CUM NE PUTEM ASEMANA CHIPULUI DIAVOLULUI? “Asa cum cel demonizat umbla fara nicio haina pe el, asa si noi… DACA AVEM UN GAND RAU DESPRE CINEVA, II DAM DRUMUL CU USURINTA, nu mai acoperim cu nimic”. RACNETUL TERORIZANT AL DEMONULUI si “limbuția muştei care vede numai cele rele”

25-10-2014 Sublinieri

thumb_besnov

“Şi întorcându-ne la urletul acesta al demonului, care acoperă, parcă, tot, această limbuţie pe care o dă demonul oamenilor, acestora care sunt stăpâniţi, limbuţie de a spune toate cele rele, întunecate, înfricoşătoare, e limbuţia muştei care vede numai cele rele şi încearcă să acopere cu urletele şi cu strigătele posibilitatea de a i se spune că mai sunt şi lucruri bune, posibilitatea de a vedea că mai sunt și lucruri bune. În agitaţia şi datul de pământ cu urlete şi strigăte, vrei să-ţi spui că e numai rău, totul e rău. Şi aceasta, dacă suntem sinceri, cred că o auzim tot timpul în adâncul sufletelor noastre, că diavolul nu stă”.

***

Va mai recomandam si:

***

nb43813

In Duminica vindecarii indracitului din Ghergheseni, va propunem sa meditam mai mult la noi insine, la obisnuintele vietii noastre de zi cu zi, la razboiul nevazut prin care “ucigasul de oameni” cauta sa ne faca ai lui, dar si sa deosebim mai bine si duhurile care se manifesta prin atitudinile celor care ne inconjoara, care cauta sa ne stapaneasca sub o forma sau alta:

Extras din predica audio a Pr. Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica vindecarii indracitilor din Gadara (2013):

” […]

Acesta este unul dintre chipurile diavolului, faptul că te înfricoşează, urlă, răcneşte, îşi arată parcă puternicia, voinicia, dar când e să dea piept… Aşa s-a repezit la Mântuitorul, urlând, strigând, răcnind Ce-ai cu noi?, aproape certându-L, dar după aia plecându-şi capul şi zicând: Lasă-ne să intrăm în porcii aceia. Au devenit laşi, neputincioşi, slabi, aşa cum şi sunt, de fapt, arătându-şi adevăratul chip. Prima manifestare a fost de faţadă, de sperietură, de înfricoşare pentru ceilalţi. De aceea Sfântul Apostol Pavel insistă asupra faptului că frica nu este de la Dumnezeu. Şi chiar spune: Frica este de la diavol. El încearcă să exercite această stare de frică asupra omului, de a-l ţine pe om sub frică toată viaţa, aşa cum citim în Epistola către evrei, în care zice că diavolul ne-a ţinut în robie cu frica de moarte, și în general, cu frica, toată viaţa. Şi e starea cu care îl ţine pe om în robie, într-o stare de frică, de înfricoşare faţă de diavol, faţă de puterea întunericului, faţă de slăbiciuni, faţă de moarte, de tot ceea ce este în puterea lui.

Şi Mântuitorul a venit să ne ridice, să ne scoată din aceste frici. Aşa şi reuşeau să-l ţină pe om, erau înfricoşători, erau cumpliţi, urlau, răcneau, Mântuitorul nu urla. Răcnetele lor animalice erau tocmai ca să impresioneze, să înfricoşeze, să tulbure, să-ţi fie frică să mai treci pe acolo, să nu vrei să dai cu ochii de acel om care scoate asemenea sunete. Dumnezeu nu face asta, ci la Dumnezeu, dimpotrivă, vedem multă tăcere, fineţe, iudeii au scos cu greu, de multe ori, un cuvânt de la El, mai ales despre dumnezeirea Sa. Nici vorbă să se laude sau să Se dea mare sau să Îşi arate atotputernicia, cum, iată, sărea diavolul să şi-o arate pe a sa.

Diavolii recunosc că sunt mulţi, sunt legiune, cum ne spune Sfântul Apostol Luca. Ei recunosc că sunt mulţi şi că-l stăpânesc pe omul acela de mult și că nu vor să-l părăsească, dar, măcar dacă-i scoate din acel om, să nu-l îndepărteze din acel ţinut şi să-i lase să intre în porci. Şi acolo îşi arată desăvârşit lucrarea lor, în sensul că duc la ucidere, duc la sinucidere. Rostul pe care şi l-au ales ei este să ucidă,diavolul dintru început este ucigaş de oameni, zice Mântuitorul. Şi aş zice că nu numai de oameni, ucigaş de orice. caderea-ingerilor1În primul rând, ucigaş de sine, pentru că se îndepărtează tot mai mult de chipul şi de măsura la care l-a aşezat Dumnezeu. Şi el, îndepărtându-se de Dumnezeu și întorcându-I spatele lui Dumnezeu şi devenind ucigaş de Părintele Care l-a zidit, Dumnezeu, vrând să-I ia locul, revoltându-se împotriva lui Dumnezeu. Devine ucigaş de sine, îndepărtându-se de adevărata sa fire, de el, ca zidire a lui Dumnezeu, începe să se apropie de nefiinţă, de non-existenţă, se agaţă de om ca să-l atragă şi pe om în această cădere şi îl urăşte, îl invidiază – că omul este chipul lui Dumnezeu şi ca Dumnezeu îl iubeşte atât de mult pe om și că Se întrupează, Se face asemenea omului. Şi diavolul vrea să atragă pe cât mai mulţi în această prăpastie o dată cu căderea sa. Şi iată-l ucigaş de Dumnezeu, de sine și de om şi de toată făptura şi de tot ce înseamnă zidirea lui Dumnezeu.

Ucigaş este diavolul şi îşi arată acest chip prin ultimul gest pe care-l face, după ce intră în turma de porci, după ce Dumnezeu le îngăduie să intre în turma de porci, aceştia se aruncă de pe malul înalt în mare şi se îneacă cu toţii; ceea ce nu putuseră să facă cu aceşti doi oameni ani de zile, pentru că, deşi erau demonizaţi, Dumnezeu nu-i lăsase cu totul în mâna diavolului. De mult i-ar fi sfâşiat diavolul, i-ar fi făcut praf și pulbere în ura pe care o avea faţă de om. De mult nu s-ar mai fi auzit de ei, dar Dumnezeu nu i-a lăsat și durerea și suferinţa şi strigătele lor le-a auzit Dumnezeu de departe și a venit special pentru ei.

[…]

Ştiţi că la un moment dat, Mântuitorul vorbind cu iudeii în templu, în Evanghelia de la Ioan ni se spune că încep să-L acuze pe Hristos, El vorbeşte despre vremea venirii Sale, despre bucuria pe care Avraam a avut-o văzând ziua Sa și ei se minunează şi Îi zic:

Tu vorbeşti? Dar Tu l-ai cunoscut pe Avraam? N-ai nici 50 de ani şi poţi să spui că l-ai cunoscut pe Avraam?,

care fusese cu mii de ani înainte. Şi iau pietre să dea în El, dar în aceste discuţii, în care ei nu puteau înţelege că Hristos era dinainte de Avraam, deşi le şi spune:

Adevărat, adevărat vă spun, dinainte de Avraam sunt Eu,

ceea ce era cu neputinţă de înţeles pentru ei, greu de înțeles şi pentru noi, dar noi credem că este Fiul lui Dumnezeu, și atunci e uşor – şi de unde se ajunge la discuţia despre Avraam? Că ei zic:

Noi suntem fiii lui Avraam,

îndreptăţindu-şi viaţa şi faptele, îndreptăţindu-se, zicându-I: <Ce vii să ne acuzi? Noi suntem fiii lui Avraam!> Şi Dumnezeu le zice:

Dacă aţi fi fiii lui Avraam – şi dacă aţi fi fiii lui Dumnezeu, până la urmă – aţi asculta de ceea ce spun Eu, că de la Dumnezeu spun ceea ce spun, dar voi nu sunteţi fiii lui Avraam, ci sunteţi fiii diavolului – şi chiar aşa îi numeşte – pentru că ascultaţi de tatăl vostru, diavolul.

gadarinoi1Şi plecând de la acest cuvânt să facem o radiografie a noastră şi să vedem cât suntem fiii lui Dumnezeu şi cât ai diavolului, din ascultarea pe care o facem de unul sau de celălalt, urmărind chipul diavolului.

Unde ni se descoperă în această Evanghelie chipul diavolului? Prima manifestare pe care o observăm la diavol este ipocrizia, lăudăroşenia, mândria, numai aerele sunt de el. Faptul că vrea să-L înfricoşeze până şi pe Mântuitorul şi pe ucenicii Săi şi pe cei cu care erau, alergând înaintea Lui şi strigând: Ce ai cu noi, Iisuse Hristoase, Fiul Celui Preaînalt? De ce ai venit să ne chinuieşti?, strigând, urlând, răcnind, vrând să înfricoşeze, vrând să acopere ceea ce nu sunt. Ei, de fapt, nu erau înfricoșători, că nu aveau cu ce să fie înfricoşători, ci erau de plâns, dar vor să înfricoşeze sufletele omeneşti, vor să impună un respect din ceea ce nu sunt, prin frică.

Cu ce ne asemănăm? Istoria omenirii e împănată cu impunere de respect prin frică, prin teroare, şi să nu ne gândim numai la orânduiri sociale, sau la state, sau la imperii, că şi în casele noastre, şi cu cei apropiaţi și cu semenii noştri suntem foarte prinşi într-un asemenea fel de a fi și ne impunem şi ca mici şefi undeva sau ca profesori, prin asprime, prin vorbă grea, prin înjurături, prin dat cu pumnul în masă, prin mânie, manifestată până ni se înroşesc ochii, uneori zicem că pedagogic trebuie să fim aşa, altfel nu se poate. Îl imităm pe diavol, aşa făcea el. Şi îşi atingea într-un fel scopul, și noi zicem uneori că ne-am atins scopul, pentru că tremurăm de mânie, dar de cele mai multe ori ne înşelăm pe noi înşine, pentru că începem prin a zice că trebuie să ne arătăm mânioși pentru că altfel nu merge treaba şi ajungem chiar să fim, pentru că ceea ce faci te face.

Astăzi te prefaci că eşti mânios, mâine înjuri doar ca să te impui şi în scurt timp chiar ajungi să fii aşa. Eşti ca acel fumător care zice că fumează în fiecare zi pentru că prietenii lui fumează, dar nu e dependent, și când se trezeşte e de mult dependent, deşi crede că oricând se poate lăsa, dar… când e de lăsat, nu mai poate deloc să se lase. Aşa face omul şi îşi transformă chipul său cel dumnezeiesc.

Cum spune Mântuitorul:

Luaţi aminte la Mine, că sunt blând și smerit cu inima

se transformă la noi în

furie-manie-e1356629411118<Luaţi aminte la mine, că sunt aspru, neîndurător, iute la cuvânt, grabnic vărsător de sânge al fratelui meu – sânge în înțeles duhovnicesc –, repede arunc vorbe grele, repede acuz, nu mă interesez, cum zice părintele Arsenie Boca, de zece ori ca să tai o dată, aprob imediat orice bârfă>.

Iar toate acestea nu sunt chipul lui Dumnezeu, ci chipul diavolului. Dacă e să ne gândim, cum tot părintele Arsenie Boca zicea, de cele mai multe ori suntem mai aproape de păcătos decât de sfânt, deci oricum ni s-ar spune, oricum am fi numiţi, n-ar trebui să ne supărăm, pentru că suntem mult mai aproape de răutate decât de bunătate.

Al doilea chip al diavolului ar fi acela că cel posedat nu suporta nicio haină pe el. Ce înseamnă asta? Că nu mai avea nicio rușine, nu-l mai interesa, nu-l mai interesa sa-şi acopere rușinea, nu numai cea a trupului, faţă de oameni, nu-l mai interesau oamenii şi ce părere au ei, nu-l mai interesa să nu-i smintească, să nu-i tulbure, să nu-i oripileze. La nivel sufletesc, aşa sunt cei care nu mai acoperă nimic din urâciunea şi mizeria gândurilor lor şî le-o spun tuturor, oricând, fără să le pese. În veacul acesta, în anii din urmă, acesta a început să fie chipul văzut al omului biruitor, care îşi atinge scopurile, aşa-zis al celui care dă totul pe faţă, care nu are nimic de ascuns, care e deschis. Aceste lucruri care ar părea frumoase, de fapt acoperă o mizerie de multe ori, adică să spui tot ce-ţi trece prin cap, toate pornirile tale cele mai întunecate să le dai pe faţă, să nu-ţi fie rușine de nimic. Și aţi văzut și vedeţi că lumea devine tot mai de ruşine. Bineînţeles, toţi avem porniri, pentru că ne naştem cu trupul acesta şi trebuie să-l stăpânim, dar el ne devine stăpân şi facem ce ne porunceşte el, toate pornirile hormonale şi ale firii şi afectele şi tot ce ne trece prin cap, aşa facem. Aceasta este neruşinare. Aşa cum cel demonizat umbla fără nicio haină pe el, aşa şi noi să ne uităm în oglindă, dacă nu cumva am ajuns să dăm drumul instinctelor, pornirilor, gândurilor, vorbelor. Dacă avem un gând rău despre cineva îi dăm drumul cu uşurinţă foarte mare, nu mai acoperim cu nimic, ce să mai spunem de ce spune Sfântul Isaac Sirul:

„Dacă afli un păcat al fratelui tău, acoperă-l cu mantia iubirii tale, ca să nu-l vadă ceilalţi.”

Între acest cuvânt, din care înţelegem că nici tu să nu-l vezi, să nu-l pui în faţa ta, să nu-l judeci cu asprime, dar nici ceilalţi să nu-l vadă, şi goliciunea, adică uşurinţa cu care aruncăm cu cuvintele şi şuşotim sau spunem tare despre toate păcatele celorlalţi şi ale noastre cu o nonşalanţă şi cu o nepăsare înspăimântătoare, suntem mult mai apropiaţi de varianta din urmă decât de acoperirea cu mantia iubirii noastre a păcatelor fratelui. Deci asta e o [alta] apropiere de chipul diavolului.

Demonizatul nu locuia în casă. Casa preînchipuie în Scriptură şi se înţelege prin ea casa lui Dumnezeu, loc de odihnă a sufletului. Odihna sufletelor noastre este în Dumnezeu şi în Biserica lui Dumnezeu. El nu locuia în casă, ci în morminte şi în pustietăţi, n-avea odihnă, n-avea somn, n-avea pace. Sufletele multora dintre noi se aseamănă cu această stare; nu mai avem odihnă în Biserica lui Dumnezeu, în rugăciune, în a ne întoarce spre Dumnezeu, în casa lui Dumnezeu, inima noastră ar trebui să fie casa lui Dumnezeu şi noi să ne adăpostim acolo, împreună cu Dumnezeu. Iar puţina rugăciunea pe care o zicem seara sau dimineaţa, în câteva minute avem mii de gânduri şi orice am face, numai asta nu. Nu ne asemănăm cu agitaţia acestui om, care nu mai avea răbdare să stea niciunde şi care era dus de duh prin pustietăţi şi prin morminte, mormintele închipuind tot ce-i mai spurcat în lume, mai plin de duhoare? Şi mintea noastră se apropie şi se îndulceşte de tot ce e mai spurcat, cele mai rele şi urâte gânduri de invidie, de răzbunare, de desfrânare… Şi îşi găseşte odihna foarte uşor acolo şi rămâne acolo mult timp. Iar în rugăciune, dacă stăm un sfert de oră ni se pare că s-a coborât cerul pe pământ și suntem transpiraţi şi nu mai putem. Ne asemănăm aici mai mult cu cel demonizat decât cu cei care se adăpostesc în casa lui Dumnezeu şi îl adăpostesc pe Dumnezeu în inima lor.

vindecarea-demonizatului-din-GadaraDupă aceea, cel demonizat nu suporta să fie legat de nimic. Orice îl lega, orice îl ţinea, orice îl păzea, rupea legăturile, funiile grele și lanţurile şi pe cei care îl păzeau îi bătea şi pleca de acolo. Ce pot fi pentru firea noastră, pentru suflet, cele care ne pot ţine? În primul rând, glasul conştiinţei e un lanţ care vrea să ne ţină strâns de ceva. După aceea, cuvântul lui Hristos, Evanghelia, care încearcă să ne ţină strâns. Apoi bunul simţ comun, măcar de rușinea celorlalţi să nu facem ceva rău, şi ăsta e un lanţ. Apoi lanţul iubirii faţă aproapele, faţă de familie. Şi ne spune Evanghelia că aceşti oameni nu suportă nicio legătură, nicio aşezare, nicio legare în lanţurile acestea, ci pe toate le rup și fac ce vor, nu au astâmpăr. Ne asemănăm cu acestia de câte ori rupem cuvântul lui Dumnezeu şi nu suportăm să-l ţinem până la capăt, iar dacă îl ţinem, îl ţinem puţin, apoi ne devine de nesuportat. Sau câte căi nu găsim ca să ne minţim conştiinţa? Deci și în acestea ne asemănăm mai mult cu chipul diavolului decât cu chipul lui Dumnezeu din noi, după care suntem zidiţi.

În continuare ni se spune că se tăia cu pietre. După cuvântul Părinţilor, pietrele ar însemna două lucruri. Pe de o parte, piatră este cuvântul lui Dumnezeu, piatra din capul unghiului este Hristos, iar pe de altă parte pietrele sunt cele mai aspre, cele mai contondente lucruri din natură, în general. Părintele Arsenie spunea că luăm cuvântul lui Dumnezeu după voia noastră si după mintea noastră, iar cuvântul lui Dumnezeu este ca un cuţit cu două tăişuri cu care trebuie sa ai grijă cum lucrezi, şi care intră până la despărţitura sufletului de duh, e de o fineţe fără seamăn cuvântul lui Dumnezeu, şi pe care noi nu vrem să ştim să-l folosim, pentru că nu mergem pe calea Părinţilor şi a sfatului, că cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele”.

Aşa suntem și noi, facem după capul nostru, luăm cuvântul şi îl interpretăm în felul nostru, cel mai mult se vede asta în nesfârşitele și nenumăratele secte, care interpretează cuvântul după capul lor şi cuvântul se face sabie cu două tăişuri în care se taie şi tot părintele Arsenie zice că „şi-au tăiat mintea în Scripturi” aceşti oameni, dar şi noi facem aşa sau vrem s-o folosim ca să ne acopere păcatele. Pe unele dintre cuvintele Scripturii le lăsăm intenţionat la o parte. De pildă aduceţi-vă aminte cu câtă uşurinţă, dacă întrebi pe vreun om de ce nu ţine post, întotdeauna o să-ţi spună că nu spurcă pe om ceea ce intră în gură, ci ceea ce iese din gură, pentru că aceea iese din inimă, asta a spus Hristos. Dar ei folosesc cuvântul ăsta ca să taie postul, ca să-l dea la o parte, ceea ce e o minciună, o greşeală, nu foloseşti un cuvânt din Scriptură împotriva altui cuvânt, că Dumnezeu zice iar voi când postiţi…, nu zice <dacă vreunul va vrea vreodată să postească…>. Dar asta se trece cu vederea şi se pune alt cuvânt în faţa lui. Aşa sunt şi pietrele acelea, precum cuvintele Scripturii, cu care cel care acest demonizat, în loc să se folosească, că şi-ar fi putut zidi o casă cu pietrele acelea, şi-ar fi putut face un adăpost, şi-ar fi putut face o toporişcă sau multe alte lucruri bune, însă el se tăia cu acele pietre, sângera, tăia din carnea lui. Aşa facem și noi când facem de capul nostru, fără ascultare, şi, în loc să ne folosim de cuvintele Scripturii, ne tăiem şi ne rănim şi poate chiar murim.

Şi aş insista asupra urletului, asupra strigătului. Nimeni altcineva nu se mai putea auzi, și ştiţi cum гадаринский бесн._(1)sunt cei care sunt cu adevărat demonizaţi, dacă aţi văzut vreodată, aproape că nu te poţi înțelege cu altcineva în preajma lui, pentru că cel demonizat vociferează, strigă, răcneşte, te înfricoşează. Diavolul continuă să facă lucrul ăsta cu noi, pe de o parte dându-ne un fel de limbuţie, dar să ştiţi că e acelaşi duh mut şi surd despre care zice Mântuitorul, numindu-l aşa pentru că duhul demonic îl făcea pe om să muţească în a-L lăuda pe Dumnezeu și a putea să mărturisească minunile lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu cu el, deci îi oprea omului posibilităţile și capacitatea de a vedea minunile și lucrarea lui Dumnezeu cu el, să mulţumească lui Dumnezeu, privinţă în care mai toţi suntem muţi sau abia ni se deschid gurile să spunem câteodată câte lucruri a făcut Dumnezeu cu noi şi slavă lui Dumnezeu şi ne-am simţit sau ne simţim stăpâniţi de multe ori de acest duh mut și surd la slava şi măreţia lui Dumnezeu spusă de alţii, văzută şi auzită de alţii, acestea parcă trec pe lângă noi.

Asta e ca în pilda pe care a spus-o părintele Paisie Aghioritul: cum văd musca şi albina o grădină? Dacă o să-i spui muştei: „Ai văzut câte flori?”, musca o să spună: „Nu, dar am văzut acolo o grămadă mare de bălegar în spatele grădinii, aia e ceva deosebit. Mai e o groapă de gunoi dincolo, dincoace mai este o balegă de vacă, dincolo gunoi de la câine…”. Asta va observa. Dacă vei întreba albina: Ai văzut câte gunoaie sunt aici?, albina va răspunde: „Nu ştiu, n-am văzut gunoaie, dar am văzut flori multe!”

Părintele Paisie voia să spună că cel care de bune ia lucrurile, bune le vede, aşa cum părintele Teofil spunea: dacă iei pe un om de bun, bun îl găseşti, dacă îl iei de rău, rău îl găseşti; dar şi starea lucrurilor la fel: dacă Îl cauţi pe Dumnezeu şi făptura Sa şi lucrarea Sa de rău, rău găseşti, dacă le cauţi de bune, bune găseşti, deşi de cele mai multe ori suntem în poziţia muştei. Aşa cum o să auziţi în jur, şi de acum încolo tot mai mult, vorbindu-se de rău Biserica, preoţii, cei care fac asta sunt ca muştele, numai relele le vor vedea. Dacă e pe undeva vreo biserică, vreun credincios mai deosebit, vreun preot care-şi face treaba, pe astea nu le vede, astea nu contează. Pe când cei care sunt în Biserica lui Dumnezeu, încă mai sunt sau sper să fie pe poziţia albinei, care, chiar dacă or mai fi gunoaie şi alte rele, văd şi mierea, văd și florile lui Dumnezeu, văd şî frumuseţea, văd şi oamenii frumoşi care vin în Biserică, văd şi lucrurile frumoase care se întâmplă, văd şi harul lui Dumnezeu care n-a încetat să curgă în Biserica lui Dumnezeu.

AngerŞi întorcându-ne la urletul acesta al demonului, care acoperă, parcă, tot, această limbuţie pe care o dă demonul oamenilor, acestora care sunt stăpâniţi, limbuţie de a spune toate cele rele, întunecate, înfricoşătoare, e limbuţia muştei care vede numai cele rele şi încearcă să acopere cu urletele şi cu strigătele posibilitatea de a i se spune că mai sunt şi lucruri bune, posibilitatea de a vedea că mai sunt și lucruri bune. În agitaţia şi datul de pământ cu urlete şi strigăte, vrei să-ţi spui că e numai rău, totul e rău. Şi aceasta, dacă suntem sinceri, cred că o auzim tot timpul în adâncul sufletelor noastre, că diavolul nu stă.

Şi aşa cum avem glasul conştiinţei, care e glasul lui Dumnezeu din noi şi care ne trezeşte la viaţă şi care ne spune să venim la Biserică şi să ne rugăm şi să iertăm pe aproapele nostru și multe alte lucruri bune, aşa este şi un glas al demonului, acel glas pe care-l auzim tot timpul aducându-ne aminte de toate nimicurile veacului acestuia, că avem de făcut aia şi cealaltă, uite la ăla ce rău e, ce a făcut, uite ce urât se uită ăia, te-au gândit de rău de mult, şi aşa mai departe – aia e musca, care vede toate lucrurile rele şi prin limbuţia ei îţi atrage atenţia şi vrea să te înfricoşeze şi să te facă să uiţi că sunt multe lucruri bune şi să uiţi că tu eşti albina care trebuie să facă cele bune şi să scoată nectarul din flori, vrea să te facă să stai şi să mori de foame ascultând musca ce îţi vorbeşte ca să te ducă să te adape în gunoaie, să-ţi arate toate lucrurile murdare şi inima ta să se întineze, să se întunece, să se închidă în toate lucrurile întunecate ale veacului acestuia şi de acolo să te lepede în turma de porci și de acolo în mormânt şi gata.

Cam asta e toată istoria celor care ascultă de muscă, adică de diavol: urmezi cele rele, vezi cele rele, te îndulceşti de rele, te adapi din ele, o să mori, o să te îngropi și o să mergi în iad, pentru că nu ai ce căuta în Împărăţia lui Dumnezeu, Dumnezeu Care, în Evanghelia de la Toma – o Evanghelie [apocrifa] care nu trebuie luată în seamă, dar care are o apoftegmă frumoasă – trecând pe lângă un câine putrezit, Apostolii au zis: „Doamne, ce miros, ce urât…!”, iar Mântuitorul a zis: „Da, dar ce dinţi albi are!”

Înţelegeţi? Deci Dumnezeu în tot răul vede un bine. Noi, gândind despre noi, nu ştiu dacă asotos desenne-am mai suporta, dacă ne-am vedea din afară pe noi înşine, ne mirăm că ne mai suportă Dumnezeu, că ne mai dă timp. Dar Dumnezeu și la noi se uită şi zice: <Da, dar ce dinţi albi are…!>, vede încă ceva bun în noi, încă ne dă vreme, încă ne dă timp. El este Cel despre care se zice în acea pildă, când stăpânul hotărăşte că un copac care n-a adus nicio roadă trebuie tăiat, iar grădinarul, care este Iisus Hristos, îi zice stăpânului, care este Tatăl:

Mai lasă-l un an, să îl sap altfel, să îl tai altfel, să îi pun îngrăşământ, să mă ocup special de copacul acesta şi, dacă totuşi nu va da roadă, atunci îl tai la anul.

Şi Dumnezeu Îşi pune sufletul pentru noi, are încredere în noi, vede încă un punct alb în sufletul nostru, are încredere în noi că ne mai putem ridica; iar noi, această vreme de păsuire a lui Dumnezeu, de multe ori o socotim ca şi cum lui Dumnezeu i-ar plăcea cum suntem şi ne iubeşte aşa:

<Uite, dacă nu m-a trăsnit, dacă mi-e bine, dacă mă udă, dacă mă sapă, dacă m-a tăiat frumos, dacă mi-a pus îngrăşământ, înseamnă că El mă iubeşte aşa şi eu trebuie să continuu aşa, în păcate, că Lui Îi place aşa…!>.

Dar asta înseamnă, de fapt, ca Dumnezeu îţi mai dă o vreme, Se mai osteneşte încă o dată cu tine, îţi mai dă bunătate ca tu să poţi rodi bunătate!“.

Vezi integral si mai departe la:

Legaturi:

***

***

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ciprian Negreanu, Razboiul nevazut, Vindecarea demonizatului din tinutul Gherghesenilor (Gadarei)

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

11 Commentarii la “CUM NE PUTEM ASEMANA CHIPULUI DIAVOLULUI? “Asa cum cel demonizat umbla fara nicio haina pe el, asa si noi… DACA AVEM UN GAND RAU DESPRE CINEVA, II DAM DRUMUL CU USURINTA, nu mai acoperim cu nimic”. RACNETUL TERORIZANT AL DEMONULUI si “limbuția muştei care vede numai cele rele”

  1. Pingback: Barna din ochiul fratelui, haina judecatorului sau a doctorului sufletesc si MANDRIA NEBUNA DE A CREDE CA “EU STIU” SI “EU II INDREPT PE CEILALTI” (predica audio) -
  2. Pingback: “Mai, frati români, noi n-am iesit inca din PAGANISMUL nostru, care se manifesta astazi prin VRAJITORII la nesfarsit, prin BLESTEME la nesfarsit!” | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: SA NU FIM PRICINA DE SMINTEALA… – Cuvant al Parintelui Episcop IGNATIE MURESANUL la Manastirea Paltin (AUDIO): “Daca eu il batjocoresc pe un semen, daca eu il judec, atuncea Il judec pe Hristos, Il batjocoresc pe Hristos”. “D
  4. Pingback: RAZBOIUL NECONTENIT CU “STAPANITORUL ACESTEI LUMI”: “De partea cui sunt, intr-adevar: a lui Hristos ori a diavolului?” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: “Ce ar trebui să facă o persoană care a reuşit să învingă un obicei păcătos?” CUM SE POATE INTOARCE DUHUL NECURAT IN OM, IMPREUNA CU ALTE SAPTE DUHURI MAI RELE? | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: GHIMPELE IN TRUP si RELATIA REALA CU DUMNEZEU. “Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”. TREZIREA LA… COMUNIUNE | Cuvântul Ortodox
  7. Doamne ajuta! As dori sa va recomand o predică deosebită a părintelui Cristian http://www.catehetica.ro/vindecarea-demonizatului-din-gherghesa-2017–pr–cristian-stavriu
    cine o ascultă pană la capăt va fi uimit de parerea parintelui cu privire la viitorul bisericii in veacul acesta al apostaziei. Predica se axeaza pe problemele actuale: puparea moastelor, moartea unor preoti ravnitori, noile legi europene, coalitia pentru familie, judecatile lui Dumnezeu si altele.
    Este o predica grozava din punctul meu de vedere si ptr ca apreciez foarte mult blogul dvs, cred ca si aceasta predica si-ar gasi locul aici ptr ca e nevoie sa fie acultata de mai multi oameni.
    Oricum mi-am propus sa ajung la acest parinte sa-i cunosc personal ptr ca am auzit ca are o mare priza la tineri si se preocupa in mod deosebit de ei…..
    Auditie placuta si cu mult folos duhovnicesc!

    Cu mult respect si pretuire,
    Gabriela Stanescu

    https://www.youtube.com/watch?v=YtOf39ikmKU

  8. Excelent articol! Exact aceste metode demonice de sunt folosite zilnic in mass media, nimic bun sau de lauda nu mai poate sa apara acolo.

  9. Antidotul este de genul asta:

    Psalmul 112
    1. Lăudaţi, tineri, pe Domnul, lăudaţi numele Domnului.
    2. Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac.
    3. De la răsăritul soarelui până la apus, lăudat este numele Domnului.
    4. Înalt este peste toate neamurile Domnul, peste ceruri este slava Lui.
    5. Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru, Cel ce locuieşte întru cele înalte
    6. Şi spre cele smerite priveşte, În cer şi pe pământ?
    7. Cel ce scoate din pulbere pe cel sărac şi ridică din gunoi pe cel sărman,
    8. Ca să-l aşeze cu cei mari, cu cei mari ai poporului Său.
    9. Cel ce face să locuiască cea stearpă în casă, ca o mamă ce se bucură de fii.

    Psalmul 148
    7. Lăudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ, balaurii şi toate adâncurile;
    8. Focul, grindina, zăpada, gheaţa, viforul, toate îndepliniţi cuvântul Lui;
    9. Munţii şi toate dealurile, pomii cei roditori şi toţi cedrii;
    10. Fiarele şi toate animalele, târâtoarele şi păsările cele zburătoare;
    11. Împăraţii pământului şi toate popoarele, căpeteniile şi toţi judecătorii pământului;
    12. Tinerii şi fecioarele, bătrânii cu tinerii,
    13. Să laude numele Domnului, că numai numele Lui s-a înălţat. Lauda Lui pe pământ şi în cer.

  10. Pingback: Părintele CLAUDIU MELEAN: “Dacă vedem lucrurile diavolului și le tăcem din gură, atunci ne compromitem. Și primul lucru al diavolului e MINCIUNA. Se propagă de peste tot. Când vezi minciună peste tot, chiar amestecată cu adevăr și nu iei
  11. Pingback: Părintele CLAUDIU MELEAN: “Dacă vedem lucrurile diavolului și le tăcem din gură, atunci ne compromitem. Și primul lucru al diavolului e MINCIUNA. Când vezi minciună peste tot, chiar amestecată cu adevăr și nu iei atitudine și lași minci
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate