TRADAREA LUI IUDA PRIN SARUT FATARNIC si formele posibile de NECREDINCIOSIE din partea noastra: Dar si noi insine oare nu Il tradam adesea pe Hristos?. FIDELITATEA MARTURISITOARE – CONDITIA MANTUIRII

16-04-2014 Sublinieri

tradarea lui Iuda

***

iuda in iad, in bratele satanei1391407680_688059_59

Despre credinciosie si marturisire

[Talcuire din Evanghelia dupa Marcu – (Capitolul 14, versetele 43-52)]

In vechile icoane si fresce bisericesti ale infricosatoa­rei Judecati, in iad este infatisat pe locul cel mai de frunte Iuda. El sade pe genunchii satanei, tinand in maini nenoro­cita punga cu cei treizeci de arginti, iar stapanul taramului de dedesubt il imbratiseaza cu drag, strangandu-l la piept. Acesta este cel mai iubit copil al sau, alesul sau, si de-abia in planul al doilea sunt infatisati toti pacatosii ceilalti, trasi de lantul fatal al pacatului. Intelesul compozitiei e limpede: Iuda este cea mai dezgustatoare odrasla a iadului, si pacatul lui este cel mai cumplit din toate cate le gasim in istoria fara­delegilor omenesti: in fata lui palesc toate viciile si caderile, tot raul savarsit de catre alti oameni.

De ce constiinta ortodoxa osandeste cu atata asprime caderea lui?

Bineinteles, in primul rand pentru ca din pricina tradarii lui a suferit Domnul nostru, Mantuitorul nostru, Rascum­paratorul nostru. Iuda si mai-marii poporului - vanzarea pe 30 de argintiIuda si-a ridicat calcaiul (v. In 13, 18) impotriva Celui caruia Ii datoram nemarginita dragoste pentru marea nevointa pe care a indurat-o pentru mantuirea noastra – insa pe langa asta, in insasi psihologia lui Iuda si in insusi mijlocul prin care a savarsit pacatul este ceva care ii da un caracter negrait de respingator.

Incapacitatea de a-si insusi si de a pretui inalta invatatu­ra a lui Iisus Hristos, incapacitatea de a se ridica la inaltimea noilor conceptii si de a renunta la conceptia grosolan-hrapareata asupra religiei alcatuieste, fara indoiala, o trasatura ura­ta, dar poate cea mai scuzabila dintre trasaturile de caracter ale lui Iuda care s-au dat in vileag prin fapta lui. Bineinteles, el s-a alipit de ucenicii Mantuitorului atras de puterea tai­nica a minunilor Lui si de gloria de care Domnul Se bucura la inceput in ochii gloatei. Fara indoiala, se astepta ca aceas­ta glorie sa creasca, stapanirea Lui asupra oamenilor sa sporeasca si sa atinga cea mai inalta treapta, cand invatatorul avea sa devina rege puternic al iudeilor si, poate, sa cucereas­ca toate popoarele. Iuda credea ca in imparatia Lui va ocu­pa un loc de frunte, poate ceva de genul unui ministru de finante, lucru care trebuia sa-i starneasca imaginatia. In loc de asta, el aude propovaduirea de neinteles despre impara­tia nu din aceasta lume“, aude chemarea de a lua crucea sara­ciei si patimirilor de bunavoie si de a merge pe calea stramta si plina de necazuri. Iuda a fost uimit si dezamagit, dar prin grosolania si meschinaria conceptiilor sale religioase cu greu se distingea de compatriotii sai. Masele evreimii erau inca putin dezvoltate duhovniceste, patrunse de nazuinte mate­rialiste, si religia era adeseori apreciata ca o chestiune de pro­fit si de calcul pamantesc. A-L iubi pe Dumnezeu numai ca Dumnezeu, numai fiindca El este Binele Suprem, Dreptatea Suprema si Frumusetea Suprema – de asta erau in stare doar putini. Amintiti-va pribegia de patruzeci de ani a poporului evreu prin pustie, cartirea lui continua impotriva lui Dum­nezeu din pricina greutatilor si lipsurilor din cale, pretentiile lui capricioase, si va deveni limpede faptul ca in Dumnezeu ei vedeau mai intai de toate o putere capabila sa le aranjeze bunastarea pamanteasca, sa-i aduca in pamantul fagaduintei si sa le asigure toate cele necesare. Indata ce nadejdea aceas­ta a inceput sa se clatine, au fost gata sa se lepede de Dum­nezeul parintilor lor si sa se intoarca la cazanele cu carne ale Egiptului si la zeii egiptenilor. Iuda, pur si simplu, nu era mai presus de nivelul evreului obisnuit, si asta ne revolta cu atat mai putin cu cat nici ceilalti ucenici nu erau cu totii, intot­deauna, straini de aceasta cupiditate pamanteasca.

Mai revoltatoare e nerecunostinta ucenicului tradator – dar totusi, din punctul de vedere al lui Iuda, el nu era dator Invatatorului sau cu nici un fel de recunostinta. Pentru ce sa-I fie recunoscator? Nu primise lucrurile pe care le voia, la care visa, spre care nazuia. Se considera amagit, si suma de nimic in schimbul careia cazuse de acord sa-L vanda pe Mantuitorul nu arata oare ca in acest caz nu era manat nu atat de lacomie, cat de ciuda pentru nadejdile inselate ?

Cel mai revoltator lucru in faradelegea lui Iuda, cu care nu se poate impaca deloc constiinta omeneasca, este insa fatarnicia sa, josnicia si falsitatea sufletului sau. A purta masca devotamentului si iubirii si totodata a pregati cu per­fidie tradarea, a cadea la intelegere cu arhiereii asupra pre­tului sangelui invatatorului tau si dupa aceea a avea obraz­nicia de a ramane, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, in cercul restrans al ucenicilor Lui celor mai apropiati, a lua parte impreuna cu ei la convorbirea intima si prieteneasca a ultimei cine, cand sufletul Dumnezeiescului Invatator era intristat pana la moarte si cauta fara sa vrea iubire si compa­siune, sa primeasca din mainile Lui painea franta, chezasia dragostei si increderii, sa intrebe impreuna cu ei, cu o figura nevinovata, nedumerita:Cine Te va vinde? Nu cumva eu sunt, Doamne? Cu greu ne putem inchipui ceva mai rau, mai scarbavnic decat aceasta fatarnicie. Nu degeaba pana si Domnul, Cel totdeauna bland, totdeauna linistit, S-a tulbu­rat cu duhul (In 13,21).

prinderea-lui-iisusAceasta fatarnicie si falsitate a sufletului lui Iuda atinge treapta cea mai inalta in ultimul moment, cand Il da deja pe Mantuitorul pe mana ostasilor si a slugilor arhieresti.

Le daduse semn, zicand: „Pe care-L voi saruta, Acela este. Prindeti-L si duceti-L cu paza”. Şi venind indata si apropiindu-se de El, a zis Lui: „Invatatorule!” si L-a sarutat, iar ei au pus mana pe El si L-au prins (44-46).

Sarutul lui Iuda!… Aceasta expresie a devenit un simbol pentru cele mai josnice si marsave manifestari ale fatarnici­ei omenesti. Fara indoiala, Iuda stia ca Il da pe Invatatorul sau la moarte, fiindca nimic altceva nu era de asteptat de la arhiereii razbunatori – si stiind aceasta, el, prefacandu-se ca are tandretea unui ucenic devotat si iubitor, ca si cum s-ar fi bucurat de o intalnire neasteptata, spune: „Invatatorule!” si-L saruta. S-ar fi parut ca nu mai poate insela pe nimeni, deoarece era clar pentru toata lumea ca el conduce ceata inarmata pentru a-L prinde pe Domnul. Rolul lui de trada­tor este absolut limpede, si totusi nemaipomenita lui obraz­nicie este atat de mare, incat continua si acum sa faca pe uce­nicul iubitor si nevinovat. Il saruta pe Mantuitorul dupa ce cu cateva minute mai devreme ceruse: Prindeti-L si duceti-L cu paza, adica „paziti-L bine, sa nu fuga”.

Tocmai aceasta obraznicie a fatarniciei lui Iuda este cea mai revoltatoare, deoarece devine limpede ca in acest suflet negru nu e nici urma de constiinta a faptului ca face rau. Daca ceva il nelinisteste in acel moment, il nelinisteste doar teama ca tradarea lui se va da in vileag ucenicilor Domnu­lui si ca acestia il vor razbuna. Zadarnici temeri! Il asteapta mult mai cumplita judecata a Celui cu neputinta de inselat.

Ce-i drept, fatarnicia pare a sta in caracterul poporului evreu din vremurile de decadere, si multe dintre faptele ero­ilor lor nationali poarta pecetea sireteniei si perfidiei. Iata, de exemplu, ce povestesc cartile Regilor despre o fapta a lui Ioab, capetenia ostilor lui David: atunci cand Şeba i-a facut pe israeliti sa se rupa de rege, David si-a trimis slujitorii sa-i urmareasca, iar Amasa era banuit ca a trecut de partea lui Şeba.

Şi au iesit… oamenii lui Ioab, cheretienii si peletienii si toti oamenii buni de lupta din Ierusalim, sa urmareasca pe Şeba, fiul lui Bicri; dar pe cand erau ei aproape de piatra cea mare, de langa Ghibeon, s-a intalnit cu ei Amasa. Ioab era imbracat cu hainele sale ostasesti si incins cu sabia care atarna la sold in teaca ei, in care intra si iesea foarte usor. „Esti sana­tos, frate?” – a zis Ioab catre Amasa. Apoi a apucat Ioab pe Amasa cu mana de barba, ca sa-l sarute. Amasa insa nu s-a ferit de sabia care era in mana lui Ioab si acesta l-a lovit cu ea in pantece si i-a varsat maruntaiele jos si nu i-a mai dat alta lovitura. Şi Amasa a murit (II Regi 20, 7-10).

Ceva asemanator se povesteste in cartea Judecatorilor despre fapta lui Aod, care l-a omorat pe Eglon, regele Moabului, caruia israelitii ii slujeau de optsprezece ani (v. Jud. 3, 12-30).

In cazurile acestea vedem perfidie si fatarnicie, insa aco­lo sunt justificate de binele poporului. Iuda nu are aceasta indreptatire: el isi tradeaza nu un dusman, ci Invatatorul, Ce se purtase intotdeauna fata de el cu profunda grija si dragos­te, fara sa faca vreo deosebire intre el si ceilalti ucenici, Care ii daduse, la fel ca acestora, darul si puterea facerii de minuni si il chemase intotdeauna numai la bine, la lumina si la dreptate.

Iata de ce ne revolta tradarea lui Iuda; iata de ce fapta lui este numita in cantarile bisericesti cutit uns cu miere” si iata de ce in iconografia crestina el e plasat in iad, pe genunchii satanei, care este el insusi „mincinos si tatal minciuniisi cu care, prin urmare, se inrudesc cel mai mult sufletele mincinoase.

Da, ne revoltam, si faradelegea lui Iuda ni se pare fara precedent, dar daca ne uitam mai bine, in lumea numita crestina nu sunt rare exemplele de asemenea tradare ba fatisa, ba pe ascuns, ba hotarat dusmanoasa, ba fatarnic disimulata.

cover.225x225-75Iata-l in fata noastra pe scriitorul francez Renan, cu cartea lui care a facut valva: Viata lui Iisus Hristos. El pare a-L simpatiza pe Hristos si Ii face portretul in culori blande, care pot parea uneori chiar calde, dar ce face din Evanghelia Lui! In locul unei carti pline de maretie cutremuratoare si de putere duhovniceasca avem o pastorala dulceaga, vulgara, care nu numai ca nu-i in stare sa-l renasca pe om, ci este buna doar ca sa indulceasca siesta burghezilor bogati. Nu degeaba aceasta carte este numita „evanghelia burghezilor”. Renan Il prezinta in ea pe Hristos ca pe un visator naiv, ca pe un idealist simpatic, care in simplitatea sufletului sau de galileean si-a inchipuit ca poate mantui omenirea. Parca si-ar bate cu condescendenta eroul pe umar si, prezentandu-l cititorului roaga sa fie tratat cu bunatate si dragoste si… sa i se scuze exa­gerarile. Despre Dumnezeirea Mantuitorului, despre minunile Lui, despre marea nevointa a rascumpararii omenirii… nici vorba!Oare acesta nu este „sarut al lui Iuda”?! El Ii spu­ne: „Invatatorule!” Il saruta si… Il da pe mana necredintei si ateismului contemporan.

Iata-l pe Lev Tolstoi, Renanul nostru, care vorbeste tot timpul despre Dumnezeu, de parca ar crede profund in El, dar totodata in locul adevaratei Evanghelii ii baga cititoru­lui pe gat propria sa evanghelie, grosolana, meschina si minicinoasa. Cat de mult aminteste si aceasta de „sarutul lui Iuda“!

Dar si noi insine oare nu Il tradam adesea pe Hristos?!

Veti intreba: „Cum? De fiecare data cand, purtand numele de crestin, procedam necrestineste, de fiecare data cand, inchinandu-ne pe dinafara inaintea lui Hristos si cinstindu-L pe dinafara, le dam necredinciosilor, prin purtarea noastra nevrednica, prilej sa ne arate cu degetul si sa spuna: „Ia uitati-va la crestini! Mai rau decat paganii si decat ateii! Ce i-a invatat Hristos? Religia lor e curata fatarnicie”, savarsim, strict vorbind, pacatul lui Iuda, pacatul tradarii – poate ca nu intr-o forma atat de clar dusmanoasa, dar vadind, fara indoiala, aceeasi fatarnicie si falsitate launtrica a sufletului. Il dam pe Hristos necredinciosilor spre ocara.

O veche istorisire crestina spune ca era un oarecare paca­tos care zi de zi, ducandu-se la indeletnicirile sale pacatoase, se oprea mai intai in fata icoanei Maicii Domnului si citea acatistul: „Bucura-te, Mireasa pururea Fecioara!” – dar iata ca odata, in vremea citirii acatistului, a vazut cu groaza ca pe mainile si picioarele Pruncului s-au deschis rani adanci, cas­cate, si ca din ele curge sange. Cutremurat si ingrozit, a stri­gat: „Maica lui Dumnezeu, cine a facut asta?” – la care a auzit un glas lin, plin de repros adanc: „Tu si pacatosii ca tine!”

MockJesusNu seamana acest pacatos cu Iuda, care prin sarutare L-a tradat pe Mantuitorul, sau cu ostasii care-I spuneau: „Bucura-te, imparatul iudeilor!” si-L bateau cu trestia peste cap? Şi nu semanam noi insine cu el atunci cand dupa rugaciune mergem sa facem pacate, uitand si de poruncile lui Dumne­zeu, si de entuziasmele traite la rugaciune? Mai bine nu am fi si stiut deloc de Dumnezeu si nu ne-am fi rugat, caci

sluga ace­ea care a stiut voia stapanului si nu s-a pregatit, nici n-a facut dupa voia lui, va fi batuta mult, pe cand cea care n-a stiut, dar a facut lucruri vrednice de bataie, va fi batuta putin (Lc. 12, 47-48).

Greu e pacatul fatarniciei si necredinciosiei, si totodata mult prea in firea omului cazut! Nu degeaba Biseri­ca Ortodoxa pune in gura crestinilor ce se apropie de supre­ma Taina a unirii cu Hristos, de Taina Sfintei Impartasanii, cuvintele pline de constiinta amara a propriei neputinte si duplicitati, si ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu ca sa dea sinceritate si integritate credintei si iubirii noastre:

nici sarutare Iti voi da ca Iuda, ci ca talharul marturisindu-ma, strig Ţie: pomeneste-ma, Doamne, intru Imparatia Ta!”

Tradarea lui Iuda poate fi numita necredinciosie activa. De asta sunt in stare doar oamenii foarte stricati si cuprinsi, pe deasupra, de o anumita patima: lacomia, setea de putere, iubirea de cinstiri etc. Acestia vin la Dumnezeu cu scopuri egoiste, luand religia drept mijloc de aranjare a propriei bunastari pamantesti. Nedobandind ceea ce voiau si inselandu-se in socotelile lor, se rup de religie plini de ciuda si devin cei mai inversunati dusmani ai ei. Iata de ce, purcezand la slujirea lui Hristos, trebuie sa ne verificam pe noi insine cat mai des, pentru a vedea daca nu legam cumva aceasta sluji­re de urmarirea egoista a bunastarii pamantesti, si cu aceas­ta plaga a sufletului trebuie sa ne luptam din rasputeri, altfel dezamagirea si apostazia – daca nu chiar tradarea nemijloci­ta – care este legata de ea sunt aproape inevitabile.

In afara de aceasta necredinciosie, pe care am numit-o activa, exista si necredinciosia pasiva.

Lasandu-L, au fugit toti (50).

In loc sa-si apere Invatatorul si, daca era nevoie, sa moara impreuna cu El, asa cum fagaduisera cu atat de putin timp in urma (v. Mc. 14, 31), toti ucenicii, de frica, s-au imprastiat care incotro. Domnul a ramas singur in puterea ostasilor si a slugilor arhieresti.

446Oare ucenicii erau nepasatori fata de soarta Mantuitoru­lui? Bineinteles ca nu, insa iubirea lor fata de El nu era inca atat de tare incat sa reziste in fata fricii de arest si moarte. Pe langa asta, in conditiile acelea a-L apara pe Invatator era aproa­pe cu neputinta. Slabi, speriati, neinarmati (in afara de doua sabii), ce puteau ei sa faca impotriva unui detasament de ostasi inarmati? Iata de ce Domnul nici nu-i condamna prea aspru atunci cand ii previne asupra acestei tradari:

Va veti risipi fieca­re la ale sale, si pe Mine Ma veti lasa singur (In 16,32).

Oamenii refuza foarte des sa apere adevarul religios si dreptatea lui Dumnezeu – nu pentru ca nu pot, ci pentru ca sunt absolut indiferenti fata de Dumnezeu si fata de religie, si in acest caz nu mai au nici un fel de indreptatire.

Ştiu fapte­le tale, spune Domnul, ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Asa, fiindca esti caldicel nici fierbinte, nici rece am sa te vars din gura Mea (Apoc. 3, 15-16).

Noi purtam numele de crestini, insa adeseori privim cu nepasare cum in jurul nostru triumfa raul, sufera nevinovatia asupri­ta, sunt calcate in picioare poruncile credintei, este aprin­sa ura intre oameni si vrajmasia impotriva lui Dumnezeu, si ramanem spectatori impasibili, fara sa facem absolut nimic pentru a opri raul. Uitam ca raspundem inaintea lui Dumnezeu nu doar pentru noi insine, ci si pentru pacatele fratilor nostri, caci impreuna cu ei alcatuim trupul unic al Bisericii lui Hristos si pacatul unuia dintre noi se intinde inevitabil asupra intregii Biserici, molipsindu-i pe altii si expunandu-i pedepsei impreuna cu cei care au pacatuit.

Daca un madu­lar sufera, spune Apostolul, toate madularele sufera impreu­na; si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura impreuna. Iar voi sunteti trupul lui Hristos si madulare fieca­re in parte (I Cor. 12,26-27).

In cartea lui Iisus Navi, in istoria cuceririi Canaanului de catre evrei, este povestit urmatorul caz: un oarecare Ahan, din semintia lui Iuda, a savarsit o faradelege grea inaintea Domnului, insusindu-si o haina frumoasa, doua sute de sicli de argint si un drug de aur din prada luata de la dusmani, in pofida oprelistii nemijlocite puse de Dumnezeu – si mania lui Dumnezeu s-a aprins asupra fiilor lui Israel. Domnul S-a departat de ei, si pentru prima data au suferit o infrangere in Canaan. Atunci cand Iisus Navi a strigat catre Dumne­zeu rugandu-se, Domnul a zis catre Iisus:

„Scoala, pentru ce ai cazut cu fata la pamant? A pacatuit poporul si a calcat lega­mantul Meu pe care l-am incheiat cu el; au furat din lucrurile date spre nimicire, au mintit si le-au pus printre lucrurile lor. De aceea fiii lui Israel n-au putut sta impotriva vrajmasilor lor si au fugit inapoi, caci au cazut sub blestem si nu voi mai fi cu voi de nu veti ridica blestemul dintre voi(Iis. Nav. 7, 10-12).

Atunci cand, dupa aceea, Iisus Navi l-a gasit pe vinovat, i-a zis:

Pentru ca tu ai adus asupra noastra tulburare, sa aduca si Domnul necaz asupra ta in ziua aceasta! (Iis. Nav. 7, 25).

Şi israelitii l-au luat pe Ahan, impreuna cu fiii si cu fiicele lui, si i-au omorat pe toti batandu-i cu pietre, si i-au ars cu foc, si au ridicat peste ei un morman de pietre.

Dupa aceasta s-a potolit mania Domnului (Iis. Nav. 7, 26).

Asadar, pentru pacatul unui singur evreu a fost pedepsit intregul Israel. Ca atare, evreii au privit intotdeauna incalca­rea poruncilor dumnezeiesti nu ca pe un pacat personal, ci ca pe o crima impotriva intregii lor societati. Astfel se si explica severitatea Legii lui Moise, care a hotarat pedeapsa cu moar­tea pentru aproape orice incalcare a poruncilor lui Dum­nezeu, precum si ravna cu care israelitii credinciosi Legii se straduiau sa nimiceasca pacatul din mijlocul poporului, fara sa dea inapoi nici macar de la masuri extreme. Atunci cand in timpul calatoriei evreilor prin pustie

unul dintre fiii lui Israel a venit si a adus intre fratii sai o madianita, in ochii lui Moise si in ochii intregii obsti a fiilor lui Israel, cand plangeau ei la usa cortului adunarii, atunci Finees, fiul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, vazand aceasta, s-a sculat din mijlocul obstii si, luand in mana lancea sa, a intrat dupa israelit in salas si i-a strapuns pe amandoi, pe israelit si pe femeie, in pantece… Şi a grait Domnul cu Moise si a zis: „Finees, feciorul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, a abatut mania Mea de la fiii lui Israel, ravnind intre ei pentru Mine, si n-am mai pierdut pe fiii lui Israel in mania Mea” (Num. 25, 6-8, 10-11).

Chiar si atunci cand evreii nu erau in stare sa curme paca­tul, nu ramaneau spectatori indiferenti, ci recurgeau la ultimul, dar poate cel mai puternic mijloc – la rugaciune. In epoca Macabeilor, unul dintre demnitarii pagani, un oare­care Eliodor, a vrut sa intre in Templul din Ierusalim spre a lua banii pastrati acolo pentru vaduve si saraci. Aceasta ar fi fost o mare profanare a Templului, insa evreii nu erau in sta­re sa-l opreasca.

Atunci s-a facut mare zarva in toata cetatea. Preotii, imbracati cu vesmintele cele sfintite, cazand inaintea altarului, chemau din cer pe Cel care a dat legea pentru pune­rile acestea, ca sa pazeasca intregi banii celor care ii incredintasera acolo, si oricine vedea fata arhiereului nu putea sa nu se mahneasca adanc in inima lui, ca vederea lui si schimbarea fetei arata necazul cel dinauntru al sufletului lui, ca se revar­sase peste omul acela oarecare temere si groaza a trupului, din care cei care vedeau cunosteau durerea din inima lui. Iar altii din case alergau cu gramada spre rugaciunea obsteasca, ca sa nu ajunga locul cel sfant spre defaimare, si femeile, incinse pe sub sani cu saci de pocainta, umpleau caile, iar fecioarele, care erau inchise in casa, unele alergau la porti, unele la ziduri si altele se plecau pe ferestre, si toate cu mainile ridicate spre cer se rugau. Şi era jalnica privire, cum cadea multimea ameste­cata si, in necaz mare fiind arhiereul, astepta ce avea sa fie. Acestia dar se rugau Atotputernicului Dumnezeu, ca bogatiile incredintate intregi si cu toata siguranta, sa se pazeasca pentru cei care le-au incredintat, iar Eliodor vrand sa indeplineasca porunca, fiind cu ostasii la vistierie, Domnul parintilor si Stapanul a toata puterea a facut o minunata aratare, incat toti cei ce indraznisera sa vina, spaimantandu-se de puterea lui Dum­nezeu, au lesinat si s-au infricosat (II Mac. 3,14-24).

Asadar, la evreii vechi-testamentari nu exista acea indi­ferenta religioasa si necredinciosie pasiva care sunt rusinea crestinilor contemporani. In general, ei erau totdeauna devotati religiei si credinciosi traditiilor parintesti. Aceas­ta s-a aratat mai ales in vremurile de prigoana, cand ei isi dadeau viata fara sovaiala aparand cele sfinte, si nici un fel de torturi nu-i puteau face sa tradeze legile parintesti si sa cal­ce credinta fata de religie. Iata o uimitoare istorisire din ace­easi carte a Macabeilor despre suferintele unei mame si celor sapte fii ai ei, care au fost omorati in chinuri de catre regele pagan Antioh fiindca n-au vrut sa treaca la obiceiurile eline si sa tradeze legile date de Dumnezeu poporului Sau:

sfintii macabeiIntamplatu-s-a si cu sapte frati, pe care, impreuna cu maica lor prinzandu-i, i-a silit regele, cu biciul si cu vine batandu-i, sa manance carnuri de porc, care nu le era sloboda man­ca. Iar unul dintre ei, care a grait mai intai, asa a zis: „Ce vrei sa intrebi si sa stii de la noi? Pentru ca mai bucurosi suntem a muri, decat a calca legile parintesti” Iar regele, umplandu-se de manie, a poruncit sa infierbante tigai si caldari, si dupa ce s-au infierbantat acelea, indata a poruncit sa taie limba celui care a grait intai, apoi sa-i jupoaie pielea de pe cap si sa-i taie maini­le si picioarele, in fata celorlalti frati si a mamei lor. Şi dupa ce l-au ciopartit asa, a poruncit sa-l aduca la foc si sa-i friga de viu. Şi iesind foarte mare sfaraiala din tigaie, unii pe altii impreu­na cu mama lor se indemnau a muri vitejeste… Şi dupa ce s-a savarsit cel dintai intr-acest chip, a adus pe al doilea sa-l batjocoreasca si, jupuindu-i pielea capului cu parul, il intreba: „ Vrei sa mananci carne de porc inainte ca sa ti se cioparteasca toate madularele trupului?” Iar el, raspunzand in graiul parintilor sai, a zis: „Nu” Pentru aceea si acesta, ca si cel dintai, pe rand toate chinurile le-a suferit si, cand era sa moara, a zis: „Tu dar, nelegiuitule, ne scoti pe noi dintr-aceasta viata, insa Impara­tul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarasi ne va invia cu inviere de viata vesnica” Şi dupa aceasta al treilea a fost batjocorit, si cerandu-i-se limba, indata a scos-o si maini­le cu indrazneala le-a intins si vitejeste a zis: „Din cer le-am dobandit acestea si pentru legile Lui nu tin seama de ele, pentru ca nadajduiesc ca de la El iarasi le voi dobandi”… Iar mama lor foarte minunata si vrednica de buna pomenire este, caci intr-o singura zi vazand pierindu-i sapte fii, cu bun suflet a rabdat, pentru nadejdile ce avea in Domnul, si pe fiecare din ei il man­gaia in graiul parintesc, plina fiind de vitejesc cuget si femeiasca gandire cu inima barbateasca desteptand-o, zicea catre ei: „Nu stiu cum v-ati zamislit in pantecele meu si nu v-am dat duh si viata si inchipuirea fiecaruia nu eu am intocmit-o, ci Zidito­rul lumii, Care a zidit pe om de la nasterea lui, va va da ca un milostiv iarasi duh si viata, de vreme ce acum nu va este mila de voi, iubind legile Lui” (II Mac. 7, 1-5, 7-11, 20-23).

Tocmai aceasta credinciosie la vreme de incercari este deosebit de pretioasa in viata religioasa. Nu este greu sa ramai credincios si sa nu-L tradezi pe Domnul atunci cand viata curge neted si linistit si cand aceasta credinciosie nu e legata de lipsuri si patimiri, dar este greu sa rezisti atunci cand, pentru marele drept de a fi rob credincios al Dom­nului, trebuie sa platesti pretul cel greu al suferintelor. Toc­mai atunci se arata adevarata credinciosie si dragoste fata de Domnul a ucenicilor Lui sinceri, si tocmai acest duh al credinciosiei ii distinge pe toti oamenii mari duhovniceste ai Bisericii Ortodoxe.

sfantul-ioan-gura-de-aur-4Atunci cand imparateasa Eudoxia, intaratata de mustrari­le pe care i le facea in predicile sale Sfantul Ioan Gura de Aur, cauta sa-l piarda, Sfantul, scriindu-i lui Ciprian, unul din­tre preotii sai, dadea marturie in cuvintele urmatoare despre credinciosia sa fata de slujirea arhipastoreasca si despre sta­tornicia sa in credinta:

„Daca imparateasa va porunci sa fiu taiat in doua cu ferastraul, sa ma taie in doua cu ferastra­ul: asa s-a intamplat si cu Isaia. Daca va voi sa fiu aruncat in mare, sa ma arunce: imi amintesc de Iona. Daca ma va arunca in cuptor incins, stiu pilda celor trei tineri din Babilon. Daca ma va da fiarelor salbatice spre sfasiere, si Dani­el a fost in groapa leilor. Va voi sa imi taie capul? Il voi avea tovaras pe Ioan. Ma va bate cu pietre? Voi gasi incuviintare la Ştefan. Va vrea sa-mi ia toate bunurile si averile? Sa imi ia tot: gol am iesit din pantecele maicii mele, gol voi pleca din aceasta lume. Cine ne va desparti pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau stramtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte, sau primejdia, sau sabia? … In toa­te acestea suntem mai mult decat biruitori, prin Cel Care ne-a iubit (Rom. 8, 35,37)”.

De ce acesti oameni mari erau credinciosi cu atata neclin­tire lui Dumnezeu? Care este temeiul acestei credinciosii?

Secretul credinciosiei, al fidelitatii religioase, este credin­ta vie in Dumnezeu si dragostea pentru El. Multumita aceste credinte si acestei dragoste, pentru nevoitorii Bisericii lucrul cel mai important din viata lor era implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Pentru ei toate celelalte erau pe planul al doilea, iar multe nu meritau deloc atentie. In viata lor exista o singura idee fundamentala, si nimeni nu-i putea abate de la ea. Pentru ea sacrificau tot. Aceasta idee a intregii lor vieti era slujirea lui Dumnezeu si slujirea dreptatii, mergand pana la deplina lepadare de sine. Omul era in asa masura patruns de gandul acestei slujiri, incat se aducea pe sine insusi ca ardere de tot duhovniceasca. In ultima instanta, fiecare crestin tre­buie sa ajunga la aceasta hotarare deplina de a se aduce pe sine jertfa lui Dumnezeu.

Nadejdea in marea rasplata din viitor, de dincolo de mor­mant, sprijina aceasta hotarare.

Un imparat pagan i-a cerut unui episcop crestin sa se lepe­de de credinta. „Nu pot!”, a sunat raspunsul. „De ce? Nu stii ca viata ta e in puterea mea? Un singur semn, si esti mort!” „Ştiu, a raspuns mucenicul, dar inchipuie-ti ca una din slu­gile tale credincioase a cazut in mana vrajmasilor tai, care s-au straduit sa-l faca sa te tradeze, insa el a ramas neclin­tit… Chinuri, batjocuri – nimic nu l-a putut frange, totul a fost zadarnic… Spune-mi, atunci cand el se va intoarce la tine batjocorit, chinuit si despuiat, nu-l vei rasplati cu cinste si slava pentru cele indurate si nu-i vei da cele mai bune haine?” „Ce vrei sa spui?” „Imparate, tu poti sa ma dezbraci de aceasta haina pamanteasca, adica sa ma lipsesti de viata, insa Domnul ma va imbraca intr-una noua, mai buna… El imi va da viata vesnica in slava nesfarsitei Sale Imparatii!”

martiriul-sf-brancoveniEi bine, aceasta nadejde intr-o rasplata cu care nimic nu se poate asemui a sprijinit in sfinti credinciosia fata de Dum­nezeu si neobisnuita, vitejeasca lor darzenie, al carei exem­plu il vedem la mucenicii Macabei.

Asadar, credinta, nadejdea si dragostea, iata temeiurile credinciosiei crestinesti – si aceasta credinciosie, la randul ei, e, daca vreti, barometrul lor, piatra lor de incercare. Despre omul necredincios, nestatornic, sovaitor, se poate spune fara a gresi ca in el nu este nici credinta, nici nadejde, nici dragoste adevarata, adica nu sunt virtutile crestine fundamentale, in lipsa carora nu poate fi vorba de mantuire.

De ce credinciosia este pretioasa in ochii lui Dumnezeu?

Domnul nu pretuieste atat faptele, cat dispozitia sufle­teasca a omului. Pana la urma urmei, important nu este atat ceea ce faci, cat ceea ce esti. Iar aceasta dispozitie sufleteas­ca se formeaza prin stradanii repetate, facute intr-o singura directie. Tocmai aceasta este credinciosia. Numai cu condi­tia credinciosiei poate lua nastere un caracter crestin auten­tic, cu nobletea si cu celelalte calitati elevate ale sale.

Asadar, sa tragem concluzii din cele spuse.

Credinciosia fata de Dumnezeu este o nevoie si o datorie pentru fiecare crestin, fiind conditie a mantuirii.

Fii credin­cios pana la moarte, si iti voi da cununa vietii, spune Domnul (Apoc. 2, 10).

Aceasta credinciosie ne obliga sa ne marturi­sim cu vitejie credinta atunci cand imprejurarile o cer, sa nu ne lepadam de Dumnezeu, chiar daca asta ne-ar ameninta cu suferinte si cu moartea; sa ne aparam lucrurile sfinte din rasputeri, iar in cazurile extreme, cand nu suntem in stare sa facem asta, sa ne rugam fierbinte lui Dumnezeu sa ne ocro­teasca si sa ne ierte pacatele, care de obicei ne si fac nevrednici de ele, asa incat Domnul ni le ia.

Numai implinind cu sfintenie indatoririle acestea putem trage nadejde ca in ziua infricosatoarei Judecati a lui Dum­nezeu vom auzi hotararea cea milostiva:

Bine, sluga buna si credincioasa… intra intru bucuria dom­nului tau (Mt. 25,21).

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)

Hristos cu Petru, Ioan si Iacob in Ghetsimani

Alte legaturi:

***

***

***

***


Categorii

1. Slider, Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Miercurea Mare, Saptamana Mare, Sfantul Vasile al Kinesmei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “TRADAREA LUI IUDA PRIN SARUT FATARNIC si formele posibile de NECREDINCIOSIE din partea noastra: Dar si noi insine oare nu Il tradam adesea pe Hristos?. FIDELITATEA MARTURISITOARE – CONDITIA MANTUIRII

  1. Pingback: INTALNIREA CU MIRELE NOSTRU, LA CINA CEA DE TAINA. Cum sa avem candelele aprinse, cum sa ne pregatim pentru Impartasire si cum sa PARTICIPAM LA DENII pentru A TRAI INVIEREA CA EVENIMENT LAUNTRIC, NU EXTERIOR? Cum “astept Invierea mortilor si viata v
  2. Pingback: SFANTA SI MAREA VINERI a sfintelor si infricosatelor patimiri ale Domnului. RASTIGNIREA SI INGROPAREA LUI HRISTOS. Predica IPS Teofan la Denia celor 12 Evanghelii: “Sa nu participam la rastignirea lui Hristos prin faptele noastre” - Recomandar
  3. Pingback: PILAT DIN PONT sau cand slabiciunea si oportunismul devin criminale si INDELUNGA RABDARE A LUI HRISTOS, biciuit salbatic si batjocorit de ostasi -
  4. Pingback: CRESTINII DE AZI – APARATORI AI TIRANILOR si lepadatori sau chiar ucigasi ai celor slabi si ai celor nedreptatiti? CINE II MAI CERCETEAZA SI II MAI APARA PE CEI SLABI SI PE CEI CAZUTI IN DIZGRATIA CELOR PUTERNICI? - Recomandari
  5. Pingback: CUTREMURATOAREA BUCURIE A INTALNIRII CU HRISTOS: “Unde vom gasi un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi?” | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: PATIMA SI PATIMIRE. Cum sa traim Deniile pentru A SIMTI CU ADEVARAT INVIEREA? “Dacă vrem ca Învierea lui Hristos să devină învierea noastră, asta e singura cale, să trăim LĂUNTRIC evenimentele Săptămânii Mari” | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: DENIA DIN SFANTA SI MAREA MIERCURI (video, audio, talcuiri). “Femeia ceea ce cazuse in pacate multe…”. DORUL DUPA DUMNEZEU, darul pocaintei si “ODIHNA” alegerii “partii celei bune” a Mariei, de A NE ASEZA LA PICIO
  8. Pingback: TRADAREA LUI IUDA. “Să încercăm, cu sinceritate, să-l găsim pe Iuda în multe din manifestările noastre şi să-l izgonim”. Parintele Ioanichie Balan zugraveste, tulburator, PORTRETUL TRADATORULUI DINTOTDEAUNA | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: SĂ NE VĂRSĂM VIAȚA CA UN MIR LA PICIOARELE LUI IISUS și să nu Îl vindem sau să Îl părăsim, precum IUDA, pentru SLAVA ACESTEI LUMI! Ce înseamnă “să-ți urăști sufletul în această lume”? (Predici minunate, slujbe și cântări
  10. Pingback: DENIA DIN SFANTA SI MAREA JOI (video, audio, predici) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate