CU O SINGURA INIMA, IN TRUPUL LUI HRISTOS. Cand “darurile unuia devin comoara tuturor”… CHEILE CARE NE DESCHID USA ADANCULUI INIMII

18-06-2016 Sublinieri

Parintele Zaharia despre implinirea Cincizecimii in viata noastra personala si comunitara

Pentecost Icon, Kirillo-Belozersk Monastery

Arhimandritul Zaharia Zaharou:

ADÂNCUL INIMII, NOI ENERGII ŞI ADEVĂRATA SMERENIE

Duhul Sfânt a fost dăruit întregului Trup al Bisericii în ziua Cincizecimii, când toţi Apostolii erau adunaţi laolaltă. În limba greacă avem termenul synchorisis, care înseamnă a afla choros-ul, „locul” în care suntem cu toţii împreună, adică Duhul lui Dumnezeu Care pe toţi ne cuprinde. Synchorisis mai înseamnă şi a-i purta pe toţi în inimă, a face tuturor loc în inima noastră, căci, dacă excludem pe cineva, înseamnă că nu ne aflăm cu adevărat în acel choros care este Împărăţia lui Dumnezeu. Din punct de vedere istoric, Duhul Sfânt S-a pogorât peste soborul ucenicilor în ziua Cincizecimii, când se adunaseră toţi împreună în acelaşi loc (Fapte 2, 1), însă încununarea acestui mare praznic dumnezeiesc va fi în ceruri, unde într-o bună zi ne vom uni deplin cu toţi semenii noştri.

Citim în Cartea Apocalipsei că sfinţii aşteaptă sub jertfelnicul lui Dumnezeu cu nădejde şi poate cu o umbră de nemulţumire:

Am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?” (Apoc. 6, 9-10).

Insă, spre folosul nostru, Dumnezeu a rânduit un sfârşit mai bun decât acesta, după cum vedem în Epistola către Evrei:

Şi toţi aceştia [toţi cei mântuiţi de la întemeierea lumii], mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea (Evr. 11, 39-40).

Apostolul ne dă de înţeles că deşi sfinţii au săvârşit dreptate şi au dobândit biruinţa, iar mucenicii şi-au vărsat sângele, ei nu au aflat încă desăvârşirea. E ca şi cum ei nu ar fi luat decât o „gustare”, fără a se fi ospătat însă din cina cea din Împărăţia Cerurilor. Dumnezeu a rânduit, cu adevărat, lucruri încă şi mai minunate, căci voieşte ca toţi oamenii să fie părtaşi la marele praznic al iubirii dumnezeieşti, după învierea cea de obşte. Şi tocmai de aceea Duhul lui Dumnezeu a fost dăruit Trupului ca întreg.Trup ai întocmit” (Evr. 10, 5), zice Scriptura; într-adevăr, Hristos a desăvârşit Trupul Bisericii Sale în istorie, iar în împărăţia Sa El va îmbrăca întregul Trup în desăvârşită slavă. S-ar putea ca noi să fim doar nişte mădulare neînsemnate ale acestui Trup, însă cu toate acestea El ne va face şi pe noi părtaşi la marele praznic al iubirii dumnezeieşti. De aceea nu putem fi invidioşi unii pe alţii, căci Capul împarte tot ce are fiecărui mădular al Trupului Său, de la cel mai însemnat până la cel mai mic dintre ele. Părintele Sofronie ne vorbea despre o întrecere dumnezeiască ce are loc în ceruri: sfinţii vieţuiesc într-o stare de smerenie aşa de binecuvântată încât se bucură să-şi vadă semenii îmbrăcaţi într-o slavă mai mare decât a lor. Aşadar, sfinţii încă aşteaptă plinătatea harului. Inveşmântaţi fiind în straie albe, într-un fel ei prăznuiesc deja, dar sărbătoarea va fi deplină abia atunci când lor li se vor alătura şi toţi ceilalţi aleşi. Cei care vor mai fi încă în viaţă se vor preschimba împreună cu cei deja înviaţi din morţi şi toţi vor afla desăvârşirea împreună.

Aceasta este iconomia lui Dumnezeu. Astfel rânduind lucrurile, El nu îi nedreptăţeşte pe sfinţi, ci mai degrabă îi cinsteşte. Recunoaştem felul în care Dumnezeu lucrează, în pilda stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători pentru via sa şi la sfârşitul zilei le-a dat aceeaşi simbrie celor care au venit în ultimul ceas ca şi celor care au venit la prima oră (vezi Matei 20, 1-15). Aşa cum stăpânul viei nu a fost nicidecum nedrept când s-a arătat darnic cu ultimul venit, tot aşa nici Dumnezeu nu îi nedreptăţeşte pe cei care se află deja în împărăţie, ci voieşte pur şi simplu să ne cinstească pe toţi. Sfinţii, pe care Dumnezeu i-a încununat şi care sunt însufleţiţi de acelaşi duh al iubirii de oameni ca şi Stăpânul lor, aşteaptă să se bucure împreună cu noi de slava care se cuvine întregului Trup. Cu alte cuvinte, încununarea a tot lucrul bun va fi această desăvârşire pe care cu toţii o aşteptăm răbdători.

Dumnezeu a dat mare cinste trupului omenesc căci a făcut din el templul Duhului Său, iar trupul cel mai dinlăuntru al trupului, precum numeşte Sfântul Grigorie Palama inima, este locul în care se descoperă Împărăţia lui Dumnezeu. Prin urmare, nu e puţin lucru să avem pururi mintea la Dumnezeu şi să ne plecăm înaintea aşternutului picioarelor marelui Împărat.

Bine vom face de ne vom îndrepta toate strădaniile spre aflarea omului lăuntric şi de ne vom statornici în adâncul inimii, căci acolo se ascunde un uriaş potenţial de energie.

Dacă în rugăciune ne apasă gândul: „Vai ce istovit sunt, nu mă mai pot ruga” şi ne întoarcem spre Domnul cu inima îndurerată şi zicem: „Doamne, vezi cât sunt de ostenit. Tu meriţi mult mai mult decât pot eu să-Ţi dau. Iartă-mă, atunci acest firav gând de smerenie descătuşează numaidecât înlăuntrul nostru o nouă energie şi rugăciunea poate să continue. Dacă din nou ne copleşeşte oboseala şi zicem: „Doamne, nu vreau să încetez a vorbi cu Tine, dar vezi că nu mai am nicio vlagă”, această smerire de sine produce o nouă explozie de energie care ne primeneşte şi ne întăreşte fiinţa. Insă nu vom izbuti să descătuşăm aceste energii care ne ajută să împlinim lucrarea Domnului, dacă nu ne vom descoperi mai întâi adâncul inimii.

Creat fiind după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul a fost înzestrat de Ziditorul lui cu un potenţial uriaş. Dacă ne gândim că toate au fost aduse dintru nefiinţă la fiinţă prin cuvântul lui Dumnezeu şi că acest cuvânt are puterea să reînnoiască întreaga zidire, ce putem spune despre cuvântul omului? Scriptura ne învaţă că niciun cuvânt rostit de om nu piere, ci rămâne până la Judecata de Apoi, când iarăşi îi va sta omului dinainte. Luând asupra Sa firea omenească, Dumnezeu a înzestrat şi cuvântul omului cu putere, făcând din el o unealtă a descoperirii dumnezeieşti. Ba mai mult, măreţia cuvântului omenesc constă în calitatea lui veşnică, pentru că Dumnezeu a săvârşit minunea reînnoirii universale în Hristos prin cuvântul lui Hristos, Care este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. In cartea sa Despre rugăciune Părintele Sofronie arată că deşi Hristos a rostit cuvinte omeneşti, prin ele ne-a descoperit taine dumnezeieşti.

1cd8143e35b812f6cb5256a3abf61677Una din tainele pe care ni le-a dezvăluit cuvântul lui Hristos este aceea a afinităţii care există între inima omului şi prezenţa lui Dumnezeu. Astfel, o cale sigură de a descoperi şi de a ne statornici în adâncul inimii este cercetarea cuvântului lui Dumnezeu şi chemarea Numelui lui Hristos. Prin mărturia Duhului Sfânt primit la Cincizecime, aflăm că nu este sub cer niciun alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi (Fapte 4, 12). De asemenea, citim în a doua Epistolă către Corinteni despre cuvântul lui Dumnezeu care trebuie să se sălăşluiască îmbelşugat întru inimile noastre şi despre faptul că tot gândul trebuie să îl robim spre ascultarea lui Hristos (cf. 2 Cor. 10, 5). Atât cercetarea cuvântului lui Hristos, cât şi chemarea Numelui Său îşi află desăvârşirea în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. In Evanghelia Sfântului Ioan citim că de nu vom mânca Trupul Fiului lui Dumnezeu şi nu vom bea Sângele Lui, nu vom avea viaţă în noi (Cf. Ioan 6, 53).

Rezumând, am putea spune că trei sunt cheile care deschid uşa adâncului inimii: cercetarea învăţăturii Evangheliei, chemarea Numelui Domnului şi Sfânta Împărtăşanie. Acestea trei descătuşează energia ferecată în adâncul inimii. Cu această energie suntem înzestraţi la Botez, însă o îngropăm prin viaţa noastră păcătoasă, prin nepriceperea şi delăsarea noastră. Dar să scoatem la lumină comoara dumnezeiască tăinuită înlăuntrul nostru, prin întipărirea în minte a câtorva cuvinte dumnezeieşti care ne insuflă în chip deosebit şi printr-o mai arzătoare râvnă pentru Sfânta Împărtăşire cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Şi să nu încetăm a chema Numele Domnului nostru Iisus Hristos, Nume care ne-a fost dat prin descoperire de Sus, care este nedespărţit de Persoana lui Hristos şi care poate, prin urmare, să ne împărtăşească energia Lui mântuitoare.

Tot în cartea sa Despre rugăciune, Părintele Sofronie adaugă că atunci când ne adunăm toată fiinţa şi ne statornicim mintea în adâncul inimii, intrările sufletului sunt păzite de ispitele celui-rău şi abia atunci încetăm a mai păcătui. Numai atunci devenim cu adevărat smeriţi. Sfinţii ne-au lăsat multe definiţii ale smereniei, însă eu, personal, prefer definiţia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Pentru el, smerenia înseamnă a şti că ne-am primit fiinţa „cu împrumut” de la Dumnezeu, înţelegere care ne umple inima de recunoştinţă. Sfântul Maxim subliniază şi însemnătatea aducerii de mulţumită, spunând că ea este egală smereniei.

Există diferite trepte ale smereniei. Potrivit Părintelui Sofronie, omul dobândeşte adevărata smerenie duhovnicească atunci când ajunge să îşi dea seama că nu este vrednic de un asemenea Dumnezeu precum Hristos. Smerenia îl ajută să primească adevărul descoperit de Hristos şi, acceptându-l, el dobândeşte har. Acest har devine o călăuză în inima noastră, îngăduindu-ne să ne vedem toată necurăţia şi spurcăciunea, dându-ne de asemenea şi curajul să mărturisim: „Doamne, sunt o lepădătură, sunt praf şi tină. Sunt vierme şi nu om (cf. Ps. 21, 6). Sunt cel mai mare păcătos“, pentru a împrumuta cuvinte din rugăciunile Proorocilor şi ale Apostolilor. 13062486_1541678332801230_7630210732462645536_nAdevărata smerenie înseamnă a privi în faţă adevărul descoperit în Hristos şi a mărturisi toată necurăţia şi spurcăciunea pe care fără să ne dăm seama le purtăm ascunse în noi. Harul lui Dumnezeu face lumină în sufletul nostru întunecat şi în lumina Lui ne vedem propria lumină. Intru lumina Ta vom vedea lumină, cântăm în Doxologie (Ps. 35, 9). Numai atunci când Dumnezeu ne luminează cu harul Său izbutim să vedem adevărata lumină a propriei noastre existenţe.

Pentru Părintele Sofronie nu este pe lume minune mai mare decât clipa în care Neziditul se uneşte cu ziditul. Şi mereu s-a străduit ca această minune să se întâmple atât în viaţa lui, cât şi în viaţa celor care îi cereau ajutorul. Nu a voit niciodată să fie făcător de minuni, nici nu dădea vreo însemnătate minunilor care se săvârşeau prin mijlocirea rugăciunilor lui. Insă când ziditul se unea cu Neziditul în viaţa unui om, Părintele se bucura, chiar dacă, trupeşte, persoana respectivă avea să moară în curând.

Această minune se aseamănă Big Bang-ului astronomilor şi cuvintelor din Cartea Facerii: „Să fie lumină! Şi a fost lumină”. Când se săvârşeşte în inima omului, ea vădeşte pe „omul cel adevărat”. Ne aducem aminte de cuvintele Sfântului Grigorie Palama din scrisoarea sa către Monahia Xenia, întemeiate pe învăţătura Sfântului Petru şi a Psalmilor:

„Când «se luminează de ziuă şi Luceafărul răsare în inimile noastre», atunci adevăratul om iese să-şi săvârşească lucrarea adevărată”.

Sfântul Grigorie Palama descrie într-un limbaj teologic plin de poezie şi frumuseţe acest eveniment care se petrece atunci când razele Luminii nezidite ne pătrund fiinţa, când „adâncul inimii” se deschide şi omul îşi începe „lucrarea ontologică”. Aş dori să mă opresc puţin asupra câtorva pasaje din scrierile Părintelui Sofronie care sunt similare citatului din Sfântul Grigorie Palama. Primul text este din cartea Despre rugăciune şi începe cu acest îndemn:

dsc_8692Stai cu mintea aţintită la Dumnezeu [sau cum ar zice Psalmistul, „Ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru (Ps. 122, 2)] şi va veni clipa când Duhul cel fără de moarte Se va atinge de inima ta. O, această atingere a Sfântului Sfinţilor! [Acesta este Big Bang-ul duhovnicesc] Ea nu se aseamănă cu nimic de pe pământ – ea ne răpeşte duhul pe tărâmul Fiinţei nezidite. Ea străpunge inima cu o dragoste cu totul diferită de ceea ce se înţelege de obicei în lume prin acest cuvânt. Lumina ei se revarsă peste întreaga făptură, peste întreaga omenire. Această iubire o resimte şi inima fizică, deşi, prin firea ei, ea este duhovnicească şi nezidită”.

Cu alte cuvinte, când în viaţa omului are loc această mare minune şi el „se lărgeşte” prin dragostea lui Dumnezeu, atunci inima lui cuprinde toate veacurile şi toată zidirea. Nu este nevoie să fim mari nevoitori ca să vedem petrecându-se cu noi cele descrise de Părintele Sofronie. Nu trebuie decât să păstrăm cu străşnicie darul pe care ni l-a încredinţat Hristos. Sfântul Pavel zice:

„M-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (1 Cor. 15,10).

Dacă păstrăm cu smerenie şi seriozitate darurile lui Dumnezeu, atunci harul şi mângâierea Sa vor împlini în noi lucrarea Domnului. Trebuie să păstrăm cu sfinţenie mângâierea lui Dumnezeu, căci ea va înlesni chemarea Numelui Său şi ne va da puterea lăuntrică de care avem nevoie. Această putere lăuntrică trebuie să se adune în noi pentru a ne întări toate facultăţile sufletului aşa încât să putem îndura acea clipă înfricoşată, acel Big Bang al naşterii noastre întru împărăţia cea veşnică. Cum altfel ne putem aţinti mintea la Dumnezeu decât prin chemarea Numelui lui Iisus Hristos? Numele Domnului este nedespărţit de Persoana Lui şi, aţintindu-ne mintea la Numele lui Dumnezeu, petrecem înaintea Feţei Sale. De aceea Sfântul Teofan Zăvorâtul ne sfătuieşte în scrisorile sale:

icon-corner-01„Imediat ce te-ai trezit dimineaţa, statorniceşte-ţi mintea în inimă, în prezenţa lui Dumnezeu, şi întoarce-ţi ceasul [duhovnicesc] ca să funcţioneze toată ziua!

Este foarte important să punem început bun, coborându-ne mintea în inimă şi petrecând în prezenţa lui Dumnezeu prin chemarea Numelui. Spre sfârşitul vieţii, într-una din întâlnirile cu obştea, Părintele Sofronie ne-a îndemnat:

Nu veniţi la slujbă fără ca mai înainte să vă fi încălzit inimile cu rugăciunea. Înainte de a veni la slujbă, rugaţi-vă cel puţin zece minute. Veniţi pregătiţi să staţi înaintea lui Dumnezeu chemând Numele Său! Cei care aveţi tăria rugaţi-vă o oră, două, însă nu mai puţin de zece minute. Să nu neglijaţi aceasta, altminteri vă veţi usca duhovniceşte!”

Chemarea neîncetată a Numelui este o poruncă primită de la Domnul. In pilda judecătorului netemător de Dumnezeu, văduva a stăruit atât de mult în cererea sa încât în cele din urmă judecătorul i-a făcut dreptate (vezi Luca 18, 2-7). Dacă acest judecător nedrept s-a lăsat înduplecat de stăruinţele ei, cu atât mai mult Domnul, Care este un Dumnezeu al dragostei şi al dreptăţii, va căuta la cel ce zi şi noapte strigă către El în rugăciune. De aceea este bine să sporim în îndrăzneala noastră înaintea lui Dumnezeu şi să ne rugăm neîncetat, căci Ii este bineplăcut Domnului să Se lase silit: Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”, zice Scriptura (Matei 11,12). Cunoaştem slăbiciunea Dumnezeului nostru: El Se lasă lesne înduplecat de rugăciunea făcută cu osârdie şi smerenie. Rugăciunea aceasta Ii este bineplăcută, căci Domnul recunoaşte putinţa noastră de a ne asemăna Lui. Rugăciunea inimii este o poruncă dumnezeiască, pe care împlinind-o, purcedem pe calea lui Hristos şi El ne devine tovarăş de drum.

Citind cu atenţie scrierile Părintelui Sofronie, ne dăm seama că pentru el rugăciunea inimii este o condiţie necesară atât pentru pregătirea cuvenită Sfintei Liturghii, cât şi pentru împlinirea lucrării de împăcare a omului cu Dumnezeu săvârşită de duhovnic. Dacă nu ne pregătim inima prin neîncetata chemare a Numelui Domnului, ea nu va izbuti să „înhaţe” cuvântul lui Dumnezeu şi să fie reînnoită de către acesta, lucru care se adevereşte mai cu seamă în Taina Spovedaniei.

Părintele Sofronie scrie de asemenea:

rugaciunea_lui_iisus_2„Este necesar să stăruim în rugăciune pe cât de mult cu putinţă pentru ca puterea Lui nebiruită să pătrundă în noi şi să fim în stare să ne împotrivim tuturor influenţelor care ne-ar putea distruge. Şi o dată cu sporirea acestei puteri în noi va veni şi bucuria nădejdii în biruinţa de pe urmă. [Cu alte cuvinte, harul naşte har: Dumnezeu este «Cel Ce dă rugăciune celui ce se roagă şi binecuvintează anii dreptului» (1 Imp. 2, 9), după cum citim în Vechiul Testament.] Rugăciunea reînvie în noi acea suflare dumnezeiască pe care Dumnezeu a suflat-o în nările lui Adam şi prin puterea căreia Adam a devenit duh viu. [De aceea dacă stăruim în rugăciunea aceasta de un singur gând, care este Rugăciunea lui Iisus, redobândim acea suflare dumnezeiască dintru început.] Duhul nostru reînviat prin rugăciune începe a se minuna de marea taină a fiinţei.”

Când se săvârşeşte această mare minune, toate în noi lucrează spre o şi mai mare plinătate a iubirii de Dumnezeu. „Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe El” (Rom. 8,28), zice Sfântul Pavel. Dar aceasta se întâmplă numai atunci când suflarea dumnezeiască ne întăreşte toate puterile sufletului ca ele să lucreze după voia lui Dumnezeu. Atunci tot ce vedem, tot ce auzim şi atingem naşte în noi smerenie, zdrobire a inimii, dragoste şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Se poate întâmpla, de pildă, să auzi o melodie pop în autobuz şi, în loc să te tulburi, să afli în ea ceva bun care să-ţi ţină fiinţa cufundată în iubirea lui Dumnezeu. Astfel, atunci când ne naştem a doua oară de Sus, harul dumnezeiesc izbuteşte să prefacă chiar şi lucrurile cele mai mărunte şi negative în ceva pozitiv şi ziditor.

Să ne întoarcem, însă, la textul Părintelui Sofronie care descrie acest eveniment duhovnicesc.

O încântare deosebită, asemenea unui şuvoi puternic ne inundă mintea: Fiinţa! Ce taină minunată… Cum este cu putinţă aceasta?

Ne aducem aminte de cuvintele Psalmistului: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria (Ps. 18, 1). Ne dăm seama că întregul univers proslăveşte dragostea Ziditorului într-o măreaţă liturghie, iar noi intrăm în această doxologie cosmică, aşa cum au intrat şi maicile din Eghina, la rugăciunea Sfântului Nectarie.

„Trăim”, continuă Părintele Sofronie, „sensul cuvintelor lui Hristos: «Eu am venit ca [oamenii] viaţă să aibă şi din belşug să aibă» (Ioan 10,10). «Din belşug» -într-adevăr aşa şi este.”

In cartea Despre rugăciune aflăm încă un pasaj asemănător cu cel pe care tocmai l-am citat.

„Cât de radical se schimbă totul, când deodată ni se deschide inima pentru a primi chemarea lui Hristos. Fiecare clipă devine preţioasă, plină de un înţeles adânc. Iar suferinţa şi bucuria se îmbină în chip minunat cu noua noastră luptă. Scara care urcă la cer se află înaintea ochilor noştri. «De acum nu îţi va mai fi numele Iacov, ci Israel te vei numi, că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai ieşit biruitor» (Fac. 32, 28).”

Pentru tâlcuitorii evreieşti ai Legii, „Israel” este un termen tehnic desemnând „mintea care îl vede pe Dumnezeu”. Şi noi trebuie să dobândim această minte care Îl vede pe Dumnezeu, pentru că atunci toate vor fi mai uşor de împlinit, iar poruncile lui Dumnezeu nu ni se vor mai părea un munte uriaş, prea greu de urcat.

[…]

Mi-am început cuvântul spunând că Dumnezeu a întocmit un Trup în istorie. Şi trebuie să ne investimbalti_-_biserica_sf_imparati_3-foto-oana-nechifor toată fiinţa în acest Trup, în Biserica Lui; cei care sunt în stare, să o facă prin rugăciunea lăuntrică, pentru că aceasta este de mare preţ în ochii Domnului; celor cărora le stă în putinţă, să o facă prin osteneala trupului, fără să se cruţe pe sine. Aceştia din urmă s-ar putea să facă mai puţin decât cei dintâi, însă şi lucrarea lor este de folos pentru zidirea Trupului Bisericii şi este bineplăcută Domnului. Tot ceea ce investim în zidirea şi desăvârşirea acestui Trup ne face părtaşi la slava care se va descoperi la sfârşitul veacurilor; tot ceea ce săvârşim este o investiţie pe care o facem în împărăţia cea veşnică şi investiţia unui mădular al Trupului devine moştenirea comună a tuturor celorlalte mădulare. După cum spune Sfântul Vasile cel Mare, darurile unuia devin comoara tuturor. Iar în Faptele Apostolilor citim:

inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una şi niciunul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte” (Fapte 4, 32).

Apostolii au investit tot ce au avut în acest Trup, până şi puterea lor fizică, dorinţa lor fiind ca „stăruind într-un cuget (Ομοθυμαδόν) să aştepte venirea Domnului, chemându-I Numele şi frângând pâinea (cf. Fapte 2, 42, 46), adică săvârşind Sfânta Liturghie. Oμοθυμαδόν înseamnă cu un singur θυμος adică cu o singură dorinţă, cu o singură voinţă, cu o singură inimă.

Ingăduiţi-mi să închei citând încă un pasaj din cartea Părintelui Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, în care arată că viaţa duhovnicească este lucrarea harului în noi, mai degrabă decât rezultatul strădaniilor noastre care sunt urâciune înaintea Domnului atunci când ne punem încrederea în ele.

„Dacă este să înţelegem nevoinţa ca o volnică biruinţă a diferitelor înclinări pătimaşe ale noastre, atunci într-o viaţă cu adevărat harică nevoinţa nu există. Venirea dumnezeieştii puteri înlăuntru duce la aceea că toate manifestările vieţii omului primesc caracterul unui act pozitiv, slobod de împotriviri lăuntrice. Nici mintea, nici inima mişcate de dragostea lui Hristos nu cunosc îndoială. Când însă dragostea lui Dumnezeu se revarsă ca un şuvoi îmbelşugat, atunci ea se preschimbă în vederea Luminii Nefăcute care împărtăşeşte nepătimirea, care dă nespusa bucurie a libertăţii duhului, deoarece omul se află în afara morţii şi a fricii.”

Scopul luptei noastre duhovniceşti este acela de a birui moartea, vrăjmaşul nostru de obşte, ca prin aceasta să dobândim viaţa veşnică. Potrivit Părintelui Sofronie, când omul devine vas al insuflării dumnezeieşti, fiecare făptuire a lui dă rod bogat la vremea sa (vezi Ps. 1, 3) şi este lipsită de orice dezacord lăuntric pentru că harul dumnezeiesc a înghiţit tot răul. Să luăm aşadar aminte la cuvintele Apostolului:

Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Rom. 12, 21).

(din: Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU, “Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, 2014)

Arhimandrit_Zaharia_Zaharou_w2000_h1333_q100

Din aceeasi carte:

***

***

 

***

Legaturi:

***

 

***

 

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Zaharia de la Essex, Pogorarea Sfantului Duh (Rusaliile), RUGACIUNEA LUI IISUS (Rugaciunea mintii/ inimii)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “CU O SINGURA INIMA, IN TRUPUL LUI HRISTOS. Cand “darurile unuia devin comoara tuturor”… CHEILE CARE NE DESCHID USA ADANCULUI INIMII

  1. Binecuvantat cuvinte! Fie ca sarbatoarea Cincizecimii sa ne gaseasca si pe noi uniti in rugaciune si luminati de Sfantul Duh. Sfantul Duh sa-i lumineze si sa-i intareasca pe ierarhii si pe parintii nostri prezenti la Sinodul din Creta, ca sa marturiseasca credinta curata intr-una Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica si sa se slaveasca acolo numele lui Dumnezeu! Amin

  2. Pingback: “CINCIZECIMEA” si “Athosul. Urcușul” – documentare ortodoxe subtitrate (VIDEO)/ SABIA DUHULUI ADEVARULUI, inainte de a uni, DESPARTE PE IUBITORII DE LUME DE INSETATII DE APA CEA VIE: “Radicalitatea credinţei creştine
  3. Pingback: Invataturi VITALE pentru a trai CINCIZECIMEA ca pe un eveniment PERSONAL (II). Hranindu-ne din Cuvantul si cu Trupul lui Hristos pentru A DOBANDI VIATA LUI. “Mustrarile Duhului Sfant ne pregatesc sa primim darurile Sale”. TAINA SMERENIEI SFINT
  4. Pingback: NASTEREA DIN NOU IN DUH | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: Cuvinte de folos ale ARHIM. SOFRONIE culese de ucenicul sau, IPS IEROTHEOS, despre planurile DUHOVNICESC, PSIHOLOGIC si TRUPESC, judecata si osandire, LUCRAREA LAUNTRICA si RAZBOIUL CU PATIMILE: “Experienţa adevereşte că pentru orice judecăm, vo
  6. Pingback: OMUL LAUNTRIC SI VALOAREA LACRIMILOR. Cuvant pentru suflet de la ARHIM. ZAHARIA ZAHAROU – calauza pe calea Postului. CUM SA NE REDESCOPERIM SI SA NE CURATIM INIMA, facand-o locul unde “Dumnezeu Se revarsa ca o ploaie”? | Cuvântul Ortodo
  7. Pingback: Raspunsuri duhovnicesti de la PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU despre COBORAREA MINTII IN INIMA, lucrarea “preotiei imparatesti” a rugaciunii si plansului pentru oameni, PUTEREA SI MARETIA TAINEI PREOTIEI, insemnatatea POMENIRII NUMELOR LA SFANTA LIT
  8. Pingback: “Pre Tine Te lăudăm, pre Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne…” – PREDICA PĂRINTELUI ZAHARIA ZAHAROU la Măn. Sfinţii Trei Ierarhi despre MULŢUMIREA NEÎNCETATĂ LUI DUMNEZEU: “În Liturghie intrăm în p
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate