CADERILE “DE-A DREAPTA”. Noi invataturi si pilde de pateric romanesc culese de IPS Antonie Plamadeala. CONDITIILE FAPTELOR CU ADEVARAT MANTUITOARE

(Parintii Cleopa Ilie si Petroniu Tanase, la Man. Slatina, incadrandu-l pe viitorul monah, si apoi mitropolit, Antonie Plamadeala)

Despre cateva feluri de caderi iesite din comun

“Batranii au urmarit intotdeauna cu mare atentie pastrarea vietii duhovnicesti in autenticitate. Mari psihologi, s-au strecurat cu mare abilitate printre pericolele subtile ale caderii in mandrie si slava desarta. Acestea sunt cele doua capcane. De aceea cea mai mica treapta in urcusul duhovnicesc e oarecum furata, urcata pe furis, de teama celor doi dusmani care pot transforma cu usurinta urcusul in coborare. E treaba pe ascutis de sabie: poti cadea in dreapta sau in stanga, sau te poti taia de ascutisul sabiei, dar poti cadea si in sus.

Parintii cei mai experimentati stiu ca exista forte ale raului care indrumeaza gandurile spre superbie, spre suficienta. Cei cuprinsi de asemenea mreje merg in aparenta pe drumul cel bun. Urca. Cand incep sa se mandreasca insa, urcusul devine periculos. Parintii numesc acest urcus paradoxal: “cadere in sus” sau impropriu “cadere prin virtute”. E impropriu pentru ca de fapt caderea e prin mandrie dar cel in cauza se mandreste cu virtutile. E una din cele mai subtile ispite si incercari (…). Ea se mai numeste “ispita cea de sus” sau “ispita sfinteniei”. Despre aceasta Sfantul Efrem Sirul, intr-o traducere veche romaneasca scrie: “Ca stie vrajmasul nostru cel de obste si prin indreptari a bate razboi”, adica prin virtute, prin indemnul la virtute, ca sa te urce sus si apoi sa te faca sa te mandresti si sa cazi de acolo, de sus. E mai interesant decat sa cazi de la mica inaltime! Are si el pasiunile lui si e mare vanator de performante!

Exista doua feluri de caderi in ispita:

1. Caderea de-a stanga, cea in pacate grosolane, trupesti, comune. Acestea sunt usor de sesizat si usor de biruit, cu ajutorul lui Dumnezeu.
2. Caderea de-a dreapta, despre care am amintit mai sus,caderea cu adevarul in brate si cu parerea ca esti purtatorul tuturor virtutilor.

Despre acest al doilea fel de cadere, traditia duhovniceasca sistematizeaza patru feluri de caderi:

• 1. Caderea prin inaltime – angelismul. Fara a iesi din trup, te inchipuiesti ca si cum ai fi fara trup. Crezi ca nu mai poti pacatui. Aceasta reduce viata calugareasca la trandavie si lipsa de vointa, la autoasigurarea ca ai iesit din lume, ca Dumnezeu iti poarta de grija, ca El e raspunzator pentru tine, ca nu te va lasa sa pacatuiesti. Si cand crezi asa, tocmai atunci cazi.

• 2. Caderea prin ‘smerenie‘, inversul angelismului. Iti da diavolul un duh de sfintenie, prin smerenie, prin canon, si te face sa te crezi sfant inainte de a fi. Iti pune cuvintele sfinteniei in gura si in parere, dar inima iti ramane aceeasi. Doresti pustnicie si retragere, dar urasti, zavistuiesti si clevetesti. Lumea iti spune ca esti sfant pentru ca ai lucrare si virtute si tu vrei sa fii sfant si sa fii crezut sfant. Dar daca te supara cineva nu-l mai ierti in veci. Sfantul Teofan Zavoratul spunea unei calugarite care-si descoperea printr-o scrisoare pacatele:

Bine zici, dar mai spune si asa: “Si nu sunt buna de nimic. Pentru ca inima in fond iti zice: Si sunt buna de cutare”.

Se simte izvorand din adanc o parere inalta de sine in aceasta smerenie. Si chiar daca ar mai adauga: Si nu sunt buna de nimic, parerea de sine mai adauga ceva: Dar nu sunt ca celelalte. Aceasta e smerenie din cap si nu din inima, si naste trufie. Daca vrei sa te vezi de esti smerit, intreaba pe dusmani ce zic despre tine. Si daca spunandu-ti lucruri neplacute, te va intepa la inima, atunci sa stii ca esti trufas. Smerenia falsa e tot ce poate fi mai inalt. E varful trufiei. De aceea adevaratul smerit e cel ce nu-si cunoaste smerenia. Cine se smereste astfel, se inalta, iar cine se smereste spre a se inalta, cade. De aceea Nicodim Aghioritul in Razboiul Nevazut sfatuieste:

“Pazeste-te de ganduri ce par a aduce sfintenia si de ravna fara de socoteala. Cu cat lucrul are mai multa fata si chip de sfintenie, cu atat trebuie sa-l cercetezi mai temeinic”.

Caderea aceasta e cu atat mai grea cu cat esti mai convins ca esti pe inaltime, avand toate semnele inaltimii. Ci pe inaltimea adevarata e cel de jos, cel ce nu-si cunoaste nici inaltimea, nici smerenia si este in ascultare.

• 3. Caderea prin minte. Se angajeaza omul la viata duhovniceasca, dar nu renunta la un lucru: la mintea lui. La orice abdica, dar la judecata lui nu. Critica. Are pareri. Isi face socoteli. La acestia nu este pocainta, este stiinta, cunoastere naturala, incredere si trufie. Ei au raspunsuri la orice, si nu mai intreaba pe nimeni nimic, nu mai asculta de cei ce-l sfatuiesc. De aceea spune Sf. Efrem Sirul ca a saptea lucrare a monahului si cea mai mare, e

“intrebarea de barbati iscusiti pentru tot cuvantul si lucrul, ca nu din neiscusinta si din placerea de sine, altele in loc de cele bune intelegand si facand, sa piara”.

Si iscusitul ava Dorotei spune ca mandria cea mai inalta e “mandria impotriva lui Dumnezeu”, socotind monahul ca tot lucrul bun ce a savarsit, singur el l-a lucrat, cu mintea si cu intelepciunea lui, si nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Caderea prin minte se biruieste prin parasirea socotelii sale intru toate si prin intrebarea si ascultarea de parintele duhovnicesc. In Pateric este o istorisire graitoare asupra acestui adevar:

“Povesteau unii pentru un batran oarecare ca a petrecut 70 de saptamani mancand o data pe saptamana. Deci se ruga lui Dumnezeu pentru un cuvant din Scriptura, sa-i descopere Dumnezeu, si nu-i descoperea Dumnezeu. Deci a zis intru sine: “Desi am facut osteneala, inca nimic n-am castigat; voi merge de acum la un frate al meu si-l voi intreba” si daca a inchis chilia sa, vrand sa plece, a fost trimis ingerul Domnului catre dansul graind: ‘’70 de saptamani ce ai postit nu s-a apropiat rugaciunea ta catre Dumnezeu. Iar cand te-ai smerit pe tine, a merge la fratele tau si a-l intreba, sunt trimis sa-ti vestesc tie cuvantul”; si acestea zicandu-i lui, a plecat de la dansul”.

• 4. Caderea cea mai de sus este si cea mai grozava. Omul ajunge la viata autentica, adevarata. Ajunge la rugaciunea neincetata, la viata inalta, si cade tocmai prin acestea. Iata un aspect: Rugaciunea e vorbire cu Dumnezeu si-i da omului duhovnicesc niste impliniri deosebite. Cum cade omul prin aceasta? Transforma acest mijloc de a ne uni cu Dumnezeu in scop. Cauta toate acestea numai pentru bucuriile pe care le rodesc. Sunt iubitori de rugaciune pentru rugaciune. Umbla pentru dulceata rugaciunii si uita de Dumnezeu. Sfintii Parinti spun ca foarte putini din acestia se mantuiesc. Ei isi iau plata lor aici pe pamant, pentru ca au cautat-o pentru aici, chiar daca n-au facut-o la aratare.

Ispita aceasta a sfinteniei e o certitudine inselatoare ca esti fara de pacat, ca esti drept si, in forma poate esti, ca nu esti in greseala, ca nu ai ce intreba, nu ai de ce asculta. Are dreptate Sf. Isaac Sirul sa spuna ca faptele cele bune ale dreptului, de nu-si cunoaste neputintele sale, stau pe ascutisul sabiei.

Pe acesta diavolul l-a silit sa faca lucruri bune cu mandrie, spune Nicodim Aghioritul, ca sa defaime pe ceilalti, sa se creada mai drept ca ceilalti.

In crestinism e limpede: acelea sunt virtuti adevarate, care sunt lucrate in numele lui Dumnezeu, si pentru Dumnezeu, si impreuna cu Dumnezeu. Virtutile autonome n-au valoare. “Cine nu aduna cu Mine, acela risipeste”.

Denis de Rougemont, o mare constiinta a epocii noastre, spune ca diavolul e mai primejdios in virtutile noastre satisfacute, decat in vicii. Caci nu a face raul e diabolic, ci a-l boteza cu nume de bine, a schimba continutul si sensul cuvintelor, a spune una si a intelege alta. A inverti [perverti] si ruina interior criteriile adevarului.

Singura metoda de a scapa de acest diavol psiholog, consta in sporirea sentimentului nostru de a fi complici la tot raul ce se face in lume. Acesta e drumul adevaratei sfintenii. Sensul singurului progres neechivoc, e in aceste cuvinte: “recunoscand din ce in ce mai mult greselile noastre”. Culmea sfinteniei nu e in amagirea ca suntem fara pacat, sau aproape fara pacat, ci ea ne-a fost descoperita de Hristos a fi dimpotriva, cand a acceptat sa moara asumandu-si pacatele lumii intregi.

De ispita aceasta a indreptatirii cu faptele bune, cu sfintenia noastra, nu se poate scapa decat prin smerenie. Intreaba Sf. Isaac Sirul: ce este desavarsirea? Si raspunde tot el: o prapastie de smerenie!

Dar oare ce este smerenia? Sa te arunci pe tine mai prejos decat toata faptura, spun sfintii. Adica sa fii in desavarsita ascultare, sa nu te crezi mai vrednic decat altul, sa nu te increzi in mintea si in faptele tale. Ascultatorului ii randuieste Dumnezeu cele de trebuinta. Ava Dorotei spune ca nu a avut mai multa liniste si pace sufleteasca, decat facand ascultare. Iar Ava Sisoe zice:

“Fii ca un nimic, leapada-ti vointa, fii liber de griji si vei avea odihna.”

Lepadarea vointei proprii e una din cele trei arme ale sufletului, pe langa injosirea in fata lui Dumnezeu si dispretul de sine, dupa Ava Pimen. Sfantul Teodor Studitul spunea ca rodul ascultarii facuta cu blagoslovenie este smerenia, iar floarea faptei pe care tu singur o crezi buna, este mandria.

Calugarul e mort inainte de moarte. Se spune in cartea Cuv. Varsanufie si Ioan: “Zi gandurilor tale: eu mort sunt si zac in mormant” Ce are calugarul de aparat? Proorocul spune ca “ascultarea e mai buna decat jertfa”. Neascultarea duce la iad, iar neascultarea de episcop poate atrage blestemul sau “legarea” lui. Cu Hristos in gura poti sa nu vezi pe Hristos; cu Hristos in fata, cel din vedenii de pilda, poti sa pierzi pe Hristos cel adevarat.

Se povesteste ca un preot legat de episcopul sau, a suferit mucenicie pentru Hristos. S-a zidit chiar biserica in cinstea lui si s-au adus intr-insa sfintele moaste. Cand insa s-a inceput slujba sfintirii bisericii, racla cu moaste, ca purtata de maini nevazute a iesit afara. A fost adusa inauntru, dar iarasi a iesit cand episcopul locului a dat binecuvantare de Sf. Liturghie. Norodul vazand acea preaslavita minune si tanguindu-se pentru nevrednicia lor de a avea sfintele moaste, s-a aratat preotul mucenic in vis episcopului zicandu-i:

“Pentru ce va scarbiti intru sine-va, ca si cum n-as voi sa petrec cu voi in biserica? Ci fa dragoste si te osteneste si mergi in cetate la episcopul meu si-l sileste pe el ca sa ma dezlege pe mine de canon, caci m-a despartit de slujba. Si pentru aceea nu pot sa slujesc cu voi acum in biserica, ci ies afara. Insa cununa muceniciei am luat, iar fata lui Hristos nu am vazut, caci intru despartire sunt. Pentru ca El a zis ierarhilor sai: ori pe care veti lega pe pamant, va fi legat si in ceruri”.

Smerenia

Impotriva mandriei nu se poate lupta decat cu smerenia, cu cea mai autentica smerenie. Si cu discretia. Sa nu stie stanga ce face dreapta. Fara publicitate. Si, inainte de orice, orice incercare mai deosebita, orice iesire din traditia de obste, sa nu se faca fara binecuvantare. Sa aiba o acoperire. Sa nu ramana ambitie personala. Se poate iesi din cadrul unor norme, dar cel iesit trebuie sa se inscrie de indata in alte norme, de pilda se poate iesi din sistemul traditiei de obste, spre a intra in sistemul traditiei eremitice, dar intotdeauna sub obladuirea binecuvantarii. Binecuvantarea nu inseamna numai permisiune, ea e si binecuvantarea lui Dumnezeu pentru ceea ce se intreprinde. Ceea ce se face fara binecuvantare e voie proprie, intreprindere a mandriei, si e, in orice moment, atacabila. Ceea ce se face cu binecuvantare, presupune a avea si o justificare care sa inlature intentia de glorie, de a se remarca, de a deveni vedeta de sezon. Justificarea trebuie analizata de duhovnic.

Intr-o zi Parintele Proclu [n.n.: nici o legatura cu pustnicul omonim din Mitocul Balan] a parasit Manastirea Slatina si s-a dus sa traiasca singur, ca eremit, pustnic, in padurile din Muntii Neamtului. Nu stia nimeni daca avea sau nu binecuvantarea duhovnicului. Staretul Cleopa a spus: “Poate ca are binecuvantarea duhovnicului. Daca n-o are, se va intoarce repede.” Intr-adevar, dupa numai trei zile s-a intors povestind ca indata dupa ce s-a instalat, dupa ce si-a construit o coliba improvizata din lemne si frunze, la marginea unei poieni, l-a inconjurat o turma de porci salbatici, de care a scapat numai ca prin minune.

“In realitate nici nu erau porci, cred eu – spune convins Parintele Proclu – ci erau draci care ma torturau pentru ca am plecat din manastire fara binecuvantarea duhovnicului. M-am hotarat sa ma intorc daca scap, si indata porcii s-au indepartat si m-au lasat. I-a indepartat Dumnezeu!” Arata la toti un deget ranit, muscat de un porc in timp ce se apara si i-a scapat batul din mana.

Binecuvantarea e un instrument al disciplinei, care reglementeaza libertatea in cadrul traditiei. Exista convingerea, la monahi, ca tot ceea ce fac sub binecuvantare, fac cu permisiunea lui Dumnezeu si nu numai atat, ci chiar sub protectia lui Dumnezeu. Prin binecuvantare Dumnezeu isi asuma responsabilitatea a ceea ce intreprinzi.

Discretia e in stransa legatura cu binecuvantarea. Chiar cand un efort ascetic e intreprins cu binecuvantare, daca e mai mult decat disciplina comuna, mai mult decat ascultarea la care sunt chemati toti in mod obisnuit, acel efort trebuie ascuns, trebuie incercat in taina.

Iata un exemplu tot din obstea de la Slatina, al carui erou a fost parintele Caliopie, trecut la cele vesnice, Dumnezeu sa-l ierte:

“Era obste mare la Manastirea Slatina, in jurul avei Cleopa, staretul cel vestit. Erau aproape o suta de parinti si frati. Ava Caliopie [Parintele Caliopie Apetri, + Mai 1978, viitor staret al Sihastriei, n.n.] era econom. Cand toti erau la rugaciune, el trebuia sa chibzuiasca ce sa le dea de mancare, cati sa randuiasca la cartofi, cati sa trimita la vie… La o suta de oameni era gospodarie mare.

Era tanar pe atunci Ava Caliopie si cu ravna duhovniceasca. Un suflet de copil intr-un trup urias. Spunea ca a venit la manastire ca sa ispaseasca pentru strabunicul lui din Humulestii Neamtului, Ion Creanga, care fusese raspopit pentru ca impuscase o cioara de pe crucea bisericii.

– Ca sa vedeti, fratilor, spunea el, cu aer convins, ce valoare poate sa aiba o cioara! Faptura lui Dumnezeu si ea, ce credeti! A stiut Mitropolitul ce face! Ce mai, am de facut pocainta grea!

Stranepotul avea chiar in infatisare ceva din aerul ghidus al strabunicului, dar mai ales moldoveneasca lui moale, lata, colorata, si cu talc. Zicea adesea, de cand ii fusese incredintata grija gospodariei:

– Mai frate, stii ca-i bine la manastire? Am fugit de acasa ca sa traiesc la pustie, si era sa patesc si o numaratoare de coaste de la tata, care a venit dupa mine cu un Sfant Neculai din lemn de corn, fiindca se temea, saracul, sa nu-i piara odorul de foame la calugarie si cand colo am chicat in bogatie! Tii, ce mai proprietar m-am facut!

Alta data lua in raspar votul ascultarii, si atunci se cobora putin in treapta; isi zicea numai vechil boieresc, administrator. Zicea:

– Îmi place ascultarea asta. Mă cheamă stareţul şi îmi spune: “Caliopie, ascultarea ta e să porunceşti. Toţi o sută sunt în mâna ta”. “Bine Prea Cuvioase, zic. îmi convine! …” Să nu-ţi vie să mai mori de norocul care te-a găsit! Şi uite-aşa, sunt un vechil model!

Umbla cu Patericul în mână şi suspina. II arăta şi întreba:

– Ştiţi despre ce scrie în cartea asta? Scrie despre unii care se cheamă călugări. Mai scrie despre linişte, despre pustie, despre tăcere, despre rugăciune. N-am văzut aşa ceva!

Apoi, ca pentru sine: “Eu trebuie să mă duc la pustie!” A zis vorba asta, dar nimeni nu l-a luat în seamă. Şi iată, într-o dimineaţă, în toiul verii, când grădinile şi ogoarele ţipă după oameni, economul nu s-a mai prezentat să împartă as­cultările zilei. L-au căutat în chilie. Goală. Pe masă, un bilet: “Am plecat.” L-au aşteptat o zi, două şi apoi au înţeles cu toţii că cu Ava Caliopie s-a petrecut ceva. “Se va fi întors la Humuleşti! S-o fi dus la Sihăstria! S-o fi dus la Rarău, în locuri mai retrase, ca să scape de economat!“ L-au întrebat pe stareţ. — “Nu ştiu, nimic, a zis Ava Cleopa, a plecat fără as­cultare, fără blagoslovenie.“ Au trimis soli în locurile numite, ca să-l caute, dar s-au întors cum au plecat. Au pus econom pe părintele Kiril, iar pe Ava Caliopie l-au pus la rugăciuni, ca să-l apere Dumnezeu de primejdii pe unde o fi. Aşa a poruncit stareţul.

A trecut o lună, două, aproape trei, şi spre toamnă, când nimeni nu-l mai aştepta, a apărut. Era slab, negru, cu ochii adânciţi şi cu desagii goi.

– Am fost la pustie, a zis. Am terminat posmagii şi m-am întors.

– Şi acum ce vrei, să-ţi mai dăm posmagi şi să te întorci, sau să te punem la icoane şi să ne închinăm la Sfinţia Ta, noi păcătoşii? l-a întrebat Ava Cleopa, de faţă cu bătrânii care, chemaţi, s-au adunat să-l judece, după cum e rânduiala, pentru neascultare.

Zicând aşa, Ava Cleopa şi-a făcut cruce la dânsul şi a îngenunchiat, cerând blagoslovenie. Ceilalţi dădură să facă la fel, cu bărbile răsfirate de zâmbete.

– Lăsaţi, Prea Cuvioşilor, sunt un păcătos, spuse Ava Ca­liopie cu glasul stins, tocit de post şi răguşit de răceala. Toată noaptea stătuse sub cerul liber, la râpa lui Coroi, mai sus de Peştera Sfintei Teodora, în munţii Neamţului. Se rugase, meditase. Dar fără ascultare, ceea ce transformă totul în păcat.

– Ce ziceţi, Părinţilor? întrebă Ava Cleopa.

– Ce să zicem, se grăbi Ava Kiril, eu zic să se întoarcă la economat. Asta-i! Mai bună şi mai mare pedeapsă decât asta, alta nu-i.

– Vrei să scapi Sfinţia ta. Lasă. Doar de asta s-a dus omul la linişte. Te-om pune pe Sfinţia ta din nou, dacă vei merge pe aceeaşi cale!

– Să-l trimitem înapoi, zise un altul mai aspru. Dacă nu i-a plăcut aici, de ce să se întoarcă?

– Eu zic să-l trecem în rândul fraţilor, propuse Ava Cleopa, să-l dezbrăcăm de haina călugărească şi s-o ia de la început. Sa-l să mai vedem. Să treacă la bucătărie şi, la sfârşitul meselor, să iasă la uşă şi să ceară iertare de la toată lumea, zicând: “Iertaţi-mă pe mine neascultătorul”. Dacă se învoieşte, să rămână!

– Mă învoiesc, zise repede Ava Caliopie. Blagosloviţi şi mă iertaţi pe mine neascultătorul!

Trei luni a făcut această pocăinţă, după care i s-au dat înapoi hainele şi cinul, şi a fost trecut cu ascultarea la biserica. Am aflat mai târziu, din gura lui Ava Cleopa, stareţul, că Ava Caliopie plecase la pustie cu blagoslovenia sa.

– Ştii Părinte, când i-am făcut atunci închinăciune, la jude­cată, m-am umilit într-adevăr de răbdarea lui, şi de smerenia lui. Eu singur ştiam că bietul om nu era neascultător, dar pe ceilalţi i-am lăsat să creadă că-l iau în râs.

Dacă spuneam ca a avut blagoslovenia mea, toată osteneala lui ar fi fost zadarnică. Poate s-ar fi mândrit, ceilalţi l-ar fi socotit sfânt şi şi-ar fi stricat toată aşezarea sufletească. Uneori virtuţile fac unora mai mult rău, decât păcatele! Iar faptul că a mai răbdat încă luni de pedeapsă nedreaptă în mănăstire, l-a ajutat să cugete şi mai adânc, şi să nu creadă că dacă totul a fost făcut în taină, ştiut numai de noi doi, el e cine ştie ce mare sfânt.

Moştenind tradiţia stareţului Cleopa şi multe din metodele lui de îndrumare duhovnicească, aşa cum şi stareţul Cleopa îl moştenise pe stareţul Ioanichie, Ava Caliopie a ajuns mai apoi el însuşi Stareţul mănăstirii Sihăstria, aproape de vatra Humuleştilor lui Creangă, în munţii Neamţului, aproape şi de pustia sa de altădată. Ieşea adesea în cerdac şi privea cu jind spre râpa lui Coroi, dar grija celor aproape o sută de călugări îl ţinea pe loc. Dar dacă îl întreba cineva cum a fost atunci cu pustia, tot aşa de smerit şi de hotărât, ca şi atunci, o ţinea una şi bună: “Am fost fără blagoslovenie!“

Părintele Caliopie a ajuns în ultima perioadă a vieţii, duhov­nic la Văratec. Era strănepot al lui Creangă, din Humuleşti”.

(din: Mitropolit Antonie Plamadeala, Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa, Editura Sophia, 2010)