PANDEMIA viruseaza TEOLOGIA? Jean-Claude LARCHET isi schimba la 180 DE GRADE convingerile legate de IMPARTASANIE si se aliniaza CONFORMIST tezelor oficiale ale IZOLARII, prin care se justifica INCHIDEREA BISERICILOR. Intrebari si reflectii CRITICE la acuzatiile bizare si la asa-zisele „explicatii” teologice ale autorului francez

Recent, cunoscutul teolog si filosof Jean-Claude Larchet a acordat un interviu site-ului Orthodoxie.com, intitulat Originea, natura și sensul actualei pandemii, preluat parțial și de siteul Basilica cu titlul:

Valoarea Sfintei Împărtășanii nu stă în modul de administrare, nici a Liturghiei în numărul participanților.

O variantă integrală în română poate fi citită aici.

Interviul a fost scos în evidență de către agenția patriarhală, mai ales pentru afirmațiile lui Larchet despre închiderea bisericilor și despre unele măsuri de schimbare a modului de administrare/primire a Euharistiei. De departe, cel mai tare surprind opiniile lui Larchet despre Sfânta Împărtășanie, acesta considerând că bisericile pot face iconomie pentru cei slabi în credință și pot recurge inclusiv la linguriță de unică folosință sau la dezinfectarea acesteia, așa cum procedează Biserica Rusă. Larchet reia inclusiv referința la o notă de subsol a Sfântului Nicodim la Pidalion, unde se pomenește despre o practică aparte de împărtășire a celor bolnavi de molimă, însă într-un mod destul de vag – fără a sublinia suficient că practica era destinată împărtășirii celor bolnavi, fără a viza schimbarea rânduielii euharistice pentru toți membrii Bisericii, așa cum se procedează acum.

Dar ceea ce șochează este distanța de la cer la pământ dintre Larchet din 2020 și Larchet din 2009, din timpul altei pandemii decretate de OMS, atunci de gripă „porcină” (sau fake-pandemii, așa cum avea să se dovedească destul de repede), care protesta ferm, categoric, față de ideea renunțării la lingurița comună euharistică, în contextul respectiv. Pe atunci, astfel de idei erau denunțate de Larchet drept: „cuvinte şi atitudini care atacă inima credinţei noastre”.  Ce s-a întâmplat din 2009 până în 2020? Cum de au devenit idei care în 2009 atacau inima credinței simple practici rezonabile de iconomie liturgică? Un teolog cu statura sa ar fi trebuit să explice, cel puțin, de unde această diferență de viziune.

De asemenea, surprinde felul în care Larchet minimalizează problema închiderii bisericilor. El etichetează pe cei care au denunțat aceste măsuri drept persecuție ca fiind nimic mai puțin „extremiști” care aderă la „teorii ale conspirației”.

Așadar, pentru Larchet, persecuția pare a se reduce doar la acea situație în care creștinilor li se cere să adore un alt dumnezeu. Dar, folosind această definiție, e clar că Biserica sub regimul comunist nu a fost persecutată. Comuniștii nu au cerut creștinilor să se închine la alt dumnezeu; ba, constituțiile socialiste protejau libertatea religioasă.

Ceea ce trebuie remarcat este că problema persecuției nu e așa simplă cum pare. Sigur, au existat persecuțiile din primele secole creștine, în care creștinii erau forțați să adere la cultul public al zeilor și al împăratului. Dar, chiar și atunci, cineva ar putea spune că acela era modelul cultural: pur și simplu romanii nu puteau înțelege ideea unui unic Dumnezeu și nu puteau înțelege altfel decât o sfidare la adresa autorității de stat respingerea, de către creștini, a divinizării împăratului. Adică, o neînțelegere.

În fine, strict tehnic vorbind, diagnoza situației e greșită, măcar pentru că da, oficial și asumat, libertatea religioasă chiar este restricționată sever, iar uneori grav. Oamenilor li s-a interzis sub orice formă, inclusiv adaptată contextului, participarea la slujbe, sau, la noi, chiar și la cimitir, iar în Grecia chiar si Sfintele Liturghii fără credincioși au fost interzise cu desăvârșire, cu excepția Săptămânii Mari și a Paștilor. A spune că acestea nu sunt măsuri de persecuție pentru că nu li s-a cerut creștinilor să se închine unui alt dumnezeu frizează sofismul. În astfel de situații, la un prim nivel al discuției, nu contează intenția din spatele acestor decizii, ci restricția ca atare, interdicția, precum și sancționarea celor care se abat, credincioși sau clerici. Cum privim, cum evaluăm aceste măsuri? Le privim ca lucruri neutre? Există însă ceva perfect neutru și obiectiv pe această lume? Un filosof teolog ca Larchet ar trebui să știe mai bine. De ce, de pildă, în Grecia s-a interzis total slujirea în biserică? Grecia e departe de ce se întâmplă în Spania sau Italia, departe chiar și de alte țări europene mediu afectate. Cu siguranță e departe de Suedia, ca număr de infectați și de morți, iar în Suedia adunările în biserici nu au fost interzise.

Așadar, o primă datorie din partea unui filosof teolog ar fi evaluarea critică a răspunsului la pandemie. Cineva, poate chiar Larchet, ar putea obiecta: cum poate un filosof teolog să evalueze critic o chestiune ce ține de medicină? Păi, dacă acelasi TEOLOG Larchet a putut scrie despre internet o carte critică (foarte bună, apropo), cu siguranță poate să o facă și pe un domeniu ce nu e strict medical, ci ține mai mult de sănătatea publică și de biopolitică. Nu trebuie să fii IT-ist ca să scrii – și încă critic – despre internet. Nu trebuie să fii medic sau epidemiolog pentru a evalua critic modul în care e definit riscul pandemic și cum este elaborat răspunsul socio-cultural la acesta.

În plus, răspunsul la pandemie NU are cum să fie un răspuns pur obiectiv, științific, neutru. Răspunsul la pandemie este, în primul rând, unul CULTURAL. El reflectă tiparul cultural, valorile și atitudine dominante ale societății. El poate reflecta, fără îndoială, și concepțiile și ideologiile grupurilor dominante din sferele decidenților și influențatorilor măsurilor de combatere a pandemiei. Așa cum remarca Larchet în acest interviu, în societatea creștină pre-modernă, oamenii, pe timp de pandemie, apelau la Dumnezeu, la ajutorul sfinților. Evident, nu mai e cazul acum. La fel de evident, acest lucru se răsfrânge asupra modului în care sunt percepuți creștinii, ritualurile lor, bisericile lor și cum sunt vizați de măsurile de carantinare. Din păcate, toate aceste nuanțe lipsesc complet din interviu, Larchet rezumându-se în a prelua teza dominantă (dar contestată puternic, pe cifre și fapte, de numeroși oameni de știință, gânditori, publiciști) a unei pandemii comparabile numai cu cele din vechime și a unor măsuri care sunt luate ca de la sine înțelese în acest context.

O altă cugetare îndoielnică a lui Larchet este legată de „valoarea Liturghiei”. Zice teologul francez:

Atrage atenția aici atitudinea polemică față de Zizioulas. Doar pentru că acesta din urmă exagerează în sensul doctrinei personaliste, Larchet exagerează în sens opus, făcând din Sfânta Liturghie un ritual abstract și esențializat, decupat total de orice dimensiune personală și comunitară. Dacă o singură Liturghie are „aceeași forță” pentru întreg universul, atunci de ce se ține în toate comunitățile de credincioși și de ce un creștin care lipsește trei duminici la rând de la adunare euharistică ar fi, potrivit canoanelor, deja apostat? Nu cumva pentru că, totuși, Biserica este TRUPUL lui Hristos, și, prin urmare, rațiunea de a fi a Sfintei Liturghii este ȘI una obștească, ce are ca scop UNIREA cu Hristos? Cum își păstrează Biserica trăsătura de sobornicitate, dacă adunarea nu are loc și dacă credincioșii nu sunt prezenți la actul liturgic? Cum ne unim cu Hristos dacă suntem absenți atunci când preotul spune: cu credință și cu dragoste să vă apropiați?… Printr-o astfel de logică, Liturghia este separată de împărtășire și de participarea credincioșilor, devenind un fel de formulă ritualică validă în sine. Într-o astfel de accepție, sigur că restricțiile aplicate Bisericii nu mai par a fi atât de importante. Se poate și fără – cam acesta este mesajul lui Larchet…

Dar mai este un aspect interesant care arată șubrezenia abordării lui Larchet. Diavolul, ne spune teologul francez, e implicat direct în boală și în transmiterea ei.

Respingând polemic ideea unui Dumnezeu pedepsitor, Larchet încearcă să rezolve dilemele teologice explicând că avansul răului ține de liberul arbitru al omului și de acțiunea diavolului. Dar aceasta Îl exclude cumva pe Dumnezeu din explicație – El nu mai este Cel care îngăduie pedagogic un rău, ci mai degrabă Cel care contemplă răul făcut de și în creația Sa. De asemenea, nu se regăsește în această explicare a răului nici ideea de părăsire, uneori pedagogică, alteori chenotică, de către Dumnezeu. În orice caz, efectul paradoxal al demolării imaginii unui Dumnezeu pedepsitor, pentru că, așa cum spune, Dumnezeu e un Tată pentru copiii săi, oamenii, ajunge să fie un Dumnezeu absent, pasiv, neputincios sau retras din lume (precum în deism), un Tată care-și lasă copiii să se îmbolnăvească și să ajungă să-și facă tot felul de rele, la nivel de întreagă creație, de întreagă umanitate, pur și simplu… în virtutea liberului lor arbitru.

Și, câteva paragrafe mai jos:

Așadar, Larchet spune clar: boala coronavirusului, ceea ce se întâmplă acum, NU este un fenomen natural, este o acțiune a diavolului care speculează greșelile oamenilor. În aceste condiții, devine inexplicabil de ce diavolul este exclus total din discuție pe planul percepției riscului pandemic, al modului în care este prezentată această boală, precum și din agenda aplicată drept „remediu”. Oare acest diavol care reușește să fie un atât de eficient… conspirator al bolii (asta nu mai înseamnă… EXTREMISM, nu-i așa?), este, pentru Larchet, un total incompetent în a sugera oamenilor remedii mai toxice decât boala sau în a anima chiar și adversari ai creștinismului sau pur și simplu sociopați doritori de control și disciplinare absolute? Se descurcă mai bine diavolul cu virușii, celulele, sistemul imunitar, decât o face cu planurile oamenilor certați cu Dumnezeu? Oare nefârtatul, dacă admitem că are o miză în a răspândi boala, nu ar avea o miză și mai mare în agravarea stării umanității, inclusiv prin sugerarea unor măsuri contestabile de limitare a bolii, inclusiv – sau, mai cu seamă – prin închiderea bisericilor?

Nu am vrea să fim greșit înțeleși. Suntem vechi cititori ai teologului francez; acesta era un reper pentru noi în multe privințe. Cu atât mai mare este durerea pe care am resimțit-o citind opiniile sale, chiar dacă în text am păstrat un ton mai detașat. Mai mult ca oricând, în aceste zile este o mare nevoie de luciditate, de gândire critică (în sens de discernământ), de simțământ profetic. Să vezi cum marile repere aderă atât de facil la o gândire conformistă, ciuntită, contradictorie, este nu doar dezamăgitor, este și puțin înfricoșător: căci îți dă sentimentul că suntem pe cont propriu. Dacă ne poticnim ziua în amiaza mare, adică atunci când, totuși, multe lucruri sunt la vedere, ce vom face când va veni noaptea marilor încercări?

Legaturi: