Viata si invataturile unui sfant al zilelor noastre, CUVIOSUL NIKON VOROBIOV, luptator impotriva MANIERISMULUI si FORMALISMULUI RELIGIOS FARISEIC si invatator cu putere al SMERENIEI AUTENTICE: “temandu‑se de cinstirea ieftina a poporului, care cauta totdeauna facatori de minuni, stravazatori…”

3-02-2015 Sublinieri

Игумен Никон (Воробьев)

“Părintele repeta foarte des că pentru preoţie vrăjmaşul cel mai cumplit e năzuinţa de a fi pe placul poporului, dorinţa de a sluji cât mai frumos, fiindcă această năzuinţă îl transformă pe preot într‑un artist, într‑un fariseu lepădat de Dumnezeu, iar din popor face o adunătură de păgâni, care se uită doar la exterior şi Îl leapădă pe Hristos. Despre aceasta părintele vorbea întotdeauna cu o deosebită aprindere”.

*

În vremea noastră e foarte greu. Nu sunt îndrumători, nu sunt cărţi, nu sunt condiţii. Şi pe această cale – vă atrag atenţia, subliniez –, pe această cale complicată, după cum se vede la toţi Sfinţii Părinţi, lucrul cel mai important, cel mai greu, este aducerea omului la smerenie, fiindcă trufia i‑a dus la cădere şi pe Lucifer, şi pe Adam. Şi, iată, aceasta este calea Domnului pentru omul care s‑a hotărât din tot sufletul să trăiască pentru Domnul, ca să se mântuiască. Iar fără smerenie omul nu se mântuieşte... […] Odată mi‑a venit un gând foarte limpede: «Ce sunt toate faptele noastre, toate rugăciunile noastre, toate ale noastre? Trebuie să strigăm ca vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!» Ei, şi atunci inima mea a priceput, a priceput, că esenţialul este mila lui Dumnezeu. Am înţeles asta nu cu mintea, ci cu inima”.

***

hqdefault

Întotdeauna am năzuit sincer spre Dumnezeu

Igumenul Nikon (în lume Nicolae Vorobiov) s‑a născut în anul 1894, în satul Mikşino din gubernia Tver, fiind al doilea copil al unei familii de ţărani. Cu totul, familia a avut şase copii, toţi băieţi. În copilărie, Nicolae nu părea să se deosebească de fraţii săi decât prin extraordinara sa onestitate, prin ascultarea faţă de cei mai mari şi prin uimitoarea bunătate şi milă de care dădea dovadă faţă de toţi. El a păstrat aceste trăsături întreaga viaţă.

Este deosebit de interesant un episod din copilăria lui. În satul lor apărea deseori şi locuia vreme îndelungată un nebun pentru Hristos numit „Vanka‑mititelul”, pe care părinţii lui Nicolae îl primeau şi îl omeneau cu drag – şi iată că odată, când fraţii se jucau acasă, nebunul pentru Hristos s‑a apropiat pe neaşteptate de Nicolae şi, arătând spre el, a repetat de câteva ori: Acesta este călugăr, călugăr! La momentul respectiv, cuvintele lui nu i‑au impresionat deloc nici pe băiat, nici pe cei din jur – însă apoi, când tocmai Nicolae, singurul dintre toţi fraţii, a devenit monah, şi‑au amintit această prezicere.

Vanka era într‑adevăr străvăzător. El i‑a prezis mamei lui Nicolae că va muri la Taganrog cu câteva zeci de ani înainte ca aceasta să se întâmple. Apropiindu‑se odată de ea, a început să cânte făcându‑şi palmele ţeavă: „Duru‑dog, duru‑dog, a murit la Taganrog.” Or, atunci nimeni din familie nu ştia măcar că există un oraş cu acest nume. În anii 1930, ea s‑a mutat, într‑adevăr, la Taganrog, la fiul său Vasile, şi a murit acolo.

Tatăl a reuşit să‑l înscrie pe Nicolae la şcoala reală din oraşul Vîşnii Volociok – şi băiatul avea rezultate strălucite la învăţătură. Încă din primii ani a dat dovadă de aptitudini remarcabile şi diverse. Era foarte înzestrat pentru matematică, scria compuneri într‑un stil excelent. Nu o dată avea să spună că întotdeauna i‑a fost uşor să scrie. În fiecare an obținea premiul întâi. Cânta vocal şi la violă, făcea parte din ansamblul şcolii, desena şi schiţa minunat.

În ce condiţii trăia şi învăţa Nicolae?

Ai lui l‑au ajutat doar în şcoala primară. Când a hotărât să‑şi continue studiile, n‑avea de unde să aştepte ajutor: părinţii trăiau foarte modest, iar pe lângă el mai aveau patru fii pe care trebuia să‑i dea la învăţătură. Nicolae n‑a abandonat şcoala, dar a fost nevoit să o continue în condiţii care omului contemporan îi par incredibile. Imediat după lecţiile obligatorii era nevoit, la vârsta lui, să dea el însuşi lecţii ori să‑i ajute pe colegii slabi la carte, dar înstăriţi. Pentru asta primea puţin. După ce petrecea astfel câteva ore, dădea fuga la locuinţa sa (pentru care trebuia să plătească) şi se apuca de teme. Greutăţile au sporit atunci când la aceeaşi şcoală a intrat şi fratele său Mişa, pe care numai el putea să‑l ajute.

Nevoia, foamea şi frigul i‑au fost tovarăşi nedespărţiţi în vremea şcolii. Iarna umbla într‑un palton subţire şi în nişte aşa‑zise ghete fără branţuri.

Familia din care a ieşit părintele era ortodoxă. În duhul credinţei au fost crescuţi şi copiii. Această credinţă era însă, la fel ca la majoritatea oamenilor simpli, una exterioară, a formei, obiceiurilor şi ritualurilor, fără o bază duhovnicească tare şi fără o înţelegere limpede a esenţei creştinismului. În cel mai bun caz, o astfel de credinţă educa oameni cinstiţi, dar, primită ca simplă tradiţie, fără efort şi căutare, fără confirmarea experienţei personale, putea fi pierdută cu uşurinţă.

Aşa s‑a întâmplat şi cu Nicolae. După ce a intrat la şcoala reală, el s‑a aruncat cu sete în studierea ştiinţelor, crezând cu naivitate că acolo este ascuns adevărul – şi credinţa oarbă în ştiinţă a împins deoparte cu uşurinţă credinţa în Dumnezeu, care pe atunci era în el tot atât de oarbă. Totuşi, băiatul şi‑a dat seama repede că ştiinţele empirice nu se ocupă deloc cu problemele cunoaşterii adevărului, veşniciei, fiinţării lui Dumnezeu; problema sensului vieţii omului nu numai că nu este pusă în ele, ci nici nu decurge din natura lor. Dându‑şi seama de asta în clasele superioare, Nicolae, cu toată ardoarea firii sale, s‑a apucat de studierea istoriei filosofiei, în care a acumulat cunoştinţe atât de mari, încât veneau la el profesorii ca să discute diverse probleme filosofice.

Setea lui de cunoaştere era atât de mare, încât adesea îşi dădea ultimii bani pe câte o carte, rămânând, literalmente, fără o bucată de pâine. Cartea avea timp s‑o citească numai noaptea. Nopţi întregi a studiat istoria filosofiei, a făcut cunoştinţă cu literatura clasică – şi totul cu un singur scop, cu un singur gând: cel de a afla adevărul, de a afla sensul vieţii.

Cu cât se maturiza mai mult, cu atât simţea mai acut lipsa de sens a acestei vieţi. Oricum ai trăi, până la urmă tot mori. Nu are rost să trăieşti pentru tine însuţi, fiindcă oricum mori. Să trăieşti pentru ceilalţi? Dar şi ceilalţi sunt „Euri” la fel de muritoare, şi, prin urmare, nici viaţa lor nu are sens. Şi atunci, pentru ce trăieşte omul, dacă nimic nu îl salvează de la moarte nici pe el, nici pe altcineva?

În anul 1914, la vârsta de 20 de ani, Nicolae a absolvit strălucit şcoala reală, dar a ieşit din ea fără bucurie.

Studiul filosofiei”, spunea el la sfârşitul vieţii, „mi‑a arătat: fiecare filosof considera că a găsit adevărul. Dar cât de mulţi au fost ei, filosofii? Pe când adevărul e unul singur. Şi sufletul năzuia spre altceva. Filosofia este un surogat, ca şi cum în loc de pâine i‑ai da omului să mestece cauciuc. Poţi să rozi cauciucul, dar oare o să fii sătul? Am înţeles că filosofia, la fel ca ştiinţa, nu oferă nimic despre Dumnezeu, despre viaţa viitoare – şi a devenit absolut limpede concluzia că trebuie să recurg la religie.”

Dezamăgindu‑se de ştiinţă şi de filosofie, a intrat la Institutul de psihoneurologie din Petrograd, nădăjduind că va găsi acolo răspunsul la întrebarea: „Care este esenţa omului?” A fost lovit însă de o dezamăgire şi mai mare decât cea din şcoala reală.

„Am văzut: psihologia nu studiază deloc omul, ci «pielea» – viteza proceselor, a percepţii, memorie… O asemenea aiureală, încât şi asta m‑a dezgustat.”

După ce a terminat primul an, a părăsit institutul, intrând într‑o criză duhovnicească definitivă. Lupta era atât de grea, încât a început să se gândească la sinucidere – şi iată că odată, în vara anului 1915, în Vîşnii Volociok, când Nicolae a simţit subit că se află într‑un impas total, i‑a trecut fulgerător prin cap gândul la credinţa din anii copilăriei:

„Dar dacă într‑adevăr Dumnezeu există? Ar trebui să Se descopere, nu?”

Şi iată că Nicolae, necredinciosul, a strigat din tot adâncul fiinţei sale, aproape cu deznădejde:

Doamne, dacă exişti, descoperă‑Te mie! Te caut nu pentru scopuri pământeşti, interesate. De un singur lucru am nevoie: exişti sau nu?

leprosul-recunoscator la picioarele lui IisusŞi Domnul i S‑a descoperit.

E imposibil de redat, spunea părintele, acea lucrare a harului care convinge de existenţa lui Dumnezeu cu o forţă şi o evidenţă care nu lasă în om nici cea mai mică îndoială. Domnul Se descoperă aşa cum, să zicem, după un nor întunecat răsare deodată soarele: nu te mai îndoieşti, nu stai pe gânduri: «Soarele să fie, ori a aprins cineva un felinar?» Aşa mi S‑a descoperit Domnul, că am căzut la pământ, zicând: «Doamne, slavă Ţie, Îţi mulţumesc! Dăruieşte‑mi să‑Ţi slujesc toată viaţa mea! Toate necazurile, toate suferinţele de pe pământ nu au decât să se abată asupra mea: dăruieşte‑mi să trec prin toate, numai să nu cad de la Tine, să nu mă lipsesc de Tine!»”

Nu se ştie dacă starea aceasta a ţinut mult timp, dar când Nicolae s‑a sculat a auzit sunete de clopot puternice, ritmice, îndreptate spre veşnicie.

La început a crezut că sună undeva aproape, dar sunetul nu înceta, şi de altfel era prea târziu ca să sune de slujbă – trecuse de miezul nopţii.

Astfel, într‑o clipă s‑a petrecut o totală schimbare în viziunea lui asupra lumii – s‑a petrecut, după cât se pare, o adevărată minune. Totuşi, această minune a fost un deznodământ logic, firesc, al tuturor căutărilor tânărului.

Acesta nu cunoştea însă deloc calea mântuirii. Părintele povestea apoi cum studiaseră în şcoală religia: erau puşi să repovestească Sfânta Scriptură fără nici o aplicaţie practică, pentru viaţă, să „tocească” texte în sensul cărora nu pătrundeau deloc, să înveţe pe de rost şi să studieze pur raţional dogme, porunci, fapte istorice. În tot modul de predare nu se simţea deloc viaţă. Creştinismul era predat într‑un mod pur exterior, în cel mai bun caz „ştiinţific”, şi prin aceasta duhul lui era omorât în elevi cu desăvârşire. Creştinismul era studiat ca un obiect exterior, care trebuie studiat doar fiindcă aşa e regula, nu pentru a dobândi călăuzire în viaţa nouă după pilda lui Hristos.

Se preda într‑un mod atât de „mort”, atât de scolastic, încât lecţiile de religie dobândeau un caracter de stat jos forţat şi pierdut vremea – „vreme de glume şi de hule”. În legătură cu asta, părintele spunea adesea, cu amărăciune, că tocmai din această cauză ateii cei mai înrăiţi au ieşit din instituţiile de învăţământ teologic.

E limpede că dacă religia îi fusese predată în acest fel tânărul, într‑adevăr, nu putea să ştie ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică – iar a rămâne la nivelul recunoaşterii goale, raţionale, „intelectuale” a existenţei lui Dumnezeu nu putea. Iată ce spunea părintele însuşi despre paşii pe care i‑a făcut în continuare după întoarcerea la Dumnezeu:

28-60_НИКОН_Воробьев„Pe urmă Domnul îl duce pe om pe un drum complicat, foarte complicat. Am fost uimit când după o asemenea descoperire dumnezeiască am intrat în biserică. Şi înainte mergeam, că şi acasă mă obligau, şi în gimnaziu ne duceau la biserică, dar ce făceam atunci? Stăteam ca stâlpul, nu mă interesa, mă gândeam la ale mele, şi atât. Atunci când, după ce m‑am întors la Dumnezeu, mi s‑a deschis puţin inima, în biserică mai întâi de toate mi‑am amintit predania despre solii cneazului Vladimir, care atunci când au intrat în biserica grecească nu ştiau unde se află – în cer sau pe pământ. Iată primul sentiment pe care l‑am avut în biserică după starea aceea pe care am trăit‑o: în biserică, omul nu este pe pământ. Biserica nu este pământ, ci o bucăţică de cer. Cât m‑am bucurat să aud: «Doamne, miluieşte!» Cuvintele acestea aveau un efect de necrezut asupra inimii: toată slujba, continua pomenire a numelui lui Dumnezeu în diferite forme, cântările, lecturile stârneau încântarea, bucuria, săturau… În vremea noastră e foarte greu. Nu sunt îndrumători, nu sunt cărţi, nu sunt condiţii. Şi pe această cale – vă atrag atenţia, subliniez –, pe această cale complicată, după cum se vede la toţi Sfinţii Părinţi, lucrul cel mai important, cel mai greu, este aducerea omului la smerenie, fiindcă trufia i‑a dus la cădere şi pe Lucifer, şi pe Adam. Şi, iată, aceasta este calea Domnului pentru omul care s‑a hotărât din tot sufletul să trăiască pentru Domnul, ca să se mântuiască. Iar fără smerenie omul nu se mântuieşte. Chiar dacă nu ajungem la smerenia adevărată, putem ajunge la nivelul începător, ca să zic aşa. Şi când omul vine, când cade la Domnul în acest fel, zicând: «Doamne, Tu să faci cu mine totul, că eu nu ştiu nimic (într‑adevăr, ce ştim noi?), fă cu mine ce vrei, numai mântuieşte‑mă», Domnul începe să‑l îndrume pe om El Însuşi.”

Da, pe atunci părintele nu ştia nimic despre calea duhovnicească, dar a căzut cu lacrimi la Dumnezeu, şi Domnul Însuşi l‑a îndrumat.

M‑a îndrumat în aşa fel încât după aceea am trăit doi ani în Volociok, am citit, m‑am rugat acasă”, spunea părintele Nikon. A fost o perioadă de „ardere” a inimii lui. El nu vedea şi nu auzea ce se întâmpla în jurul lui. În vremea aceea a închiriat o jumătate dintr‑o casă particulară în Sosnoviţî. Avea doar 21, 22 de ani. Dincolo de gardul subţire – dansuri, cântece, râsete, jocuri ale tineretului: acolo se distrau. Îl invitau şi pe el, dar Nicolae îşi pierduse gustul pentru lume, pentru bucuriile ei naive, mioape, de o clipă. „Mănâncă, bea, veseleşte‑te, căci mâine vom muri” – această deviză nu convenea minţii şi cu atât mai mult inimii lui.

Aceşti doi ani ai vieţii lui au fost un răstimp de continuă nevoinţă, de ascetism adevărat. Acolo a făcut cunoştinţă pentru prima dată cu scrierile Sfinţilor Părinţi, pentru prima dată a făcut cu adevărat cunoştinţă cu Evanghelia. Iată ce povestea părintele despre această perioadă:

Numai la Sfinţii Părinţi şi în Evanghelie am găsit lucruri cu adevărat preţioase. Când omul începe să se lupte cu sine însuşi, când va năzui să meargă pe calea evanghelică, începe să aibă neapărată nevoie de Sfinţii Părinţi, şi aceştia îi devin ca nişte rude apropiate. Sfântul Părinte este deja un învăţător drag, care vorbeşte sufletului tău, şi acesta primeşte cuvintele lui cu bucurie, se mângâie cu ele. Filosofia şi toate spurcăciunile sectare îmi provocau mâhnire, depresie, greaţă: la Părinţi, dimpotrivă, veneam ca la o mamă adevărată. Ei mă mângâiau, mă învăţau, mă hrăneau. Pe urmă, Domnul mi‑a dat gândul să intru la Academia teologică din Moscova (în anul 1917). Asta a însemnat mult pentru mine.”

După un an însă cursurile din Academie au încetat.

Pe urmă, Domnul a făcut ca timp de câţiva ani să pot petrece în Sosnoviţî singur, retras.

Acolo a predat la şcoală matematica, având puţine ore. Pe urmă s‑a mutat la Moscova şi a devenit cântăreţ la Biserica Sfinţilor Boris şi Gleb.

Cu zece zile înainte de moartea sa – pe 28 august 1963 –, din ultimele puteri, părintele le povestea apropiaţilor ce se adunaseră la patul lui despre această parte a căii sale, în calitate de

60734968_igumen_nikon„ilustraţie psihologică a vieţii duhovniceşti din gura unui om care trage deja să moară – poate că o să vă fie de folos. Şi acolo (la Sosnoviţî) trăiam în nevoinţă: mâncam o bucată de pâine, o farfurie cu ciorbă de post. Pe atunci aproape că nu erau cartofi. Şi în condiţiile acestei vieţi de adevărată nevoinţă, ca să spun aşa (că acum se poate spune orice), eram toată ziua în rugăciune – în rugăciune eram, şi în postire. Şi uite că atunci am înţeles eu viaţa duhovnicească, starea lăuntrică: Domnul mi‑a descoperit lucrarea rugăciunii în inimă. Mă gândeam că Domnul mă va rândui şi în continuare ­în­tr‑un sat, în vreo căsuţă dărăpănată, unde să pot continua acest fel de viaţă. Aveam pâine uite atât, jumătate de palmă, îmi ajungea, cinci cartofi (mă obişnuisem deja) – şi gata. Domnul n‑a rânduit aşa. De ce oare? Păi, eu înţeleg de ce. Fiindcă în adâncul cel mai adânc al sufletului creştea părerea de sine: «Uite, eu duc viaţă de nevoinţă, înţeleg deja rugăciunea inimii.» Or, ce înţelegeam eu din rugăciunea inimii? A miliarda parte din ceea ce trăiau Sfinţii Părinţi. Vă spun ca să înţelegeţi un pic. Şi în locul unei astfel de retrageri şi însingurări Domnul a rânduit să nimeresc drept în mijlocul lumii, unde‑i mai mare deşertăciunea şi agitaţia, ca să înţeleg că sunt un nimeni, şi să cad la Domnul, şi să zic: «Doamne, Doamne, ce sunt eu? Numai Tu eşti Mântuitorul nostru!» Am cunoscut că Domnul rânduieşte aşa fiindcă omul are nevoie să se smerească. Vi se pare că este limpede? Se dovedeşte însă că pentru om nu este chiar limpede: după aceea am primit chipul monahal, am fost în lagăr, m‑am întors, şi tot am adus cu mine înalta părere de sine”.

Tunderea a primit‑o, cu numele de Nikon, pe 23 martie (stil vechi) 1931, de la episcopul Minskului, Teofan Semeniako, la Minsk, unde veniseră împreună de la Moscova. În ziua Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe data de 25 martie a aceluiaşi an, părintele Nikon a fost hirotonit întru ierodiacon, iar pe 26 decembrie 1932 (în a doua zi a praznicului Naşterii lui Hristos) a fost hirotonit întru ieromonah de acelaşi episcop, cum scrie în autobiografia sa. În anul 1933, pe 23 martie (în ziua tunderii), părintele Nikon a fost arestat şi trimis pentru cinci ani în lagărele din Siberia. I s‑au luat în considerare zilele de muncă, şi a fost eliberat în 1937. S‑a păstrat următorul document:

19/1 – 1937.
Oraşul Komsomolsk‑pe‑Amur
Adeverinţă

Purtătorul prezentei, ieromonahul Nikon, în lume Nicolae Vorobiov… în credincioşia faţă de poruncile Sfintei Biserici Ortodoxe e neclintit, în cuvântul lui Dumnezeu şi în literatura patristică este foarte citit, viaţa şi felul lui de a gândi sunt strict creştin‑ortodoxe. Crucea lagărelor a purtat‑o cu răbdare, fără trândăvire şi întristare, dând prin viaţa sa bună pildă tuturor celor din jur. Poate fi întrebuinţat cu folos pentru Biserica Ortodoxă ca păstor de parohie sau chiar în calitate de colaborator apropiat al arhiereului eparhiot, lucru pe care îl adeveresc.

Teodosie (Zaţinski),
episcop al Kubanului şi Krasnodarului,
fost al Moghiliovului

Întorcându‑se din lagăr printr‑o minune, părintele s‑a rostuit la Vîşnii Volociok ca ajutor bun la toate al unui doctor, unde a fost nevoit să treacă prin încă o şcoală a nevoinţei şi a răbdării. Alexandra, soţia doctorului, şi sora ei, Elena, erau atee convinse. Părintele Nikon n‑a exprimat nici prin cuvânt, nici prin comportament măcar o umbră de ostilitate sau osândire faţă de ele, lucru pe care aveau să‑l mărturisească ulterior chiar cele două surori, care sub înrâurirea lui şi‑au părăsit credinţa în ateism şi au devenit creştine. Rolul principal în această convertire a fost jucat nu de îndemnurile părintelui: au fost uimite de viaţa lui, de bărbăţia lui, de profunda lui smerenie şi de înalta lui nobleţe sufletească.

Elena, care era tot doctor, a primit chiar tunderea în monahism, cu numele de Serafima. Ea a murit pe neaşteptate, în anul 1951. Spitalul a înmormântat‑o solemn, cu muzică, şi nimeni n‑a ştiut că sub perna din sicriu se aflau mantia, paramanul, mătăniile ei. Părintele spunea că ea, întorcându‑se la Dumnezeu, s‑a pocăit ca nimeni altul dintre cei pe care i‑a întâlnit în practica sa de duhovnic: pocăinţa ei era un adevărat suspin din adâncul sufletului. În scrisorile către fiii săi şi fiicele sale duhovniceşti părintele ruga mult ca ea să fie pomenită, întrucât le‑a făcut mult bine şi lui, şi altora. Istoria convertirii celei de‑a doua surori este destul de interesantă; de aceea, vom reproduce aici însemnarea pe care a făcut‑o Elena cu privire la ea, în jurnalul său.

„30 mai 1940. După moartea surorii mele, Alexandra, am simţit dorinţa de a descrie boala şi moartea ei, precum şi ceea ce ne‑a descoperit în parte despre ea însăşi. Fie ca ceea ce voi istorisi să slujească spre slava lui Dumnezeu!

Sora mea a fost necredincioasă toată viaţa sa. Ideile cu privire la credinţă, la Dumnezeu şi la religie erau tipice pentru intelectualii vremii. Era intolerantă faţă de orice privea religia, şi expresiile pe care le folosea aveau adeseori un caracter cinic. În acei ani locuia în casa noastră Nicolae Nicolaevici (părintele Nikon). Mereu am suferit din cauza tonului ei şi nu‑mi plăcea când Nicolae Nicolaevici atingea aceste probleme. La toate argumentele lui, răspunsul ei favorit era: «De scris oricine poate scrie ce vrea; toate cărţile despre cele duhovniceşti conţin numai minciuni, pe care numai hârtia le suportă.» Ea s‑a îmbolnăvit de o maladie incurabilă (cancer stomacal), şi tot n‑a încetat să‑şi bată joc de credinţă, a devenit foarte irascibilă, şi‑a pierdut somnul, apetitul, şi a căzut la pat. Mai întâi a îngrijit‑o soţul, dar după atâtea nopţi nedormite a început şi el să cadă din picioare – ziua avea mult de lucru la spital. Atunci am început să facem cu schimbul eu şi Nicolae Nicolaevici. Sora mea era, după cum am spus, foarte irascibilă, foarte pretenţioasă, tot timpul pretindea una sau alta. Când a început să‑i fie greu să‑şi încordeze vocea, Nicolae Nicolaevici a instalat o sonerie la căpătâiul ei. El şedea nopţile în camera bolnavei.

A venit din Leningrad E., soţia fiului mai mare al bolnavei, dar nu a stat prea mult. Bolnava i‑a povestit despre o vedenie pe care a avut‑o: a văzut cum în cameră intră şapte stareţi îmbrăcaţi în schimă. Aceştia au înconjurat‑o cu bunăvoinţă şi dragoste, şi au zis: «Fie ca prin rugăciunile lui să vadă lumina!» Nicolae Nicolaevici a interzis să spună «cu rugăciunile lui», dar E. susţinea că bolnava tocmai aşa a zis. Această vedenie s‑a repetat de câteva ori.

Atunci, sora mea s‑a adresat lui N. N. rugându‑l să fie spovedită şi împărtăşită.

De patruzeci de ani nu se împărtăşise. Rugămintea i‑a îndeplinit‑o chiar N. N., şi vedeniile au încetat. În sufletul bolnavei s‑a petrecut o schimbare radicală: a devenit bună şi blândă cu toată lumea, mângâietoare (schimbare care i‑a şocat pe cei ai casei şi pe toţi câţi o cunoşteau). N. N. povestea că după ce s‑a împărtăşit reflecta împreună cu el: «Dacă aceste vedenii au fost nişte halucinaţii, de ce au încetat imediat după împărtăşirea cu Sfintele Taine şi înainte de aceasta s‑au repetat de câteva ori?» Mintea ei a rămas întreagă până la suflarea cea de pe urmă. A spus că dacă s‑ar fi însănătoşit primul drum pe care l‑ar fi făcut ar fi fost la biserică, în care nu călcase patruzeci de ani. Avea gândirea limpede, chibzuia mult şi zicea: «Fiecare om trebuie să moară în credinţa părinţilor!»”

Această istorie o povestea şi părintele însuşi, dar transmitea doar următoarele cuvinte ale stareţilor:

Aveţi în casă preot: cereţi‑i ajutorul.

Probabil că au fost rostite şi cuvintele acestea, şi celelalte, dar pe acestea părintele le‑a trecut sub tăcere, iar pe celelalte E. le‑a uitat sau pur şi simplu ei nu i‑au fost transmise.

Odată cu deschiderea bisericilor, părintele a început să slujească. În anul 1944, Episcopul Vasilie al Kalugăi l‑a numit paroh al Bisericii Bunei Vestiri din oraşul Kozelsk, unde a şi slujit până în anul 1948.

Acolo a locuit în apartamentul unor monahii şi a dus o viaţă foarte ascetică. După amintirile multor oameni care au avut de‑a face cu el în acea perioadă, era incredibil de epuizat. Părintele îşi petrecea tot timpul liber citind cuvântul lui Dumnezeu, rugându‑se şi studiindu‑i pe Sfinţii Părinţi. Predicile lui erau întotdeauna profund duhovniceşti şi se deosebeau printr‑o deosebită forţă şi putere de convingere. Asta atrăgea la el credincioşii.

37Părintele Nikon avea împărtăşire duhovnicească cu un stareţ ce locuia în Kozelsk – ieromonahul Meletie Barmin, răposat pe 12 noiembrie 1959, ultimul stareţ al mănăstirii de la Şamordino. Acesta era un om cu viaţă sfântă, deosebit, excepţional. Stareţul Meletie era ultimul călugăr pe care l‑a tuns în monahism Sfântul Ambrozie de la Optina – în anul 1891, când Sfântul a şi încetat din această viaţă.

Şi părintele Meletie petrecuse o vreme în lagăre. Era mare rugător, se distingea prin marea sa isihie, vorbea foarte puţin. Era întrebat: „Părinte, cum să trăim?” Răspundea: „Rugaţi‑vă totdeauna”, şi gata. În jurul lui domnea o pace, o linişte aparte, harică. Oamenii care veneau la el tulburaţi să se spovedească dobândeau pace.

Cu părintele Meletie aveau împărtăşire şi părintele Rafail, şi alţi preoţi; de la el primeau îndrumare duhovnicească surorile de la Şamordino, ce locuiau în număr mare în Kozelsk; mulţi oameni veneau la el din alte locuri. Părintele Meletie s‑a săvârşit din această viaţă la adânci bătrâneţi – avea în jur de 96 de ani. Mormântul lui se află în Kozelsk.

În anul 1948, părintele Nikon a fost mutat în oraşul Belev, apoi în oraşul Efremov, apoi în Smolensk. Din Smo­lensk, Episcopul Serghie l‑a trimis, tot în anul 1948, într‑o parohie aflată pe atunci în decădere – în oraşul Gjatsk. Părintele aşa şi spunea: „M‑au trimis în surghiun.” Acolo nu i‑a plăcut deloc chiar de la început. A fost întâmpinat fără bunăvoinţă. Era greu şi din punct de vedere material.

Bani n‑a avut niciodată, fiindcă îi împărţea. N‑avea nici o avere. În Gjatsk a venit având o rasă veche şi călduroasă, primită de la un ieromonah de la Optina, o dulamă la fel de veche şi călduroasă, pe care după o vreme a ars‑o fiindcă era ponosită de tot, o rasă de vară cu două‑trei dulame, şi cărţi. Iată toată averea lui, dacă nu socotim şi două‑trei tacâmuri de masă din aluminiu! Niciodată nu a dat importanţă tuturor acestor lucruri exterioare. Mai exact, era un adversar hotărât al oricărui lux, oricărei moliciuni etc., fiindcă vedea că toate acestea sunt lucruri care dezvoltă în om slava deşartă, statul degeaba şi orgoliul. Haina lui era întotdeauna cusută din material simplu, de către cea mai obişnuită croitoreasă, şi de aceea arăta uneori destul de prost. El era însă mulţumit.

Părintelui îi plăcea să povestească următorul episod din viaţa Sfântului Pahomie cel Mare. Atunci când într‑una din mănăstirile peste care era mai‑mare Cuviosul obştea a pus nişte porţi foarte frumoase şi au început să i le arate plini de încântare, Pahomie a poruncit să fie legate cu frânghii şi trase până când s‑au strâmbat. Obştea s‑a amărât, dar Cuviosul a răspuns că monahul nu trebuie să se lege de lucruri stricăcioase. Părintele respecta întotdeauna, cu toată stricteţea, această regulă.

Multe neplăceri şi tulburări lumeşti a avut de înfruntat părintele în Gjatsk. Dar această deşertăciune”, spunea el ­înaintea morţii,mi‑a dat putinţa să văd că prin noi înşine nu putem face vreun lucru bun.

După cuvintele părintelui, din punct de vedere duhovnicesc perioada petrecută în Gjatsk i‑a dat mult – iar principalul a fost că a înţeles, a trăit acolo starea smereniei, cum spunea el însuşi, începătoare.

24916.pIată, Ignatie Briancianinov, Domnul să‑l răsplătească, tot timpul vorbeşte despre asta! Voi nu‑l înţelegeţi acum. La el, totul sădeşte lăuntric gândul la smerenie. Ce e smerenia? Eu am ajuns la înţelegerea smereniei în felul următor. Odată mi‑a venit un gând foarte limpede: «Ce sunt toate faptele noastre, toate rugăciunile noastre, toate ale noastre? Trebuie să strigăm ca vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!» Ei, şi atunci inima mea a priceput, a priceput, că esenţialul este mila lui Dumnezeu. Am înţeles asta nu cu mintea, ci cu inima. Şi uite că de atunci am început să rumeg gândul acesta, să trăiesc cu gândul acesta, să mă rog cu gândul acesta, ca Domnul să nu mi‑l ia, ci să mi‑l dezvolte. Tocmai aceasta este smerenia începătoare – subliniez, începătoare: să ne dăm seama că noi înşine nu suntem nimic, suntem făptură a lui Dumnezeu, suntem numai zidire a lui Dumnezeu. Aşadar, cu ce să ne mândrim, ce să‑I opunem lui Dumnezeu? Deşi Domnul ne‑a cinstit cu cea mai mare vrednicie – cea de a fi fii ai lui Dumnezeu –, acesta este tot dar de la Dumnezeu. Pe urmă, chemându‑ne, ne‑a răscumpărat ca să ne refacă, să ne înfieze Sieşi – dar şi acesta este tot dar de la Dumnezeu. Păcătuim, păcătuim – Domnul ne iartă; şi acesta este dar de la Dumnezeu. Iar noi ce avem? Nu avem nimic care să fie al nostru. Iată, asta trebuie să intre în inima omenească. Trebuie să înţelegem asta, dar nu cu mintea, ci cu inima. În orice rugăciune, oricâtă insuflare, oricâtă răpire i‑ar da Domnul omului în rugăciune, el trebuie să se roage, la bază, ca vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Totul, chiar şi această insuflare, totul este dar de la Dumnezeu. Nu este în noi nimic bun, totul e de la Domnul. Pe scurt, cum a zis David, eu sunt un purice în Israil, vierme sunt, şi nu om. Ce credeţi, că de frumuseţe a spus vorbele astea? Nu. Ele au ieşit din starea asta, de care vă vorbesc. La asta trebuie să ajungem cu sinceritate şi din starea asta trebuie să iasă orice rugăciune a noastră. Tocmai aceasta este smerenia începătoare – începătoare, zic. De aici iese încă ceva, de care trebuie să vă vorbesc, fiindcă e lucrul cel mai important. Trebuie neapărat ca omul să simtă nu cu mintea, şi nu numai cu inima, ci cu toată fiinţa sa, din creştet până în talpă, iubirea dumnezeiască, pe care nici oamenii, nici îngerii n‑o pot pătrunde. Trebuie ca el să‑I mulţumească lui Dumnezeu, să‑L slavoslovească, să se plece înaintea Lui, înaintea Domnului, pentru marea Lui milostivire şi dragoste. El ar trebui să dorească nu doar să fie răstignit alături de El şi să îndure toate, ci şi să fie rupt în bucăţi, şi nu rupt o dată în bucăţi, ci sfâşiat toată viaţa sa. Iată cum trebuie să simtă. Iar noi, ticăloşii, nu putem răbda nici cel mai mic necaz, nici măcar cel mai mic. De asta a şi rânduit Biserica să înceapă rugăciunea prin cuvintele: «Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie», adică «Slavă şi mulţumită Ţie, Doamne, pentru mila Ta, pentru dragostea Ta, pentru îngăduinţa Ta, pentru faptul că Tu, Doamne, Făcătorul lumii, de Care tremură toţi îngerii, Te‑ai pogorât până la a ne îngădui să Te numim Domn al nostru şi să‑Ţi vorbim, să ne rugăm Ţie». Domnul face totul pentru om, pentru bucuria lui, pentru mântuirea lui, chiar şi pentru plăcerea lui. Face totul, numai să fie spre folos, nu spre dauna omului. De aceea, nu trebuie să ne temem, nu trebuie să ne speriem de necazuri. Domnul face totul, ne poate şi izbăvi de toate. De aceea, trebuie să ne plecăm înaintea Domnului (tocmai pentru asta avem nevoie de camere separate), să‑I mulţumim, să‑L slavoslovim, să ne rugăm Lui din tot sufletul…

Înţelegeţi? Cu mintea înţelegeţi, dar cu inima sunteţi încă departe de înţelegere. Ca să înţelegeţi cu inima trebuie neapărat, în primul rând, să vă rugaţi cu rugăciune însingurată. Neapărat! Apoi, să trăiţi evanghelic, să vă pocăiţi pentru păcate, fiindcă trebuie ca omul nu doar să înţeleagă, ci să şi simtă că suntem vameşi, că trebuie să‑I vorbim lui Dumnezeu ca vameşul. La asta nu ajungi uşor. Vine omul după ce a căzut de multe ori, după ce a încălcat de multe ori poruncile lui Dumnezeu. A căzut o dată, s‑a sculat, s‑a pocăit. Iarăşi a căzut. Iarăşi s‑a sculat. Şi în cele din urmă înţelege că fără Domnul piere.

vamesul 2La Sisoe cel Mare a venit un frate şi zicea: «Părinte, am căzut!» «Scoală‑te!» «M‑am sculat, dar am căzut iarăşi.» «Scoală‑te din nou!» «Până când?» «Până la moarte.» Când omul va înţelege profund, cu inima, această cădere a sa, va înţelege că omul însuşi este nimic, că este pe de‑a‑ntregul în cădere, va începe să strige către Domnul: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului, vezi în ce stare sunt», atunci poate să ajungă în starea smereniei începătoare şi să se mântuiască. Iată de ce când Îl căutăm pe Dumnezeu nu trebuie să ne deznădăjduim şi să ne temem de căderi…”

În legătură cu problema vieţii duhovniceşti, părintele sublinia destul de des în convorbirile sale că duhovnicia constă nu în haine duhovniceşti şi nu în vorbe despre duhovnicie, cu care le place unora să se fandosească aşa cum alţii se fandosesc cu hainele la modă. El avertiza: multe cărţi scrise despre duhovnicie, multe istorisiri despre minuni sunt pătrunse de un duh total anticreştin.

Singurele scrieri insuflate de Duhul Sfânt sunt scrierile Sfinţilor Părinţi şi nevoitori ai Bisericii – de pildă, ale Episcopului Ignatie Briancianinov. În ele e cuprinsă duhovnicia adevărată, şi numai după ele putem şi trebuie să ne călăuzim. În legătură cu aceasta, el se pronunţa foarte dur cu privire la emigraţie, spunând că este „drăcărie curată”.

„Bine că graniţa e acum închisă. Asta e o mare milă dumnezeiască faţă de poporul nostru. Altfel ne‑ar fi îngropat (mai ales America) în literatură sectantă diavolească, satanică – iar poporul nostru este foarte atras de tot ce e străin, şi ar fi pierit de tot. Luaţi‑l pe Berdiaev. Ce profanator îşi îngăduie să vorbească despre Sfinţii Părinţi! Aşadar, nu i‑a citit niciodată sau i‑a citit cu o bucăţică de creier, fără inimă, fără suflet. El nu înţelege absolut deloc creştinismul, şi de aceea a scris min­ciuni despre Sfinţii Părinţi. Şi foarte mulţi alţii, mai ales din emigraţie, au scris despre problemele duhovniceşti lucruri absolut greşite, mincinoase. Vorbeşte despre Dumnezeu, iar el e diavol. Asemenea cărţi minunate ne‑au lăsat Sfinţii Părinţi – cum să poţi citi în locul lor tot felul de maculatură care se dă drept literatură duhovnicească? Aceste cărţi pot doar să‑l piardă pe om, să‑l bage în înşelare vădită.

000389Părintelui îi plăcea mult să slujească, şi slujea adunat, concentrat, din tot sufletul, lucru pe care îl simţeau toţi. Săvârşea sfintele slujbe cu simplitate, sobrietate, naturaleţe. Nu introducea „artistism” sau vreo preţiozitate în săvârşirea slujbelor, citirii, cântării, şi „artiştilor” le făcea observaţie. Din această cauză se supărau pe el dirijorii de cor, soliştii şi citeţii care se obişnuiseră să transforme slujba într‑un spectacol, făcând paradă de vocile lor. De pildă, el interzicea anumite cântări, spunând că acestea sunt îndrăcire înaintea lui Dumnezeu, nu rugăciune[1]. Odată nu i‑a îngăduit să citească până la capăt cei şase psalmi unui „maestru al citirii”, din cauză că acesta se fandosea cu vocea sa, şi a poruncit să citească mai departe altcineva.

Părintele repeta adesea:

Adevărata cântare bisericească este cea care adună mintea, dă sufletului aplecare spre rugăciune, îl ajută să se roage ori, cel puţin, nu împiedică rugăciunea. Atunci când cântarea nu aduce asemenea aplecare în suflet, ea nu este decât joc al simţămintelor omului vechi, al trupului şi al sângelui, chiar dacă aparţine celor mai faimoşi compozitori.”

El interzicea să intre cineva în altar şi cu atât mai mult să stea acolo fără o nevoie deosebită în acest sens. În altar, părintele nu spunea niciodată nimic, afară de lucrurile indispensabile, şi nici altora nu le permitea să facă asta. Niciodată nu spovedea în timpul Liturghiei: spovedania avea loc ori înainte de Liturghie, ori în seara dinainte (în Postul Mare). El spunea:

„În timpul Liturghiei omul trebuie să se roage, nu să‑şi aştepte rândul la spovedit.”

La spovedanie era deosebit de atent, mai ales faţă de cei care veneau rar şi cu atât mai mult faţă de cei care veneau pentru prima dată.

Printre altele, părintele se plângea mult de faptul că ­mulţi clerici consideră că la spovedanie principalele întrebări sunt: „N‑ai băut lapte în post? Câte zile ai postit înainte să te împărtăşeşti?” şi altele de acest gen, şi nu dau deloc atenţie păcatelor grave: hoţiei, minciunii, clevetirii, urii, vicleniei, desfrâului (şi cu fapta, şi cu cuvântul, şi cu gândul), invidiei, lăcomiei etc. Deosebit de mult îl mâhnea că unii preoţi, în locul Tainei Pocăinţei şi curăţirii conştiinţei săvârşesc doar formalitatea „dezlegării de păcate”, drept care credincioşii încep să privească creştinismul ca pe o formă de şamanism, nu ca pe viaţa nouă, evanghelică.

Părintele nici pe departe nu îngăduia totdeauna şi tuturor să se împărtăşească imediat după spovedanie. Dacă omul avea pe conştiinţă ceva greu sau dacă nu se împărtăşise de mulţi ani, părintele îi dădea binecuvântare să meargă pentru început la câteva slujbe ori amâna împărtăşirea lui pentru postul următor. Câteodată, îi dădea să facă acasă un anumit număr de metanii şi rugăciuni.

Părintelui nu‑i plăcea deloc când ierurgiile erau făcute în grabă, nedesluşit, cu indiferenţă. El spunea că mai bine să se citească mai puţin, dar cu smerenie, cu evlavie şi desluşit, decât să se profaneze cuvintele rugăciunilor şi cuvântul lui Dumnezeu. De obicei, cântăreţele se supărau pe el din această cauză şi se sminteau.

Părintele spunea că după revoluţie poporul rus a părăsit credinţa cu atâta uşurinţă pentru că tot creştinismul lui consta în îndeplinirea aproape exclusivă a rânduielilor exterioare: sfeştanii, molitfe, botezuri, pusul lumânărilor, datul pomelnicelor, nemâncatul de dulce în post. Pentru popor, creştinismul se transformase într‑un asortiment de ritualuri bisericeşti şi de obiceiuri; el nu ştia aproape nimic despre lupta cu patimile, fiindcă rareori îl învăţa cineva asta. Păstorii se păşteau mai mult pe ei înşişi decât păşteau turma. Tocmai de aceea imediat ce poporului i s‑a spus că ritualurile sunt născociri popeşti şi înşelătorie cei mai mulţi au încetat să creadă în Dumnezeu, fiindcă pentru ei Dumnezeu era, în esenţă, tocmai ritual, care trebuia să dea un trai bun. În acest caz, dacă ritualul e înşelătorie, şi Dumnezeu Însuşi e o născocire.

Părintele repeta foarte des că pentru preoţie vrăjmaşul cel mai cumplit e năzuinţa de a fi pe placul poporului, dorinţa de a sluji cât mai frumos, fiindcă această năzuinţă îl transformă pe preot într‑un artist, într‑un fariseu lepădat de Dumnezeu, iar din popor face o adunătură de păgâni, care se uită doar la exterior şi Îl leapădă pe Hristos. Despre aceasta părintele vorbea întotdeauna cu o deosebită aprindere.

El era aspru cu sine însuşi. Nu se scula niciodată mai târziu de ora şase dimineaţa, se culca în jur de douăsprezece noaptea. În zilele fără slujbe se ruga până la masa de dimineaţă, care nu avea loc mai devreme de ora nouă. Se ruga şi ziua. Întotdeauna îi citea pe Sfinţii Părinţi.

Îndeobşte, era un mare ostenitor, nu suporta statul degeaba şi întotdeauna se ocupa cu ceva, dar mai ales citea. Dacă îi cădea în mâini o carte interesantă, nu dormea nopţile şi nu se despărţea de ea până n‑o citea. Lectura lui permanentă era alcătuită de scrierile patristice, de Vieţile Sfinţilor, de predici, rareori de scrieri teologice academice şi filosofice. C584321u deosebită râvnă şi statornicie citea şi recitea scrierile Episcopului Ignatie Briancianinov, pe care îl recomanda ca părinte duhovnicesc tuturor apropiaţilor săi duhovniceşti. Părintele considera că scrierile Episcopului Ignatie (care pe atunci nu fusese canonizat încă) sunt cea mai bună călăuză pentru vremurile noastre, chiar mai necesară decât Sfinţii Părinţi, fiindcă Părinţii, spunea el, ne sunt deja inaccesibili în multe privinţe, şi nu‑i putem înţelege corect fără a fi studiat mai întâi scrierile Episcopului Ignatie, care, practic, a transpus învăţătura Părinţilor în limbaj contemporan, luând în considerare vremurile noi şi noua psihologie a oamenilor.

Părintele nu lăsa niciodată pe mai târziu rezolvarea problemelor apărute: lua îndată tâlcuitorii, mai ales pe Teofan Zăvorâtul, alte scrieri în care era atinsă problema respectivă, dicţionare, îndrumare. Ştiind limbile franceză şi germană, citea câteodată şi literatură străină.

Părintele cunoştea bine literatura clasică şi filosofia. El aprecia în mod deosebit scrierile lui Dostoievski, admirând profunzimea cu care acesta analizează sufletul omenesc. Nu îngăduia deloc să i se facă vreun serviciu, să i se aducă ceva, să i se facă curat ş.a.m.d. Cu osteneală, gâfâind, făcea el însuşi toate, deşi era foarte bolnav. Cei patru ani petrecuţi în lagăr îi zdruncinaseră din cale‑afară sănătatea. Cel mai mult suferea din cauza inimii şi a reumatismului mâinilor şi picioarelor. Totuşi, considera că nu e bine, că e păcat să te foloseşti de serviciile altuia fără să ai extremă nevoie de ele. Se considera dator să facă anumite treburi casnice şi gospodăreşti: făcea focul şi curăţa cuptorul (acesta funcţiona pe cărbuni şi era foarte incomod), îngrijea pomii fructiferi şi arbuştii, tăia şi spărgea lemne, săpa pământul.

40280Atâta timp cât părintele a avut putere, a muncit mult fizic. Lucra până când năduşea de tot, până la epuizarea completă. În Vîşnii Volociok a sădit o livadă uriaşă, în Kozelsk a sădit două livezi. În Gjatsk nu numai că a sădit o livadă mare, dar îi aproviziona din ea cu mere, vişine, pere ş.a.m.d. pe toţi doritorii – iar doritorii erau numeroşi, cu atât mai mult cu cât părintele dădea pe degeaba. El făcea foarte multe lucrări de construcţie şi reparaţii la biserici. Cu amărăciune vorbea şi despre episcopii care, fără să ţină cont nici de nevoile parohiilor, nici de dorinţele şi părerea preoţilor, îi mutau pe aceştia din loc în loc în mod arbitrar, zdruncinând astfel parohiile, înmulţind necazurile clerului şi aducând vătămare Bisericii.

Faţă de oameni părintele avea atitudini variate: cu unii discuta liniştit, pe alţii îi mângâia, pe alţii îi mustra făţiş. Îndeobşte, nu ştia ce e linguşirea, şi nu‑i plăceau deloc oamenii linguşitori şi vicleni. De obicei, pe aceştia îi şi certa cel mai mult. Spunea că linguşeşte cel ce însetează să fie lăudat el însuşi şi că omul cel mai respingător este cel viclean. Îndrăciţilor nu le făcea niciodată exorcisme, temându‑se de cinstirea ieftină a poporului, care caută totdeauna făcători de minuni, străvăzători etc. El spunea că este foarte uşor să devii „sfânt”: ajunge să te târăşti în patru labe în jurul bisericii ori să spui cu un aer important tot felul de aiureli „evlavioase”, mai ales dacă începi să dai prescuri, anafură, agheasmă împreună cu „reţete” de utilizare în diversele necazuri din viaţă.

În majoritatea sa covârşitoare”, se mâhnea părintele, poporul nu cunoaşte deloc creştinismul şi caută nu calea mântuirii, nu viaţa veşnică, ci oameni care să‑l ajute să «facă ceva» ca să scape imediat de un necaz sau altul.”

Celor care veneau la el cu o asemenea dispoziţie sufletească le spunea:

„Nu vrei necazuri? Nu păcătui, pocăieşte‑te sincer pentru păcatele şi nedreptăţile tale, nu fă rău aproapelui nici cu fapta, nici cu cuvântul, nici măcar cu gândul, mergi cât mai des la biserică, roagă‑te, fii milostiv faţă de cei de aproape ai tăi, faţă de vecinii tăi: atunci, Domnul te va milui şi pe tine şi, dacă ţi‑e de folos, te va scăpa şi de necaz.”

Bineînţeles că unii plecau de la părinte nemulţumiţi, fiindcă nu le spunea ce trebuie să „facă” pentru ca vaca să dea lapte sau ca bărbatul să nu mai bea şi nu le dădea în acest scop nici prescuri, nici agheasmă.

Părintele era extrem de simplu în purtare. Adeseori, când fraţii lui mai tineri, nepoţii şi alţii jucau popice, se ducea şi ajuta echipei care pierdea. Nimeni, nici măcar dintre tineri, nu se putea lua la întrecere cu el în ce priveşte precizia aruncărilor. Din câteva lovituri îi scăpa de la înfrângere. Toţi se mirau cum putea să arunce atât de precis cu mâinile lui bătrâne şi bolnave. Ştia să joace bine şah, dar nu juca aproape niciodată, pentru a nu‑şi pierde timpul preţios.

40281În anul 1956, de praznicul Paştilor, părintele Nikon a fost ridicat de Episcopul Mihail Ciub la cinul de igumen.

În iarna dintre anii 1962 şi 1963, părintele a început să se simtă deosebit de bolnav. Treptat, a slăbit tot mai mult, a început să obosească tot mai repede, să mănânce tot mai puţin. Înainte de moarte, timp de două luni nu a mâncat deloc, iar până atunci cam o lună de zile a mâncat doar o dată pe zi ceva lapte cu fructe de pădure, uneori cu puţină pâine albă – dar nici măcar o dată nu s‑a plâns în tot răstimpul bolii. Nimeni nu l‑a văzut vreodată necăjit sau descurajat. Era liniştit, concentrat şi în cea mai mare parte a timpului chiar cu un uşor surâs pe chip. A fost pe picioare aproape până la sfârşit. A căzut de tot la pat doar cu zece zile înainte de moarte.

În ajunul Adormirii Maicii Domnului i‑a spovedit pentru ultima dată pe apropiaţii săi. Când nu a mai putut să meargă la biserică, chiar el s‑a împărtăşit de câteva ori acasă. A avut mintea întreagă şi limpede până în ziua morţii, şi din ultimele puteri le dădea poveţe celor din jur. I‑a îndemnat să‑şi păzească credinţa împlinind în tot chipul poruncile lui Dumnezeu şi pocăindu‑se, să se ţină din răsputeri de învăţătura lui Ignatie Briancianinov, să fugă mai ales de deşertăciune, ce pustieşte cu desăvârşire sufletul şi îl înstrăinează de Dumnezeu.

Nu cu mult timp înainte de moarte, într‑o discuţie, a rugat să i se găsească în biografia stareţului Ambrozie de la Optina un pasaj unde se vorbeşte despre mirosul de stricăciune pe care a început să‑l răspândească după moarte trupul stareţului. Apropiaţii lui duhovniceşti n‑au dat la început atenţie acestui episod, dar pe urmă şi‑au amintit.

Celor care se întristau la căpătâiul lui le spunea:

„N‑are de ce să vă pară rău pentru mine. Trebuie să‑I mulţumiţi lui Dumnezeu că am sfârşit deja calea pământească. Niciodată n‑am vrut să trăiesc, nu am văzut nimic interesant în această viaţă şi m‑am mirat întotdeauna cum de găsesc alţii ceva în ea şi se agaţă de ea din răsputeri. Chiar dacă n‑am făcut nimic bun în viaţă, am năzuit întotdeauna sincer spre Dumnezeu. De aceea, nădăjduiesc din tot sufletul în mila Lui. Nu poate Domnul să‑l lepede pe un om care întotdeauna a năzuit din toate puterile către El. Mie îmi pare rău pentru voi: ce încercări vă mai aşteaptă!… Cei vii îi vor invidia pe ­morţi.

Remarcabile au fost liniştea şi bărbăţia cu care părintele s‑a apropiat de ceasul morţii sale. Aceasta le stârnea adesea celor din jur lacrimi cu greu stăvilite, iar uneori şi nestăvilite. Toţi vedeau că moare treptat, dar nimeni nu voia să creadă că părintele chiar moare.

Nimeni n‑a auzit vreo plângere de la el.

Părinte, vă doare?”

Nu. Aşa, doar nişte senzaţii neplăcute din când în când.”

I‑au fost cumpărate încălţări ca să fie îngropat în ele. Le‑a probat cu un zâmbet vesel: „Uite că‑s bune!” I s‑a făcut acoperământ pentru sicriu. S‑a uitat la el şi a găsit o greşeală în în scrisul de pe el. A văzut cum i se aduce sicriul, şi a fost mulţumit că totul e gata.

SAM_1737Când a fost întrebat cum şi unde să fie înmormântat, a răspuns:

Nu are rost să vă spun, că niciodată n‑o să împliniţi” – însă odată, când ai casei, după ce hotărâseră deja (pe ascuns de el) locul de îngropare, au venit la patul lui, i‑a întrebat îndată: „Ia spuneţi, mi‑aţi găsit loc?” În general, în perioada finală a bolii părintele i‑au uimit nu o dată pe cei din jur cu străvederea sa.

Spre sfârşit începuserăm să ne îngrijorăm: „Dacă moare părintele în lipsa noastră?” El ne‑a încredinţat însă cu tărie:

Nu vă faceţi griji, nu mor fără voi! Când o să trebuiască, atunci o să vă chem.”

Părintele a odihnit cu pace în timpul zilei, pe 7 septembrie [1963], la ora douăsprezece şi douăzeci şi cinci de minute – şi cu toate că nici un semn deosebit nu prevestise asta, ne‑am adunat la el cu toţii, parcă de la sine, în vremea aceea şi am citit cu lumânări în mâini rânduiala pentru ieşirea sufletului din trup. Pesemne că el ne‑a chemat pe toţi în chip nevăzut.

Îngroparea a fost săvârşită pe 9 septembrie. În ajun, noaptea, citind pe rând Evanghelia, am simţit că din sicriu iese un miros puternic de stricăciune. Ne‑am amărât foarte tare: „Ce o să fie mâine la Liturghie?Totuşi, când am venit dimineaţa, nu am simţit nici un miros! Noaptea mulţi au simţit mirosul, independent unul de altul, dar la Liturghie şi la îngropare nimeni nu a simţit nimic. Atunci ne‑am amintit de stareţul Ambrozie.

Trebuie remarcată în mod aparte atmosfera de bucurie lăuntrică ce domnea între rugători la Liturghie şi în timpul îngropării părintelui: o impresie totală de solemnitate neobişnuită, de mare praznic. Un duh de bucurie nepătrunsă cu mintea destrăma sincera întristare generală. Asta se poate explica numai prin fericita stare de după moarte a părintelui şi prin rugăciunile lui. Mutarea lui la cele veşnice le părea celor apropiaţi duhovniceşte de el şi întregii lui turme ascunsă, parcă, în ceaţa de dimineaţă, dinaintea răsăritului. În acea zi biserica era plină ochi, ca la Paşti, şi după aceea foarte mulţi spuneau că au avut un simţământ aparte, neînţeles, sărbătoresc, în vremea dumnezeieştii slujbe.

Odihneşte‑l, Doamne, pe robul Tău, sfinţitul igumen Nikon, întru Împărăţia Ta!

A.I. Osipov,
profesor emerit al Academiei teologice din Moscova

 [1] Trebuie precizat că în Biserica Rusă vechea monodie de sorginte bizantină a fost înlocuită, în general, de cântările polifonice compuse, în general, de autori profani (n.tr.).

(din: Cuviosul Nikon Vorobiov, Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească, Editura Sophia, 2014)

nikon-vorobiov-cuvios-cum-sa-traim-in-ziua-de-astazi-scrisori-despre-via-a-duhovniceasca-11970

Legaturi:

***

***

***

***


Categorii

Cuviosul Nikon Vorobiov, Impartasania, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Minuni si convertiri, Preotie (pentru preoti), Sfinti Parinti recenti, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

21 Commentarii la “Viata si invataturile unui sfant al zilelor noastre, CUVIOSUL NIKON VOROBIOV, luptator impotriva MANIERISMULUI si FORMALISMULUI RELIGIOS FARISEIC si invatator cu putere al SMERENIEI AUTENTICE: “temandu‑se de cinstirea ieftina a poporului, care cauta totdeauna facatori de minuni, stravazatori…”

  1. Da, multe învățăminte de folos se desprind din această postare. Prin repetare doresc să subliniez măcar una:
    “Părintele spunea că după revoluţie [din 1917, așa se deduce – nota mea] poporul rus a părăsit credinţa cu atâta uşurinţă pentru că tot creştinismul lui consta în îndeplinirea aproape exclusivă a rânduielilor exterioare: sfeştanii, molitfe, botezuri, pusul lumânărilor, datul pomelnicelor, nemâncatul de dulce în post. Pentru popor, creştinismul se transformase într‑un asortiment de ritualuri bisericeşti şi de obiceiuri; el nu ştia aproape nimic despre lupta cu patimile, fiindcă rareori îl învăţa cineva asta. Păstorii se păşteau mai mult pe ei înşişi decât păşteau turma. Tocmai de aceea imediat ce poporului i s‑a spus că ritualurile sunt născociri popeşti şi înşelătorie cei mai mulţi au încetat să creadă în Dumnezeu, fiindcă pentru ei Dumnezeu era, în esenţă, tocmai ritual, care trebuia să dea un trai bun. În acest caz, dacă ritualul e înşelătorie, şi Dumnezeu Însuşi e o născocire.”
    Doamne, miluiește-ne pe noi!

  2. Va multumesc, fratilor!

  3. (ps: sa nu va intristeze micile necazuri cotidiene, inexplicabile, pentru ca ele sunt razbunari ale demonilor fata de cei care aduc speranta si lumina dumnezeieasca in sufletele semenilor lor – asa spunea parintele meu.)

  4. Cuvinte ca apa , la vreme de seceta…

  5. Pingback: “DORIND SA-TI MANTUIESTI APROAPELE, IA SEAMA SA NU TE TRAGA INTR-O PRAPASTIE PIERZATOARE. Apostazia este ingaduita de Dumnezeu. Nu incerca s-o opresti cu mana ta neputincioasa, dar departeaza-te de ea” (SF. IGNATIE BRIANCIANINOV). Din sfaturil
  6. Pingback: DIN SCRISORILE STARETULUI NIKON VOROBIOV DESPRE FRANGEREA INIMII si CONDITIILE IERTARII PACATELOR: “Vremii noastre i‑a fost dată o singura nevointa: sa ne recunoastem pacatele si neputinta, sa ne pocaim pentru ele si sa rabdam fara cartire…
  7. Pingback: “Cu totii ne aflam pe taramul duhurilor cazute…” – INDEMNURI PENTRU CONSTIENTIZAREA SI LUPTA CU INFLUENTELE DEMONICE. Cumplitul pericol al primirii gandurilor de sinucidere si al deznadejdii de iubirea lui Dumnezeu: “NU-I DA
  8. Pingback: Noi sfaturi duhovnicesti pentru infruntarea “razboiului crancen” cu duhurile cazute. PRIMEJDIA STARII DE VISARE sau PATIMA DULCETII LA NIVEL PSIHOLOGIC. “Trebuie sa cerem de la Domnul cu smerenie si cu inima cat mai franta sa ne pazeasca
  9. Pingback: “Deosebit de rău este că atunci când îl ameninţa boala s‑a întors pe calea cea dreaptă, iar CÂND S-A FĂCUT BINE, A UITAT TOTUL” | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: CUVIOSUL NIKON VOROBIOV: “Dumnezeu Iubire ESTE, nu doar ARE iubire. Cea mai mică întoarcere spre Domnul, cea mai mică hotărâre de a merge către El stârnesc deja bucurie în cer, ajutor şi iertarea fărădelegilor” | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: CE INSEAMNA SI CUM SE POATE SA PAZESTI PORUNCILE LUI DUMNEZEU? “Nu vi se pare ca visati prea mult si despre lucruri mari, scapand din vedere cele marunte, reale, accesibile?” – FRANGEREA INIMII ACOPERA LIPSURILE DIN FAPTE | Cuvântul Ort
  12. Pingback: “Roaga-te Tatalui tau Care este intru ascuns…” | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: PACAT, LUPTA SI RIDICARE. “Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor”. SCRISORI DE DRAGOSTE… DUMNEZEIASCA, CUVINTE DE TREZIRE SI DE INCURAJARE DE LA UN SFANT AL ZILELOR NOASTRE: “Tu să nu te tulburi de
  14. Pingback: LUPTA CU PACATUL. “Nu te îndreptăţi pe tine însuţi şi nu‑ţi îndreptăţi greşelile, ci spune lucrurilor pe nume înaintea ta şi înaintea lui Dumnezeu…” Scrisori de intarire de la CUVIOSUL NIKON pentru RAZBOIUL DE TOATA VREME
  15. Pingback: Sfaturi din scrisorile CUVIOSULUI NIKON VOROBIOV despre LUCRAREA DUHOVNICEASCA: “Domnul ne va trage la socoteala in primul rand pentru faptul ca nu ne descoperim ranile inaintea Lui deplin, fara viclenie, ca le ascundem, ca ni le indreptatim…
  16. Pingback: “Pocăinţa a fost dată vremii noastre în loc de fapte, care nu mai sunt” – MUSTRARI SI INCURAJARI de la Cuviosul Nikon Vorobiov pentru ASUMAREA CURAJOASA A ATITUDINII AUTENTICE DE POCAINTA | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: "Omul care te lingușește, va fi primul care te va trăda". PS IGNATIE despre REZISTENȚA LA ISPITA LAUDELOR și MANIPULAREA MULȚIMILOR EUFORICE ȘI FLUCTUANTE: "Când oamenii te laudă, când vin cu avalanșa osanalelor, să stai lucid,
  18. Foarte important si acest cuvant!
    Iata si alte sfaturi date de el.

    Mi-a venit dorinta sa-ti amintesc cuvintele lui Ignatie Briancianinov:
    „Pe tine insuti mantuieste-te! Ferice de tine daca vei gasi in lucrarea mantuirii macar un singur impreuna-lucrator credincios: acesta este un dar dumnezeiesc mare si rar in vremea noastra. Dorind sa-ti mantuiesti aproapele, ia seama sa nu te traga intr-o prapastie pierzatoare – lucru care se intampla ceas de ceas. Apostazia este ingaduita de Dumnezeu. Nu incerca s-o opresti cu mana ta neputincioasa. Departeaza-te, fereste-te pe tine insuti de aceasta apostazie, si e de ajuns atat din partea ta. Fa cunostinta cu duhul vremii, studiaza-l, ca sa eviti, pe cat iti sta in putinta, inraurirea lui. <>, zicea Sfantul Tihon acum o suta de ani , <>. Teme-te de fatarnicie – in primul rand in tine insuti, apoi in ceilalti”.

    Oamenii sunt prea neputinciosi si orgoliosi. Trebuie sa-i crutam, tinand minte cuvintele lui Ignatie Briancianinov si aplicandu-le si profesorilor, si studentilor, si tuturor…
    Nu te teme! Toti oamenii sunt fiinte cazute, toti sunt bolnavi sufleteste, la fel ca tine, cu toate ca nici pe departe nu-si dau toti seama de acest lucru. Potrivit Sfantului Petru Damaschinul, tocmai aceasta este vederea duhovniceasca – si ea este dar de la Dumnezeu, nu proprietate a omului. Omul trupesc nu poate niciodata sa se vada asa cum este. Asadar, nu te teme de oameni, de judecata lor, de influenta lor. Linisteste-te! Curand vei putea primi eliberarea de parerile omenesti si linistea duhului.

    Cuviosul Nikon Vorobiov, Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească,
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/dorind-sa-ti-mantuiesti-aproapele-ia-seama-sa-nu-te-traga-intr-o-prapastie-pierzatoare-apostazia-este-ingaduita-de-dumnezeu-nu-incerca-s-o-opresti-cu-mana-ta-neputincioasa-dar-departeaza-te-de-e/

    [nota admin. – am pus linkul original, intamplator, de la noi, fiindca multe siteuri din astea copiaza cu nemiluita de aici]

  19. Pingback: “Doamne, ajuta-ma sa fiu cu gandul la Tine!” Parintele Tudor Ciocan: SA FIM ATENTI LA FORMALISM IN RELATIA CU DUMNEZEU! “Sa ne ferim de risipiri, sa ne ferim de ‘SPECTACULOS’ si sa ne ferim de cunoasterea mincinoasa” |
  20. Pingback: FARISEISMUL, boala sufleteasca care UCIDE si in planul social, si in cel bisericesc… ÎMBRĂȚIȘAREA MINCIUNII | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: PERICOLUL ÎNĂLȚĂRII, PERICOLUL DISPERĂRII. Cuvântul PS Benedict Bistrițeanul la Duminica umblării pe mare și a potolirii furtunii (VIDEO, TEXT): “La ce folos sa fii cinstit de foarte multa lume, cand barca ta sta sa se rastoarne?” | C
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate