MARTURII DESPRE SFANTUL PARINTE SOFRONIE – 20 de ani de la nasterea in Cer a unui adevarat “staret” purtator de Duh al secolului XX

Marturii despre Parintele Sofronie

 Xenia Kulomzin

Am fost pentru prima oara in vizita la Manastirea Sfantului Ioan Botezatorul in 1968. Parintele So­fronie m-a asezat in trapeza langa dansul si m-a intrebat de ce vin la manastire atat de putini rusi din Pa­ris. Pe vremea aceea frecventam un mediu de profesori de teologie care, dincolo de munca lor obisnuita, erau mereu prinsi cu nenumarate conferinte pretinse de miscarea ecu­menica, ce tocmai isi atingea punctul culminant.

Parintele Sofronie era cel mai incantator dintre inter­locutori: jovial, bine dispus, avea niste vorbe de duh care inveseleau toti mesenii. Pictor, imi vorbea atat de frumos despre arta religioasa… Asa mi s-a parut la prima intalnire. Deodata, schimband registrul, mi-a spus de doua ori, vor­bind despre sotul meu, profesorul Nicolai Kulomzin: „Da, Nicolai Anatolievici isi va incheia lucrarea”. Mi se parea a fi un gand indreptatit, deoarece Nicolai era foarte muncitor. Mai apoi, revenita la Paris, a trebuit sa fac fata in­farctului grav care l-a lovit pe Nicolai. Medicii spuneau ca iesirea din criza nu va putea fi cunoscuta decat dupa ce va fi trecut o saptamana. Ce neliniste! Deodata, mi-am amin­tit de cuvintele Parintelui Sofronie si am inteles ca faptul de a anunta incheierea lucrarii lui Nicolai insemna ca va supravietui accidentului sau cardiac… Şi eram singura care nu era ingrijorata, pentru ca credeam cu tarie in cuvantul profetic care imi venise in ajutor.

Vindecarea a fost lunga si grea, dar lucrarea a fost in­cheiata!

Alta data, cativa ani mai tarziu, s-a intamplat sa ma aflu langa Parintele Sofronie la trapeza si intr-un mod cu totul neasteptat mi-a spus cu un aer meditativ ca pe drum, culoarea semaforului este portocalie, apoi se schimba in rosu, ceea ce inseamna STOP! Ma gandeam ca, intr-adevar, asa este, insa am luat aminte ca cele spuse venisera fara vreo legatura cu restul conversatiei…

Revenita la Paris, ma intorceam intr-o zi cu un auto­car de la cimitirul „nostru” rus din Sainte-Genevieve-des-Bois (la 25 km de Paris). Urcand in autocar, am vrut sa ma asez in spate, dar mai apoi, m-am razgandit brusc si m-am asezat la mijloc. Pe drum, un semafor. La rosu, autocarul nostru s-a oprit. Dintr-o data, socul unei lovituri de o vi­olenta de necrezut muta autocarul din loc! Şoferul unui camion venit din spate nu vazuse semnalul semaforului si crezand ca autocarul nostru era in miscare, a intrat in plina viteza in noi. Multumesc Proniei care m-a pazit de aceas­ta puternica lovitura, de acest soc violent si mortal. Daca m-as fi asezat in spate, ma indoiesc ca as fi supravietuit izbiturii. Precum un inger pazitor, Parintele Sofronie a pre­vazut accidentul si ne-a aparat cu rugaciunea sa. O, Parinte Sofronie, cum sa va multumesc?!

***

Diacon Maxime Egger

Nicolas Bouvier, marele scriitor-calator elvetian, imi spunea cu ocazia unei intalniri pe care am avut-o cu el: „Daca imi privesc viata, nu sunt in realitate decat un ditamai sac plin de datorii”.

Facea aluzie la toate intalnirile avute de-a lungul exis­tentei sale, carora le datora ceea ce devenise, asadar la toa­te persoanele carora le era intr-un fel sau altul dator.

„Un ditamai sac plin de datorii”. Preiau cu placere aceasta metafora, referindu-ma la persoana mea, pentru ca, daca privesc putin in urma mea, imi dau seama ca si eu sunt, literalmente, plin de datorii. Drumul meu este presa­rat cu intalnirile, cu persoanele prin care Dumnezeu mi-a venit in intampinare si mi-a aratat calea.

Una dintre aceste persoane este de buna seama Pa­rintele nostru in Dumnezeu, Sofronie. Bineinteles ca nu se poate sti niciodata ce s-ar fi intamplat daca intr-un anumit moment din viata noastra nu am fi avut o anumita intalnire, nu am fi citit o anumita carte… Ceea ce mi se pare insa sigur este ca daca nu l-as fi intalnit pe Parintele Sofronie, cu siguranta nu as fi aici, vorbindu-va. El este cel care prin a sa marturie, persoana si dragoste si prin comunitatea calugareasca pe care a creat-o in Anglia, m-a convins ca traditia ortodoxa este o cale sigura si autentica spre Dumnezeu. El este cel care, intr-un anumit fel, m-a ajutat sa debutez, fia ca este vorba de Sel de la Terre, sau de Asociatia Sfantul Siluan Athonitul, si trebuie sa-spun ca inca mai traiesc in energia acestei prime inspiratii, a acestui vot de incredere fondator si a rugaciunii sale, care stiu, care simt ca lucrea­za in continuare de acolo de unde se afla acum.

In acest sens, daca am acceptat sa aduc marturia mea azi, o fac in primul rand pentru a multumi lui Dumnezeu, pentru aceasta intalnire cu Parintele Sofronie, pentru a-mi exprima recunostinta profunda catre aceea si aceia care au slujit la mijlocirea acestei binecuvantari, iar aici ma gan­desc mai cu seama la Arhimandritul Simeon.

Bineinteles ca ar fi multe lucruri de spus despre Pa­rintele Sofronie, chiar si numai pentru ca este o personalitate bogata, cu harisme numeroase si variate. A fost, rand pe rand si in acelasi timp, calugar, pustnic, preot, duhovnic, parinte duhovnicesc, intemeietor de manastire, iconograf, liturghisitor, scriitor, autor de scrisori, „misionar”.

Atunci cand ma gandesc la Parintele Sofronie, imi vin in minte deodata patru cuvinte: un marturisitor, un artist, un invatator si o prezenta.

In primul rand un marturisitor

Cand, intr-o zi de primavara a anului 1988, am ajuns la Manastirea Sfantului Ioan Botezatorul, dupa un intreg peri­plu spiritual – care trecuse indeosebi prin tipurile de spiritualitate orientala asiatica -, lucrurile erau simple: traisem o forma de redesteptare a lui Hristos in mine, asemanatoare unei chemari, iar eu, ca un bun „gnostic” ce ma aflam atunci, cautam un loc care sa imi poata oferi trei elemente cheie: instrumente pentru o transformare launtrica, o traditie spi­rituala autentica si un maestru care sa ma calauzeasca.

Este tocmai ceea ce am gasit la Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul, mai ales cu rugaciunea lui Iisus devenita slujba – o revelatie bulversanta – si descoperirea postului – era Postul cel Mare -, doua practici care ma conduceau la izvoarele crestinismului si la intreaga traditie filocalica. Dupa cateva zile la manastire era limpede, palpabil, tangi­bil chiar, ca ne aflam, ca ma aflam in chiar inima Traditiei, a acestui fir de aur al Duhului Sfant transmis din generatie in generatie, de la parinti la fii duhovnicesti.

Cu ocazia acelei prime sederi la manastire nu l-am putut vedea pe Parintele Sofronie, desi cerusem sa il vad. Astazi stiu ca daca nu l-am vazut, in realitate nu este pen­tru ca era prea bolnav ca sa ma primeasca (acesta a fost motivul invocat), ci pentru ca de fapt nu eram pregatit. Abia in timpul urmatoarei sederi din toamna aceluiasi an l-am putut vedea, iar atunci, totul parca s-ar fi condensat in aceasta intalnire, cristalizata in persoana sa.

Imediat am simtit in el un om al lui Dumnezeu, ca multi dintre cei care l-au intalnit. Dar aveam in fata mea – element foarte important pentru mine in acel moment al itinerariului meu spiritual – mai ales rezultatul a saizeci de ani de rugaciune si de pocainta, de viata liturgica si as­cetica, in acest om vedeam stralucind Lumina si dragostea, la care conduce traditia ortodoxa, atunci cand este traita la modul absolut, pana la capat. Puteam asadar sa am incre­dere in aceasta cale.

Tocmai prin asta este Parintele Sofronie un marturisitor: marturisitor al Luminii, marturisitor al dragostei lui Hristos, marturisitor al comuniunii trinitare ca mod de a fi, marturisi­tor al vietii in Duh, marturisitor al unei traditii bisericesti care transmite acest mod de a fi si aceasta viata in Duhul Sfant.

Un marturisitor, insa si un artist

Inainte de a deveni calugar, Parintele Sofronie a fost artist: un pictor destinat unei cariere internationale. Ştim ca, la capatul unei lungi si dureroase lupte interioare, a abandonat pictura pentru rugaciune si viata de calugar.

Dar as spune ca a ramas „artist” in suflet, in duh. Ce ca­racterizeaza un asemenea suflet? De buna seama ca sunt mai multe elemente, dar doua sunt capitale: capacitatea de a crea si libertatea. Doua cuvinte care sunt, de fapt, trasaturi ale chipului lui Dumnezeu din om, ceea ce este cu atat mai adevarat pentru chipul implinit, devenit asemanare: persoana.

Parintele Sofronie era un om liber si creator. Pentru mine acest lucru se manifesta in special in modul sau de a trai Traditia Bisericii si in relatia pe care o putea avea cu noi.

Traditia este, bineinteles, foarte importanta, insa, potri­vit modului in care este traita si inteleasa, poate fi si greoaie, sufocanta, inchisa. Or, Traditia, in sensul adevarat si adanc al cuvantului, nu este cultul idealizat al trecutului, nici conservarea sau restaurarea mai mult sau mai putin nostalgica a unui patrimoniu, ci continua Cincizecime, aceasta experi­enta a Duhului, Care pe toate le innoieste. Este o mostenire – mostenirea este contrariul patrimoniului – pe care o impartim cu altii si pe care tocmai in si prin aceasta o innoim.

Aceasta nu presupune numai libertate si capacitate creatoare, ci si indrazneala. In scrierile sale, Parintele So­fronie ne indeamna de mai multe ori: „Fiti indrazneti”.

Parintele Sofronie avea in el aceasta libertate a Duhu­lui, aceasta indrazneala. Era pe deplin in traditia Bisericii: un mostenitor al Sfantului Irineu de Lyon (sec. al II-lea) in lupta sa impotriva gnosticismului si in viziunea sa de „recapitulare” a intregului Adam, al Sfantului Macarie Egipteanul (sec. al IV-lea) in conceptia sa asupra harului, al Sfantului Maxim Marturisitorul (sec. VI-VII) in dubla sa calitate de ascet si metafizician, al Sfantului Simeon Noul Teolog (sec. XI-XII) prin cinstirea maestrului sau si verva autobiografica, al lui Grigore Palama in abordarea Luminii necreate si a poruncilor lui Hristos… Am putea continua.

Dar in acelasi timp, aceasta Traditie, in care era pro­fund ancorat, pentru dansul nu a fost niciodata sinonima cu repetitia si cu simpla conservare. Astfel, nu a pregetat sa inchipuie noi simboluri (pamantul in centrul cosmo­sului, avand deasupra o cruce bizantina), sa aduca innoiri iconografice printr-un stil usor naturalist si inventia unor noi motive (Iuda parasind Cina cea de taina), sa creeze ru­gaciuni integrate in liturghie, sa permita dezvoltarea unei comunitati monastice „duble” formata din barbati si femei, sa transforme in slujba de obste o rugaciune mai degraba individuala (rugaciunea lui Iisus), celebrata, in timpul sap­tamanii, in locul vecerniilor si al utreniilor.

Cu Parintele Sofronie se vede ce devine Traditia atunci cand, intr-o constiinta dogmatica puternica, ea inseamna creatie in Duhul si reasumare personala!

„Personala” – ar trebui sa spunem mai degraba „ipostatica”. Bineinteles ca ar trebui sa dezvoltam acest aspect, deoarece aceasta libertate, acest mod de a trai Traditia, aceasta indrazneala, erau legate de conceptia sa personala.

Viziunea sa asupra persoanei s-a intrupat mai cu sea­ma in modul de a concepe Ortodoxia, viata comunitatii si felul de a primi vizitatorii.

La intrebarea „ce inseamna sa fii ortodox?” Parintele Sofronie nu raspundea in termenii identitatii confesionale sau ai apartenentei la o Biserica „nationala”, ci intr-un plan spiritual: „A fi ortodox inseamna a-L vedea pe Dumnezeu precum este”, subliniind astfel universalitatea Cuvantului intrupat al lui Dumnezeu:

„Nu cunosc un Hristos grec, rus, englez, arab – spunea Parintele. Pentru mine Hristos este totul, Fiinta supra-cosmica. Din momentul in care limitam persoana lui Hristos, coborand-o, de pilda, in planul natio­nalitatilor, pierdem totul si cadem in intuneric”.

Pentru Parintele Sofronie, persoana era pe primul loc. Persoana, in unicitatea ei trecea inaintea institutiei, ina­intea structurilor, prima asupra oricarei reguli. Imi aduc aminte de sfatul dat de Parintele Sofronie fratilor si suro­rilor, referindu-se la un novice care tocmai sosise:

„Lasati-l sa se descurce! Lasati-l sa mearga in cap daca asa are pof­ta; oricum isi va da seama in cele din urma ca este mai usor sa mearga pe cele doua picioare. Bagati doar de seama sa nu cada. Şi, mai ales, fiti pilda pentru dansul”.

Parintele mai spunea ca marele pericol al unei reguli, in viata calugareasca si nu numai, este de a indemna persoana sa „se ordoneze” dupa ea, sa dezvolte o „constiinta dupa chipul stramtorii Dardanele”, prea stramta ca sa poa­ta pricepe „maiestatea supra-cosmica a lui Hristos”.

Nu inceta sa repete ca, pentru el, singura regula vala­bila este Hristos, cu care tocmai ca nu putem niciodata sa fim „in regula”, fata de care pocainta noastra nu poate avea sfarsit pe pamant. De unde aceasta formula pe care o repeta fara incetare, sinteza a poruncilor lui Hristos nu ca norma etica, ci ca oglindire pe pamant a vietii vesnice: „Straduiti-va sa va petreceti ziua fara de pacat” sau

„vegheati ca in vietile voastre sa nu fie nimic impersonal. Sa nu petreceti nici macar o clipa fara constiinta. Fiti cu bagare de seama si traiti ca si cum ati avea sa dati socoteala de fiecare miscare a inimii si a mintii voastre, in fata intregii omeniri. Mintea voastra sa petreaca zi si noapte acolo unde este Hristos“.

Aceasta atitudine launtrica extrem de exigenta, presu­pune o lupta fara ragaz impotriva patimilor si a energiilor lor cosmice: gandurile. La aceasta cultura a spiritului, ade­varata „arta a artelor” isi indemna Parintele Sofronie – un maestru al acesteia – fiii duhovnicesti.

Un marturisitor, un artist, dar si un invatator

Intr-adevar, Parintele Sofronie era un invatator. Dar ce inseamna un invatator, in sens profund si duhovnicesc?

Un invatator este cineva care a fost mai intai un uce­nic, cu tot ceea ce acest lucru presupune: dragoste primita si daruita, dar si smerenie si ascultare. Parintele Sofronie a fost ucenicul sfantului Staret Siluan, pe care l-a intalnit in 1930 – eveniment capital pentru viata sa.

Un invatator este de asemenea cineva care transmite cunoasterea nu doar prin cuvinte, ci si prin ceea ce este. O fiinta care vorbeste nu plecand de la eruditie, de la o cunoastere livresca sau de la o reflectie intelectuala – aces­ta ar fi mai degraba profesorul -, ci de la experienta. Daca marturia Parintelui Sofronie este fundamentala si atat de importanta, acest lucru se datoreaza in primul rand fap­tului ca este o marturie de ordin experimental. Prin insasi viata sa si felul sau de a fi – treimic, ipostatic, pentru a fo­losi termenii sai – ne transmite viata in Hristos; prin ruga­ciunea sa ne naste noua si vietii in Duhul Sfant.

Parintele Sofronie a avut experienta rugaciunii pure, a contemplat lumina necreata a Taborului, a trait suferinta si durerea lui Hristos din gradina Ghetsimani, dupa cum aflam din propriile sale scrieri. Plecand de la aceste expe­riente vorbea, atunci cand aveam o intrevedere privata sau in cuvintele de invatatura adresate comunitatii.

Cred ca astazi putem, trebuie sa afirmam ceea ce nu dorea sa spunem pe cand traia, desi era, inca de la Muntele Athos, duhovnicul si parintele duhovnicesc al mai multor manastiri: Parintele Sofronie a fost un adevarat staret.

Dar ce este un staret ca Parintele Sofronie?

Este un om al rugaciunii prin care vorbeste Cuvantul, care isi daruieste primul gand lui Dumnezeu si primeste de la El raspunsurile intrebarilor celor care il cerceteaza.

Este un om al Cuvantului, purtator de Duh, capabil sa dialogheze de la egal la egal cu fiecare, de la copil la cel mai invatat filozof, trecand pe la cel mai simplu muncitor, dar sl un om care stie sa citeasca in inimi, sa participe atat la bu­curiile cat si la suferintele lor, sa patimeasca dar sa si rada impreuna cu ei. Ah! Rasul extraordinar, atat de contagios, si umorul Parintelui Sofronie! Ar merita un capitol intreg.

A vorbi cu Parintele Sofronie era o dubla experienta.

Pe de o parte, insemna sa fii irezistibil condus inspre o deplasare, o depasire, o descentrare: din psihologic in on­tologic, din moral in spiritual, din detaliile vietii de toate zilele (in care ne impotmolim usor) in „singurul necesar“, din micul nostru „eu” in dimensiunile cosmice ale Adamului intreg, din logica lumii in „perspectiva inversa” si mult mai larga a Evangheliei.

Intr-adevar, aceasta a fost cel putin experienta mea, Parintele Sofronie raspundea arareori direct la intrebarea care i se punea. Raspunsul sau parea de multe ori intarziat. De fapt, acesta se afla mereu in centrul tintei, dar pe un alt plan al fiintei, cel ontologic, la care ne invita sa ne inaltam. Adesea pertinenta raspunsului sau se manifesta mai tar­ziu, si tot mai tarziu intelegeam ceea ce ne spusese.

A vorbi cu Parintele Sofronie insemna si a implini, in sens profund, ontologic, ipostatic, cuvantul lui Hristos: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti“. Dupa cum ex­plica, aceasta porunca indica nu atat masura cu care trebuie sa iubim, cat descopera „comuniunea ontologica” a genului uman, stricata de pacat si restaurata de Hristos. Parintele Sofronie traia aceasta dragoste, din aceasta dra­goste; prin rugaciunea si prin angajarea sa in relatia cu fiii sai duhovnicesti si cu cei care il vizitau, ii includea, ca sa spunem asa, pe fiecare in existenta sa personala; intr-un fel, integra pacatele noastre in pocainta sa.

Invatatorul, parintele duhovnicesc care a fost Parinte­le Sofronie se manifesta, de asemenea, in invataturile date obstii sale. In ultimii ani de viata, atunci cand sanatatea i-o permitea, Parintele Sofronie se adresa comunitatii in fieca­re saptamana, luni la orele 11. Era o modalitate de a trans­mite, inainte de a pleca spre cer, chintesenta cunoasterii si experientei lui Dumnezeu pe care a avut-o, de a darui inspiratie si energie spirituala fratilor si surorilor pentru viata lor cotidiana de calugari.

Am avut deosebitul privilegiu sa pot asista la aceste intalniri, in timpul celor cateva luni petrecute la Maldon in 1990 – de aici s-a nascut, de altfel, Din viata si din duh, cartea care a fondat Sel de la Terre.

Aceste talks[1], cum se numeau, aveau loc fie la „biro­ul” din vechea casa, fie in biserica Sfantul Siluan. Parintele Sofronie era asezat la o masa, parintele Chiril, egumenul manastirii, era, de obicei, langa dansul.

Aceasta intrevedere era unul dintre momentele im­portante de peste saptamana. Un moment puternic, mai cu seama din doua motive.

Pe de o parte, a lua parte la aceste talks insemna a asista direct la manifestarea puterii de reinnoire a Cuvan­tului. Parintele Sofronie ajungea uneori foarte slabit, sustinut cu greu de doi frati. Odata asezat si rugaciunea catre Sfantul Duh rostita, Parintele incepea sa vorbeasca. Iar atunci, adeseori, parca se petrecea o minune. Vorbea, iar acest cuvant nu doar ca descoperea si reda viata si putere celor care il ascultau, ci reda viata, putere, energie, vigoare, inspiratie chiar si lui insusi. Atunci intelegeam ca nu lucra numai cuvantul sau, ci si cel al Duhului si al Cuvantului lui Dumnezeu care trecea prin el, un cuvant incarcat cu ener­giile divine pe care ni le transmitea.

Pe de alta parte, a participa la aceste intrevederi insemna sa faci experienta unei teologii in act. O teologie nu ca exercitiu speculativ sau expunere a unor cunostinte, ci, potrivit propriilor sale cuvinte, „starea de a fi inspirat de harul dumnezeiesc“, ca „experienta, in viata, a comuniunii cu Dumnezeu“.

Parintele Sofronie era dovada vie a acestor cuvinte. Vazandu-l vorbind, intelegeam acel cuvant al lui Evagrie Ponticul: „Daca esti teolog, te rogi cu adevarat, iar daca te rogi cu adevarat, esti teolog“.

Un marturisitor, un artist, un invatator si, in sfarsit, o prezenta

Cred ca toti cei care l-au cunoscut pe Parintele Sofro­nie, cei care au avut bucuria sa il intalneasca, au fost impre­sionati de prezenta sa. Atunci cand Parintele Sofronie se plimba alaturi de noi prin gradina, sau cand statea in fata noastra intr-o discutie, era cu adevarat acolo: pe de-a-ntregul prezent noua, pentru ca era pe de-a-ntregul prezent lui Dumnezeu si siesi. O prezenta prin care Dumnezeu Insusi Se facea prezent.

O asemenea prezenta, odata cunoscuta, nu se sterge niciodata, ci ramane pentru vesnicie. De aceea Parintele Sofronie continua sa traiasca printre noi, in inimile noastre. De aceea suntem astazi adunati in jurul sau.

Aceasta prezenta nu tine doar de amintiri, de memorie, de trecutul pe care il reinviem. Din fericire, aici nu ne aflam la una dintre acele nenumarate si de multe ori plictisitoare manifestari comemorative, dupa care epoca noastra se da in vant. Suntem in realitatea prezentului, aici si acum.

Prezenta Parintelui Sofronie este actuala. Desigur, Parintele ne-a parasit, vreau sa spun fizic, acum zece ani. Desigur, nu mai este printre noi cu trupul, dar este cu sufletul, ca o realitate, o forta, o prezenta care creste, care trebuie sa creasca inauntru, dinauntru.

Daca l-am intalnit cu adevarat, daca l-am ascultat cu adevarat, daca am facut tot ce ne-a stat in putinta pentru a-l intelege, daca l-am citit cu atentie, atunci nu ne va parasi niciodata.

Aceasta prezenta vie o simt azi printre noi, asa cum am simtit-o in ziua mortii sale si la ingroparea sa, asa cum pot sa o simt la Manastirea Sfantului Ioan Botezatorul, atunci cand ma rog in biserica sau in fata icoanelor mele. Parintele Sofronie, parintele nostru in Dumnezeu, nu ne-a parasit. Este prezent. Este viu.

Asadar, sa fim prezenti Parintelui Sofronie, precum sl el ne este prezent, mijlocitor pentru noi pe langa Dumne­zeu. Sa il rugam asa cum si el se roaga pentru noi.

Parinte Sofronie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi.

***

Gheorghios I. Mantzaridis

Persoana Staretului Sofronie mi-a ramas sapata in amintire ca cea a unui om de prim rang al Bisericii, care a trait si a pus in practica viata crestina ortodoxa in deplinatatea sa teologica. Şi am putut intelege, dupa respectul pe care ni-l arata, cum si cat de necesar este respectul de sine si respectul pentru ceilalti. Am putut simti, dupa libertatea pe care ne-o acorda, cum si cat trebuie sa pretuim libertatea fiecaruia. Prin orizonturile pe care ni le-a deschis, am putut sa meditam la posibilitatile noastre nelimitate. Printr-o mica interventie sau o sugestie, a putut sa traseze calea intregii noastre vieti. Chiar inainte ca noi sa ne cunoastem indeajuns de bine pe noi insine si inainte de a fi pe deplin constienti de propriul caracter, l-am auzit dandu-ne indicatii sau indemnuri de o importanta cruciala pentru felul nostru de a ne purta si pentru parcursul intregii noastre vieti.

In preajma Staretului am vazut minuni, nu doar interventii extraordinare care depasesc legile firii, precum vindecarile, ci le-am constatat in primul rand in sprijinul si tovarasia pe care le oferea cu generozitate oamenilor aflati in suferinte si greutati, chiar daca stia dinainte ca acestia, poate, vor suferi o viata intreaga si ca nu aveau nici cea mai mica banuiala privitor la aceasta. Desi sunt constient ca in­calc regula manastirii sale, ceva ma indeamna sa va spun ca stiu multe minuni de netagaduit ale Parintelui.

Cu toate acestea, pentru mostenitorii sai spirituali si pentru continuatorii operei sale, cele mai mari minuni sunt scrierile sale, care au lamurit numeroase persoane, dintre care unele au fost indreptate spre viata monahala.

Staretul Sofronie a avut cu adevarat experienta haru­lui lui Dumnezeu si, atunci cand credea de cuviinta, for­mula cuvantul lui Dumnezeu intr-o maniera responsabila. Inainte de toate, formula teologia ortodoxa intr-un fel clar, actual si fara devieri, in mijlocul incoerentei si confuziei contemporane.

Eforturilor neputincioase ale omului epocii noastre de a se apropia de adevarul persoanei si de a-l formula, Staretul Sofronie ofera raspunsul teologiei ortodoxe, asa cum a trait-o in propria sa experienta. Mergand dincolo de personalism si de pozitivism si trecand cu lejeritate peste limitele filozofiei si ale psihologiei, Parintele vedea persoa­na umana in comuniune nu numai cu alte persoane umane, ci si cu persoana absoluta a lui Dumnezeu.

Temeiul vietii si al invataturii sale a fost Descoperi­rea lui Dumnezeu care a inceput pe Sinai cu cuvintele „Eu sunt Cel ce sunt” (Iesire 3,14) si s-a incheiat cu venirea lui Hristos si pogorarea Sfantului Duh. Parintele refuza meto­da filozofica a apropierii de Dumnezeu, care se sprijina pe ratiune si care ii aplica lui Dumnezeu categoriile omenesti. Din aceasta cauza era strain de toate acrobatiile teologice si de consecintele lor antropologice, care abunda la teolo­gii moderni.

Cele trei persoane ale Dumnezeirii, cele trei ipostasuri divine nu sunt simple reprezentari, ci purtatoare vii ale esentei lor. Nu exista nimic in afara ipostasului. Este principiul prim si ultim, care acopera toate lucrurile. Ast­fel, cred ca putem pe buna dreptate sa il socotim pe Stare­tul Sofronie un teolog al principiului ipostatic, al principiu­lui persoanei. Acest principiu, care se bazeaza pe Treimea divina, este fundamentul indumnezeirii omului, prin des­chiderea persoanei sale spre Infinitul dumnezeiesc.

Staretul Sofronie traia in prezenta lui Dumnezeu si de aceea era atat de apropiat de fiecare. Cand ii vorbeam, eram siguri ca ne intelegea mai bine decat noi insine si ca ne pu­tea raspunde la toate intrebarile: daca se intampla sa nu ras­punda, intelegeam ca intrebarea, in sine, era deplasata. Ni se intampla si sa auzim lucruri care ne lasau perplecsi. Dar mai apoi, nedumeririle ni se lamureau fie prin niste evenimente, fie printr-o mai buna apropiere si cunoastere de sine.

In persoana Staretului se putea recunoaste calauza experimentata, marturisitorul viu al cunoasterii auten­tice a lui Dumnezeu. Staretul Sofronie a fost „semnul lui Dumnezeu” pentru generatia sa, asa cum sunt sfintii in is­toria Bisericii. Scrierile sale, precum si cele invatate prin viu grai, poarta pecetea unei autenticitati patristice si, in acelasi timp, pe cea a unei actualitati extreme.

Sunt numerosi aceia care sustin, si nu fara temei, ca stiau dinainte raspunsul pe care urma sa il dea parintele lor duhovnic la intrebarile lor. Insa nu era cazul Staretului So­fronie.

El spunea ca trebuie sa-I urmam lui „Hristos urcand Golgotha”. Acest indemn, deopotriva general si individual, ofera regula de viata si de conduita pentru orice crestin. Hristos este masura omului, „evenimentul fara de inceput al fiintei”. Viata lui este un model de urmat pentru credinciosi. Paza poruncilor precede progresul duhovnicesc.

Vedea omul ca pe o pura potentialitate, care de-a lungul vietii sale poate primi treptat in el totalitatea fiin­tei divino-umane. Autodeterminarea omului, oricum ar fi – pozitiva sau negativa -, este o premisa a libertatii sale. Cu toate acestea, o autodeterminare pozitiva presupune o intelegere corecta a modelului, o viziune justa a lui Dumnezeu si a dogmelor ortodoxe.

Pentru Parintele Sofronie, dogma si morala, credin­ta si viata constituie una si aceeasi realitate. Adevarata viata crestina se intemeiaza pe o intelegere corecta a lui Hristos si a Sfintei Treimi.

„[…] toata curgerea vietii mele in Dumnezeu m-a adus la convingerea ca orice abatere a constiintei mintii noastre de la adevarata intelegere a Des­coperirii, negresit se va rasfrange in manifestarile duhului nostru, in cele de zi cu zi”[2].

Experienta traita a credintei l-a condus la formarea a ceea ce el insusi numea „constiinta dogmatica”. Aceasta constiinta, care ii caracterizeaza pe „Batranii” (staretii) au­tentici si pe Parintii Bisericii ortodoxe, devine o calauza de incredere in credinta si in viata crestinilor.

In timpul celei de-a doua parti a lungii sale vieti, Pa­rintele Sofronie, care traia in mijlocul Occidentului crestin, heterodox si secularizat, a pastrat si a prezentat credinta si viata ortodoxe cu putere si intr-o maniera autentica.

Avea o constiinta profund ecleziala si un atasament ferm fata de institutiile Bisericii. Nicio amaraciune perso­nala si nicio conjunctura politica sau bisericeasca nu i-au zguduit atasamentul fata de calauzele Bisericii. Respecta reprezentantii teologiei si manifesta un interes viu pentru educatia bisericeasca. Se ruga fara incetare „cu tanguiri adanci” pentru mantuirea Bisericii persecutate din Rusia, patria sa, ca si pentru intreaga Biserica ortodoxa. Era pasi­onat de viata liturgica. Chiar la o varsta inaintata, si chiar si cu doua luni inaintea mortii, inca mai oficia liturghia. Pe scurt, era un autentic om al Bisericii.

Respectand si iubind sincer non-ortodocsii si in acelasi timp mentinand o pozitie clara vizavi de dogmele si de divergentele acestora, intrupa gandirea si viata autenti­ce ale Ortodoxiei. Pentru Staretul Sofronie erau trei lucruri de neconceput: a) o credinta fara dogme; b) crestinismul in afara Bisericii; c) crestinismul fara asceza.

Asista cu o mare compasiune la luptele anevoioase ale omului in diferitele etape ale vietii; traia suferintele lui; participa la nelinistile lui; suferea din pricina nereusitelor si impasurilor lui; folosindu-se de mijloacele potrivite, se ingrijea sa aline suferintele pe care le vedea in jurul sau, dar in acelasi timp se ruga pentru progresul credinciosilor in singura cale care il face pe om vrednic de chemarea sa si care ii era cel mai drag lucru: lupta duhovniceasca.

Este o lupta crancena si grea, o lupta care depaseste masura omeneasca. Experienta personala a Staretului il fa­cea sa ezite atunci cand ar fi venit vorba sa descopere ma­rile greutati pe care aceasta le presupune, deoarece ii era teama de slabiciunea omului. Insa dorinta de a impartasi cu fiecare marile daruri pe care le primise de la Dumnezeu il indemna sa se roage fara incetare pentru lumea intreaga si pentru intregul Adam.

Moartea este tinta esentiala spre care se indreapta lupta duhovniceasca a omului. Dar a castiga lupta este cu neputinta, daca ne bizuim doar pe puterile omenesti. Singura vointa umana nu ajunge nici macar sa intre in aceasta lupta, care se incinge si se poarta in intalnirea dintre doua voi: cea a lui Dumnezeu si cea a omului.

Parintele Sofronie lega indisolubil lupta duhovniceas­ca, deci toata viata crestinului, de experienta traita a con­tinutului credintei. Lupta duhovniceasca nu este un lux, nu se poarta la marginea vietii Bisericii, ci se desfasoara in chiar inima vietii bisericesti si constituie caracteristica esentiala a acesteia. Este o lupta de zi cu zi impotriva paca­tului si pentru sfintenie, constand dintr-un efort zilnic de a te abandona in mainile lui Dumnezeu si de a face sfanta Sa voie:

„Ziua toata desavarsita, sfanta, in pace si fara de pacat… Pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam!” (cf. Sfanta Liturghie, ruga­ciunea de cerere).

In ultima instanta, cel care Il urmeaza pe Hristos in urcusul Sau pe Golgotha, se lupta sa atinga Inaccesibilul. Dar aceasta nu justifica nici frica, nici lasitatea si nici nu permite coborarea tintei cautate. Hristos Insusi a spus: „Indrazniti, Eu am biruit lumea” (Ioan 11,30). Aceasta vic­torie a fost repurtata de Hristos ca om. Dupa cum Parintele Sofronie o subliniaza cu putere, Hristos-Omul reprezinta deplinatatea naturii umane. Viata lui Hristos trebuie sa se reflecte intr-un fel sau altul in viata fiecarui crestin.

Scopul ultim pentru fiecare crestin adevarat este ase­manarea cu Hristos. Cel care devine asemanator lui Hris­tos, dupa exemplul Sau pamantesc, se aseamana Lui si pe plan divin. Parintele Sofronie insista asupra acestui lucru: aceasta identificare nu trebuie sa ne uimeasca si nu trebu­ie sa ne consideram niste fiinte slabe, justificandu-ne astfel feluritele manifestari care incalca voia lui Dumnezeu. Cu o asemenea mentalitate, de fapt refuzam sa urmam pe „Hris­tos urcand Golgotha”.

Asemanarea cu Hristos presupune pocainta. Unii aso­ciaza pocainta cu un stadiu pregatitor, propriu gradelor inferioare ale vietii duhovnicesti, si prefera sa se indeletni­ceasca cu indumnezeirea omului, considerand-o pe aceas­ta drept obiectul unei teologii mai inalte. Staretul Sofronie gandea altfel: insista asupra faptului ca drumul spre indumnezeire este cel al pocaintei si ca nimic nu inlesneste o mai buna cunoastere a lui Dumnezeu ca Tata decat pocainta. Este o cale fara sfarsit, pentru ca sfarsitul ei este desavarsita asemanare cu Hristos.

La sfarsitul vietii, Staretul Sofronie era cel mai in var­sta parinte duhovnic din Biserica ortodoxa. Dispunea de o profunda cunoastere a omului si de o bogata experienta du­hovniceasca, ale caror radacini se gaseau in Sfantul Munte, unde traise timp de mai bine de douazeci de ani ca monah, pustnic si duhovnic, initiat in vederea luminii necreate. Ast­fel, putea sa isi depaseasca rezervele si sa vorbeasca despre minunatele vizite ale lui Dumnezeu petrecute de-a lungul vietii sale, intr-un mod care aminteste de Sfantul Simeon Noul Teolog. Aportul pe care l-a adus teologiei si obstea mo­nahala pe care a adunat-o in jurul sau, constituie un tezaur pentru fiii sai in duh si pentru intreaga Biserica ortodoxa.

[…]

* * *

Darul cuvantului al Parintelui Sofronie

Joaquin Maristany

In anul universitar 1976-1977 locuiam la Paris ca bursier al guvernului francez, cu un proiect de teza de doctorat despre J.-P. Sartre, iar in acei ani ma instrainasem de orice practica religioasa.

Multumita unei amintiri confuze din autobiografia lui Berdiaev, asistam pentru prima data in viata la o Liturghie ortodoxa si in urma acestei descoperiri, frecventand In­stitutul Saint-Serge, l-am intalnit pe Olivier Clement, care mi-a sugerat sa ma adresez Parintelui Sofronie.

In ciuda diferitelor mele vizite la Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul, abia de doua ori am reusit sa port niste discutii lungi cu Staretul, pe care le-am consemnat cu aten­tie in jurnalul meu.

Intrevederile au avut loc de Pastile anilor 1977 si 1978, in vederea intrarii mele in Biserica ortodoxa, sub ca­lauzirea sa.

Din acel moment, figura Parintelui Sofronie a ramas pentru mine contopita cu imaginea Manastirii, din moment ce totul respira prezenta sa, si am continuat sa ma bucur de calauzirea lui prin Parintele Simeon, caruia Staretul m-a dat in grija la scurta vreme.

Sosirile si plecarile imi dadeau un motiv pentru a-i cere binecuvantarea; ca si intalnirile intamplatoare din gradina sau din imprejurimile Manastirii – intr-o zi mi-a spus serios, dar cu zambetul pe buze: „Va veti putea man­tui, chiar daca sunteti filozof”.

In amintire mi-a ramas sapat chipul sau, intre amuzat si radios, cand, intr-o dimineata, in gradina, m-a anuntat, spre surprinderea mea, ca sotia mea urma sa intre in Orto­doxie, iar el urma sa ii fie nas.

La inmormantarea sa, in 1993, am putut ceea ce ni­ciodata nu mi-am permis in timpul vietii sale: sa ii sarut mana, in biserica Manastirii.

Vizitele mele ulterioare la mormantul sau au concen­trat si au prelungit in mod tainic aceste intalniri.

Pastile din 1977

Dintre notitele luate cu ocazia primei intalniri, aleg urmatorul paragraf:

„Nu suntem predeterminati pentru ca daca am fi, nu am fi dupa chipul si asemanarea Aceluia care este nedeterminat, nu am fi ipostatici. Acesta este riscul Creatiei, latura tragica a indumnezeirii. In lumea aceasta nu exista Iad. Nu ajungem niciodata la limita vreunui lucru, nici in bine, nici in rau, nici noi, nici nimic din ceea ce ne inconjoara”.

Şi incheie astfel:

„Singura cunoasterea lui Dum­nezeu este de trebuinta. Pentru aceasta, sa relativizam tot ceea ce nu este Dumnezeu. Sa nu ma mai preocup sa am o sotie, bani, paine, sa fiu preot sau calugar. Rugaciunea este totul si asta va ramane, chiar si daca traiti fara Biserica”.

Nu cunosteam acest limbaj, asa cum nu trecusem nici­odata pragul unei manastiri ortodoxe. Am ajuns in fata Sta­retului cu o povara grea: descoperirea tarzie si accidentala a celor petrecute in familia mea in timpul razboiului civil, rani care, in mod fatal, pareau sa imi fi conditionat viata de mai apoi, inclusiv viata religioasa. La prima intalnire a trebuit sa ii prezint ceva din toate acestea Parintelui Sofronie.

Imi amintesc cum in timp ce ma plimbam pe drumul care margineste Manastirea, dupa aceasta intalnire, eram locuit de o senzatie vesela de libertate la care participa totul: chiar si peisajul, arborii inceputului de primavara, lumina, pasarile. Parintele Simeon ne spune ca Staretul co­munica propria sa stare de spirit celor care se indreptau spre dansul. Am simtit si eu acest lucru, desi prima expe­rienta se estompa incetul cu incetul. Ramane amintirea de nesters. De aceea, atunci cand trebuie sa interpretez marea tema a „principiului personal”, afirm plecand de la ceea ce am simtit atunci: relatia cu Dumnezeu se stabileste intr-un spatiu deschis la nesfarsit.

Legat de chipul sau, printre alte amintiri, imi cad ochii peste aceasta:

„Privirea este foarte inteligenta, severa si, deodata, apropiata, pana la lacrimi… Ma lasa singur cu mine insumi, insa este cu mine, de dincolo… Nu imi ingaduie sa ii sarut mana… Minuscula cruce de argint, semn al autoritatii sale, este usoara si aproape imperceptibila”.

Pastile din 1978

„Te-ai schimbat, esti mai viu. Anul trecut pareai maci­nat de o tulburare fara iesire”. Şi in clipa plecarii, la a doua vizita: „Am impresia ca lucrurile sunt ocupate sa se aseze bine inauntrul tau”. La plecarea masinii a facut semnul victoriei si m-a binecuvantat… „Rugati-va pentru noi!”

In retrospectiva, cred ca Parintele Sofronie actiona conform unei programari anarhic intuitive a tuturor deta­liilor, pana la cele mai nesemnificative.

Cea de a doua intrevedere a raspuns unei noi situatii pentru mine. Facea ultimele retusuri, inainte sa ma incre­dinteze Parintelui Simeon:

„Coborati intelegerea in inima, in intregul trup si in toate extremitatile lui – rugaciunea Sfantului Simeon Metafrastul de dupa impartasanie… In­cepe «metanoia», pocainta; trebuie sa ajungi sa transformi intregul tau mod de a gandi, plecand de la singurul reper, care este Hristos – Persoana Sa – «care ne-a ales dinain­te de intemeierea lumii». «Metanoia» nesfarsita care se desavarseste abia cu moartea si cu «imbracarea» (cf. 2 Corinteni 5, 1-5). Cunoasterea lui Hristos ca Dumnezeu, Cunoasterea pacatului. Cunoasterea Treimii, a fiecarei Per­soane: incepem cu Treimea personala – un singur Dumne­zeu; ajungem acolo printr-o aproximare distinctiva: Tatal, Fiul, Sfantul Duh. Orice «obiectivare», Dumnezeul deismului, este o falsificare a inteligentei cazute”.

Cuvantul Parintelui Sofronie avea o orientare emina­mente practica: trebuia se sa poata implini si dincolo de incinta Manastirii.

Sfatul sau, de la finalul primei mele vizite, fusese lim­pede. Trebuia sa ma gandesc bine inainte de a face vreun pas, iar Institutul Saint-Serge putea fi cadrul ideal pentru aceasta. Dar iata ca aparu o noua intrebare: in ce conditii voi intra in Ortodoxie, dat fiind trecutul meu iezuit? Sta­retul a redactat un raport pe care eu trebuia sa il inaintez episcopului care urma sa ma accepte – mi-a explicat ca pa­rerea sa nu era hotaratoare, dar ca era greu sa fiu acceptat. Astfel a urmat o lunga peregrinare de la episcop la episcop, patru intru totul, care au refuzat. Aceasta a constituit o experienta inedita pentru mine: nu cunosteam echilibrul desavarsit al autoritatilor sacramentala si duhovniceasca (a Staretului) din Biserica ortodoxa. In cele din urma, ac­tualul Patriarh Pavel [Fostul Patriarh Pavel (1914-2009) al Bisericii Ortodoxe Sarbe] a acceptat cu simplitate scri­soarea Parintelui Sofronie, iar ocolul meu a luat sfarsit in dieceza de Kosovo.

Libertatea in duhul a Staretului, pe care nu am inteles-o, favoriza, cu asupra de masura, un inceput de Ortodo­xie deschis in mine.