CU O SINGURA INIMA, IN TRUPUL LUI HRISTOS. Cand “darurile unuia devin comoara tuturor”… CHEILE CARE NE DESCHID USA ADANCULUI INIMII
Parintele Zaharia despre implinirea Cincizecimii in viata noastra personala si comunitara
Arhimandritul Zaharia Zaharou:
ADÂNCUL INIMII, NOI ENERGII ŞI ADEVĂRATA SMERENIE
Duhul Sfânt a fost dăruit întregului Trup al Bisericii în ziua Cincizecimii, când toţi Apostolii erau adunaţi laolaltă. În limba greacă avem termenul synchorisis, care înseamnă a afla choros-ul, „locul” în care suntem cu toţii împreună, adică Duhul lui Dumnezeu Care pe toţi ne cuprinde. Synchorisis mai înseamnă şi a-i purta pe toţi în inimă, a face tuturor loc în inima noastră, căci, dacă excludem pe cineva, înseamnă că nu ne aflăm cu adevărat în acel choros care este Împărăţia lui Dumnezeu. Din punct de vedere istoric, Duhul Sfânt S-a pogorât peste soborul ucenicilor în ziua Cincizecimii, când se adunaseră „toţi împreună în acelaşi loc“ (Fapte 2, 1), însă încununarea acestui mare praznic dumnezeiesc va fi în ceruri, unde într-o bună zi ne vom uni deplin cu toţi semenii noştri.
Citim în Cartea Apocalipsei că sfinţii aşteaptă sub jertfelnicul lui Dumnezeu cu nădejde şi poate cu o umbră de nemulţumire:
Insă, spre folosul nostru, Dumnezeu a rânduit un sfârşit mai bun decât acesta, după cum vedem în Epistola către Evrei:
„Şi toţi aceştia [toţi cei mântuiţi de la întemeierea lumii], mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea“ (Evr. 11, 39-40).
Apostolul ne dă de înţeles că deşi sfinţii au săvârşit dreptate şi au dobândit biruinţa, iar mucenicii şi-au vărsat sângele, ei nu au aflat încă desăvârşirea. E ca şi cum ei nu ar fi luat decât o „gustare”, fără a se fi ospătat însă din cina cea din Împărăţia Cerurilor. Dumnezeu a rânduit, cu adevărat, lucruri încă şi mai minunate, căci voieşte ca toţi oamenii să fie părtaşi la marele praznic al iubirii dumnezeieşti, după învierea cea de obşte. Şi tocmai de aceea Duhul lui Dumnezeu a fost dăruit Trupului ca întreg. „Trup ai întocmit” (Evr. 10, 5), zice Scriptura; într-adevăr, Hristos a desăvârşit Trupul Bisericii Sale în istorie, iar în împărăţia Sa El va îmbrăca întregul Trup în desăvârşită slavă. S-ar putea ca noi să fim doar nişte mădulare neînsemnate ale acestui Trup, însă cu toate acestea El ne va face şi pe noi părtaşi la marele praznic al iubirii dumnezeieşti. De aceea nu putem fi invidioşi unii pe alţii, căci Capul împarte tot ce are fiecărui mădular al Trupului Său, de la cel mai însemnat până la cel mai mic dintre ele. Părintele Sofronie ne vorbea despre o întrecere dumnezeiască ce are loc în ceruri: sfinţii vieţuiesc într-o stare de smerenie aşa de binecuvântată încât se bucură să-şi vadă semenii îmbrăcaţi într-o slavă mai mare decât a lor. Aşadar, sfinţii încă aşteaptă plinătatea harului. Inveşmântaţi fiind în straie albe, într-un fel ei prăznuiesc deja, dar sărbătoarea va fi deplină abia atunci când lor li se vor alătura şi toţi ceilalţi aleşi. Cei care vor mai fi încă în viaţă se vor preschimba împreună cu cei deja înviaţi din morţi şi toţi vor afla desăvârşirea împreună.
Aceasta este iconomia lui Dumnezeu. Astfel rânduind lucrurile, El nu îi nedreptăţeşte pe sfinţi, ci mai degrabă îi cinsteşte. Recunoaştem felul în care Dumnezeu lucrează, în pilda stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători pentru via sa şi la sfârşitul zilei le-a dat aceeaşi simbrie celor care au venit în ultimul ceas ca şi celor care au venit la prima oră (vezi Matei 20, 1-15). Aşa cum stăpânul viei nu a fost nicidecum nedrept când s-a arătat darnic cu ultimul venit, tot aşa nici Dumnezeu nu îi nedreptăţeşte pe cei care se află deja în împărăţie, ci voieşte pur şi simplu să ne cinstească pe toţi. Sfinţii, pe care Dumnezeu i-a încununat şi care sunt însufleţiţi de acelaşi duh al iubirii de oameni ca şi Stăpânul lor, aşteaptă să se bucure împreună cu noi de slava care se cuvine întregului Trup. Cu alte cuvinte, încununarea a tot lucrul bun va fi această desăvârşire pe care cu toţii o aşteptăm răbdători.
Dumnezeu a dat mare cinste trupului omenesc căci a făcut din el templul Duhului Său, iar trupul cel mai dinlăuntru al trupului, precum numeşte Sfântul Grigorie Palama inima, este locul în care se descoperă Împărăţia lui Dumnezeu. Prin urmare, nu e puţin lucru să avem pururi mintea la Dumnezeu şi să ne plecăm înaintea aşternutului picioarelor marelui Împărat.
Bine vom face de ne vom îndrepta toate strădaniile spre aflarea omului lăuntric şi de ne vom statornici în adâncul inimii, căci acolo se ascunde un uriaş potenţial de energie.
Dacă în rugăciune ne apasă gândul: „Vai ce istovit sunt, nu mă mai pot ruga” şi ne întoarcem spre Domnul cu inima îndurerată şi zicem: „Doamne, vezi cât sunt de ostenit. Tu meriţi mult mai mult decât pot eu să-Ţi dau. Iartă-mă“, atunci acest firav gând de smerenie descătuşează numaidecât înlăuntrul nostru o nouă energie şi rugăciunea poate să continue. Dacă din nou ne copleşeşte oboseala şi zicem: „Doamne, nu vreau să încetez a vorbi cu Tine, dar vezi că nu mai am nicio vlagă”, această smerire de sine produce o nouă explozie de energie care ne primeneşte şi ne întăreşte fiinţa. Insă nu vom izbuti să descătuşăm aceste energii care ne ajută să împlinim lucrarea Domnului, dacă nu ne vom descoperi mai întâi adâncul inimii.
Creat fiind după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul a fost înzestrat de Ziditorul lui cu un potenţial uriaş. Dacă ne gândim că toate au fost aduse dintru nefiinţă la fiinţă prin cuvântul lui Dumnezeu şi că acest cuvânt are puterea să reînnoiască întreaga zidire, ce putem spune despre cuvântul omului? Scriptura ne învaţă că niciun cuvânt rostit de om nu piere, ci rămâne până la Judecata de Apoi, când iarăşi îi va sta omului dinainte. Luând asupra Sa firea omenească, Dumnezeu a înzestrat şi cuvântul omului cu putere, făcând din el o unealtă a descoperirii dumnezeieşti. Ba mai mult, măreţia cuvântului omenesc constă în calitatea lui veşnică, pentru că Dumnezeu a săvârşit minunea reînnoirii universale în Hristos prin cuvântul lui Hristos, Care este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. In cartea sa Despre rugăciune Părintele Sofronie arată că deşi Hristos a rostit cuvinte omeneşti, prin ele ne-a descoperit taine dumnezeieşti.
Una din tainele pe care ni le-a dezvăluit cuvântul lui Hristos este aceea a afinităţii care există între inima omului şi prezenţa lui Dumnezeu. Astfel, o cale sigură de a descoperi şi de a ne statornici în adâncul inimii este cercetarea cuvântului lui Dumnezeu şi chemarea Numelui lui Hristos. Prin mărturia Duhului Sfânt primit la Cincizecime, aflăm că „nu este sub cer niciun alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi“ (Fapte 4, 12). De asemenea, citim în a doua Epistolă către Corinteni despre cuvântul lui Dumnezeu care trebuie să se sălăşluiască îmbelşugat întru inimile noastre şi despre faptul că tot gândul trebuie să îl robim spre ascultarea lui Hristos (cf. 2 Cor. 10, 5). Atât cercetarea cuvântului lui Hristos, cât şi chemarea Numelui Său îşi află desăvârşirea în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. In Evanghelia Sfântului Ioan citim că de nu vom mânca Trupul Fiului lui Dumnezeu şi nu vom bea Sângele Lui, nu vom avea viaţă în noi (Cf. Ioan 6, 53).
Rezumând, am putea spune că trei sunt cheile care deschid uşa adâncului inimii: cercetarea învăţăturii Evangheliei, chemarea Numelui Domnului şi Sfânta Împărtăşanie. Acestea trei descătuşează energia ferecată în adâncul inimii. Cu această energie suntem înzestraţi la Botez, însă o îngropăm prin viaţa noastră păcătoasă, prin nepriceperea şi delăsarea noastră. Dar să scoatem la lumină comoara dumnezeiască tăinuită înlăuntrul nostru, prin întipărirea în minte a câtorva cuvinte dumnezeieşti care ne insuflă în chip deosebit şi printr-o mai arzătoare râvnă pentru Sfânta Împărtăşire cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Şi să nu încetăm a chema Numele Domnului nostru Iisus Hristos, Nume care ne-a fost dat prin descoperire de Sus, care este nedespărţit de Persoana lui Hristos şi care poate, prin urmare, să ne împărtăşească energia Lui mântuitoare.
Tot în cartea sa Despre rugăciune, Părintele Sofronie adaugă că atunci când ne adunăm toată fiinţa şi ne statornicim mintea în adâncul inimii, intrările sufletului sunt păzite de ispitele celui-rău şi abia atunci încetăm a mai păcătui. Numai atunci devenim cu adevărat smeriţi. Sfinţii ne-au lăsat multe definiţii ale smereniei, însă eu, personal, prefer definiţia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Pentru el, smerenia înseamnă a şti că ne-am primit fiinţa „cu împrumut” de la Dumnezeu, înţelegere care ne umple inima de recunoştinţă. Sfântul Maxim subliniază şi însemnătatea aducerii de mulţumită, spunând că ea este egală smereniei.
Există diferite trepte ale smereniei. Potrivit Părintelui Sofronie, omul dobândeşte adevărata smerenie duhovnicească atunci când ajunge să îşi dea seama că nu este vrednic de un asemenea Dumnezeu precum Hristos. Smerenia îl ajută să primească adevărul descoperit de Hristos şi, acceptându-l, el dobândeşte har. Acest har devine o călăuză în inima noastră, îngăduindu-ne să ne vedem toată necurăţia şi spurcăciunea, dându-ne de asemenea şi curajul să mărturisim: „Doamne, sunt o lepădătură, sunt praf şi tină. Sunt vierme şi nu om (cf. Ps. 21, 6). Sunt cel mai mare păcătos“, pentru a împrumuta cuvinte din rugăciunile Proorocilor şi ale Apostolilor. Adevărata smerenie înseamnă a privi în faţă adevărul descoperit în Hristos şi a mărturisi toată necurăţia şi spurcăciunea pe care fără să ne dăm seama le purtăm ascunse în noi. Harul lui Dumnezeu face lumină în sufletul nostru întunecat şi în lumina Lui ne vedem propria lumină. „Intru lumina Ta vom vedea lumină“, cântăm în Doxologie (Ps. 35, 9). Numai atunci când Dumnezeu ne luminează cu harul Său izbutim să vedem adevărata lumină a propriei noastre existenţe.
Pentru Părintele Sofronie nu este pe lume minune mai mare decât clipa în care Neziditul se uneşte cu ziditul. Şi mereu s-a străduit ca această minune să se întâmple atât în viaţa lui, cât şi în viaţa celor care îi cereau ajutorul. Nu a voit niciodată să fie făcător de minuni, nici nu dădea vreo însemnătate minunilor care se săvârşeau prin mijlocirea rugăciunilor lui. Insă când ziditul se unea cu Neziditul în viaţa unui om, Părintele se bucura, chiar dacă, trupeşte, persoana respectivă avea să moară în curând.
Această minune se aseamănă Big Bang-ului astronomilor şi cuvintelor din Cartea Facerii: „Să fie lumină! Şi a fost lumină”. Când se săvârşeşte în inima omului, ea vădeşte pe „omul cel adevărat”. Ne aducem aminte de cuvintele Sfântului Grigorie Palama din scrisoarea sa către Monahia Xenia, întemeiate pe învăţătura Sfântului Petru şi a Psalmilor:
„Când «se luminează de ziuă şi Luceafărul răsare în inimile noastre», atunci adevăratul om iese să-şi săvârşească lucrarea adevărată”.
Sfântul Grigorie Palama descrie într-un limbaj teologic plin de poezie şi frumuseţe acest eveniment care se petrece atunci când razele Luminii nezidite ne pătrund fiinţa, când „adâncul inimii” se deschide şi omul îşi începe „lucrarea ontologică”. Aş dori să mă opresc puţin asupra câtorva pasaje din scrierile Părintelui Sofronie care sunt similare citatului din Sfântul Grigorie Palama. Primul text este din cartea Despre rugăciune şi începe cu acest îndemn:
„Stai cu mintea aţintită la Dumnezeu [sau cum ar zice Psalmistul, „Ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru“ (Ps. 122, 2)] şi va veni clipa când Duhul cel fără de moarte Se va atinge de inima ta. O, această atingere a Sfântului Sfinţilor! [Acesta este Big Bang-ul duhovnicesc] Ea nu se aseamănă cu nimic de pe pământ – ea ne răpeşte duhul pe tărâmul Fiinţei nezidite. Ea străpunge inima cu o dragoste cu totul diferită de ceea ce se înţelege de obicei în lume prin acest cuvânt. Lumina ei se revarsă peste întreaga făptură, peste întreaga omenire. Această iubire o resimte şi inima fizică, deşi, prin firea ei, ea este duhovnicească şi nezidită”.
Cu alte cuvinte, când în viaţa omului are loc această mare minune şi el „se lărgeşte” prin dragostea lui Dumnezeu, atunci inima lui cuprinde toate veacurile şi toată zidirea. Nu este nevoie să fim mari nevoitori ca să vedem petrecându-se cu noi cele descrise de Părintele Sofronie. Nu trebuie decât să păstrăm cu străşnicie darul pe care ni l-a încredinţat Hristos. Sfântul Pavel zice:
„M-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (1 Cor. 15,10).
Dacă păstrăm cu smerenie şi seriozitate darurile lui Dumnezeu, atunci harul şi mângâierea Sa vor împlini în noi lucrarea Domnului. Trebuie să păstrăm cu sfinţenie mângâierea lui Dumnezeu, căci ea va înlesni chemarea Numelui Său şi ne va da puterea lăuntrică de care avem nevoie. Această putere lăuntrică trebuie să se adune în noi pentru a ne întări toate facultăţile sufletului aşa încât să putem îndura acea clipă înfricoşată, acel Big Bang al naşterii noastre întru împărăţia cea veşnică. Cum altfel ne putem aţinti mintea la Dumnezeu decât prin chemarea Numelui lui Iisus Hristos? Numele Domnului este nedespărţit de Persoana Lui şi, aţintindu-ne mintea la Numele lui Dumnezeu, petrecem înaintea Feţei Sale. De aceea Sfântul Teofan Zăvorâtul ne sfătuieşte în scrisorile sale:
„Imediat ce te-ai trezit dimineaţa, statorniceşte-ţi mintea în inimă, în prezenţa lui Dumnezeu, şi întoarce-ţi ceasul [duhovnicesc] ca să funcţioneze toată ziua!”
Este foarte important să punem început bun, coborându-ne mintea în inimă şi petrecând în prezenţa lui Dumnezeu prin chemarea Numelui. Spre sfârşitul vieţii, într-una din întâlnirile cu obştea, Părintele Sofronie ne-a îndemnat:
„Nu veniţi la slujbă fără ca mai înainte să vă fi încălzit inimile cu rugăciunea. Înainte de a veni la slujbă, rugaţi-vă cel puţin zece minute. Veniţi pregătiţi să staţi înaintea lui Dumnezeu chemând Numele Său! Cei care aveţi tăria rugaţi-vă o oră, două, însă nu mai puţin de zece minute. Să nu neglijaţi aceasta, altminteri vă veţi usca duhovniceşte!”
Chemarea neîncetată a Numelui este o poruncă primită de la Domnul. In pilda judecătorului netemător de Dumnezeu, văduva a stăruit atât de mult în cererea sa încât în cele din urmă judecătorul i-a făcut dreptate (vezi Luca 18, 2-7). Dacă acest judecător nedrept s-a lăsat înduplecat de stăruinţele ei, cu atât mai mult Domnul, Care este un Dumnezeu al dragostei şi al dreptăţii, va căuta la cel ce zi şi noapte strigă către El în rugăciune. De aceea este bine să sporim în îndrăzneala noastră înaintea lui Dumnezeu şi să ne rugăm neîncetat, căci Ii este bineplăcut Domnului să Se lase silit: „Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”, zice Scriptura (Matei 11,12). Cunoaştem slăbiciunea Dumnezeului nostru: El Se lasă lesne înduplecat de rugăciunea făcută cu osârdie şi smerenie. Rugăciunea aceasta Ii este bineplăcută, căci Domnul recunoaşte putinţa noastră de a ne asemăna Lui. Rugăciunea inimii este o poruncă dumnezeiască, pe care împlinind-o, purcedem pe calea lui Hristos şi El ne devine tovarăş de drum.
Citind cu atenţie scrierile Părintelui Sofronie, ne dăm seama că pentru el rugăciunea inimii este o condiţie necesară atât pentru pregătirea cuvenită Sfintei Liturghii, cât şi pentru împlinirea lucrării de împăcare a omului cu Dumnezeu săvârşită de duhovnic. Dacă nu ne pregătim inima prin neîncetata chemare a Numelui Domnului, ea nu va izbuti să „înhaţe” cuvântul lui Dumnezeu şi să fie reînnoită de către acesta, lucru care se adevereşte mai cu seamă în Taina Spovedaniei.
Părintele Sofronie scrie de asemenea:
„Este necesar să stăruim în rugăciune pe cât de mult cu putinţă pentru ca puterea Lui nebiruită să pătrundă în noi şi să fim în stare să ne împotrivim tuturor influenţelor care ne-ar putea distruge. Şi o dată cu sporirea acestei puteri în noi va veni şi bucuria nădejdii în biruinţa de pe urmă. [Cu alte cuvinte, harul naşte har: Dumnezeu este «Cel Ce dă rugăciune celui ce se roagă şi binecuvintează anii dreptului» (1 Imp. 2, 9), după cum citim în Vechiul Testament.] Rugăciunea reînvie în noi acea suflare dumnezeiască pe care Dumnezeu a suflat-o în nările lui Adam şi prin puterea căreia Adam a devenit duh viu. [De aceea dacă stăruim în rugăciunea aceasta de un singur gând, care este Rugăciunea lui Iisus, redobândim acea suflare dumnezeiască dintru început.] Duhul nostru reînviat prin rugăciune începe a se minuna de marea taină a fiinţei.”
Când se săvârşeşte această mare minune, toate în noi lucrează spre o şi mai mare plinătate a iubirii de Dumnezeu. „Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe El” (Rom. 8,28), zice Sfântul Pavel. Dar aceasta se întâmplă numai atunci când suflarea dumnezeiască ne întăreşte toate puterile sufletului ca ele să lucreze după voia lui Dumnezeu. Atunci tot ce vedem, tot ce auzim şi atingem naşte în noi smerenie, zdrobire a inimii, dragoste şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Se poate întâmpla, de pildă, să auzi o melodie pop în autobuz şi, în loc să te tulburi, să afli în ea ceva bun care să-ţi ţină fiinţa cufundată în iubirea lui Dumnezeu. Astfel, atunci când ne naştem a doua oară de Sus, harul dumnezeiesc izbuteşte să prefacă chiar şi lucrurile cele mai mărunte şi negative în ceva pozitiv şi ziditor.
Să ne întoarcem, însă, la textul Părintelui Sofronie care descrie acest eveniment duhovnicesc.
„O încântare deosebită, asemenea unui şuvoi puternic ne inundă mintea: Fiinţa! Ce taină minunată… Cum este cu putinţă aceasta?“
Ne aducem aminte de cuvintele Psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria“ (Ps. 18, 1). Ne dăm seama că întregul univers proslăveşte dragostea Ziditorului într-o măreaţă liturghie, iar noi intrăm în această doxologie cosmică, aşa cum au intrat şi maicile din Eghina, la rugăciunea Sfântului Nectarie.
„Trăim”, continuă Părintele Sofronie, „sensul cuvintelor lui Hristos: «Eu am venit ca [oamenii] viaţă să aibă şi din belşug să aibă» (Ioan 10,10). «Din belşug» -într-adevăr aşa şi este.”
In cartea Despre rugăciune aflăm încă un pasaj asemănător cu cel pe care tocmai l-am citat.
„Cât de radical se schimbă totul, când deodată ni se deschide inima pentru a primi chemarea lui Hristos. Fiecare clipă devine preţioasă, plină de un înţeles adânc. Iar suferinţa şi bucuria se îmbină în chip minunat cu noua noastră luptă. Scara care urcă la cer se află înaintea ochilor noştri. «De acum nu îţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor» (Fac. 32, 28).”
Pentru tâlcuitorii evreieşti ai Legii, „Israel” este un termen tehnic desemnând „mintea care îl vede pe Dumnezeu”. Şi noi trebuie să dobândim această minte care Îl vede pe Dumnezeu, pentru că atunci toate vor fi mai uşor de împlinit, iar poruncile lui Dumnezeu nu ni se vor mai părea un munte uriaş, prea greu de urcat.
[…]
Mi-am început cuvântul spunând că Dumnezeu a întocmit un Trup în istorie. Şi trebuie să ne investim toată fiinţa în acest Trup, în Biserica Lui; cei care sunt în stare, să o facă prin rugăciunea lăuntrică, pentru că aceasta este de mare preţ în ochii Domnului; celor cărora le stă în putinţă, să o facă prin osteneala trupului, fără să se cruţe pe sine. Aceştia din urmă s-ar putea să facă mai puţin decât cei dintâi, însă şi lucrarea lor este de folos pentru zidirea Trupului Bisericii şi este bineplăcută Domnului. Tot ceea ce investim în zidirea şi desăvârşirea acestui Trup ne face părtaşi la slava care se va descoperi la sfârşitul veacurilor; tot ceea ce săvârşim este o investiţie pe care o facem în împărăţia cea veşnică şi investiţia unui mădular al Trupului devine moştenirea comună a tuturor celorlalte mădulare. După cum spune Sfântul Vasile cel Mare, darurile unuia devin comoara tuturor. Iar în Faptele Apostolilor citim:
„inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi niciunul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte” (Fapte 4, 32).
Apostolii au investit tot ce au avut în acest Trup, până şi puterea lor fizică, dorinţa lor fiind ca „stăruind într-un cuget“ (Ομοθυμαδόν) să aştepte venirea Domnului, chemându-I Numele şi frângând pâinea (cf. Fapte 2, 42, 46), adică săvârşind Sfânta Liturghie. Oμοθυμαδόν înseamnă cu un singur θυμος adică cu o singură dorinţă, cu o singură voinţă, cu o singură inimă.
Ingăduiţi-mi să închei citând încă un pasaj din cartea Părintelui Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, în care arată că viaţa duhovnicească este lucrarea harului în noi, mai degrabă decât rezultatul strădaniilor noastre care sunt urâciune înaintea Domnului atunci când ne punem încrederea în ele.
„Dacă este să înţelegem nevoinţa ca o volnică biruinţă a diferitelor înclinări pătimaşe ale noastre, atunci într-o viaţă cu adevărat harică nevoinţa nu există. Venirea dumnezeieştii puteri înlăuntru duce la aceea că toate manifestările vieţii omului primesc caracterul unui act pozitiv, slobod de împotriviri lăuntrice. Nici mintea, nici inima mişcate de dragostea lui Hristos nu cunosc îndoială. Când însă dragostea lui Dumnezeu se revarsă ca un şuvoi îmbelşugat, atunci ea se preschimbă în vederea Luminii Nefăcute care împărtăşeşte nepătimirea, care dă nespusa bucurie a libertăţii duhului, deoarece omul se află în afara morţii şi a fricii.”
Scopul luptei noastre duhovniceşti este acela de a birui moartea, vrăjmaşul nostru de obşte, ca prin aceasta să dobândim viaţa veşnică. Potrivit Părintelui Sofronie, când omul devine vas al insuflării dumnezeieşti, fiecare făptuire a lui dă rod bogat la vremea sa (vezi Ps. 1, 3) şi este lipsită de orice dezacord lăuntric pentru că harul dumnezeiesc a înghiţit tot răul. Să luăm aşadar aminte la cuvintele Apostolului:
„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Rom. 12, 21).
(din: Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU, “Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, 2014)
Din aceeasi carte:
***
- “Că văzură ochii mei mântuirea Ta…”: PAZIND IN INIMA, INTRU NADEJDE, MANGAIEREA HARULUI, IN ASTEPTAREA ZILEI CELEI MARI. Predica Arhim. Zaharia de la Essex despre legatura intre INTAMPINAREA DOMNULUI si A DOUA VENIRE. “Nu putem avea o atitudine neutră faţă de Hristos”
- INTRĂ ÎNLĂUNTRU ŞI VEI AFLA ODIHNĂ! Scopul si implinirea adevarata a crestinului: AFLAREA ADANCULUI INIMII. Parintele Zaharia ne invata CUM SE POATE APLICA IN VIATA NOASTRA ESENTA INVATATURII SF.GRIGORIE PALAMA. Care sunt caile prin care putem dobandi durerea duhovniceasca a inimii?
***
- PLANSUL – INTOARCEREA IN RAIUL DIN CARE NE-AM IZGONIT PRIN RAZVRATIRE – Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea restauratoare a pocaintei (I)
- PREFACEREA RANILOR SUFLETESTI si a durerilor omenesti mistuitoare IN MANGAIETORUL PLANS DUHOVNICESC. Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea neincetata a pocaintei (II). CUM SA REACTIONAM LA AMARACIUNI CA SA LE FACEM FOLOSITOARE? “Punându-L pe Hristos la încercare…”
- ATINTIREA MINTII SPRE CELE DE SUS si PRIMIREA SMERITA A MUSTRARILOR. Raspunsuri duhovnicesti de la Arhim. Zaharia Zaharou: “Nu ar trebui să ne trăim stările sufleteşti singuri, ci ar trebui să le împărtăşim cu Dumnezeu”
- TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII”
- Arhim. Zaharia Zaharou despre PLANSUL DUHOVNICESC ca LUCRARE ESENTIALA DE CURATIRE DE PATIMI. Pocainta – singura cale de reunificare launtrica, de restaurare a chipului lui Dumnezeu in noi si de dobandire a iubirii de Dumnezeu
- PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX despre infricosata lucrare, suferinta si jertfa a PREOTIEI traite in adevar, despre MANGAIERE SI MUSTRARE LA SPOVEDANIE, despre DEPASIREA NEPUTINTEI DE A NE RUGA, INFRUNTAREA MORTII si multe altele
***
Legaturi:
- “Duhul Sfânt este ca adierea, ca roua care răcoreşte acolo unde cade…”. CE ASTEAPTA MIRELE-HRISTOS DE LA SUFLETELE NOASTRE, pentru a ne darui HARUL DUHULUI SFANT? Cuvintele Staretei Macrina la Duminica Cincizecimii
- Pogorarea IN NOI a Sfantului Duh – conditia mantuirii
- CINCIZECIMEA – POGORAREA SFANTULUI DUH. Talcuirea Mitropolitului Hierotheos Vlachos. “Este fiu al lui Dumnezeu numai cel ce Il are in el pe Duhul Sfant”
- Pogorarea Duhului Sfant – taina esentiala a vietii noastre. FARA PLANS SI FARA IUBIRE NIMENI SA NU SE AMAGEASCA, NU VA DOBANDI HAINA DUHULUI!
- Cuvant patrunzator al IPS Teofan, de Rusalii (VIDEO): PRETENTIA SUPERIORITATII, DUHUL VICLENIEI SI JUDECATA APROAPELUI – PIEDICI SIGURE IN CALEA DUHULUI SFANT
- “Din Viata si din Duh”. PARINTELE SOFRONIE SI SINGURA INTREBARE FUNDAMENTALA: “Cum sa dobandim pe Duhul Sfant in noi si sa-L pastram?”
- Pogorarea Duhului Sfant, ziua de nastere a Bisericii: “VINO, MANGAIETORULE!”
- Predica Sfantului Luca al Crimeei pentru ZIUA CINCIZECIMII (RUSALII): „IMPARATE CERESC, MANGAIETORULE…”. Unde (nu) locuieste Sfantul Duh?
- Predicile Sfantului Inochentie al Penzei la Rusalii: DUHUL SFANT – SINGURA PUTERE SI SINGURA BOGATIE ADEVARATA A OMULUI. Lupta cu duhurile rautatii
- POGORAREA DUHULUI SFANT. “Vino si Te salasluieste in noi!” CRUCEA SI CINCIZECIMEA. “Dumnezeu vrea sa fim inspirati, dar nu exaltati”
- DUHUL ADEVARULUI SI AL IUBIRII, Duhul lui Dumnezeu, Care Se roaga in noi si ne calauzeste tainic “la pamantul dreptatii”. STIM AI CARUI DUH SUNTEM?
- Predica la Cincizecime a Sf. Iustin Popovici: NASTEREA BISERICII LUI HRISTOS. Ce trebuie sa facem cu sufletele noastre?/ PREDICA VIDEO la Rusalii
- Sf. Iustin Popovici: BISERICA ORTODOXA CA CINCIZECIME CONTINUA
- POGORAREA SFANTULUI DUH. Predica Sfantul Teofan Zavoratul. “Au nu stiti ca biserica a lui Dumnezeu sunteti si Duhul lui Dumnezeu traieste intru voi?”
***
- RUGACIUNEA LUI IISUS versus YOGA si MEDITATIILE ORIENTALE. Deosebirile ireconciliabile intre budism si crestinism. TREZVIA, OSANDIREA DE SINE si DUREREA INIMII – esentiale in lucrarea personala a CHEMARII NUMELUI DOMNULUI
- PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX despre infricosata lucrare, suferinta si jertfa a PREOTIEI traite in adevar, despre MANGAIERE SI MUSTRARE LA SPOVEDANIE, despre DEPASIREA NEPUTINTEI DE A NE RUGA, INFRUNTAREA MORTII si multe altele
- “Că văzură ochii mei mântuirea Ta…”: PAZIND IN INIMA, INTRU NADEJDE, MANGAIEREA HARULUI, IN ASTEPTAREA ZILEI CELEI MARI. Predica Arhim. Zaharia de la Essex despre legatura intre INTAMPINAREA DOMNULUI si A DOUA VENIRE. “Nu putem avea o atitudine neutră faţă de Hristos”
- “CÂNTAŢI DOMNULUI CÂNTARE NOUĂ…” – Arhim. Zaharia Zaharou ne descoperă “cum tânjeşte Dumnezeu ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi mai mult har”. RECUNOŞTINŢA FAŢĂ DE DUMNEZEU – IZVOR NESECAT DE INSUFLARE. “Ispita noutăţii” vs. dinamica nesfarsita a vietii harului
- “Adu-ti aminte de dragostea cea dintai” (II) – Parintele Zaharia despre DEZNADEJDEA HARICA, “TRANSFORMATORUL DUHOVNICESC” al starilor psihologice si LUPTA de a-L pune pe DUMNEZEU MAI PRESUS DE TOATE
- CREDINTA CARE INFRUNTA SI BIRUIESTE MOARTEA. “Lasati si lacrimile si durerea sa vina, si incercati sa le transformati in rugaciune” – RASPUNSURILE PARINTELUI ZAHARIA la intrebarile din conferinta de la Iasi, “Cele trei perioade ale vietii duhovnicesti” (VIDEO+TEXT)
- Parintele Zaharia Zaharou la Bucuresti despre ZDROBIREA INIMII si LACRIMILE CA HRANA A SUFLETULUI (audio si transcrierea conferintei de la Facultatea de Drept): “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile si ca lumea sa nu faca din tine victima si sclavul ei, atunci INVATA SA PLANGI”
- CUM SA NE CONVERTIM TRAIRILE PSIHOLOGICE in simtiri duhovnicesti?
- Parintele Zaharia de la Essex – Cuvant de invatatura catre preoti, Durau, sept. 2011 (VIDEO): “Sa aducem multumire lui Dumnezeu continuu si pentru toate!”
***
- CUVIOSUL PARINTE SOFIAN – inedit: CONFERINTA VIDEO emotionanta despre RUGACIUNE si PRACTICA RUGACIUNII LUI IISUS (1996)
- INSELARI SUBTILE, DAR MORTALE IN VIATA DUHOVNICEASCA: Cum poate fi confundat harul cu stari sufletesti in Rugaciunea lui Iisus? Poate ajunge chiar impartasirea sa hraneasca ratacirile noastre, cand uitam scopul Sfintelor Taine?
- Parintele Petroniu Tanase despre rugaciunea inimii si confuziile privind isihasmul: CUM SE POATE RUGA NEINCETAT UN MIREAN, CE CONDITII SUNT OBLIGATORII?
- RAZBOIUL CU METANIILE IN MANA: Parintele Porfirie despre rugaciunea mintii (rugaciunea lui Iisus) – conditii si riscuri
- PARINTELE DIONISIE DE LA COLCIU: “Sa facem ceea ce putem! Sa ne osarduim, sa nu fim nepasatori, ca nepasarea e cea mai mare primejdie”
- SFATURI DUHOVNICESTI DE LA PARINTELE PROCLU (I): “Duhul Sfant se lasa simtit pe masura ce duce cineva viata de pocainta”
- Gheron Iosif: “Nu avem haina de nunta, de aceea trebuie sa ne curatim”. PLANSUL, CHEMAREA LUI DUMNEZEU, RENUNTAREA LA PACAT, SPOVEDANIA…
- DIN SCRISORILE PARINTELUI IOAN KRESTIANKIN – “Povatuiri pe drumul crucii” vietii in lume, in familie: “Fara Dumnezeu nu este si nu poate fi pace in inima”
- Parintele Paisie Aghioritul despre RAZBOIUL VRAJMASULUI IMPOTRIVA RUGACIUNII si MIJLOACELE DE CARE NE PUTEM AJUTA PENTRU A NE RUGA
- Staretul Efrem Vatopedinul in Romania (2000) despre RUGACIUNEA LUI IISUS si NADEJDEA IN IUBIREA LUI DUMNEZEU SI IN GRIJA MAICII DOMNULUI
- Parintele Efrem de la Vatopedi in Romania. Cuvant din Sfantul Munte: INTOARCERE LA TRADITIE SI LA PARINTI, LEGATURI STRANSE CU MANASTIRILE!
- PARINTELE EFREM FILOTHEITUL (Arizona) despre razboiul duhovnicesc, nevazut: “Totul incepe cu gandurile”! (VIDEO SUBTITRAT)
***
- “Ca toti sa fie una, precum noi una suntem…” – Parintele Sofronie despre PARTASIA LA SUFERINTA LUMII PRIN ASUMAREA RUGACIUNII LUI IISUS PENTRU “INTREGUL ADAM”. “Lumea inainteaza catre catastrofa apocaliptica… O UNIRE DE ALT TIP, POLITIC, VA FI IMPUSA CU SILA; si ea va fi un iad general”
- SUFERINŢELE PRIN CARE SE CUNOAŞTE UNIMEA OMENIRII – CALE A MÂNTUIRII ÎN VREMEA NOASTRĂ: “Doamne, Tu apara-ne, Tu vezi neputintele noastre de a rezista valurilor suferintei cosmice!”
- Cuviosul Sofronie: “IN LOCUL REGULEI SCRISE TREBUIE CA INIMA NOASTRA SA SE LARGEASCA…”
- Cuviosul Sofronie: MANTUIREA NOASTRA STA IN UNIREA NOASTRA
- Parintele Ciprian Negreanu talcuind si aducand in prezent Apostolul: INIMA LARGA si INIMA STRAMTA, masura darniciei din iubirea pentru fratii saraci, UNTDELEMNUL BLANDETII SI VINUL MUSTRARII PARINTESTI, comunitatea “sfintilor” de la Ierusalim si CUM SE FACE DEZBINAREA CRESTINILOR
- PARINTELE CIPRIAN GRADINARU (Namur, Belgia) – sau RAVNA PENTRU “RAIUL” FRATIETATII INTRU HRISTOS in vecinatatea “Fiarei” europene. Model si inspiratie pentru regasirea COMUNITATII ORTODOXE AUTENTICE, astazi prea-uitate…
Binecuvantat cuvinte! Fie ca sarbatoarea Cincizecimii sa ne gaseasca si pe noi uniti in rugaciune si luminati de Sfantul Duh. Sfantul Duh sa-i lumineze si sa-i intareasca pe ierarhii si pe parintii nostri prezenti la Sinodul din Creta, ca sa marturiseasca credinta curata intr-una Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica si sa se slaveasca acolo numele lui Dumnezeu! Amin