FATARNICIA – cel mai urat pacat in ochii lui Dumnezeu. “SA NU JUDECAM CU DOUA MASURI”, acuzand cu asprime neputintele altora, iar pentru ale noastre gasind indreptatiri! “DEPENDENTA DE A JUDECA” si PATIMA PLACERII DE A LOVI IN CELALALT – Predici puternice la Tamaduirea femeii garbove

7-12-2014 Sublinieri

MINUNEA CONTEMPORANA A VINDECARII UNEI FEMEI GARBOVE, LA CLUJ, IN TIMPUL UNEI PREDICI A IPS BARTOLOMEU ANANIA

Deosebirea dintre VOIA si INGADUINTA LUI DUMNEZEU

CUM SE BIRUIESC PATIMILE si, in special, PATIMA VORBIRII DE RAU?

tama2

***

***

“Cea mai gravă gârbovire care adesea se întâlnește și în tinda și în ograda bisericii – fățărnicia”

Predica la Duminica tamaduirii femeii garbove a Mitropolitului Teofan al Moldovei si Bucovinei (2013):

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Rămâneți în picioare, luând armele lui Dumnezeu asupra voastră“.

Preacuvioase Părinte stareț, iubită frățime a Mănăstirii Trei Ierarhi, iubiți credincioși obișnuiți a veni la Dumnezeiască Liturghie la această sfântă mănăstire, iubiți pelerini, am ascultat cuvântul Sfântului Apostol Pavel din Epistola sa către Efeseni, capitolul 6, în care ne-a spus:

“Rămâneți, fraților, în picioare, luând asupra voastră armele lui Dumnezeu”.

Am ascultat, de asemenea, un cuvânt al Sfântului Apostol și Evanghelist Luca din Evanghelia sa, capitolul 13, relatându-ne minunea vindecării săvârșită de Domnul Hristos față de o femeie gârbovă, aflată în suferință de optsprezece ani. Ni se relatează de asemenea despre intervenția mai-marelui sinagogii care aflând, sau văzând, săvârșită minunea vindecării în zi de sâmbătă, este nemulțumit, socotind că a fost călcată în picioare sărbătoarea zilei de odihnă a Vechiului Testament, și primește răspunsul adecvat al Mântuitorului Hristos care strigă cu tărie către el, “Fățarnice!”. Acestea sunt cele două texte din Dumnezeiască Scriptură rânduite de Biserica astăzi pentru a ne oferi hrana pentru încă o săptămână, hrană cu care să ne adăpăm, să ne hrănim sufletul nostru, care fără hrana Scripturii, fără hrana Liturghiei, fără hrana Cerului, este un suflet mort. În evanghelia de astăzi, așadar, ni se amintește despre o femeie care de optsprezece ani era gârbovă.

Numărul optsprezece (18) apare de asemenea în Scriptură cu puțin înainte de relatarea acestui eveniment, amintindu-ne despre căderea unui turn din cetatea Ierusalimului, cădere care a cauzat moartea a optsprezece persoane. Numărul optsprezece este format din trei de șase (3 de 6); șase (6) în accepțiunea Scripturii și a conștiinței Bisericii fiind un număr problematic, care aduce după sine reflecția asupra răului din noi și din lume. Cei trei de șase (666) apar și ca semn al puterii întunericului, pecetea satanei, semnul prezent în Apocalipsă, care definește pe cei care au pierdut legătura cu Cerul, sunt legați de puterea întunericului, și, prin aceasta, aflându-se într-o gravă și fără de pocăință, de netămăduit, gârbovire a sufletului și a ființei întregi.

SAMSUNG DIGITAL CAMERACând vorbim despre o persoană cuprinsă de garbovie, cum este descrisă și femeia din evanghelia de astăzi, aceasta garbovie îl apleacă pe om spre pământ, el “neputând a se ridica nicidecum”, cum spune evanghelia, este omul aplecat doar spre pământ, care nu vede decât cele ale pământului, pământul îl inspiră, iar privirea inimii sale este dependenta de locul unde se tareste șarpele, semnul celui viclean, semnul puterii întunericului, care îl împiedică pe om să aibă privirea înălțată asupra Cerului. Cum șarpele, după cuvântul Scripturii, se hrănește și cu praful pământului, așa gârbovul, în sufletul său, dă, prin păcatul pe care îl savarseste, hrană puterii întunericului, după spusele unui părinte mai aproape de vremea noastră, Sfântul Luca al Crimeii, păcatul este hrana demonilor. Gârbovul este cel care nu are capacitatea să privească la înălțimea Cerului, pământul este ambianța în care el trăiește în permanență și țărână lui, mormântul și întunecimea lui, îi este foarte greu, imposibil chiar, să privească, să gândească și să simtă puterile Cerului, heruvimii, serafimii, arhanghelii, începătoriile, puterile, sânului lui Avram, împarația cerurilor, raiul cel binecuvântat al împărăției Preasfintei Treimi.

Cea mai de jos treaptă a gârboviei, dintre multe trepte și stări sufletești prin care se manifestă aceasta, este starea de fățărnicie, despre care amintește Mântuitorul Hristos în evanghelia de astăzi, adresându-se mai-marelui sinagogii cu aceste cuvinte, atât de ferm, de dur și de aspru: “Fățarnice!. Sunt câteva cuvinte grele pronunțate de Mântuitorul Hristos în Scriptură și ele nu se adresează nici tâlharilor, nici hoților, nici desfrânaților, nici necredincioșilor, nici ereticilor, în manifestarea ereziei din acea vreme, cuvinte precum “șarpe”, “pui de năpârca”, “mormânt văruit” sau “vulpe”. Cu aceste cuvinte definește Mântuitorul Hristos cea mai gravă gârbovire care adesea se întâlnește și în tinda și în ograda Bisericii, și anume fățărnicia.

Despre aceasta, același binecuvântat părinte al veacului trecut, Sfântul Luca al Crimeii, aceasta este definită de Sfântul Luca în aceste chipuri în mod principal: fățarnicul este cel care poartă masca evlaviei, dar dincolo de această evlavie nu se află nimic duhovnicesc întrânsul. Fățarnicul este cel care poartă masca dragostei și a loialității, a atașamentului sincer față de celalalt, dar dincolo de această mască nu se afla decât starea de ură și capacitatea continuă de trădare. Fățarnicul este cel care poartă masca curăției, iar dincolo de aceasta se afla multă nuanță necurată, multă necurăție și putere a întunericului. De accea, în fața unei asmenea stări, Hristos Domnul spune “fățarnice”, “șarpe”, “pui de năpârca”, “mormânt văruit”, sau vulpe”, cum îl definește Mântuitorul Hristos pe Irod, stăpânul acelor vremuri, care încerca printr-o falsă credință, printr-un fals atașament față de oameni, încerca să îi convingă pe aceștia să rămână sub ascultarea lui, dar dincolo de această mască se afla omul violent, desfrânat, bețiv, păcătos, în toate manifestările păcatului.

Nu există decât parcă un singur cuvânt rostit de Mântuitorul Hristos mai dur decât acestea, și anume: “Mergi înapoia mea, satano!”, atunci când este îndemnat de unul din apropiații Săi să nu meargă spre răstignire, să nu moară, să nu își asume pe umerii sufletului și trupului Său greutatea păcatelor lumii, să se păzească de suferință, să o ocolească pe aceasta, și prin această ocolire să trăiască, să domine, să se înalțe. “Treci înapoia mea, satano!”, spune Hristos, simțind dorința ucenicului Său, cel iubit, de fapt, Sfântul Apostol Petru, care prin multă pocăință, datorită actului lepădării sale, devine unul din cei mai puternici bărbați ai Bisericii, Apostol al Mântuitorului Hristos.

Pentru această stare de garbovire manifestată în chip de fățărnicie sau în multe alte chipuri prin care păcatul se revarsă asupra noastră și asupra lumii, la această situație, de fapt, Sfântul Apostol Pavel, în cuvântul citit astăzi la Dumnezeiască Liturghie, ne spune

“stați [tari], rămâneți, fraților, în picioare,

adică negârbovi,

“luând asupra voastră armele lui Dumnezeu”,

și arata Sfântul Apostol Pavel care sunt armele lui Dumnezeu prin care omul este chemat să “rămână în picioare”. Și anume:

“îmbrăcați-vă mijlocul vostru cu arma adevărului”,

adevărul făcându-vă pe voi liberi, adică fii ai Domnul Hristos, mărturisind dumnezeirea Fiului și aflându-vă sub adumbrirea Duhului Sfânt. Acesta este Adevărul, adică Sfânta și Dumnezeiască Treime.

“Îmbrăcați-vă apoi cu platoșa dreptății”,

calugarul rastignitdreptatea în accepțiunea Scripturii, în mod special a Sfântul Apostol Pavel, dreptatea lui Dumnezeu, totalmente diferită de dreptatea oamenilor, dreptatea lui Dumnezeu arătându-se în faptul că omul păcătuiește și Dumnezeu, Hristos Domnul, se răstignește pentru dânsul, arătând prin aceasta ca dreptatea cea dumnezeiască așezată între oameni este aceea care mărturisește că eu am dreptul doar să binecuvântez, tu ai dreptul să nu mă binecuvântezi, eu am dreptul doar să te vorbesc de bine, tu ai dreptul mă vorbești de rău. Și toate cele care sunt legate de dreptatea lui Dumnezeu, fără de care dacă omul nu tinde spre aceasta, veninul puterii întunericului se strecoară și curge prin venele ființei noastre celei mai adânci. Continuă Sfântul Apostol Pavel:

“luațiîn al treilea rând – Evanghelia păcii”,

fiind binevestitori ai păcii pe care Dumnezeu a oferit-o în Biserica Sa cea Sfântă spunând: Pacea mea o dau vouă“, fiind creștinul binevestitor al păcii lui Hristos din inimi și dintre oameni. În al patrulea rând, spune Sfântul Pavel:

“luați pavăza credinței”

cu tot ceea ce înseamnă aceasta ca luptă pentru dobândirea împărăției cerurilor, care fără de credință adevărată, fără tindere prin rugăciunea omului să primească darul credinței cel puțin cât un grăunte de muștar, cetatea cea sfântă a împărăției cerurilor nu poate fi cucerită.

“Luați si coiful mântuirii”,

cea dea cincea armă, adică tendința omului, dorința omului, oful omului, dorul omului de a își mântui sufletul, acest dor care să definească omul în tot ceea ce face el pe pământ, știind că este chemat să viețuiască frumos și creștinește în această lume, dar mai presus de toate având dorința inimii sale să dobândească mântuirea sufletului în veșnicia împărăției lui Dumnezeu.

“Luați în cele din urmă – sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu,

cuvântul lui Dumnezeu în mod special arătat , manifestat, și mărturisit prin puterea rugăciunii, care este sabia Duhului, care îl ajută pe om să lupte împotriva puterilor întunericului care se așează cu greutate asupra sufletului omului și îl face pe acesta gârbov. Sabia Duhului, adică rugăciunea, este realitatea, starea sufletească, și duhovnicească în mod special, prin care omul poate să “rămână în picioare”, după cuvintele sfântul Apostol Pavel: rămâneți așadar în picioare”, sau după gândirea, după cuvântul binecuvântat al unui gânditor mai aproape de vremea noastră,

Omul care stă în picioare este omul care șade în genunchi la rugăciune”.

Să ne ajute Dumnezeu să avem, pe de o parte, conștiința propriei gârbovii care ne tot îndeamnă să privim spre cele ale pământului, să ne dăruiască Dumnezeu putere să constatăm aceasta, și, luând armele lui Dumnezeu asupra noastră, și mai presus de toate, ascultând la Dumnezeiască Liturghie îndemnul “Sus să avem inimile!”, Dumnezeu cu Harul, cu iubirea și cu tămăduirea milostivirii Sale vine în viața noastră, ne ridică din garbovia sufletului, spre Sine, spre tronul Preasfintei Treimi, spre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Dumnezeiască Treime, căreia se cuvin slavă, cinste, și închinare în veci de veci. Amin!”

ips-teofan-3-ierarhi-in

***

Predica Parintelui Ciprian Negreanu (Cluj) la Duminica a 27-a dupa Rusalii/ Tamaduirea femeii garbove (2013):

“Cu cât nu loveşti în celălalt şi nu-l prigoneşti în inima ta, cu atât Dumnezeu nu loveşte în tine, nu te prigoneşte, nu te lasă în mâna diavolului

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“În numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh. Suntem în a 28-a duminică după Rusalii, când ne amintim de această Evanghelie de la Sf. Ap şi Evanghelist Luca, de la cap. 13, Evanghelia vindecării femeii gârbove.

Prea-Sfintitul-AnaniaNu pot să nu-mi aduc aminte de frumoasele cuvinte pe care le zicea mitropolitul nostru, Bartolomeu, la această predică a femeii gârbove şi, mai ales, minunea pe care am aflat că a făcut-o în timpul acestei predici. Iată, Dumnezeu poate face minuni şi prin cuvânt, în sensul că, în timp ce Înaltpreasfinţitul Bartolomeu vorbea, femeia asupra căreia s-a întâmplat minunea şi-a asumat şi a primit cuvintele acelea cu atenţie, deşi nu-i erau adresate ei personal, ci tuturor, iar Înaltul nici nu se uita la ea. Dar ea şi le-a asumat şi le-a ascultat cu atenţie, iar Dumnezeu, prin această atenţie asupra cuvintelor, a întărit-o pe ea în credinţă, că ea s-a întărit în credinţa că şi cu ea se poate întâmpla asemenea minune şi s-a întâmplat. Am mai amintit aceasta altă dată, dar nu putem să nu ne amintim și acum. Am aflat de la consilieri ai dânsului chiar lângă sicriul său, când era în catedrală. E vorba de o femeie gârbovă de mulţi ani care s-a întâmplat să intre în catedrală, nu era din Cluj, într-o toamnă târzie sau început de iarnă, în această duminică a 28-a, şi să asculte chiar la cuvântul Înaltului Bartolomeu, când el ţinea predică despre această Evanghelie. Ea era gârbovă de mulţi ani, nu mai era nicio posibilitate medicală, deşi încercase în multe chipuri să se trateze. Oamenii n-au prea băgat-o în seamă, povestea ea, că au crezut că aşa era ea, smerită, mergea plecată spre amvonul Înaltului şi spre altar, s-a oprit sub amvon, unde se afla dânsul, şi toţi credeau că stă aplecată din smerenie, dar, de fapt, boala aceasta a ei era veche şi de mult timp şi ea nu putea să stea altfel. Şi, în timp ce Înaltul vorbea despre cum această femeie gârbovă era legată de diavol de 18 ani şi, având şi studii medicale, el povestea cum toate vertebrele se uniseră între ele, se cimentaseră şi nu mai era nicio posibilitate ca ea să se îndrepte vreodată, apoi cum, prin putere dumnezeiască, Mântuitorul i-a pus mâinile pe spate; el în clipa aceea spunea despre cum trebuie să se fi simţit femeia când s-a ridicat dintr-o dată, când S-a atins Mântuitorul cu mâinile de spatele ei, ea la propriu a simţit mâini pe spatele ei, deși nu era nimeni, şi s-a îndreptat exact cum povestea Înaltul despre femeia din Evanghelie. Oamenii n-au observat, pentru că ei credeau că stătea aplecată din smerenie până atunci, dar a doua zi, când Înaltul primea oamenii în audienţă, la sfârşit de tot, înainte de a închide uşile, chiar părintele Marian Andreica, cel care era acolo atunci, aproape că n-a mai primit-o, zicându-i că nu mai primeşte Înaltul, e târziu, că Înaltul trebuie să plece la Nicula, unde îşi scria traducerea şi diortisirea Bibliei. Dar femeia a insistat şi a povestit ce s-a întâmplat şi apoi a intrat la Înaltul, de faţă cu părintele acesta şi a povestit, iar Înaltul a ţinut în mod deosebit să spună că nu el a făcut, ci cuvântul lui Dumnezeu și credinţa ei, că a ascultat şi credinţa ei a făcut această minune indubitabilă, mai ales că ea venise şi cu tot felul de dovezi referitoare la cum fusese ea. RP foto6Şi a dat canon amândurora să nu spună până la moartea lui nimic. De aceea îmi spuneau ei chiar acolo, lângă sicriul Înaltului, pentru că şi-au adus aminte.

Şi parcă nu avem cum să nu-l rugăm pe Înaltul Bartolomeu, care a fost aici, în mijlocul nostru, şi ne-a fost arhiereu şi părinte duhovnicesc, dacă a câştigat milă în faţa lui Dumnezeu, să mijlocească de acolo, din cer, şi sufletele noastre gârbovite să le îndrepte şi feţele noastre plecate spre cele ale veacului acestuia şi spre fricile şi supărările veacului acestuia şi spre nimicurile, până la urmă, ale veacului acestuia, care uită să-şi întoarcă faţa spre Dumnezeu, spre Soarele dreptăţii, şi pentru rugăciunile lui să ne îndrepte spatele duhovnicesc şi să vedem iarăşi Soarele, să fim oameni.

Întorcându-ne la Evanghelia aceasta, până la urmă, în mijlocul ei este o minune. N-aş vrea să mă opresc asupra minunii în sine; multe sunt minunile pe care le-a făcut Mântuitorul, ceva ne atrage, însă, atenţia, în mod deosebit. Se vorbeşte despre această boală provocată de diavol de 18 ani, şi, prin aceasta, Mântuitorul vădeşte clar că bolile sunt lucrate de diavol, chiar dacă sunt îngăduite de Dumnezeu. Orice boală e lucrată de diavol, orice tip de rău e lucrarea diavolului, de la răul spiritual la cel fizic. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu! E ca şi cum un tată care nu-și mai poate ţine copilul nicicum în rânduială îl dă pe mâna unui profesor foarte aspru, foarte rău, deşi nu-l putem compara pe diavol cu un profesor, dar oricum, ca acesta să se îndrepte aşa măcar, ca acesta să înceapă să preţuiască şi să înţeleagă măcar aşa cât bine primea acasă la ai săi şi cine este Dumnezeu şi să se întoarcă astfel spre Dumnezeu. Astfel îngăduie Dumnezeu anumite boli sau anumite ispite care vin prin lucrarea diavolului şi prin ura diavolului, nu vin de la Dumnezeu. Ele sunt îngăduite de Dumnezeu. Trebuie făcută această distincţie între voia lui Dumnezeu şi îngăduinţa Sa.

Voia Lui aceasta este: ca pe niciunul dintre cei pe care Mi i-ai dat – şi pe toţi i-a dat Lui, toţi suntem ai Mântuitorului, pentru că Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, deci toți suntem ai Lui – pe niciunul să nu-l pierd.

Asta e voia Tatălui. Niciunul să nu se piardă. Şi iarăşi voia lui Dumnezeu o vedem în aceea că de la început până la sfârşit pe niciunul n-a pedepsit Mântuitorul; pe toţi i-a vindecat, indiferent cu cât de puţină credinţa au venit. Voia lui Dumnezeu este sănătatea, voia lui Dumnezeu este binele, viaţa veşnică, sufletul luminat.

Lucrarea diavolului este cealaltă: sufletul întristat, moartea, suferinţa, durerea. Şi [nu] ne putem închipui câtă durere îngăduie Dumnezeu peste om, ispitele și încercările și bolile, ca omul, totuşi, să nu uite de El, să se trezească, să fie altfel. Cât ar vrea ca omul să se întoarcă altfel, nu numai prin boli şi suferinţe şi necazuri.

Părintele Arsenie Boca chiar insista pe acest lucru şi spunea:

Voi vă rugaţi de mine să Îl rog pe Dumnezeu şi Dumnezeu se roagă de voi să vă îndreptaţi. Cine de cine să asculte?

Ascultă Dumnezeu şi de om, dar atunci tot folosul care ar trebui să vină din toate încercările şi ispitele n-ar mai veni. Dar, dacă am asculta de Dumnezeu şi ne-am întoarce chipul cu uşurinţă spre El, s-ar întâmpla cum s-a întâmplat în Pateric. La un moment dat se povesteşte de un părinte bătrân care căzuse grav bolnav. Şi ucenicul său tot stătea pe lângă el şi încerca să-l ajute. Şi, văzând că în ultimul timp nu mai mânca aproape nimic, şi ştim cu toţii că asta e poate ultima etapă la oamenii bolnavi, bătrâni, când încep să nu mai mănânce mai nimic, ştim că e pe aproape ziua morţii lor. Și atunci, încercând cu disperare să-l facă să mănânce, ucenicul s-a gândit că cine ştie în ce sărbătoare a văzut că-i plăceau părintelui nu-ştiu-ce plăcinte. Şi s-a apucat să facă. Şi a făcut şi a vrut să folosească miere, dar, din grabă şi neatenţie, a folosit un fel de ulei de cânepă rânced care era şi el acolo şi nu şi-a dat seama. Vă daţi seama cum trebuie să fi mirosit? Şi le-a dus părintelui şi i-a spus: <Părinte, mănâncă!> şi l-a forţat: <Uite cât m-am străduit! Dar trebuie să mănânci ceva…!> şi acela a mâncat şi erau groaznice la gust, dar, de dragul copilului, al ucenicului duhovnicesc, pentru că l-a văzut că s-a străduit, deşi şi-a dat seama că ucenicul greşise, a mâncat. Şi a mâncat câtva, dar după aceea n-a mai vrut să mănânce. Ucenicul a tot insistat şi, ca să-l impulsioneze, a mâncat şi el şi aproape a vomitat din cauza gustului şi şi-a cerut iertare. bătrânIar părintele a zis:

<Lasă, frate, că, dacă ar fi îngăduit Dumnezeu să fie miere şi meritam eu miere, miere era. Iar, dacă a îngăduit cânepă, cânepă merit.>

Şi în clipa aceea s-a făcut bine! Adică el şi-a văzut păcatele şi n-a mai judecat pe nimeni, că putea să-l judece cu asprime pe ucenic, şi şi-a recunoscut păcatele şi a înţeles că merită şi tot ce i se întâmplă e cu îngăduinţa lui Dumnezeu şi din clipa aceea Dumnezeu nu i-a mai lăsat boala. Boala nu era de dragul bolii, era îngăduită pentru că el avea lipsuri sufleteşti, pentru că el îşi îndreptăţea păcatele, pentru că probabil îi judeca pe alţii. Dar, în clipa în care n-a mai judecat pe nimeni altcineva, chiar când cineva i-a făcut clar rău, şi de cele mai multe ori pe cei mai apropiaţi îi judecam cel mai aspru, dar când el n-a mai judecat şi încă a socotit că el însuşi e vrednic de tot răul pentru păcatele sale, în clipa aia Dumnezeu l-a făcut sănătos, deşi el era pe moarte. Aşa, cumva, este și în această pildă. Primul lucru ce ne atrage atenţia este acesta că toată boala şi toată suferinţa şi tot necazul, de la bolile sufleteşti până la bolile psihice, nu sunt lucrări ale lui Dumnezeu, ci sunt lucrări ale diavolului. Al doilea lucru care ne atrage atenţia şi asupra căruia nu avem cum să nu ne oprim este faptul că Dumnezeu nu suportă ipocrizia. Că El zice: Făţarnicilor!, întâi preotului care ieşise în faţă. Adică El vindecase in Templu pe acea femeie care se chinuise atât şi Şi-a pus mâinile peste ea şi i-a spus: Femeie, iertate sunt ţie păcatele tale! Şi în acea clipă ea s-a îndreptat şi toţi s-au minunat, numai preotul, invidios, a ieşit de unde stătea el şi a zis: Şase zile aveţi voie să veniţi să vă vindecaţi, dar ziua a şaptea e ziua Domnului şi n-aveţi voie sa faceţi nimic – nici măcar vindecarea! Trebuie să ţineţi ziua Sabatuluidar nu I-a zis Lui, ci ca şi cum ar fi zis o predică, aşa, lumii întregi, că-i era ruşine să-I zică Lui în faţă, n-avea putere, n-avea ascendentul moral. Şi asta în sine era o făţărnicie, pentru că, de fapt, voia să-I spună Lui, dar îi certa pe ceilalţi. Si Mântuitorul zice:

Făţarnicilor!

Şi foloseşte şi El acelaşi cuvânt, ca şi cum le-ar vorbi tuturor, dar, de fapt, i se adresa lui şi întregii lui tagme: fariseilor, preoţilor, cărturarilor:

Fiecare din voi oare nu-şi dezleagă sâmbăta boul sau asinul de la iesle şi-l duce de-l adapă? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care, iată, de optsprezece ani a legat-o Satana, oare nu se cuvenea să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei?

Ipocrizia aceasta o acuza Mântuitorul: că noi, pentru noi înşine, ne găsim îndreptăţiri. Dacă ar fi fost bolnav copilul unuia dintre ei şi Dumnezeu l-ar fi făcut bine, n-ar fi zis nimic, ba ar fi găsit îndreptăţiri. Dar dacă e altul, de ce să se facă? Să nu se facă nimic! Ar fi zis să fie corectitudine, să se ţină dreapta măsură, să nu-ştiu-ce. Era o făţărnicie de fond, pentru că numai pe ale noastre le îndreptăţim, numai ale noastre credem că trebuie să fie privite cu milostivire, situaţia noastră. Pentru tine înţelegi, dar pentru altul nu. Asta-i făţărnicia mare, de fond, iar o altă fățărnicie, mai mică, dar care era vârful aisbergului era că, în loc să I se adreseze Mântuitorului, îi certa pe toţi pentru că, de fapt, îi era rușine să-I spună Lui şi n-avea puterea şi bărbăţia să vorbească cu El faţă către faţă. Deci Mântuitorul îl acuza de aceste făţărnicii. De fapt, rare şi puţine sunt păcatele pe care Dumnezeu să le privească cu atâta asprime. Cred că nici nu este ceva mai grav atacat de Mântuitorul în toată Evanghelia ca făţărnicia.

Vai vouă, fariseilor făţărnici.

scribes and the PhariseesŢineţi minte acel capitol întreg de vai-uri. Şi acuza şi cearta cea mai aspră o face atunci când zice Fățarnice!, şi de mai multe ori îi acuză pe făţarnici. La fel şi când vin să-l întrebe despre banul dajdiei, dacă să-l dea sau nu cezarului. Aproape că nu este păcat despre care Dumnezeu să ne spună că e mai urât înaintea lui Dumnezeu decât ipocrizia sau făţărnicia. E aproape un întreg capitol în care Dumnezeu îi acuză pe farisei și pe cărturari şi pe preoţi, nu pentru viaţa lor murdară sau întinată – poate aveau o viaţă mai curată decât restul poporului, dar asta nu-i salvează – nu-i acuză nici că-şi adunau avuţii – deşi probabil asta făceau – nu-i acuză nici că se rugau mult sau puţin – şi probabil că mulţi se rugau prea puţin şi nu cum trebuie, cum suntem şi noi acum – nu-i acuză de nimic decât de făţărnicie. Şi în această Evanghelie de azi tot făţărnicia e condamnată şi asprimea Mântuitorului de azi tot împotriva făţărniciei este, cu hotărâre şi cu putere.

Noi de această făţărnicie trebuie să ne ferim. Ce este această făţărnicie? De ce trebuie să ne ferim? Spus pe româneşte: să nu judecăm cu două măsuri! Şi aici suntem cam toţi vinovaţi. Toţi judecăm cam cu două măsuri. Atâta timp cât faptele noastre rele nu sunt cunoscute… Să zicem că de multe ori n-am făcut la timp ce trebuia să facem, dar nu ştie nimeni lucrul ăsta sau ştiu foarte puţini oameni, pe care nu-i avem în preajmă. Şi atâta timp cât faptele noastre rele nu sunt ştiute decât de Dumnezeu sau de puţini oameni, dacă noi întâmpinăm o situaţie în care cineva întârzie sau nu-şi face datoria, nu face la timp ce trebuia să facă, suntem de o asprime… Suntem cu două măsuri: cu noi – foarte blânzi, ne înţelegem, ne îngăduim, scuzăm situaţia, ne îndreptăţim; dar dacă altul întârzie – îl facem praf și pulbere, îl acuzăm cu asprime. Niciun păcat nu-I este greu lui Dumnezeu să ierte, toate le iartă, dacă omului îi pare rău. Dar nu suportă făţărnicia aceasta, aceste două măsuri. Şi ne-o spune în multe pilde şi ne-o arată. Iar cea mai tulburătoare pildă în privinţa aceasta este a datornicului nemilostiv, care avea zece mii de talanţi datorie, deci sute de tone de aur – asta ce înseamnă: păcate multe, nenumărate – şi Dumnezeu, dacă omul a cerut iertare, Dumnezeu S-a străpuns la inimă şi l-a iertat. Aşa şi noi, mergem înaintea lui Dumnezeu, în biserică, în faţa icoanelor sau, mai ales, la spovedanie, şi zicem <Doamne, iartă-mă! Sunt păcătos, am desfrânat, am făcut aşa, n-am ţinut post, Doamne, iartă-mă! N-am făcut nimic din toate acestea, dacă luăm legile Tale, cele zece porunci, cu toate suntem la pământ!> Chiar şi în ultimele dintre porunci, de exemplu a 9-a, să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău, păi toţi facem asta, nu e vorba de a depune mărturie mincinoasă la tribunal, ci la felul în care prezentăm faptele aproapelui ca să ne ridicăm pe noi înșine, ca să ne punem într-o lumină mai bună, să ne îndreptăţim. Orice poruncă am lua, orice păcat am analiza, suntem de neizbăvit înaintea lui Dumnezeu, dacă ne uităm cu atenţie.

pilda-datornicului-nemilostivDar Dumnezeu ne spune că ne iartă și ne şterge El păcatele şi Se străpunge la inimă de durere pentru noi şi ne iartă. Şi dacă de o mie de ori ne întoarcem şi zicem <Iartă-mă! Îmi pare rău!>, Dumnezeu te va ierta, pentru că El a zis: De şaptezeci de ori câte şapte pe zi, adică de 490 de ori. Dacă vine fratele tău şi-ţi cere iertare, tu să-L ierţi. Păi dacă Dumnezeu îți cere asta, credeţi că El n-o să ţină porunca asta? El nu cere ceva ce nu ţine El! Iar asta înseamnă că El ne iartă pe noi înmiit, nu de 500 de ori pe zi, ci de mii de ori, numai noi să zicem <Îmi pare rău, Doamne! Iartă-mă! Pun iar început!> Cu siguranţă ne iartă. Pe cel cu zece mii de talanţi l-a iertat. Zece mii de talanţi – mulţime mare de păcate, nenumărate! Nu i-a reproşat, nu l-a certat, nu i-a zis nimic. Nici nouă n-o să ne zică nimic. Toate, toate ţi le iartă; cu o singură condiţie: să nu judeci cu două măsuri. Pentru că datornicul a ieşit afară după ce a fost iertat și l-a găsit pe altul care îi era dator cu puţin, cu jumătate de kilogram de argint, şi i-a zis: <Nenorocitule, dă-mi banii înapoi, altfel te bag la puşcărie!> Şi l-a şi băgat. L-a închis până îi dă lui banii aceia. Adică era foarte aspru cu toate neputinţele omeneşti ale celor din jur. Cerem mult de la ceilalţi și puţin de la noi. În clipa aceea, Dumnezeu l-a luat pe datornic înapoi și i-a pus în cârcă toate păcatele lui şi până nu-şi plătea toate, până la cea mai mică monedă, nu ieşea din închisoare, adică din boli, necazuri, ispite, încercări, tulburări, până își plătea cu vârf şi îndesat toate păcatele. Şi cei mai mulţi dintre noi n-apucăm să le plătim aici, pe pământ, o veşnicie ne-ar trebui să le plătim; pentru că păcatele noastre nu se termină aici, ci ele își continuă lucrarea în veşnicie, dacă Dumnezeu nu le iartă. E înfricoșător!

Nu numai cuvintele spuse de noi sunt fiinţe vii, care merg mai departe până la sfârşitul lumii şi vom da seama de ele, ci toate faptele noastre sunt ca nişte fiinţe vii care-şi continuă lucrarea. Vrea vorbă, vreo faptă pe care au văzut-o oamenii, merge înainte şi lucrează în sufletul aproapelui tău. Şi, de acolo, se implantează în alt suflet şi în alt suflet, ca o sămânţă rea care tot creşte şi nu-ţi dai seama. Păi, dacă ar fi să-ţi plăteşti tu păcatele, n-ai când, n-ai cum! Dacă nu te iartă Dumnezeu, n-ai nicio şansă. Şi Dumnezeu nu numai că iartă, dar şi îndreaptă şi scoate sămânța rea crescută în sufletul aproapelui şi din al apropiaților şi se ocupă El de a tăia toate acele seminţe şi a le scoate, cele care s-au împrăştiat în cei care s-au înrăit prin tine. Ei, Dumnezeu, pentru tine și pentru că te întorci tu, merge El şi repară în spatele tău răul din sufletele multora şi aduce binele în locul lui şi acoperă relele noastre. Or, dacă nu face Dumnezeu asta, cine poate să facă? Cine poate să meargă pe urma păcatelor noastre? Ce fapte minunate am putea noi face ca să acoperim răul? Nu poţi să faci nimic! Nu poţi plăti zece mii de talanţi! Nu poţi! Şi atunci nu ar trebui să facem orice ca să nu pierdem acest folos, că Dumnezeu ne iartă şi Se străpunge de durere pentru noi? Până la urmă, dacă ar trebui să rezumăm Evanghelia la câteva cuvinte scurte, ce ne cere Hristos? Să cerem iertare de la El pentru păcatele noastre, să ne străduim cât putem noi să nu le mai facem – dar să nu ne iluzionăm, multe dintre ele le vom face în continuare, că poţi să promiţi tu acum că nu vei mai vorbi de rău, dar, sincer, crezi că nu vei mai vorbi de rău în viaţa asta? – să ne pară rău de păcatele noastre, să avem încredere în milostivirea lui Dumnezeu, să ne recunoaştem păcătoşi, să ne dăm seama de milostivirea lui Dumnezeu şi de dragostea Lui care ne cheamă, să ne mărturisim Lui şi să cerem iertare de la El. Si singurul lucru pe care trebuie să-l facem de aici încolo, în afară de a ne strădui să nu mai facem, cât putem, dar fără să ne iluzionăm şi fără să deznădăjduim, deci singurul lucru pe care trebuie să-l facem de aici încolo este să nu îl judecăm pe aproapele, să nu judecăm cu două măsuri – pe noi cu îndreptățire şi cu blândețe şi cu îngăduinţă, iar pe celălalt cu asprime şi cerând mult de la el. Dacă facem asta, am pierdut tot. De aceea judecata e privită cu atâta asprime de Dumnezeu.

Cu ce măsură măsori ţi se va măsura

– cuvântul este veşnic, este lege duhovnicească. Aşa cum legea gravitaţiei nu cade cât e cerul şi pământul, nici legea aceasta nu va cădea: cu ce măsură măsori, ţi se măsoară! Înfricoșător cuvânt!

Haideţi să încercăm. E foarte greu, pentru că diavolul, aşa cum el se ocupă să ne dea tot felul de patimi, de dependenţe, se ocupă şi cu asta; credeţi că se ocupă numai cu lucrurile slabe, fumat, băut? – deşi nici astea nu sunt slabe! Se ocupă cu lucruri mai adânci, mai grele; ne face dependenţi de a wrongly_accusedjudeca, ne face dependenţi de plăcerea pe care o simţim în clipa în care lovim în celălalt, în care celălalt nu mai e aşa de bine văzut din cauza a ceea ce am zis noi. Se creează o dependenţă sufletească, duhovnicească mult mai gravă; e un fel de răcoare, aşa, când îl judeci pe celălalt. Răcoarea aia e răcoarea iadului, nu e a raiului. Nu e odihnă, ci întuneric. Mănânci din carnea aproapelui tău, cum zicea Sf. Ioan Gură de Aur. E o plăcere iluzorie, ca a unui fumător care crede că se linişteşte cu o ţigară. Să nu ne lăsăm înşelaţi, nu e nicio plăcere. Şi e greu pragul acesta, până scăpăm de această dependenţă, e foarte greu. Dar şi când scăpăm… Şi scăpăm încetul cu încetul, nu dintr-o dată. Lupta se poate duce pe viaţă și pe moarte până la sfârșitul vieţii; dar, dacă scăpăm măcar cât de puţin și tot mai puţin ne lăsăm purtaţi de acest duh necurat. Dracul care se ocupă cu asta nu e un soldat amărât, ci e general mare. Cum zicea părintele Arsenie: „Iar acolo, la vămi, sunt draci bătrâni şi vicleni, măi!” Adică pe care nu-i poţi înşela. Bătrâni de la facerea lumii, care sunt învechiţi în răul răului și care ştiu foarte bine să ne învârtească pe degete şi să facă cu noi ce vor, dacă Dumnezeu nu ne ajută. Aşa şi aici: cu plăcerea asta pe care ţi-o dă judecata, vorbirea de rău, povârnirea celuilalt în jos şi ridicarea ta în sus, pe tine să te pui pe un piedestal iar pe celălalt să-l cobori, această dependenţă este greu de biruit. Dar şi dacă începi s-o biruieşti, încetul cu încetul, treaptă cu treaptă, aşa cum se biruieşte orice patimă…!

Nicio patimă nu se biruiește direct, definitiv. De pildă, desfrânarea. Să zicem că eşti necăsătorit şi că trăieşti în desfrânare. Ajungi să n-o mai faci cu greu. La nivel trupesc n-o mai faci. Dar poate că nu rezişti ajungi s-o faci de unul singur. A doua etapă e să nu mai faci nici asta. Dar nu mai faci nici asta şi noaptea vine cu scurgeri, cu tulburări, cu vise. Reuşeşti după aceea, după perioade lungi, pentru unii ani de zile, de curăţire a inimii, a minţii, de împărtăşire din altceva decât din ce te-ai împărtăşit până atunci; dacă până atunci îţi împărtăşeai sufletul din reviste pornografice și din programe nelalocul lor şi asta au rodit, acum trebuie să te lipseşti de ele mult timp şi să-ţi împărtăşeşti sufletul din altceva, din lucrurile curate pe care ni le-a dat Dumnezeu, din firea naturii, din lucrurile frumoase, ca încetul cu încetul să ajungi ca nici măcar noaptea să nu mai ai porniri şi vise. Şi de aici până la a-ţi birui gândurile şi ochii, care sunt tot timpul porniţi spre imaginaţie, sunt alte şi alte trepte. Şi biruieşti această patimă în trepte, nu poţi să rezolvi cu ea dintr-o dată. fariseus_e_alguns_mestres_da_leiAşa este şi cu această patimă a vorbirii de rău şi a batjocoririi celuilalt şi a coborârii celuilalt şi a urcării picioarelor tale pe piedestal: grea, treaptă cu treaptă, încetul cu încetul, dar roadele nu întârzie să apară. Cu cât judeci mai puţin, cu atât Dumnezeu te judecă mai puţin. Cu cât nu loveşti în celălalt şi nu-l prigoneşti în inima ta, cu atât Dumnezeu nu loveşte în tine, nu te prigoneşte, nu te lasă în mâna diavolului. Că nu El te prigoneşte, nu El te loveşte, ci te lasă în mâna diavolului, care este câine rău, „lup înţelegător” îl numeau Părinții, şi care nu are milă de om, nicio milă. Şi dacă tu nu mai eşti câine şi lup cu celălalt, nici Dumnezeu nu-l mai lasă pe diavol să mai fie aşa cu tine şi încetul cu încetul simţi de acum ocrotirea lui Dumnezeu! Ai grijă de aproapele tău și Dumnezeu va avea grijă de tine. Ai grijă de aproapele tău în inima ta, cum îl judeci, ce gândeşti despre el. De aceea a ajuns Antonie cel Mare, pustnicul cel mare al pustiei, să zică:

„În mâna aproapelui tău este viaţa şi moartea.

– în relaţia ta cu aproapele tău. Cum îl tratezi tu, aşa te tratează Dumnezeu. Dacă îl tratezi şi îl înţelegi şi îl îngădui şi îl ierţi şi-i găseşti îndreptăţiri, Dumnezeu te va îngădui, te va ierta, îţi va găsi îndreptăţiri, te va lăsa, te va scoate din mii de păcate, ţi le va ierta pe toate. Dar dacă tu nu ierţi, nu laşi, nu îngădui, cea mai mică greşeală o scoţi în evidenţă şi o pui pe tapet şî o pui pe tapet, aşa va face Dumnezeu și cu tine. Înfricoşător este acest cuvânt și poate cel mai greu din Scriptura Noului Testament. Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

display_image.php

Legaturi:

*

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, IPS Teofan, Minuni si convertiri, Parintele Ciprian Negreanu, VIDEO, Vindecarea femeii garbove

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

15 Commentarii la “FATARNICIA – cel mai urat pacat in ochii lui Dumnezeu. “SA NU JUDECAM CU DOUA MASURI”, acuzand cu asprime neputintele altora, iar pentru ale noastre gasind indreptatiri! “DEPENDENTA DE A JUDECA” si PATIMA PLACERII DE A LOVI IN CELALALT – Predici puternice la Tamaduirea femeii garbove

  1. Sa ne ajute Dumnezeu.

  2. +++DOAMNE AJUTA!

    Citeam undeva, acest foarte impresionant dialog intre duhovnicii Ilie Cleopa+ si Arsenie Papacioc+, inaintea plecarii pr. Ilie C. la Domnul:

    pr. Ilie C.:”…am fost desfranat.., talhar..,si mandru…” aceste cuvinte, in loc de orice ramas bun..
    Pr. Arsenie P:” si eu am fost asa.., si eu am fost asa…”

    Marturisirea mea:” si eu.., si eu…si eu..,adaugat la fatarnicie si cleveteala”…

    In primul rand, multumesc Lui Dumnezeu, apoi, cuvintelor de aur ale duhovnicilor cu har si celor care au buna inspiratia sa le posteze pentru-ca, numai asa se mai poate “deschide o usa.., o fereastra.., sau o spartura in zidul propriului suflet de unde, te poti vedea mai deslusit, mai cu luare aminte si nadejde in Dumnezeu de indreptare..

    “Omul care stă în picioare este omul care șade în genunchi la rugăciune”.

    ASA SA NE AJUTE DUMNEZEU…+++

  3. Nu pot să decât să recunosc, că am fost şi sunt şi sunt totdeauna părtinitor, în tot ce am judecat şi judec pe oricine, măsura pentru mine fiind în aşa fel încât, să biruie mereu dreptatea (mea). Citind ce a-ți oferit acum, am ajuns să observ că toată ortodoxia mea este judecată. Şi ce judecată!!. Oare nu ar trebui să fie iubire? Judec pe celălat după îndreptarul meu, după “finețea” logicii mele şi după dreptatea mea, şi-mi socotesc judecata, ca fiind mărturisire de credință. Eu am dreptate totdeauna. Şi totuşi nu se poate mărturisi decât judecând, decât osândind ce este de osândit totuşi. Osândim păcatul nu pe păcătos, o să spună orice cititor a celor ce susțin. Da. Exact aşa. Dar eu cred că e cale lungă până să ajungi la aşa ceva. Cred că osândim păcătosul -mai ales dacă insistă în logica judecății lui- decât păcatul lui. Unde se vede cel mai clar aceasta? În cazul politicienilor. Ura se îndreaptă asupra lui “x” politician, nu asupra păcatelor, politice -şi nu numai, în cazul lor-. “Plagiator”, “pisicuț”, “primul marinar al țarii” şi tot astfel. Formularea, construcția frazei, figurile de stil, mărturisesc ura şi osândirea păcătosului. Iubirea autentică -pentru păcătos- se exprimă altfel. Da recunosc că judec fățarnic de când mă ştiu. Ştiți cine simte difrența cel mai bine ? Osânditul. “Păcătosul”. Este nevoie de iscustință aici ? De măiestria de a construi atacul? Nu. Nu de iscusința exprimării, ci de iubire autentic ortodoxă e nevoie. Iubirea este cea care va avea grijă de păcatos spre a nu-l osândi şi de păcat spre a nu scăpa neosândit.
    Asta spun toate cele de sus, aduse de admin în atenția noastră.

  4. Pingback: Cuvinte de trezire de la staretul Manastirii Putna, Parintele Melchisedec: “CRESTINII SUNT PRIGONITI, parca pacea s-a luat de pe pamant, ispitele s-au inmultit mai mult ca oricand. SA NE RUGAM PENTRU CRESTINII DIN SIRIA, MULTI DINTRE EI SUNT MUCENIC
  5. Pingback: “DUMNEZEU CERE LA MASURA FIECARUIA. Mai mult decat a face ceva, lui Dumnezeu Ii place SA VREI! Sa incerci! Vrea sa te gaseasca in aceasta osteneala“ – PREDICI AUDIO pentru noi, cei chemati la Cina sau la Nunta Fiului -
  6. Pingback: PILDA VAMESULUI SI FARISEULUI talcuita de IPS Naum, Mitropolitul Strumitei: CUM ATRAGEM HARUL DUMNEZEIESC si CUM IL FACEM SA NE PARASEASCA? Importanta nevointei ascetice: “Nu simtim, dar ne silim mereu; nu avem sprijinul vadit al harului, dar traim
  7. Pingback: “SI ASTAZI EXISTA MULTI IROZI. Fiecare dintre noi poate deveni un Irod pentru semenul lui sau fata de propria sa nevinovatie… PREA MULT RANIM SI PREA MULT UCIDEM”. Predici audio pe marginea UCIDERII PRUNCILOR | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: Mare este caderea omului! Oamenii au devenit mai primejdiosi decat dracii… ARMA CLEVETIRII MINCINOASE. Pana unde merge acceptarea calomniilor? | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: “Măi, fraţi români, noi n-am ieşit încă din PĂGÂNISMUL nostru, care se manifestă astăzi prin VRĂJITORII la nesfârşit, prin BLESTEME la nesfârşit!” | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: CARTURARII FATARNICI SI VADUVA SARACA. Viciile ascunse ale inimii care falsifica si fac neroditoare viata noastra crestineasca. “Deprinde-te sa biruiesti cele mici daca vrei sa le birui pe cele mari”. SA NU FIM CONCESIVI FATA DE PROPRIILE PACA
  11. Pingback: “CU CE MĂSURĂ MĂSORI CU ACEEA ȚI SE VA MĂSURA!” – Extras din Omilia Pr. Ciprian Negreanu la Tamaduirea femeii garbove. FATARNICIA CARE NE POATE OSANDI PENTRU VESNICIE (audio+text) | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: “Devii ceea ce iubeşti”. Predici audio la vindecarea femeii garbove. GARBOVIREA SI FATARNICIA LUMII CARE IL REFUZA PE HRISTOS, DORIND INCRANCENAT LANTURILE SATANEI vs. FERICIREA CEREASCA ASCUNSA IN SUFERINTA ASUMATA | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: “E ca o pânză ţesută de Dumnezeu, care pune inimă lângă inimă…”. MĂRTURIE VIE și îndemn tare la LUPTA DUHOVNICEASCĂ OSÂRDUITOARE ÎN BISERICĂ și la LUCRAREA “ȚESĂTURII” DRAGOSTEI FRĂȚEȘTI – Partea a
  14. Pingback: CARTURARII FATARNICI SI VADUVA SARACA. Viciile ascunse ale inimii care falsifica si fac neroditoare viata noastra crestineasca. SA NU FIM CONCESIVI FATA DE PROPRIILE PACATE “MARUNTE” CARE NE SLABESC VOINTA SI NE TOCESC SENSIBILITATEA CONSTIINT
  15. Pingback: Doamne și Stăpânul vieții mele… | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate