CAT DE BUNE SUNT DESENELE ANIMATE “LA MODA” PENTRU COPII?

29-06-2011 5 minute Sublinieri

Desenele animate sunt asociate, de cele mai multe ori, cu perioada copilariei, cu acea perioada in care fiecare dintre noi se putea bucura de o lume frumoasa, de o lume mai buna si mai curata. Oprindu-ma adesea asupra multora dintre desenele actuale, am ajuns sa imi pun insa intrebarea: Cata copilarie mai exista / mai regasim in desenele animate de astazi?

Desenele animate, ecou al starii launtrice

Desenele animate sunt realizate de “cei mari”, pentru “cei mici”. Cei mari insa, “mari” mai mult cu varsta, decat cu mintea si cu inima, au pierdut curatia si bucuria simpla a copiilor, ajungand sa creeze desene animate potrivit starii lor launtrice.

De aici pot rezulta mai multe neajunsuri, cel mai periculos dintre toate parandu-mi-se a fi insa acela ca, prin realizarea de noi desene animate, “cei mari” pot schimba mintea “celor mici” potrivit dorintelor, patimilor si poftelor lor.

Astfel, cele mai multe dintre desenele animate actuale pot fi vazute si de adolescenti si oameni mari, in acestea aparand adesea lucruri greu de inteles pentru mintea unui copil mic. In desenele animate actuale s-au strecurat, constient sau nu, aproape toate patimile societatii actuale, pe care un copil, de unul singur, nu le-ar percepe prea usor.

Desenele animate actuale infatiseaza o lumea rea, diabolica si in stare dezintegrare morala. Tehnologia, setea de putere, violenta si trupescul constituie ingrediente indispensabile pentru desenele animate actuale. Datorita acestora, copiii ajung predispusi spre violenta si insensibili la durerea celor de aproape.

Pentru influenta lor puternica asupra copiilor, desenele animate au ajuns sa fie vazute drept o “noua putere” a lumii, cele mai multe acestea fiind realizate in baza a nenumarate studii si cercetari, ele insumand mai multe mijloace prin care se transmit mesajele subliminale.

Comportamentul copiilor este puternic influentat de lucrurile cu care acestia isi hranesc mintea, de cele mai multe ori, imaginatia detronand cu succes realitatea. Copiii renunta la a mai fi copii, preferand sa faca pe durii, intr-o lume a violentei si a luptei pentru putere. Pentru aceasta, personajele fictive din desenele animate devin adesea, pentru copii, adevarati idoli si modele de urmat.

(…)

Desenele animate, in cautarea copilariei pierdute / furate

In virturea puterii pe care inca o au, prin curatenia si simplitatea lor, desenelor vechi ar trebui sa li se dea sansa de a reinvia o copilarie pe care nu o mai avem, pierduta sau furata. Desenele animate vechi erau insotite intotdeauna de mult joc. Astfel, inainte sau dupa fiecare episod de desene animate, copiii petreceau ore intregi in aer liber, impreuna cu ceilalti copii, jucand fel de fel de jocuri. Acele desene animate nu afectau negativ comportamentul social al copiilor.

Desenele animate actuale au pierdut insa legatura cu viata reala, jocul in aer liber aparand ca “lipsit de gust”, inaintea copilului care si-a hranit mintea cu o portie de desene animate cu roboti si violenta. Iar daca jocul inca exista, el s-a denaturat intr-atat de mult, incat a devenit mai mult “o lupta de strada, la categoria mica”.

Viteza, care caracterizeaza societatea contemporana, s-a strecurat vicleneste si in pedagogia copiilor. Astfel, nemaintelegand rosturile de baza ale familiei, multi dintre parinti isi doresc ca cei mici sa creasca rapid, nedandu-si seama ca ii lipsesc pe acestia de zestrea inestimabila a copilariei. La randul lor, si majoritatea copiilor isi doresc sa ajunga cat mai repede maturi, nedandu-si seama ca astfel se lipsesc de una dintre cele mai minunate si odihnitoare perioade din viata lor.

Cum sa mai fie copiii copii, cand parintii lor au uitat ce inseamna sa mai fii copil. Pentru ca cei mici sa poata creste sanatos, nesarind nici una dintre etapele maturizarii lor, parintii trebuie sa redevina copii.

Deci, pentru a putea fi alaturi de cei mici insa, parintii trebuie ca mai intai sa-si redescopere propria copilarie, pe care au dat-o uitarii. In cazul in care unii parinti nu au avut o copilarie vrednica de adus aminte, nu cred ca este tarziu ca ei sa inceapa acum, la maturitate, sa isi traiasca acea copilarie pe care nu au avut-o niciodata.

Teodor Danalache

Numeroase studii psihologice si sociologice ne fac tot mai evident ca ceea ce vad copiii in desenele animate preiau apoi in comportamentul lor de zi cu zi. Creste constant violenta in scoli, pe strada, in familie, comunicarea calma pierde tot mai mult teren.

Cu toate acestea, producatorii acestor filme nu prea dau semne de responsabilitate: “Care-i problema? Nu vedeti ca binele si personajele pozitive inving totdeauna?

Adevarat. O mare eroare este insa aceea ca in desenele animate (si-n film, in general) raul este invins tot prin rau. Binele este servit prin violenta si se creeaza ideea falsa ca aceasta e singura solutie.

[…]

Personaje bune, personaje rele

Oare ati observat ca personajul pozitiv cand intra in lupta se transforma si devine la fel de urat si fioros ca cel negativ? Deopotriva personajele bune si rele capata puteri noi, le cresc arme in locul bratelor, arunca flacari si bombe, ingheata, incendiaza, lichefiaza, pietrifica, bat, lovesc, darama, distrug cladiri sau orase intregi; victimele colaterale nu conteaza si asa mai departe.

Oare un copil cum va mai putea face diferenta intre aceste personaje? Va spun eu: n-o face! Iti poate relata care personaj face parte din care tabara (a binelui sau a raului), dar ca modalitate de comportament nu-i va deosebi. La randul lui, copilul, chiar foarte bine intentionat, va putea alege o cale total gresita in scopul de a face o fapta buna.

Intr-un final, va fi foarte greu pentru el sa faca o distinctie intre bine si rau. Rezultatul este nervozitatea crescuta si inclinatia copilului spre a-si rezolva problemele prin violenta, in detrimentul comunicarii verbale, calme, elaborate si al gandirii analitice. Asa ca, desi in poveste binele invinge, calea pe care o urmeaza e gresita si, intr-un final, rezultatul e dezastruos pentru echilibrul psihic al copilului.

Pacea, linistea, frumusetea, adevarul, intelepciunea, diplomatia in rezolvarea conflictelor, dragostea fata de cei din jur, ar putea fi la fel de bine subiecte de desene animate la cat de inventivi si creativi sunt cei care le fac, dar acestea nu sunt atat de spectaculoase, deci nu sunt vandabile.

Copiii sunt victimele strategiilor de marketing ale companiilor producatoare de filme de desene animate. Acestea promoveaza violenta ca spectacol pentru ca aceasta descarca adrenalina, mentine atentia treaza si, in consecinta, se vinde bine.

Dar astfel, din pacate, binele nu prospera, ci invinge, invinge prin lupta, iar acesta e un lucru cat se poate de nefast pentru psihicul in formare al copilului.

Posturile destinate copiilor sunt în topul mediilor violente, potrivit unui studiu al Unicef.

Pentru a fi liniste in casa, parintii isi parcheaza copiii la tv.

Emisiunile de desene animate conţin, în medie, de două ori mai multe scene de violenţă faţă de cele generaliste, arată un studiu Unicef- ”Reprezentarea violenţei televizuale şi protecţia copilului” – realizat de Centrul de Studii Media şi Noi Tehnologii de Comunicare de la Universitatea din Bucureşti. Astfel, dacă în cazul televiziunilor generaliste, ca TVR 1 şi PRO TV, media actelor de violenţă dintr-o oră de emisie este de 9 până la 23,4, în ceea ce priveşte canalele de desene animate media e de 20 până la 37, valoarea maximă fiind înregistrată de postul Jetix.

Specialiştii în psihologia copilului spun că desenele animate, contrar opiniei generale a părinţilor, au efecte dăunătoare asupra micuţilor.

Îi învaţă pe copii că violenţa este o soluţie în rezolvarea problemelor, ceea ce e foarte periculos pentru cei mici; în plus, ei interiorizează imaginile negative şi se încarcă cu agresivitate de la desene, stare ce rămâne la nivelul subconştientului şi reapare noaptea, creându-le insomnii şi coşmaruri”, spune psihologul Daniela Gheorghe. Mai mult, ea explică şi faptul că cei mici intră în pielea personajelor din desene animate şi trăiesc într-o lume ireală. Psihologul povesteşte că, de exemplu, a avut la terapie un copil de patru ani care trecea printr-o perioadă de doliu, cu depresie, deşi familia nu avusese nici un deces în familie, motivul fiind doar moartea personajului de desene animate Scooby Doo.

Copilul nu are capacitatea de a filtra şi, fără educaţia părinţilor, el ia violenţa ca pe o soluţie de a obţine puterea; de aceea, desenele animate trebuie sortate şi explicate, mai mult, părinţii trebuie să vorbească cu copilul să vadă ce a înţeles din ce a văzut şi să îl înveţe să devină un consumator de desene nonviolente”, explică psihologul. De altfel, şi Edmond McLoughney, reprezentantul Unicef în România, a spus că “cea mai mare parte a responsabilităţii de a feri copiii de astfel de violenţe televizate cade pe umerii familiei, ce trebuie să-şi dea seama de efectele violenţei asupra unei minţi tinere”. Specialiştii prezenţi la lansarea studiului au concluzionat că este nevoie de programe de educaţie parentală, pentru că, deşi se spune că meseria de părinte e născută, ea se şi învaţă.

Studiul, care a monitorizat timp de o săptămână şase posturi generaliste, două de ştiri şi trei de desene animate, a mai relevat că PRO TV şi Jetix difuzează cel mai mare număr de acte de violenţă într-o oră de emisie, în timp ce OTV este campion la cea mai mare durată a actelor de violenţă în 60 de minute de transmisie. Pe tipuri de violenţă, cea mai frecventă formă la tv este cea verbală, 44%, urmată de cea fizică (33,6%), psihologică (9%), economică (8,4%), socială (4,1%) şi sexuală (1%).

***


Cuviosul Paisie Aghioritul:

“Odata, pe cand ma aflam la Suroti, au venit la mie doi soti, care aveau probleme cu copilul lor in varsta de cinci ani. Mi-au spus despre el ca este demonizat, insa eu le-am raspuns ca este rusine ca ei sa-l numeasca astfel pe copilul lor si ca nu au acest drept. Apoi ei mi-au povestit cum copilul lor facea adeseori niste miscari spasmodice si scotea niste strigate ciudate si ca, in general, comportarea lui era rece fata de ei. Atunci eu le-am spus urmatoarele:

Pentru inceput veti inchide televizorul, deoarece copilul vostru isi petrece timpul in fata lui. Apoi il veti trimite la o gradinita. La amiaza, cand va veti intoarce de la munca, nu veti manca si va veti culca, lasand copilul iarasi la televizor, ci va veti ocupa mai mult de el, aratandu-i dragostea care ii lipseste“.

Pana atunci parintii lui plecau dimineata la lucru, lasandu-si copilul in casa in fata televizorului. Nu se ocupau deloc de el, nici chiar atunci cand veneau acasa. Toate acestea au creat urmarile pe care vi le-am aratat. Nu au trecut insa trei luni si parintii aceia m-au instiintat ca baietelul lor a revenit la un comportament normal”.

(din Cuviosul Paisie Aghioritul, Marturii ale inchinatorilor, de Nicolae Zurnazoglu, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2006)

Legaturi:


Categorii

Educatie, Pagini Ortodoxe, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Razboiul impotriva familiei / vietii/ copiilor

Etichete (taguri)

, , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

17 Commentarii la “CAT DE BUNE SUNT DESENELE ANIMATE “LA MODA” PENTRU COPII?

  1. Pe la şcoli sunt mulţi copii cu cearcăne care adorm în bănci. La propriu. Nu e mare lucru să afli ce au…

  2. De adormit parca nici nu e asa grav, dar sa-i vezi cand isi dezlantuie violenta acumulata in timpul orelor petrecute la aceste desene si la jocurile de pe calculator!

  3. De mult timp am remarcat violenta din desene animate si cred ca nu intamplator este inserata. Cred ca este o politica bine gandita, pentru stricarea intregii societati prin promovarea violentei, desfranarii, mediocritatii. Cine vrea sa isi creasca copiii fara a-i expune unor astfel de influente, are totusi la indemana o multime de alte optiuni prin filmele si desenele pentru copii realizate mai demult (si nu numai cele vechi) si care sunt chiar foarte frumoase. Exista casete, dvd-uri, si cd-uri peste tot cu acestea. Responsabilitate doar sa fie. Dar din pacate, din cauza stresului si altor necazuri, sunt parinti care neglijeaza aspectul acesta, al grijei pentru educatia propriilor copii. Si foarte rau fac, mai tarziu vor vedea roadele acestei neglijente. Prea tarziu din pacate.

  4. ROLUL MEDIULUI ÎN DEZVOLTAREA STRUCTURALĂ A CREIERULUI. Cercetările arată că experienţa mediului în care creşte copilul joacă un rol esenţial în dezvoltarea structurală a cortexului. „Ceea ce face copilul în fiecare zi, modul în care gândeşte, felul în care comunică, ceea ce învaţă, stimulii care îi atrag atenţia, toate acestea au puterea de a-i modifica structura creierului. Nu numai că schimbă modul în care creierul este folosit (schimbări funcţionale), dar cauzează, de asemenea, şi modificări structurale în sistemele traseelor neuronale” .
    Aşadar, în cazul în care copiii îşi schimbă modul de folosire a creierului, sinapsele corticale se rearanjează corespunzător. Cu cât sunt folosite mai mult anumite forme de răspuns (la o anumită activitate ce durează o mare parte a zilei), cu atât creierul va fi mai puţin flexibil pentru a răspunde în alte moduri, rămânând astfel nedezvoltate structurile neuronale ce corespund altor tipuri de activitate. „Dacă un copil alocă o parte semnificativă din timpul fiecărei zile pentru o anumită activitate, afirmă J. Healy, atunci se vor construi conexiunile pentru acest tip de activitate, însă configurarea altor conexiuni va fi dezavantajată. O privare de stimuli corespunzători va avea consecinţe dramatice asupra minţii tinere uşor maleabile. Există o perioadă optimă când organismul este pregătit să se ocupe de un anumit tip de stimul, spune dr. Jane Bernstein. Când însă aceşti stimuli nu apar în perioada critică, atunci este foarte probabil ca structurile creierului care îi procesează, nefuncţionând, să nu se dezvolte, ci să se atrofieze” .
    Auzind că un mediu bogat în stimuli favorizează creşterea normală a creierului, numeroşi părinţi decorează exagerat camerele copiilor (obiecte, jucării, culori vii şi ţipătoare), le oferă multă muzică, TV sau alte provocări care să-i stimuleze. Un astfel de cadru nu numai că nu ajută, ci poate chiar inhiba mintea copilului. Când vorbesc de un mediu bogat în stimuli, cercetătorii înţeleg însă acel mediu care poate să-i asigure copilului o experienţă complexă a realităţii, acea lume din jurul acestuia care să-i poată provoca interesul şi imaginaţia.
    Cercetările arată că mediul în care trăieşte copilul nu trebuie să fie unul agitat, construit artificial, ci, mai curând, unul liniştit. Trebuie avut în vedere că, pentru dezvoltarea creierului, este importantă, nu atât activitatea exterioară, cât intensitatea proceselor interioare, reflexive, vorbirea cu sine însuşi despre uimitoarea lume care-l înconjoară.
    Un alt factor necesar dezvoltării creierului este experienţa cuvântului in dialogul cu proprii părinţi. Aceştia constituie cea mai buna călăuză pe care copilul o poate avea pentru a înţelege lumea înconjurătoare si pentru a-şi dezvolta mintea. Dialogul cu aceştia, cuvântul rostit rar, explicat cu răbdare si dragoste de către părinţi, ocupă, după ultimele cercetări, rolul cel mai important în configurarea reţelelor neuronale, mai mult decât oricare experienţă.
    O altă condiţie necesară dezvoltării normale a creierului este implicarea şi participarea activă a copilului la existenţa sau experienţa cotidiană. Neuropsihologii au constatat faptul ca interacţiunea activă cu mediul, atât la nivelul fizic al atingeri şi jocului, cât şi la cel psihologic al reflecţiei şi imaginaţiei, este esenţială pentru dezvoltarea normală a cortexului.
    Televiziunea, din perspectiva descrisa anterior, nu poate fi considerată propice pentru edificarea structurilor neuronale caracteristice unui creier normal, ci, dimpotrivă, poate fi văzută ca un mediu ce împiedică sau reprimă o evoluţie firească. Copilul în faţa televizorului nu are parte de experienţa obişnuită a limbajului, de stimularea dialogică a gândirii şi reflexiei pe care părinţii, bunicii sau mediul uman, în general, le oferă. Stimulii vizuali şi auditivi percepuţi în faţa micului ecran sunt atât de agresivi, se succed cu asemenea rapiditate, încât depăşesc capacitatea creierului de a-i controla. Efectul inevitabil va fi inhibarea unor importante procese mentale.
    Copiii se obişnuiesc de la televizor să nu mai dorească să înţeleagă ce se întâmplă în lumea care-i înconjoară. Se mulţumesc doar cu senzaţiile . Experienţa vizionării TV nu este una a spaţiului şi a timpului real, a distanţelor şi a duratelor reale, ci a unora virtuale, sugerate sau doar simulate in interiorul lumii televizualului. Copilului ii lipseşte posibilitatea cunoaşterii prin atingerea şi manipularea fizică a materialelor, una dintre condiţiile desfăşurării procesului de cunoaştere şi prin urmare, de structurare a traseelor neuronale. Prin televizor cei mici sunt lipsiţi de liniştea şi răgazul necesare dezvoltării mecanismelor limbajului intern şi ale gândirii reflexive.
    A-i învăţa pe copii cu televizorul şi a cultiva acest obicei în viaţa noastră înseamnă, de fapt, a modela nişte structuri neuronale care determină cortexul să răspundă la provocările realităţii potrivit tipului de experienţă propus de vizionarea televizorului; înseamnă să învăţăm creierul cu atitudinea pasivă, să-l facem dependent de “plăcerea facilă a ecranului video”, să “îi slăbim abilităţile mentale” obişnuindu-l să nu reflecteze, să nu gândească realitatea, să nu dialogheze sau să nu se concentreze cu atenţie la problemele pe care le întâmpină. Astfel, uitatul la TV nu va constitui numai o obişnuinţă cotidiană, ci se va cristaliza într-o structură corticală care va influienţa semnificativ întregul orizont de conştiinţă şi existenţă a telespectatorului.
    În urmă cu mai bine de 70 de ani, când se discuta despre „binefacerile” cinematografiei în educaţie şi învăţământ, marele pedagog şi vizionar, Vasile Băncilă trăgea un semnal de alarmă în privinţa efectului excesului de imagini asupra imaginaţiei, cuvintele lui profetice fiind mai mult decât actuale în ceea ce priveşte televizualul: „Excesul de imagini poate obosi imaginaţia sau să o îndepărteze, fiindcă sufletul rămâne să se mulţumească numai cu imagini. În acel moment, omul a devenit o fiinţă exterioristă, care-şi caută viaţa în afară, în noi şi iarăşi noi excitaţii. El a pierdut resortul creaţiei interne şi devine un cerşetor de senzaţii şi imagini, nostalgic după altceva şi aproape veşnic plictisit, fiindcă nu mai poate adăuga de la el nimic… Este tocmai imaginea omului actual, a omului modern” .

  5. Ce se întâmplă, de fapt? Una dintre explicaţiile pe care ni le dau cercetătorii este următoarea: atunci când copiii văd ceva la televizor, caută în mod instinctiv să înţeleagă, dar viteza de desfăşurare a acţiuni, bombardamentul de imagini şi informaţii fac imposibilă înţelegerea şi adâncirea celor văzute . Mintea copilului, repetând în mod frecvent această experienţă, de a nu putea să înţeleagă conţinutul mesajului transmis, învaţă că nu i se cere sau nu se aşteaptă de la ea să prindă înţelesul la ceea ce se întâmplă pe micul ecran. această deprindere, transferându-se mai târziu în experienţa cotidiană, şcolară sau extraşcolară, îl va face pe copil să se mulţumească doar cu percepţia vizuală, emoţională sau senzorială a lucrurilor, fără a mai face efortul înţelegerii lor. Înţelegerea, gândirea ajung să fie lucruri prea dificile, enervante şi plictisitoare, mai simplu fiind să te mulţumeşti cu imaginile şi cu senzaţiile pe care acestea le provoacă sau cu distracţia pe care o presupune vizionarea. ,,Cercetătorii găsesc că elevii cei mai buni sunt aceia care tind să se uite mai puţin la televizor. Mai mult decât atât, cu cât timpul dedicat vizionării creşte, cu atât rezultatele şi performanţele şcolare sunt mai slabe.
    ,,Una dintre cele mai importante acuzaţii care se aduc privitului la televizor, observă J. Healy, este aceea că privează copilul de posibilitatea de a învăţa să-şi creeze în minte propriile imagini. Când cititorii slabi sau cei care întâmpină dificultăţi în exprimare, ascultă sau citesc cuvinte, întâmpină greutăţi în a şi le reprezenta în minte printr-un proces imaginativ”. Toate cercetările arată că, pe măsură ce copii se obişnuiesc mai mult cu imaginile venite din exterior (de la TV), care prin mulţimea şi intensitatea lor pot copleşi mintea, cu atât ei devin mai puţin capabili să-şi creeze propriile imagini sau scenarii mentale.
    Se constată că acei copii cărora le place să asculte poveşti sau să citească au capacitatea de a continua, îmbogăţi şi chiar recrea imaginativ poveştile auzite sau lecturate.
    DEFICIT DE ATENŢIE ŞI HIPERACTIVITATE ADHD – Attention Deficit with or without Hyperactivity Disorder (Deficit de atenţie cu sau fără hiperactivitate) – este boala de care, după unele statistici realizate în America în anul 1986, suferă mai mult de o treime dintre copiii americani. În unele clase, mai mult de jumătate dintre copii sunt diagnosticaţi ca hiperactivi.’
    Situaţia nu este proprie numai Americii. Rapoarte ale cercetătorilor din Anglia, Franţa, Finlanda etc. indică, de asemenea, o creştere fără precedent a acestor probleme. Un psihopedagog de la Institutul de Studii ale Educaţiei din Bucureşti mărturiseşte că şi în România situaţia se înrăutăţeşte vizibil cu fiecare an. Singura diferenţă este că aici nu cercetează nimeni care este starea învăţământului, efectele reformelor din educaţie şi, evident, ale impactului culturii video, TV, computer. În câţiva ani, dacă se continuă la fel, probabil, vom ajunge şi noi în situaţia ca jumătate din copii să aibă probleme la învăţare, în urmărirea cu atenţie, suferind de sindroamele LD – Learning disabilities (incapacităţi de învăţare) şi ADHD.
    Hiperactivitatea presupune o continuă agitaţie sau o „zbânţuială” a persoanei respective, o uşoară stare de tensiune sau nervozitate care adesea poate fi vizualizată prin mişcarea mâinilor sau a picioarelor. Hiperactivitatea este, de fapt, cauza impulsivităţii şi a irascibilităţii excesive, a lipsei de control interior. Ea este considerată a fi principala cauză a comportamentului impulsiv la adulţi. În general, „ADHD este, în mod statistic, legat de delicvenţă şi de comportamentul antisocial” .
    „Efectul acestei manipulări planificate şi atente – arată J. Healy- îl constituie separarea răspunsului natural al creierului de cel al trupului, deoarece, în timp ce atenţia mentală a telespectatorului este în alertă, nu este necesar ca persoana să reacţioneze şi fizic. Spre exemplu, creierul înregistrează mişcările bruşte ale camerei video (sau actele de violenţă prezentate), răspunzând la acest stimul din punct de vedere psihic sau neurologic ca la un pericol real. Concomitent însă, tensiunea nu poate fi eliberată prin răspunsul fizic fiindcă nu este nevoie de aceasta. Cercetătorii apreciază că această excitare nervoasă în faţa unui pericol iminent, care nu a fost descărcată printr-un răspuns fizic (prin participarea, mişcarea corpului), conduce automat la creşterea hiperactivităţii, irascibilităţii şi frustrării” .
    Este recunoscut faptul că această acţiune înainte şi înapoi este o cauză majoră a hiperactivităţii, mişcare rapidă fără scop, ca şi cum ar fi stimulată de electricitate. Energia, tensiunea nervoasă produsă de imagini, dar nedescărcată fizic, este înmagazinată. Apoi, când aparatul este închis, are loc explozia manifestându-se în exterior prin crize ale lipsei de sens, reacţii haotice, activitate accelerată. Am observat acest lucru de nenumărate ori la copii. Sunt cuminţi când se uită la televizor, după care devin hiperactivi, iritabili şi frustraţi.. Cu toate că nu există o definiţie deplin recunoscută a ADHD-ului, majoritatea medicilor şi profesorilor găsesc proprii acestei boli următoarele comportamente:
    – neputinţa de a duce la bun sfârşit activitatea începută;
    – incapacitatea de a asculta şi de a urmării;
    – dificultatea de a sta concentrat sau conectat la o activitate;
    – a acţiona înainte de a gândi;
    – alternarea rapidă a unei activităţi cu alta;
    – dificultatea organizării şi planificării acţiunilor;
    – dificultatea de a-şi aştepta rândul.*
    Dacă la copii afecţiunea îngrijorează mai cu seamă datorită problemelor pe care aceştia le întâmpină în procesul de învăţare sau în alte activităţi extraşcolare, pentru tinerii şi adulţii noilor generaţii, consecinţele devin mult mai grave. Scăderea atenţiei, a concentrării, lipsa răbdării, a tenacităţii şi, cum vom vedea, a motivaţiei sunt caracteristicile ADHD-ului ce influenţează întreaga existenţă a omului modern. Insucces profesional, instabilitate în alegerea obiectivelor, relaţii personale şi comunitare superficiale, irascibilitate crescută, complexul lipsei de performanţă sunt doar câteva dintre semnificative urmări ale acestei afecţiuni, care se anunţă ca fiind una dintre cele mai importante maladii ale secolului al XXI-lea.
    Ce se întâmplă, de fapt? În ce constă extraordinara putere de captivare a atenţiei pe care o manifestă televiziunea?
    În anul 1986, Byron Reews de la Universitatea din Stanfort, Esther Thorson de la Universitatea din Missouri şi colegii lor au încercat să afle care este mecanismul sau modul în care televizorul captează atenţia. Ei au constatat că formal feathures, ce caracterizează oricare emisiune TV (tăieturi de plan, rotiri ale camerei de filmat, zgomote bruşte, mişcări rapide ale camerei), au capacitatea de a provoca din partea telespectatorului un răspuns numit reacţie orientată, care are ca efect menţinerea atenţiei fixate asupra ecranului.
    Studiind modul în care variază undele cerebrale în timpul vizionării, cercetătorii au ajuns la concluzia că aceste trucuri stilistice provoacă apariţia unui număr foarte mare de reacţii involuntare care pot duce la orientarea atenţiei prin creşterea semnificaţiei mişcării detectate. Atracţia se pare că se datorează răspunsului biologic de orientare, descris prima oară de Pavlov în anul 1927. Acest răspuns este instinctul vizual sau reacţia auditivă la orice stimul nou sau la un stimul care se manifestă brusc. Prim-planurile care se schimbă brusc, mişcările rapide ale aparatului de filmat ţin în alertă creierul deoarece acestea agresează reflexul de a menţine, în mod anticipat, un control al spaţiului în care ne aflăm, al unei distanţe stabile, date între unii şi ceilalţi. Marea parte a efectelor speciale, prezente pe micul ecran, sunt percepute de creier ca semnale ale unui potenţial pericol.

  6. Un excelent documentar rusesc:”Influenta calculatorului si televizorului asupra copilului”
    http://www.youtube.com/watch?v=qEKqXZQ_WNg

  7. “Cine vrea sa isi creasca copiii fara a-i expune unor astfel de influente, are totusi la indemana o multime de alte optiuni prin filmele si desenele pentru copii realizate mai demult (si nu numai cele vechi) si care sunt chiar foarte frumoase.” E mai uşor să-ţi uiţi copilul în faţa televizorului minţindu-te că îi dai să vadă lucruri bune decât să stai cu el şi să te joci sau să-i citeşti poveşti…

  8. @ Sorin:

    Ce usor judecam pe altii si alunecam pe panta unor judecati rigide si usor extremiste. NU, nu toata lumea “isi uita copilul in fata TV”-ului si nu e o minciuna ca exista si desene animate inocente si bune pentru copii. S-a mai discutat asta si s-a argumentat ca interzicerea totala a accesului la orice fel de “desene” va duce mult mai usor la alunecarea in tentatia “fructului oprit”. Copiilor trebuie sa li se educe gustul, selectandu-li-se lucruri frumoase si discutandu-se cu ei pe marginea a ceea ce vad. Izolarea lor totala nu este o solutie, cel putin pentru cei care traiesc in orase. Asta, desigur, daca vorbim din practica si nu din teorie… facuta altora.

  9. Trebue sa facem diferenta intre vorbirea de rau, judecata aproapelui si osandirea aproapelui. Astfel aici putem citi:

    Vorbirea de rău este să spui despre cineva: „A spus minciuni!” sau „S-a mâniat!” sau „A căzut în desfrânare!” etc. Deja în felul acesta bârfeşti, adică vorbeşti cu păcat despre celălalt, vădeşti cu patimă păcatul lui.

    Judecata înseamnă să spui: „Acela este mincinos, mânios, desfrânat!”. Astfel osândeşti întreaga lui viaţă. Acest păcat este mai greu. Pentru că altceva este să spui: „S-a mâniat” şi altceva este să zici: „Este mânios” şi să tragi concluzia,aşa cum am zis, înfierând întreaga lui viaţă.(…)

    ***

    Asadar a judeca aproapele presupune a emite judecati ce trimit la persoana, adica a spune: “X este asa si pe dincolo“. Iar acest lucru se deosebeste de indreptarea unei judecati asupra unui lucru, pe care o spune fratele nostru, pentru care chiar suntem datori sa raspundem, daca suntem in masura. In viata duhovniceasca sunt unii care sunt mai sporiti decat altii, si care au mai mult discernamant, si este necesar sa impartaseasca si celorlalti din darul pe care l-au primit.

    A spune: “cine sunt eu pentru a corecta pe fratele meu?“, presupune cateodata si a cadea intr-o falsa smerenie, daca vazand gresala lui, tacem. Indreptarea insa trebuie facuta cu smerenie si cu dragoste, altfel are un cu totul alt efect.

    Daca aceia dintre crestini, care au mai mult discernamant decat altii, nu fac acest lucru, atunci nu ar fi posibila cresterea fratilor care sunt la inceput de drum. Si inca, se intampla ca astazi unul sa aibe o judecata gresita, si sa fie corectat de fratele lui, si maine rolurile sa se inverseze, pentru ca toti se intampla sa gresim.

    Asadar suntem datori sa ne ajutam unii pe alti, sa inaintam pe Cale, si nu sa ne lasam in ignoranta.

  10. @Sorin,

    E mai uşor să-ţi uiţi copilul în faţa televizorului minţindu-te că îi dai să vadă lucruri bune decât să stai cu el şi să te joci sau să-i citeşti poveşti…

    nu pot sa le citesc povesti pt. ca nici macar nu am copii. 🙂

  11. Pingback: CUM SA NE CRESTEM COPIII? - N. E. Pestov (I). "Cine este nepasator fata de copiii sai, desi in celelalte este ravnitor, va fi pedepsit aspru pentru acest pacat"
  12. Pingback: CUM SA NE CRESTEM COPIII? - N. E. Pestov (II). Ferirea copiilor de ispitele lumii
  13. Pingback: CUM SA NE CRESTEM COPIII? (IV) Dragostea, discernamantul, cainta si rugaciunea intensa a parintilor - cele mai sigure "metode" de educatie
  14. Pingback: Studii: JOCURILE VIDEO SI DESENELE ANIMATE ne transforma copiii in AGENTI AI VIOLENTEI/ Un nou fenomen in Marea Britanie: RETARD INFANTIL NECAUZAT DE PROBLEME MEDICALE [video] - Recomandari
  15. Pingback: COPIII SI CALCULATORUL – intre necesitate, distractie si DROG PERICULOS -
  16. Pingback: CE JUCARII, JOCURI sau PAPUSI CUMPARAM COPIILOR? Cum si in ce scop se creeaza la copii ATRACTIA PENTRU URAT SI MONSTRUOS si cum sunt invatate fetitele sa se identifice cu femeile “usoare” (efectul “BARBIE”)? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare