CUVANT DUHOVNICESC CU PUTERE AL PR. MIHAI ALDEA: “Trebuie sa lasam deschise portile pocaintei pentru oricine si sa fim sinceri cu noi insine”

23-02-2011 Sublinieri

Vrem sa impartasim cu voi si astazi un nou cuvant foarte profund, bogat si dens in Duh si in noime vii, care trebuie “rumegat” cu multa atentie si rabdare, pentru a castiga deplin folos din el, pentru a ne oglindi in el scaderile si ratacirile si pentru a incerca sa si valorificam in viata noastra cele invatate aici.

Intr-o vreme cand la putere sau la concurenta in discursul (pretins) ortodox cu mare priza la public sunt senzationalul tabloid si cliseul facil, lozinca maniheista si revolutionara, schematismele de gandire, agitatia  si infierbantarea sangelui, urletele si imprecatiile, negativismul… obsesivo-compulsiv,  incolonarile disperate in spatele unor “guru”  atotstiutori si inchizitoriali, suspiciunea generalizata si sentintele executorii asupra celor care se incapataneaza sa miste in front… intr-o astfel de vreme, avem cu o atat mai urgenta nevoie si de… CU TOTUL ALTCEVA. Stim, multora nu convine deloc sa auda ca “nu agitatiile politice, nu acuzele interminabile, si nu disperarile fata de conspiratiile unora sau altora pot sa elibereze lumea, nu! Ci adancirea tainei lui Hristos, apropierea de Hristos…”. Dar acesta, si nu altul este duhul si cugetul de care avem trebuinta sa ne lipim astazi, cand toate ne trag de la Hristos catre orice alte mize “mai presus”! Sa ne facem timp pentru A ASCULTA CU LUARE-AMINTE, a primi cu inima, ba cu toata fiinta cuvantul Duhului, a ne lasa judecati si indreptati de el, a iesi din mijlocul turbionului lumesc si interior, pentru a ne conecta la o sursa de Pace si de Adevar, din acelea care sunt… “nu precum da lumea”.

Inca o nota: parintele Mihai Aldea este, aici, un canal de transmisie al cugetului Bisericii, nu trebuie sa-l ispitim cu laudele noastre, sa-l luam ca  idol sau ca reper absolut, ori sa-i ridicam statui virtuale. Nu are nevoie si nu l-ar ajuta cu nimic, dimpotriva. Nu pe sfintia sa ca persoana il promovam aici, fiindca astazi poate sa stea, iar maine, Doamne fereste, sa cada, precum oricare. Desi, vorba Apostolului, “puternic este Dumnezeu ca sa-l faca sa stea“, daca si noi vom ajuta cu rugaciunea! Dar simtim nevoia sa-i multumim, ducandu-i mai departe cuvantul si incercand sa nu-l lasam sa cada pe pamant uscat. Si rugandu-va sa-l primiti si sa-l duceti, la randul vostru, mai departe. Pentru ca este una dintre cele mai reusite “traduceri” actuale, pe intelesul si pe nevoile lumii de astazi, ale Evangheliei lui Hristos. Pentru ca este un cuvant viu si sincer care asuma si raspunde la durerile si la intrebarile noastre, cu blandete si cu fermitate, in acelasi timp.

Chiar daca a trecut mai mult timp de la Duminica vamesului si fariseului, am socotit totusi utila omilia, fie si pentru ca, daca trebuie sa o legam de Evanghelia ultimei Duminici, ea poate sa aiba legatura cu comportamentul fratelui celui mare din parabola Fiului risipitor, despre care prea putin se talcuieste. Inca o data, va recomandam, acordati timp sa cititi si ascultati incet si pana la capat. Merita.

***

Extras din predica Parintelui Mihai Aldea la Duminica vamesului si fariseului

13 februarie 2011 (integral audio)

” (…) Si postul, si tot ceea ce facem noi in Biserica este o lucrare care trebuie sa fie in primul si in primul rand a sinceritatii, iar sinceritatea este destul de greu de castigat. Oamenii sunt obisnuiti sa se minta. Foarte multi sunt obisnuiti sa se minta pe ei insisi. Este o obisnuinta pe care o capatam de mici, pentru ca toti cei din jurul nostru se mint pe ei insisi, si atunci copii fiind, invatam si noi sa facem acest lucru. Pentru ca, de multe ori copiii au o privire din aceasta, sa zicem asa, foarte taioasa, si vad niste greseli sau niste rautati, iar atunci cand cei din jurul lor, fie parinti, fie alti oameni mari, si le acopera cu felurite scuze, copiii tac. Copiii tac, nu pentru ca au crezut scuza, pentru ca in sufletul lor ei stiu ca nu este asa, dar, de vreme ce aceea este scuza pe care omul mare o pune inainte, copilul nu are autoritatea sa o nege. Insa ceea ce invata el, nu este ca intr-adevar aia este pricina pentru care omul se poarta intr-un fel sau intr-altul, sau face cutare greseala, nu! El invata ca poti sa minti ca sa poti sa-ti acoperi greselile, si ca asa trebuie facut, pentru ca asa fac oamenii mari. De aceea el tace. Pentru ca el a invatat ceva in clipa aceea, dar nu ceva bun. Si, pas cu pas invatam de mici sa mintim, invatam sa mintim despre noi insine in fata celorlalti, dar sa mintim despre noi insine chiar si in fata noastra. Sinceritatea devine un lucru foarte, foarte greu de castigat, un ideal la care nu ajungem aproape niciodata.

Ce sinceritate are vamesul din pilda de astazi, din Evanghelia de astazi? El spune despre el insusi, atata, ca este pacatos: “Dumnezeule, milostiv fii, mie, pacatosului!”. Aceasta rugaciune este de o adancime cutremuratoare. El nu spune: “Dumnezeule fi milostiv mie, ca sunt cel mai pacatos din orasul acesta!”, el nu spune: “Dumnezeule, fii mie milostiv, fiindca sunt cel mai pacatos din lume!”. Nu face comparatie. El se recunoaste doar pacatos. Cat de pacatos este, are sinceritatea sa-si dea seama ca nu stie. Poate ca intr-adevar este cel mai pacatos din lume, dar nu are cum sa stie acest lucru. Si pentru ca nu stie, nici n-o spune. Rugaciunea lui fiind sincera, nu cuprinde in ea minciuna, zice numai adevarul: “Dumnezeule, milostiv fi mie pacatosul!”, si atat! Nu se compara cu ceilalti, nu se masoara cu ceilalti nici in bine, nici in rau.

Exista de multe ori, aceasta mandrie, de a ne proclama pe noi cei mai pacatosi, dar asta nu o facem din sinceritate. Daca un om s-ar socoti pe el insusi cel mai pacatos om din lume, cum din nenorocire si spre osanda lor multi spun, daca intr-adevar s-ar socoti asa, atunci ar primi absolut toate incercarile si toate ispitele prin care trece, cu bucurie si chiar cu nemultumire ca are parte doar de atat. Cineva care s-ar socoti pe el insusi cel mai pacatos, cu cata liniste ar primi orice jignire, orice injuratura, orice lovitura, orice necaz, orice incercare si inca nu i s-ar parea indeajuns. Dar adevarul este ca nu se intampla asa. Noi, chiar si cand ne declaram a fi foarte pacatosi, de fapt nu ne socotim foarte pacatosi, si undeva in gandirea noastra este multa ingaduinta pentru pacatele si greselile noastre, si noi ne-am iertat pe noi inainte sa ne cerem iertare. Numai la gandul ca o sa ne pocaim, deja ni se face mila de noi insine si ni se pare ca ne-am indreptat. Lucrurile acestea de obicei nu le vedem, nu le simtim, dar lucreaza in noi, si ne impiedica sa ne pocaim cu adevarat. Pentru ca intotdeauna fie ca exagerarile sau ispitele in care cadem sunt de dreapta, fie ca sunt de stanga, ori cum ar fi ele, tot ne indeparteaza de adevarata pocainta si de adevarata dreptate.

Vamesul spune: “Dumnezeule, milostiv fi mie pacatosul!” si este tot ceea ce trebuia sa zica. Pe cealalata parte avem un om foarte bun, il avem pe fariseu. Fariseul este un om harnic, un om care, iata, posteste de doua ori pe saptamana, da zeciuiala din toate cat castiga, si multa alta osteneala isi face, pentru ca nu puteai sa te numeri cu fariseii daca nu studiai, daca nu invatai mult. Cartile sfinte ale iudaismului trebuiau mult citite de catre cineva, care sa poata fi cu adevarat numarat cu fariseii. El trebuia sa invete nu numai ceea ce se invata sambata in sinagoga, ci mai mult, sa stea la picioarele rabinilor invatati, si de la ei sa ia cat mai multa cunoastere si cat mai multa intelepciune. Deci intr-adevar era un om cu adevarat harnic acest fariseu, si, dupa cum putem vedea si din Sfintele Scripturi si din istoria Bisericii, fariseii erau niste oameni care erau foarte luptatori pentru neamul iudeu, niste oameni care luptau pentru ca neamul iudeu sa fie eliberat de sub stapanirea romana, sa fie eliberat de sub influenta aceasta pagana greco-romana, si sa poata avea un viitor liber si cat mai stralucit.

Totusi singurele lucruri pe care fariseii au izbutit sa le castige pentru Israel, au fost razboi, moarte, distrugere, nimicirea Templului din Ierusalim, pana n-a ramas piatra pe piatra, foamete cumplita. Si Ierusalimul si alte orase au fost rase de pe fata pamantului de catre dusmanii lui Israel, iar evreii au fost risipiti in toate partile. Cum s-a putut asa ceva, ca niste oameni harnici, cu ravna in cunoasterea cuvantului lui Dumnezeu, niste oameni cu ravna in apararea si in cresterea poporului lor, sa nu castige mai mult decat toate aceste nenorociri? Cum s-a putut intampla acest lucru? Pentru ca, dupa cum spune Sfanta Scriptura, “cautand sa statorniceasca dreptatea lor, dreptatii lui Dumnezeu s-au facut straini”. Altfel spus ei n-au fost sinceri, in cautarea lui Dumnezeu. Ei au incercat sa impuna lui Dumnezeu iubirea lor, valorile lor, calea lor, si toate celelalte ale lor, nu sa asculte ei de Dumnezeu, ci Dumnezeu sa asculte de ei. Vedem acest lucru foarte limpede si in rugaciunea acestui fariseu: “Dumnezeule iti multumesc…”, si nu zice precum Sfantul Ioan Gura de Aur: “iti multumesc pentru toate”, [ci] zice: iti multumesc pentru ca nu sunt ca ceilati oameni”, ca eu sunt mai (…) altfel decat ceilalti, nu sunt ca masele, rapitori, nedrepti si desfranati, sau ca acest vames – vedeti, dupa haina l-a cunoscut ca este vames, daca nu cumva il cunostea si din oras – si il judecase el, in mintea lui, ce vas de rusine estea acest vames, si se bucura ca nu este ca el.

Uita foarte multe lucruri fariseul. Si ca sa dam o singura pilda, il uita pe Saul, regele evreilor. Cel dintai rege, pe care Dumnezeu l-a dat evreilor, a fost Saul. Saul era un om foarte inalt, mai inalt decat ceilalti evrei cu un cap, foarte puternic, curajos in razboaie, foarte primejdios in lupta, iscusit la conducere, si care a primit aceasta cinste foarte mare sa fie cel dintai rege al lui Israel. Si a fost uns, uns de la Dumnezeu, a fost slavit de proroci, dar pana la urma a cazut, si a cazut atat de cumplit incat s-a sinucis si s-a dus in fundul Iadului. Cutremurator, cutremurator! Iar acest lucru s-a intamplat in acelasi Israel, in care traise candva o desfranata Rahab, care sigur, a fost o femeie pacatoasa, dar care atunci cand a intalnit oameni lui Dumnezeu, i-a recunoscut, si recunoscandu-i si supunandu-se lor si lui Dumnezeu, s-a izbavit, s-a mantuit. A iesit din calea pieirii din care era. Deci iata om care era mort si a inviat, si om care… era viu si s-a prabusit intru cele mai din adanc ale Iadului.

Am dat doua pilde, dar se pot da foarte, foarte multe pilde din tot Vechiul Testament, ca sa vedem ca acest fariseu ar fi trebuit sa stie ca nu este bine sa te grabesti sa judeci pe om dupa starea lui de acum, sau de ieri, sau de maine, fiindca oricand Dumnezeu poate schimba lucrurile. Mai mult decat atat, omul insusi se poate schimba.

Nu este bine sa judeci, si nu este bine sa te masori pe tine cu ceilalti oameni, pentru ca Dumnezeu pe fiecare om l-a facut deosebi, dupa cum chiar este scris in Scriptura, si atunci nu poti sa judeci tu ca si cum ai fi Dumnezeu, punandu-te in locul lui Dumnezeu, desi nu este locul tau.

Fariseul se uita in jur. Si vedea poporul pe care-l iubea plin… de ce? De rapire, de nedreptate si de desfranare. Este foarte rau. Dar el, judecand pe toti ceilalti oameni ca sunt asa, el insusi se facea desfranat, rapitor, si nedrept. Se facea rapitor pentru ca rapea dreptul lui Dumnezeu de a judeca, si si-l insusise lui, si se facuse el judecator peste ceilalti. Deci iata ca era rapitor. Bineinteles ca era nedrept, ca nefiind Dumnezeu, n-avea cum sa judece cu dreptate. Si pentru ca incalcase porunca lui Dumnezeu, din pricina mandriei, facea practic desfranare. Deci toate aceste trei pacate, de care el ii acuzase pe ceilalti oameni, le avea si el, numai si prin faptul ca ii judeca pe ceilalti.

De aceea, iata, cat de adanc si cat de puternic este acest cuvant:

“Nu judeca, ca sa nu fi judecat, caci cu masura care judeci ti se va masura si tie, si cu masura cu care judeci vei fi si tu judecat”

si:

“in ceea ce judeci pe celalalt, pe tine insuti te osandesti“.

Este o mare deosebire intre a vedea, a recunoaste pacatul, si a-l judeca pe om. Sunt doua lucruri foarte diferite.

M-a intrebat deunazi, cineva, foarte furios, de ce nu am stat sa insir, cum ar veni, toate pacatele masoneriei. I s-a parut ca atunci cand am vorbit despre masonerie am vorbit prea vag si prea ingaduitor. Eu cred ca nu este nevoie sa te straduiesti peste masura sa spurci ceva sau pe cineva cineva, pentru ca, cu cat te straduiesti mai mult sa faci acest lucru, cu atat mai mult te vei murdari tu. In clipa in care spui: “acolo este ceva rau, fereste-te de lucrul acela“, eu zic ca este de ajuns. Nu e nevoie sa te duci acolo, sa dai capacul la o parte, si sa scoti cu mainile ce e acolo, ca sa-l convingi pe celalalt ca e mizerie. Pana la urma, daca vrea sa se convinga, si vrea sa intre el acolo, este treaba lui, nu trebuie sa o faci tu. In primul rand.

In al doilea rand, asa cum am spus si alta data, a propos de masonerie, in masonerie au intrat – si chiar in zilele noastre au intrat – oameni care au avut intentii foarte bune, si care n-au intrat acolo din rautate, sau pentru a fi impotriva lui Dumnezeu. Ci au intrat din inselare, pentru ca nu stiu ce este acolo, si nu-si dau seama, multi dintre ei nu-si dau, si nu si-au dat seama, ca sunt lucruri care nu se potrivesc in niciun fel cu credinta crestina.

Exista hotarea Sfantului Sinod din 1937, care osandeste masoneria si pe cei care intra in masonerie. Cei care intra in masonerie nu se pot impartasi in Biserica Ortodoxa Romana, si in nicio Biserica Ortodoxa din lume. Toate Bisericile Ortodoxe de-a lungul vremurilor, de cand a aparut masoneria si pana azi, au facut sinoade, au cercetat aceasta organizatie, au spus ca este anticrestina, si nu poti sa fi mason si ortodox. Daca intelegem lucrul acesta e de ajuns. Mai departe, insa, a sta, asa cum am spus, sa scormonesti mizeria, si sa cauti sa lovesti in fiecare, care poate s-a dus acolo dintr-o nestiinta, dintr-o ratacire, din care se va ridica si va reveni mai bun decat mine, este nepotrivit. Este nepotrivit.

Ne aducem aminte de Sfantul Apostol Pavel, care a fost prigonitor al crestinilor, care a fost fariseu, care a mers exact pe aceasta linie pe care merge si fariseul din pilda de astazi, si care pana la urma s-a intors la Dumnezeu si a devenit mare apostol. Trebuie sa incercam, intotdeauna, sa lasam deschise portile pocaintei pentru cine? Pentru oricare dintre noi. Si pentru oricare dintre noi – cand spun acest cuvant inseamna inclusiv pentru cei care ni se par a fi cei mai mari dusmani.

Omul este atat de superficial, incat, cateodata pur si simplu moare. Nu vede ceea ce se intampla chiar langa el. In fiecare zi mor oameni, dar omul nu se gandeste la moarte. In fiecare zi se nasc oameni, dar omul nu se gandeste la minunea pe care o face Dumnezeu dand viata. In fiecare zi vezi oameni accidentati, oameni care poata tot felul de incercari, si totusi nu ne gandim ca au nevoie de mangaiere. Sunt atati oameni care astazi se plictisesc, si sunt atatia oameni astazi care sufera cumplit. Intre unii si intre ceilalti este o prapastie a racirii inimii, peste care cumplit de greu se trece. Si stau si ma gandesc, si ma intreb, inaintea lui Dumnezeu:

Doamne cum sa izbutim sa desteptam in noi sinceritatea, in asa fel incat sa ne vedem asa cum suntem, si sa putem sa zicem cu inima curata, cu adevarat sa spunem: “Dumnezeule milostiv fi mie pacatosul!?”.

Pentru ca numai in clipa in care putem fi sinceri, in rugaciunea noastra – si mai ales in aceasta rugaciune – numai atunci putem sa ne intoarcem sufletul catre ceilalti.

Daca am vorbit impotriva relelor, foarte multe de altfel, pe care le-a facut masoneria, n-am facut-o pentru ca ii urasc pe masoni. Dimpotriva – chiar daca se vor indigna unii auzind aceasta – ii iubesc pe masoni, si le doresc din tot sufletul mantuirea. Imi pare foarte rau pentru ei ca sunt in aceasta ratacire cumplita, si ca sunt atat de saraci de Dumnezeu. Fiindca, toti cei care cauta alte cai decat calea lui Dumnezeu, se afla in saracie. Se afla in saracie – Hristos insusi a spus acest lucru – dar din pacate oamenii se cred bogati, si se cred bogati atunci cand isi aduna tot felul de jucarele de-ale lor, care in sine, de fapt, n-au niciun pret, sunt lucruri marunte, ieftine, care pier indata. Si totusi ei se bazeaza pe ele, si ii vezi ca isi dau si viata pentru ele cateodata, desi sunt lucruri care n-au pret, nu au valuare, nu inseamna absolut nimic.

Am dat mai de mult – de multe ori – aceasta pilda. Cand au ajuns europenii in America, cumparau vagoane intregi de aur, mirodenii de tot felul si tot felul de lucruri foarte pretioase, cu margele ieftine de sticla. Un lingou de aur platea cat o corabie cu margele de sticla. Dar ei le dadeau foarte scump. Pentru un colier cu margele de sticla luau nu stiu cat aur, sau nu stiu cati saci cu mirodenii, si asa mai departe. Iar mirodeniile in Europa erau cantarite [si] greutatea lor se platea cu aceeasi greutate de aur, pentru ca nu existau in Europa aceste mirodenii. Cam la fel este omul, isi aduna tot felul de margele de-astea de sticla, pe care da lucruri foarte pretioase, aur, nestemate, mirodenii, tot ce poate, si se socoteste grozav ca s-a impopotonat cu acelea.

Toata aceasta disperata alergare, dupa moda, dupa tot felul de cosmetice, tot felul de rujuri, rimeluri, farduri, tot felul de haine, multe dintre ele foarte caraghiase si cu siguranta, cele mai multe dintre ele foarte nesanatoase. Ce sunt toate aceste lucruri, decat, adunarea unor lucruri lipsite de valuare adevarata, pentru care omul este in stare sa-si dea si sufletul. Mamele sunt fericite sa-si invete fetele sa se imbrace prosteste, sa se ia dupa ultima moda de la televizor, fara sa se gandeasca vreo clipa daca nu cumva isi distrug fetele. In fiecare vara vezi atatea fete, ca asa este moda in ultima vreme, sa fie cu mijlocul gol, si, chiar daca le cam atarna grasimea peste marginea pantalonilor, umbla cu buricul gol, ca asa este moda, asa este trendy, fara sa se gandeasca la faptul ca este urat, este foarte urat si dizgratios, si – nu mai vorbesc – faptul ca este cu totul paganesc, necrestinesc acest lucru. Dar, in al doilea rand, sa se gandeasca la faptul ca se imbolnavesc foarte tare. Isi lasa rinichii si alte parti expuse curentului, vantului, si pe urma ne trezim ca nu mai sunt in stare sa faca copii, ca nu mai sunt in stare sa reziste la cel mai mic frig in cativa ani de zile. In cinci-sase ani cand se maturizeaza, ajung sa fie foarte sensibile, sa aibe tot felul de raceli, tot felul de chisturi, fac operatii, trebuie sa-si scoata rinichii sau ovarele, s.a.m.d. Si mamele, foarte nenorocite, plang, si eventual dau vina pe Dumnezeu, si zic: “De ce Doamne?”, fara sa se gandeaca cat de incantate erau ca fetele lor erau la moda si cat de trendy, si nu mai stiu ce…, fara sa-si dea seama ca le-au nenorocit chiar ele, ca le-au lasat asa, ba chiar ca le-au si incurajat. Este o noua pilda, dar sunt nenumarate pilde de acest fel. De cate ori trebuie sa stergem icoanele si sunt pline de ruj? Parca n-am putea trai fara ruj! Parca o femeie nu mai poate fi crestina si nu poate sa se roage fara ruj, s.a.m.d! Sunt tot felul de mizerii, de lucruri marunte, care nu au nicio valuare si de care noi am devenit atat de dependenti, si care stau intre noi si Dumnezeu.

Nu suntem in stare sa lasam nimic de la noi, pentru ca nu suntem in stare sa fim sinceri. Toate aceste lucruri ne infasoara noua, cum spune Scriptura, goliciunea. Sunt lucruri cu care ne mascam propria noastra saracie. Adevarul este ca suntem saraci. Toate averile si toate bogatiile trec.

Uitati-va la criza aceasta. Oare cata lume a inteles cu adevarat lectia acestei crize? Lectia duhovniceasca a acestei crize este foarte simpla: nu va incredeti nici in cei puternici, in fii oamenilor, in care nu este nadejde de mantuire, nu va incredeti nici in averi, in bogatie, nici in putere, pentru ca toate acestea se vor risipi si se vor nimici. Puneti-va increderea in Dumnezeu! Puneti-va increderea in Dumnezeu!

Trebuie sa incercam sa ne punem increderea in Dumnezeu. Fariseii au incercat sa-si puna increderea in ce? In elita. Ei au incercat sa formeze o elita a lui Israel, foarte desteapta si foarte iscusita, care sa poata conduce Israelul, si sa-l poata elibera, si sa-l poata inalta, si sa-l poata transfoarma in ceva foarte mare, mare de tot. Sa stiti ca au izbutit sa creeze aceasta elita. Au creat o elita intelectuala extraordinara. Este un asemenea sir de rabini din vremurile de atunci si pana astazi, atat de inteleigenti, atat de destepti, atat de plini de cunostinta, si atat de departati de Dumnezeu, ca nu-ti vine sa crezi. Uimitor! Oameni cu o iscusinta in a suci si a rasuci cuvantul in toate felurile, a-l despica in sapte sute, a-l impodobi cu tot felul de scantei minunate, si totusi sunt atat de departe de Dumnezeu. Pentru ca nu aceasta este calea. Increderea in Dumnezeu este calea.

Arunca grija ta spre Domnul, si El te va hrani pe tine!

Cautati intai Imparatia lui Dumnezeu, si dreptatea Lui, si toate celelalte vi se vor adauga voua!

Ceea ce a izbavit pe romani de la nimicirea totala pe care Stalin o pregatise neamului romanesc, nu a fost existenta unei elite intelectuale. Sa stiti ca Stalin era hotarat sa desfiinteze Romania de tot, era hotarat sa desfinteze Romania de tot! Si totusi nu a desfiintat-o. Mai mult decat atat, si Ardealul de nord l-a dat inapoi Romaniei, desi toti stiau ca nu va mai primi inapoi Romania, Ardealul de nord, ba chair probabil va fi desfiintata in intregime. Totusi Stalin a facut niste lucruri, la care, poate nici el nu se asteptase. In loc sa desfiinteze Romania a lasat-o, ba i-a dat inapoi si Ardealul de nord. Stiti pentru ce a facut acest lucru, pentru ce a facut Stalin acest lucru? Nu pentru un diplomat din Romania, nu pentru elita, pentru niste destepti sau geniali, sau mari oameni pe care i-ar fi dat Romania, si care l-ar fi impresionat pe Stalin, si l-au facut sa se razgandeasca, nu! Pentru soldatii romani care au murit pe front! Pentru ca romanii care au luptat alaturi de sovietici – si nu alaturi de sovietici: sovieticii ii supravegheau si ii bagau unde era mai rau ca sa fie macelariti, la Oarba si la Iernut, pe Mures, si in toate partile, in Ungaria, si in Tatra, si peste tot unde au luptat romanii atat eroism au dovedit, atata credinta neclintita au dovedit, incat au fost impresionati toti generalii sovietici, si pana la urma si Stalin a fost impresionat. Si a zis: “s-ar putea sa avem nevoie de Romania”. Sigur el s-a gandit ca s-ar putea sa aibe nevoie de carne de tun, dar s-a gandit: “s-ar putea sa avem nevoie de romani”. Au fost cei mai viteji. De fapt, si germanii au recunoscut ca, dintre toate trupele cu care au luptat, romanii au fost cei mai viteji. Deci nu pentru cine stie ce elita intelectuala, nu pentru cine stie ce elita diplomatica, artistica, sau mai stiu eu ce… au fost salvati romanii, ci pentru puterea oamenilor de a se jertfi, care, de unde a izvorat? Din credinta pe care inca o mai aveau atunci. Dar s-a hotarat apoi o nimicire sufleteasca a romanilor. Si in aceasta nimicire sufleteasca, romanii trebuiau sa iasa ca o mamaliga, o masa fara personalitate, stearsa, pierduta, fara simt moral, fara demnitate, fara nimic.

Daca ne uitam in jurul nostru astazi, vedem ca este foarte, foarte multa imoralitate. Intr-adevar, ca in vremea fariseului, este foarte multa rapire, nedreptate, si desfranare. Dar asta nu inseamna ca toti sunt asa. Pentru ca vedem in jurul nostru si oameni care stiu sa lupte impotriva acestor ispite, care se straduiesc sa se curateasca, care se straduiesc sa mearga spre Dumnezeu. Si unii dintre ei chiar se inalta foarte sus, si sunt crestini adevarati, si sunt apropiati de Dumnezeu. Sunt si astfel de oameni. Cum de mai sunt asemenea oameni intr-o tara care a fost sub ocupatie sovietica, si care a fost ravasita de comunism in halul acesta? Prin jertfa celor care au pastrat credinta, care au murit in inchisori sau care au supravietuit in inchisori si au dus credinta mai departe si dupa ce au iesit din inchisori! Prin rugaciunile si jertfele celor care in manastiri, sau in afara manastirilor au tinut credinta. Sunt foarte multi, mai multi decat ne inchipuim, de obicei. Numai din actele, care s-au putut, pana acuma, strabate de catre cercetatori, sunt peste doua mii de preoti ortodocsi care au fost arestati si chinuiti in timpul comunismului, si care au dat marturia cea buna, unii dintre ei murind, iar altii neprimind atunci izbavirea aceasta, ca sa poata da marturie mai departe prin slujirea lor si rugaciunea lor. Peste doua mii de preoti, dar, pe langa acesti doua mii de preoti, vorbim de sute de mii de credinciosi, de mireni, care si in puscarie, si in afara puscariei s-au luptat ca sa-si tina credinta.

Pentru mine ramane o imagine luminoasa si frumoasa, acea bucovineanca, doamna Crisan, Maria Crisan, pe care am cunoscut-o candva, si care a lucrat ca specialist in timpul comunistilor in industira panificatiilor. Si era atat de buna, incat, pas cu pas au promovat-o, ca pe langa cei care erau acolo pe pile, mai era nevoie si de unul care sa munceasca, sa faca treaba. Ca de obicei era asa: erau trei care erau acolo pe relatii, si era unul care trebuia sa le faca treaba celorlalti, plus pe a lui bineinteles. Si ajunsese pana in cabinetul care era langa cabinetul ministrului. Si a fost odata organizata o masa tovaraseasca, care, nu-i asa, cu totul si cu totul din intamplare, era chiar de Pasti. Si atunci – cand, fiind invitati si unii si ea, au fost chemati toti care erau acolo in birouri sa se bucure impreuna cu partidul; nu se stia de ce, dar oricum era acolo o bucurie – a intrat si ea acolo si a spus “Hristos a inviat!”. Si unii s-au facut albi la fata, alti au inceput sa tuseasca, altii au inceput sa zica mai in soapta, mai nu stiu ce…“Adevarat a inviat!” – mai din reflex, mai din curaj – si secretarul de partid care era acolo mana dreapta a ministrului, a spus: “Tovarasa Crisan, da’ de unde stii tu ca a inviat? L-ai vazut tu ca a inviat?”. La care “tovarasa” Crisan zice: “celor care ati raspuns asa cum se cuvine, chiar si cu jumate de gura, sa va dea Dumnezeu sanatate! Dar astia care ati tacut se vede ca sunteti crestini de aia care va faceti cruce cu limba in gura, atunci cand treceti pe langa biserica. Si tu, toavarasu’ secretar, cum indraznesti sa intrebi asa ceva, nu ti-e rusine? Da’ poporul asta cine l-a tinut doua mii de ani? Nu credinta?”. Si au ramas toti incremeniti. Si dupa o clipa a inceput sa rada tovarasu’ ministru: “Ha, ha, ha…tovarasu’ secretar, ti-ai gasit beleaua cu tovarasa Crisan!”. Au inceput sa rada toti. A tacut si secretarul si si-a vazut de masa, ca pana la urma stia si el de ce pusesera masa, ca era Pasti! Ea, a putut sa marturiseasca, iata, chiar inaintea celora care erau conducatorii prigoanei impotriva crestinismului. A putut sa marturiseasca pe Hristos! Si nu este singura.

Au fost foarte multi mireni care au tinut credinta in vremurile comunismului, cum au putut si cum i-a luminat Dumnezeu, cu mai multa sau mai putina pricepere, dar au tinut-o si au dus-o mai departe. Si chiar daca n-au fost atat de multi cat ne-am fi dorit – sigur, ce ideal ar fi fost, ce frumos ar fi fost, sa fim un popor de sfinti si de martiri de la un capat la celalalt… Dar ii multumim lui Dumnezeu ca au fost! Si sa-I multumim lui Dumnezeu ca au fost, si sa incercam si noi sa ne luminam cu ei, si sa incercam sa tinem si noi credinta.

Sa incercam sa lasam de-o parte fariseismul, pentru ca vedeti, aceasta obisnuinta a fariseului, de a sta sa-i judece pe ceilalti dupa pacatele lor este piedica in propria mea indreptare. Cata vreme stau si-i judec pe ceilalti, ca sunt rai, chiar daca sunt, eu nu ma mai pot indrepta pe mine insumi. Si atunci pentru noi toti, de la vladica pana la opinca, cum se spune, de la cei mai de sus conducatori ai tarii, pana la cei mai de jos, pentru noi toti, aceasta rugaciune a vamesului, ar fi cel mai potrivit medicament in clipa de fata. Daca in loc sa dea vina, conducatorii nostrii, unii pe altii, pentru tot ceea ce este gresit, daca in loc sa dea vina, s-ar intoarce catre ei insisi si catre Dumnezeu si fiecare dintre ei ar spune catre Dumnezeu, cu tot sufletul: “Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!”, si-ar da seama de gresalele, de pacatele [sale], cat de repede s-ar indrepta lucrurile in tara aceasta! Daca noi ca popor am face lucrul acesta, cat de bine ar fi!

(…)

Stiti de ce nu exista acest respect [al unora fata de ceilalti, si fata de natura, fata de pamantul acela pe care il calca]? Pentru ca gandirea este fariseica. Fiecare este foarte linistit si convins ca daca el ii osandeste pe ceilalti, inseamna ca el este mai bine. Si atunci nu se indreapta pe el insusi. Ramanem impinsi intr-o mocirla din care nu se mai iesim, si din care nu se mai poate iesi fara aceasta intoarcere catre noi insine. (…)

Trebuie sa incercam sa fim sinceri si sa privim cu sinceritate catre Dumnezeu. Abia atunci lucrurile se vor aseza. Tulburarile, supararile, intristarile, de unde provin? Din faptul ca stam sa-i judecam, sa-i osandim pe ceilalti. Ni se pare noua lumea oribila, si deznadajduim, si asa mai departe. Dar daca noi ne-am uita cu sinceritate catre Dumnezeu si ne-am ocupa de pacatul nostru, stiti cat de frumoasa ar deveni lumea? Pentru ca atunci cand te duci catre Dumnezeu cu sinceritate, si spui cu toata inimaDumnezeule milostiv fii mie, pacatosului!”, cu adevarat, dupa cum spune Evanghelia de astazi, mai indreptat te intorci la casa ta, si atunci toata lumea este mai frumoasa. Si, nu numai ca ai primit harul acesta al iertarii, si prin acest har lumea ti se pare mai frumoasa, dar pentru ca te-ai vazut pe tine insuti pacatos, si te-ai pus pacatos inaintea lui Dumnezeu, macar un pic poti sa te indrepti, si atunci lumea, iarasi, devine un pic mai buna. Sunt niste lucruri care sunt la indemana noastra, sunt niste lucruri care tin de sinceritatea noastra, si pe care le putem castiga pentru noi si pentru cei din jurul nostru. Sa incercam sa fim sinceri in intoarcerea noastra catre Dumnezeu. Sa incercam sa fim sinceri in rugaciunea noastra catre Dumnezeu. Sa lasam deoparte obisnuinta de a da in ceilalti, ca sa ne acoperim pacatele noastre!

Feriti-va de toata deznadejdea, pentru ca acestea nu au nicio legatura cu crestinismul.Nici adancimea pacatului si a rautatii sa nu ne deznadajduiasca, si nici marimea milei si bunatatii lui Dumnezeu sa nu ne faca sa fim prea lenesi sau prea increzatori, si sa uitam de pocainta.

Ne sta inainte Postul. Sa-l intampinam cu aceasta intelepciune mare a vamesului, ca impreuna cu el sa castigam Imaparatia cerurilor. Sa ne ajute Dumnezeu!”

Cititi si:

 

***

***


Categorii

Crestinul in lume, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Marturisirea Bisericii, Noua ordine mondiala/ Masonerie, Parintele Mihai Andrei Aldea, Pocainta, Talcuiri ale textelor scripturistice, Triodul si Postul cel Mare, Vamesul si fariseul, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

44 Commentarii la “CUVANT DUHOVNICESC CU PUTERE AL PR. MIHAI ALDEA: “Trebuie sa lasam deschise portile pocaintei pentru oricine si sa fim sinceri cu noi insine”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: VEACUL ANTIHRISTIC AL MINCIUNII. “Sa nu credem tot ce auzim!” Cand si cum ne mintim singuri? CLEVETIREA PE NEDREPT POATE DISTRUGE O FAMILIE SAU O VIATA, IAR CELOR CARE FAC ACEASTA RUGACIUNEA LI SE PREFACE IN PACAT -
  2. Pingback: INCEPUTUL TRIODULUI. Predicile Sf. Iustin Popovici la Duminica vamesului si fariseului despre PUTEREA SMERENIEI SI A RUGACIUNII. “Mandria este dumnezeul acestei lumi! Trebuie lupta pe viata si pe moarte cu acest balaur” -
  3. Pingback: PILDA VAMESULUI SI FARISEULUI talcuita de IPS Naum, Mitropolitul Strumitei: CUM ATRAGEM HARUL DUMNEZEIESC si CUM IL FACEM SA NE PARASEASCA? Importanta nevointei ascetice: “Nu simtim, dar ne silim mereu; nu avem sprijinul vadit al harului, dar traim
  4. Subscriu in totalitate. Slava Cerului ca mai aud si un astfel de discurs!

    Ce tare faza cu Maria Crisan! Si, iata, nu a fost arestata.

  5. Pingback: FATARNICIA – cel mai urat pacat in ochii lui Dumnezeu. “SA NU JUDECAM CU DOUA MASURI”, acuzand cu asprime neputintele altora, iar pentru ale noastre gasind indreptatiri! “DEPENDENTA DE A JUDECA” si PATIMA PLACERII DE A LOVI I
  6. Pingback: PARINTELE SOFIAN BOGHIU – SFATURI ESENTIALE PENTRU VIATA DUHOVNICEASCA: “Cauta sa fii sincer, mereu sa fii cinstit cu tine insuti. Lupta cu noi nu este simpla” | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: VAMESUL SI FARISEUL. Predicile Sfantului Luca al Crimeei. “Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului!” | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: IESIREA DIN MINCIUNA INCHIPUIRII DE SINE, care rodeste NESIMTIRE, NEBUNIE SI DEZBINARE. Predici audio (si text) la PILDA VAMESULUI SI A FARISEULUI | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: INTALNIREA | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: Predici audio ale Parintelui Ciprian Negreanu la NASTEREA SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL. De ce a fost pedepsit Zaharia? Pe cine trebuie sa certam cu asprime si cui putem descoperi noi pacatele, dupa modelul Proorocului Ioan? | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: FATARNICIA – cel mai urat pacat in ochii lui Dumnezeu. “SA NU JUDECAM CU DOUA MASURI”, acuzand cu asprime neputintele altora, iar pentru ale noastre gasind indreptatiri!. “DEPENDENTA DE A JUDECA” si PATIMA PLACERII DE A LOVI
  12. Pingback: Pilda vamesului si a fariseului. “MORALA” NECRUTATOARE SI MINCINOASA A LUMII versus OCHII LUI DUMNEZEU. Strigatul care indreptateste. TAINA SI LEGILE FUNDAMENTALE ALE VIETII DUHOVNICESTI | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: Pilda vamesului si a fariseului. “DREPTATEA” NECRUTATOARE SI MINCINOASA A LUMII versus OCHII LUI DUMNEZEU. Strigatul care indreptateste. TAINA SI LEGILE FUNDAMENTALE ALE VIETII DUHOVNICESTI | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: BISERICA PĂCĂTOȘILOR. “Dacă primim poruncile în afara iubirii Lui părinteşti, atunci Biserica se devalorizează şi ajunge un sistem”. ADEVĂRUL ŞI DRAGOSTEA sau “MÂNA” ASPRĂ ŞI “MÂNA” MÂNGÂIETOARE A ACELU
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate