VAMESUL SI FARISEUL. Predici audio cu Parintele Hrisostom de la Putna (si text) si Parintele Ciprian Negreanu: “Sa nu cereti altceva, decat mila si iertare!”

24-02-2013 ~~Sublinieri~~

Predica Parintelui Hrisostom de la Putna (2011)

Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi

“Iubiţi credincioşi,

Aceste cuvinte ale Sfântului Prooroc David din Psalmul 50, psalm prin definiţie al pocăinţei, vă sunt foarte bine cunoscute. Majoritatea le rostim cel puţin o dată pe zi. De ce am ales aceste cuvinte? În primul rând pentru că pilda de astăzi, a vameşului și a fariseului, pune început unei perioade specifice pocăinţei, iar în al doilea rând pentru că pocăinţa este o lucrare specifică mai ales inimii. Din punct de vedere liturgic, această predică pune început unei perioade foarte încărcate duhovniceşte din cursul anului bisericesc, numite <Triod>. Denumirea vine de la construcția specială pe care o au canoanele la utrenie, şi anume un canon care de obicei are 9 cântări, sau ode, în această perioadă va avea doar trei. De aici numele: Triod, adică trei ode. El conţine trei perioade distincte: o perioadă pregătitoare, de trei săptămâni, începând de astăzi; perioada Postului Mare; și Săptămâna Patimilor. Urmărind această înşiruire, înţelegem cu uşurinţă şi semnificaţia duhovnicească a Triodului, care nu este altceva decât drumul de la întuneric la lumină, de la moarte la viaţă, la Înviere. Pocăinţa reface, aşadar, acest drum. Evanghelia, în întregime, este străbătută de acest îndemn: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Aşa şi-a început activitatea Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar ultimele Sale cuvinte, adresate ucenicilor Săi, au fost acelea care i-au învățat pe ei să propovăduiască pocăinţa în numele Său, spre iertarea păcatelor la toate neamurile.

Dar pocăinţa nu înseamnă, aşa cum suntem tentaţi să credem de multe ori, doar părere de rău pentru păcatele săvârşite. Ea înseamnă o continuă schimbare a firii, a vieţii noastre, ea este o tindere către Dumnezeu, un urcuş permanent către asemănarea cu El. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur, care a fost numit şi „dascăl al pocăinţei”, a dat această atât de expresivă definiţie a pocăinţei: întoarcerea în inima lui Dumnezeu, Desigur, acest lucru nu se poate realiza fără a avea dorinţa fierbinte de a ne elibera de trecutul nostru, care devine atât de apăsător.

În inima lui Dumnezeu poţi să ajungi doar atunci când aduci ca jertfă ceea ce El a cerut când a zis: Fiule, dă-mi inima ta! Cu inima deci, trebuie să ne înfățișăm înaintea Lui și cu inima curată. Şi astăzi avem înaintea ochilor duhovniceşti un tablou al modului în care putem să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu.

Pilda ne înfăţişează doi oameni, foarte diferiţi între ei, având, totuşi, un lucru în comun: amândoi au venit la templu, au intrat în casa lui Dumnezeu, amândoi şi-au deschis inimile în faţa Lui. Ei se rugau în taină, nu la arătare. Unul din ei era fariseu, un om de vază, om al Bisericii, un împlinitor model al Legii. Celălalt era un vameş, care, prin natura slujbei sale, era necruţător; lua şi de la bogat şi de la sărac, fiind, deci, foarte urât de către semenii săi. Amândoi, deci, au venit la Templu, căutând fiecare în felul lui bunăvoinţa lui Dumnezeu, cerând, cumva, fiecare în felul său, mântuirea. Şi aici, fraţi creştini, este cheia acestei pilde, în modul în care fiecare a înţeles această mântuire.

Fariseul şi-a început rugăciunea foarte corect, de altfel, mulţumind lui Dumnezeu. Şi pentru ce mulţumea el? În primul rând a zis: Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânați. Îi mulţumea, adică, pentru faptele lui bune. Pentru dreptatea lui. Cine face aşa? Nimeni! Nimeni nu se duce în faţa altcuiva, vrând să-i arate că-l iubește, lăudându-se cu propriile lui virtuţi. Nimeni. Cu atât mai puţin te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu făcând aşa. Mai mult, el spune că stătea drept în mijlocul Bisericii, mulțumind lui Dumnezeu. El s-a aşezat pe sine în centru, uitându-se în jur, și-i mulţumea lui Dumnezeu că nu este ca ceilalţi oameni sau ca acest vameş, spunea el. S-a comparat pe sine cu ceilalţi, nu l-a cruţat nici măcar pe acest vameş, care era rugător împreună cu el. Şi asta, culmea, înaintea lui Dumnezeu, în mijlocul Bisericii. Dar de ce făcea el aşa? Pentru că el socotea că dreptatea este cea care-i va aduce mântuirea, și încă nu dreptatea lui Dumnezeu, ci dreptatea lui. El nu căuta îndreptare, el căuta îndreptăţire. El nu era drept pentru că aşa hotărâse Dumnezeu, ci pentru că el se credea drept. De aceea, pilda de astăzi începe cu următoarele cuvinte – Hristos aşa a rostit, Sfântul Evanghelist Luca spune aşa: Către cei care se credeau drepţi și priveau cu dispreţ la ceilalţi a spus această pildă. Deci către cei care se credeau drepţi, nu că ar fi fost drepţi, ci aşa socoteau ei, că sunt drepţi.

De aceea am să vă spun un lucru, şi vă rog să înţelegeţi bine ceea ce vă spun: Evanghelia nu ne învaţă să fim mai buni. Dacă ar fi aşa, atunci lumea s-ar împărţi mereu între buni şi răi, între drepţi şi păcătoşi. Dacă ar fi aşa, toată religia creştină n-ar fi decât un sistem moral. Evanghelia nu ne învaţă să fim mai buni, Evanghelia ne învaţă nici mai mult nici mai puţin decât să fim desăvârşiţi. Hristos a spus: Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este. Dar a explicat şi în ce constă această desăvârșire: în iubirea vrăjmaşilor, în a-i socoti pe toţi fraţi. Ca să fiţi, zice Hristos, fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi, și peste cei buni, trimite ploaie peste cei drepţi și peste cei nedrepţi. Evanghelia, repet, nu ne învaţă să fim mai buni; ne învaţă să iubim, și să iubim aşa cum iubeşte El; ne învaţă că Dumnezeu este Tată, ceea ce înseamnă că ceilalţi ne sunt fraţi. Deci nu dreptate, ci milă aşteaptă Dumnezeu de la noi. Dumnezeu ne dă mântuirea în dar. Însă nu o dă decât acelora care vin la El cu inimă înfrântă si smerită, care nu se încred în dreptatea lor, ci o aşteaptă pe cea a lui Dumnezeu.

A venit, deci, şi vameşul, şi nu îndrăznea să ridice ochii la cer. A venit la Dumnezeu, la El a venit; ştia că drumul lui era spre cer, dar nu îndrăznea să ridice ochii într-acolo, din cauza conştiinţei propriei păcătoşenii, a stării de decădere. Îi ardea atât de mult inima, încât, ni se spune în pildă, îşi bătea pieptul cu pumnii. Şi totuşi, a venit la templu. Ar fi putut să nu vină. Se putea întâmpla ca această stare de decădere pe care o conştientizase să-l ducă spre deznădejde şi să zică: „N-are rost. Ce rost mai are? Sunt prea murdar, nu pot să intru în acest locaş care I se cuvine numai lui Dumnezeu; nimeni atât de murdar ca mine nu poate să intre aici. Nu pot, nu găsesc nimic în mine, în viaţa mea, pe care să-l aduc ca argument în favoarea mea…” Şi, totuşi, a venit. Pe ce s-a bazat el? El era, după cum am spus, vameş. Serviciul îi cerea să fie necruţător, şi aşa şi era. Nu se lăsa înduplecat de niciun argument. Toţi, fără excepţie, şi săraci, şi bogaţi, şi sănătoşi, şi bolnavi, toţi trebuiau să plătească. Toţi. Însă el, din când în când, mai trăia câte un lucru, ceva care pe el îl mira. Se mai întâmpla ca el să dea curs cererii unora dintre cei care veneau la vamă şi-i mai păsuia. Fără niciun argument. Aşa, pur şi simplu. Ceva din interiorul lui îl determina să se aplece cu milă către celălalt. Această milă era mai puternică decât obișnuința firii lui. A înţeles el că spre această milă va trebui să tindă. Şi pentru această milă a venit el la templu.

Ce dascăl al rugăciunii ni se face acest vameş! Cum ne învaţă el ce să cerem noi în rugăciune, şi cum anume să cerem! Aşa cum ne învăţa şi părintele nostru stareţ, Iachint: Când staţi la rugăciune, spunea el, să nu cereţi altceva, decât milă şi iertare. Milă și iertare! Acest lucru să-l cerem și noi, şi este de ajuns: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului. Ce-ar fi fost creștinismul fără acest <miluieşte-mă>? Orice! Sistem filosofic, sistem moral, orice, numai nu o religie care mântuieşte sufletele, numai nu o religie care ne pune în relaţie directă cu Dumnezeu, care ne face să-L simţim pe Dumnezeu ca Tată al nostru.

Vameşul nu s-a comparat pe sine cu ceilalţi. El s-a pus pe sine doar înaintea lui Dumnezeu. Ce ne-a învăţat el pe noi prin aceasta? Un lucru foarte important: când te pui la rugăciune, să fii singur cu Dumnezeu, să nu te compari pe tine cu nimeni, ci să te raportezi numai la Dumnezeu. Şi atunci vei observa că distanţa dintre tine şi Dumnezeu este atât de mare, încă distanţa dintre tine şi ceilalţi este foarte mică, insesizabilă. Şi de ce aceasta? Simplu: pentru că, în realitate, toţi oamenii au nevoie de iertare, toţi oamenii au nevoie de milă pentru mântuire. Mai ales de milă. Iar Dumnezeu iartă deopotrivă toate păcatele, şi pe cele mici, şi pe cele mari, cu aceeaşi uşurinţă. Vrednicia noastră, dreptatea noastră, preţul care a fost pus pentru fiecare om şi care a fost plătit pentru fiecare dintre noi, este Domnul nostru Iisus Hristos. Acest lucru l-a înţeles vameşul și ne-a arătat nouă chipul rugăciunii smerite. Şi a câştigat, a câştigat viaţa. Că spune Sfântul Ioan Gură de Aur, folosind un joc de cuvinte: Pe când mândria, spune el, este moartea virtuţilor şi viaţa păcatelor, smerenia este moartea păcatelor şi viaţa virtuţilor.

Nu ni se spune în pildă dacă acest vameş era păcătos sau dacă avea şi virtuţi sau nu. Ne dăm seama, însă, că avea un lucru important, foarte necesar, şi anume dorinţa de mântuire. Este singurul lucru pe care îl avem fiecare cu adevărat: dorinţa de a ne mântui. Putem să vrem, putem să săvârşim, dar asta, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, sunt de la Dumnezeu. Dorinţa de mântuire este a noastră. Sfântul Isaac Sirul spune că Hristos nu cere lucrarea virtuţilor, ci îndreptarea sufletului. Dorinţa de îndreptare. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Să căutăm, deci, smerenia, pentru că, fără ea, zadarnică este viaţa şi nevoinţa noastră. Sfântul Isaac Sirul, acest dascăl al smereniei, spune aşa: Răsplata nu se dă virtuţii, nici ostenelii pentru ea, ci smereniei care se naşte din ele. Dacă aceasta lipseşte, în deşert se fac cele dintâi. Şi mai spune el: Nu avem smerenie pentru că nu cerem cu tot dinadinsul, pentru că nu cerem smerenia mai mult decât orice altceva şi pentru că nu ne silim în tot ceasul spre aceasta. Deci să cerem smerenia şi să cerem mântuirea cu smerenie.

Am intrat, deci, în această perioadă binecuvântată a Triodului, în care Biserica grăieşte alături de noi şi spune: Uşile pocăinţei deschide mie, dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci Tu, ca un îndurat, curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale. Cu adevărat, această perioadă a Triodului este cea mai frumoasă perioadă, pentru că este perioada pocăinţei, a drumului de la întuneric la lumină, de la moarte la viaţă, spre Înviere. Pocăinţa este lumina vieţii veşnice pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o nouă. Şi nu este bucurie mai mare pentru cel care se vede pe sine căzut, în latura şi în umbra morţii, nu este bucurie mai mare decât faptul că i se întinde o mână de ajutor, că i se mai dă o speranţă. Această perioadă ni-L arată pe Dumnezeu Cel îndurat, care, prin pocăinţă, ne dă iar şi iar şansa de a ne ridica. Aceasta este bucuria. Să venim la Biserică, iar când vom intra să ne oprim un moment lângă uşă, asemenea vameşului, şi să zicem împreună cu el: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului. Să îndrăznim, apoi, să înaintăm, dar să mergem la Dumnezeu ca la un Tată, iar la Tată vii cu inima plină de recunoştinţă, şi cu inima plină de iubire către ceilalţi. Căci dacă îndrăznim să spunem <Tatăl nostru>, atunci să-i numim şi pe ceilalţi <fraţi>.

Aşa să intrăm în această perioadă binecuvântată a Triodului, aşa să venim la Biserică, cu inima înfrântă şi smerită, ca sa putem auzi şi noi cuvintele spuse de Mântuitorul: Adevărat vă zic vouă, că acesta s-a întors mai îndreptat la casa lui.

Amin.