului către  Sfânta Treime și către toți Sfinții la amenințarea cu boala ciumei (pe glasul 4, după «Carul lui faraon»), care este formulată la numărul plural pentru că se cântă de psalți ca delegați a toată Biserica în prezența membrilor Bisericii (p. 543-547),

2 – a Rugăciunii la boala ciumei, care este tipărită, de asemenea, la numărul plural pentru că se pronunță de preot ca delegat a toată Biserica, în prezența membrilor ei (p. 548-553). Este o rugăciune de mărturisire publică și pocăință a conducătorilor și a supușilor. Nu se înțelege rugăciune de pocăință chiar și personală fără prezența fizică a celui care se pocăiește, care îngenunchează sub epitrahilul duhovnicului,

3 – a Omiliei 39 semnificative a Sfântului Grigorie Palama (PG 151, 485496, ΕΠΕ, vol. 10, p. 490-509), care a fost rostită la procesiunea care s-a făcut pentru plaga de atunci de moarte neobișnuită și generală (în epidemie). Sfântul Grigorie Palama, ca Arhiepiscop al Tesalonicului, nu i-a povățuit pe credincioșii din Tesalonic să închidă casele pentru ca să nu se molipsească de epidemie, ci i-a chemat la procesiunea la care a mers în frunte cu prilejul epidemiei care a izbucnit atunci și cu care prilej a rostit Omilia în cauză.

Și Canonul, și Rugăciunea consideră cauza de fiecare dată a bolii molipsitoare păcatele generalizate, nemărturisite ale membrilor Bisericii – fiind subînțelese și păcatele celor care nu sunt membri ai ei, pe care le-au săvârșit prin călcarea legii și a conștiinței – și-i cheamă la pocăință sinceră, ca să nu se molipsească de boală, să se tămăduiască și să nu moară dacă s-au molipsit deja.

Anumite imne ale Canonului de mai sus ne dau o simțire poetică a bolii molipsitoare și a scăpării neapărate de ea sau a tămăduirii de ea, precum mai jos:

«În luciul nemărginit al neputinţelor ne aflăm şi valurile de durere ale ciumei ne învăluie. Ocârmuitorule Doamne, tinde-mi mână de ajutor acum şi ne mântuieşte» (prima strofă din cântarea a 6-a, text preluat din „Molitfelnicul necenzurat” și puțin îndreptat după textul grecesc, p. 394).

«Se aprinde cuptorul durerilor celor nemăsurate și mă arde neîncetat văpaia cea neîndurătoare a febrei ciumei. Ci, cu roua milei Tale, Mântuitorule, răcoreşte-mă, ca să cânt: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri» (prima strofă din cântarea a 7-a).

«Cu durere gemem în patul durerii noastre şi din boala cea pierzătoare (ciumată) strigăm către Tine, Iubitorule de oameni. Şi, ridicând acum ochii inimii, cerem sănătate. Cercetează-ne pe noi, Mântuitorule, şi ne scoală ca să-Ţi cântăm: popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii» (prima strofă din cântarea a 8-a).

Anumite fragmente din Rugăciunea de mai sus sunt specifice cauzelor bolii contagioase și a condițiilor teologice de a scăpa de ea, precum mai jos:

«… călcând poruncile Tale dumnezeiești și făcându-ne următori poftelor și voilor noastre, tot păcatul cu stăruinţă îl lucrăm în fiecare zi: clevetire, hulă, ţinere în minte a răului, călcare de jurământ, minţire, vorbire de ruşine, vicleșug, ceartă, pizmă şi toată fapta de ruşine necuviincioasă, firească şi peste fire, ce nu se află nici la dobitoacele necuvântătoare, aceasta păgâneşte o născocim».

«Stinsu-s-au în deșertăciune zilele noastre, ne-am golit de ajutorul Tău, … învechindu-ne în răutate… toți ne-am abătut, împreună ne-am netrebnicit, nu este cel ce pricepe, nu este nici unul, preoți și popor ne-am abătut laolaltă». Atenție! Rugăciunea se referă la păcatele preoților și ale poporului ca pricini ale bolii molipsitoare și preotul o citește în numele și în prezența celorlalți preoți și a poporului.

«Astăzi stă în jurul părinţilor şi a mamelor ceata copiilor, ceata fiilor, ceata altor rude şi cunoscuţi, încât casele sânt strâmtorate de mulţimea celor ce se adună în familii şi rudenii. Iar mâine sunt fără fii, lipsiţi, vrednici de milă, pustiiţi și ca nişte mutilați de [organele] vitale şi ca şi cum şi-ar fi pierdut toată nădejdea de viaţă şi de bătrâneţe şi de moștenirea în generația de după aceea și lipsiți de toate cele firești și de cei mai iubiţi şi de cele mai trebuitoare».

«Deci am fost loviți, Iubitorule de oameni Stăpâne, prin mărimea acestei nesuportate nefericiri și biciuiri. Şi puţin de nu ne-am ieşit din noi înșine și ne-a cuprins pe noi nedumerirea şi descumpănirea; şi a venit asupră-ne frică şi cutremur nepovestite și ne-a acoperit umbra morţii, ne-am uimit şi deznădăjduit cu totul».

«Şi, ce este mai rău, noi, ticăloşii, nu cutezăm nici a ridica la cer ochii noştri, nici a deschide gura noastră şi a ne ruga înaintea Ta, fiind împunşi de boldul conştiinţei. Şi, având înaintea ochilor faptele noastre cele rele şi pline de toată necurăţia, acoperite fiind feţele de rușine, ne judecăm nevrednici de ajutorul Tău şi de sprijinul Tău. Striviţi fiind, umiliţi şi ruşinaţi, numai aceasta strigăm către Tine, Dumnezeule Cel Bun: Drept eşti, Doamne, şi dreaptă este judecata Ta în toate cele ce le-ai adus asupra noastră!… Dar și biciuirea aceasta adusă asupra noastră mărturisim că este mai mult iubitoare de oameni decât dreaptă… Pune asupra mulţimii răutăţilor noastre adâncul îndurărilor Tale! Numai Ţie păcătuim, Doamne, dar şi numai Ţie Unuia slujim… Primeşte, Iubitorule de oameni, această zdrobire a noastră şi durere de inimă precum ai primit…». Atenție! Preotul, în numele credincioșilor care trebuie să fie de față cere fără înconjur ca Dumnezeu cel treimic să primească zdrobirea comună și durerea inimii comună pentru păcatele noastre ale tuturor, adică pocăința comună a tuturor membrilor Bisericii.

În Omilia 39 a Sf. Grigorie Palama menționează, printre altele, următoarele:

«Deci să simțim, fraților, și din această mulțime mărimea păcatelor noastre, să se întoarcă fiecare de la cugetele trupești și să revină la Domnul. Să ne pocăim din suflet, să ne depărtăm de obiceiul cel rău și de cugetul păcătos pentru ca să oprim mânia dumnezeiască și să o întoarcem în milă. Să vindecăm răutățile noastre ca să nu fim distruși de răutate».

«Deci este lucru înfricoșător moartea, fie că vine, fie că zăbovește, dar este mult mai înfricoșător să nu ne întoarcem de la păcatele noastre. Pentru că acest fapt crește aici chinul și apoi de aici trimite în muncile fără de sfârșit, care fie să nu aibă nimeni dintre noi experiența lor. Adică, dacă cele cumplite de aici par a fi de nesuportat, în timp ce trec și se apropie numai de trup, ce sunt acelea care pedepsesc împreună cu trupul și sufletul și nu prezintă niciodată o așteptare de izbăvire? Dar să ne pocăim noi, fraților, și să ne întoarcem, arătând pocăință cu fapte și cuvinte și să cădem la Dumnezeu cu inimi zdrobite, spunându-I: «Doamne, să nu ne mustri cu iuțime, nici să ne pedepsești cu mânia Ta » (Ps. 37:1), ci fii față de noi după mila Ta și nu după cum merităm».

«Pentru că ‘v-ați întors la Mine și Eu Mă voi întoarce la voi, spune Domnul, și nu e vorba să-Mi mai amintesc de păcatele voastre’ (Zah. 1:3), dacă noi cu adevărat fie ne depărtăm de acestea fără rest, fie Îl înduplecăm pe Dumnezeu prin mărturisire și pocăință cu fapte care cumpănesc greșelile noastre, îmblânzind-L pentru noi prin smerenie lucrătoare. Astfel, vom putea, cu îngăduința iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care împlinește lipsurile noastre, să scăpăm acum de această mânie dumnezeiască și de această moarte prematură și generală și de dezastrul cel prin ea, iar în veacul viitor să dobândim viața cea nemuritoare…».

Așadar în Biserică primează pocăința și dragostea față de aproapele, solidaritatea, pe lângă măsurile sanitare. Iar remediul duhovnicesc al bolilor este tocmai pocăința particulară, dar și comună, rugăciunile preoților și întoarcerea către Dumnezeu prin fapte care să ateste sinceritatea căinței.

Este știut faptul că există prescripții în Vechiul Testament cu privire la boala contagioasă a leprei. Cei cuprinși de boală erau ținuți în izolare în afara societății. Chiar și Mântuitorul a vindecat 10 leproși, pe care i-a trimis să se arate preoților, care erau însărcinați să certifice pe cei bolnavi sau vindecați. Unii au speculat că a făcut aceasta pentru a-i păzi pe ceilalți de boală, deși unul dintre ei s-a întors de pe cale și I s-a închinat și I-a mulțumit înainte să fi ajuns la preoții Legii Vechi și a fost lăudat pentru acest gest de Hristos. Mai degrabă se poate spune că i-a trimis pentru a fi certificată minunea săvârșită, nu doar ca să fie integrați.

Ce se poate spune cert este că măsura carantinei este de sorginte divină, dar se aplică doar celor bolnavi, nu întregii societăți. Ba chiar aceștia nu trebuie doar izolați, ci îngrijiți cumva, tratați uman, după cum și Domnul i-a vindecat pe unii. Cu atât mai mult în cazul unor boli mai puțin grave ca lepra, cum este virusul de astăzi, nu este o măsură duhovnicească depărtarea unii de alții și de biserici.