DENIA CELOR 12 EVANGHELII pentru SFANTA SI MAREA VINERI A PATIMIRILOR DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS (video, audio)

(Rastignirea Domnului, de Gina-Maria-Pilipovici – ICONIKA)

Cititi si:

***

*

DENIA CELOR 12 EVANGHELII – video – MANASTIREA PUTNA si CATEDRALA PATRIARHALA, BUCURESTI – 2017:

***

***

Parintele Moise Aghioritul:

ÎNTÂMPINAREA PATIMILOR DOMNULUI

(ultimul fragment)

După cum se spune în Sinaxar, în Sfânta şi Marea zi de Vineri se prăznuiesc sfintele, mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos: „scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroane­le, suliţa, şi înainte de toate, Crucea şi moartea”.

După trădarea lui Iuda, este prins şi dus la arhiereul Ana, iar de acolo este dus cu batjocuri la Caiafa şi la urmă la Pilat din Pont. Pilat, neaflând o învinuire temeinică, L-a trimis înapoi la Caiafa. Caiafa l-a retrimis la Pilat. Pilat este o altă persoană jalnică. Deşi cunoaşte bine adevărul şi dreptatea şi poate hotărî nevinovăţia, îi e frică de gura lumii, se teme pentru poziţia sa, se în­spăimântă, se îndoaie în faţa mulţimii sălbatice şi fanatice şi osândeşte un nevinovat, semnând condamnarea Dumnezeului-om la moartea înjo­sitoare pe Cruce şi eliberându-l pe tâlharul Baraba. Pilat este din păcate un chip care se repetă în decursul istoriei, nu doar în domeniul juridic, ci şi în alte domenii, unde stăpânesc interese, in­trigi şi viclenii.

Hristos este dus pe Golgota şi ţintuit pe Cru­ce. De pe Cruce Hristos a rostit şapte cuvinte de mare însemnătate şi valoare:

a)  Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Cel răstignit îi îndreptăţeşte pe cei care L-au răstignit. Nu le poartă pică nici în ceasul acesta al înfricoşătoarei Lui mucenicii. Durerea era mare şi adâncă. Este un cuvânt de nespusă măreţie. Doar Dumnezeu îl putea rosti. Neţinerea de minte a răului în fata cruzimii şi răutăţii omeneşti nejustificate. Nesecata iubire a iertării în faţa barbariei şi nesimţirii. Iubirea răstignită faţă în faţă cu invidia arzătoare. Cuvinte pline de iubire pe care le spusese şi înainte, dar le spu­ne şi acum, de la înălţimea Crucii. Iubire pentru toţi, chiar şi pentru vrăjmaşi, chiar şi pentru cei ce-L răstigneau, dintre care unii mai târziu se vor pocăi.

b) Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai! (Luca 23, 43). Hristos cel lipsit de păcat este răstignit între doi păcătoşi, între doi tâlhari. Ceea ce vedea şi auzea un tâlhar, vedea şi auzea şi celă­lalt. Erau amândoi nelegiuiţi, amândoi răstigniţi. Unul instigă, huleşte, zeflemiseşte, batjocoreşte. Celălalt se îmbunează, se îndreptează, roagă, se pocăieşte. Ca şi când cei doi tâlhari ar reprezenta întreaga omenire, pe cei nepocăiţi şi pe cei pocă­iţi. Cuvântul lui Hristos către tâlharul ce şedea în dreapta Sa este foarte mângâietor pentru toţi păcătoşii. Să nu mai deznădăjduiască niciunul de-acum. Cuvintele acestea dăruiesc aripi, curaj, nădejde, tuturor păcătoşilor. Prin câteva cuvinte acest tâlhar a arătat pocăinţa lui sinceră, şi-a recunoscut păcătoşenia, a vrut să-l îndrepteze cu smerenie şi pe tovarăşul lui, fie şi în acest ultim ceas, L-a mărturisit pe Hristos ca fără de păcat şi L-a rugat să-l primească în împărăţia Lui cereas­că. Prin gustarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului, Raiul s-a închis pentru primul Adam. Prin lemnul Crucii Raiul s-a redeschis şi primul lui locuitor a devenit tâlharul pocăit. Câtă putere primesc acum toţi păcătoşii care se pocăiesc!

c) Iisus i-a spus Maicii Sale: Femeie, iată fiul tău! (Ioan 19,26). Iar lui Ioan i-a zis: Iată mama ta! (Ioan 19,27). Minunată, cucernică şi emoţionantă clipă. În ceasul durerii cumplite, Iisus rămâne ne­tulburat, n-o uită pe mama Lui, Maica Domnului, cea mai presus de toţi sfinţii, cea mai cuvioasă, curată şi smerită femeie din întreaga lume, din toate timpurile. Cea care I-a împrumutat trupul şi sângele ei, L-a crescut şi I-a purtat de grijă. N-o lasă singură, neocrotită, pustie. Îi dă un nou fiu. Pe ucenicul lui blând şi preaiubit, căruia îi spune şi lui că de acum are o nouă mamă, pe care s-o în­soţească şi s-o îngrijească până la fericita ei ador­mire şi strămutare la ceruri. Acela devine frate al lui Dumnezeu. Fraţi ai lui Dumnezeu devenim şi noi, rămânând în umbra Celui răstignit.

d) Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46). Unii au conside­rat acest cuvânt ieşit din adâncul inimii ca pe o cârtire amară şi o implorare deznădajduitoare. E vorba de un cuvânt care conţine o profunzime teologică nemăsurată. Hristos cel răstignit devi­ne în ceasul acela după cuvântul Sfintei Scrip­turi: Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn (Deuteronomul 21, 23), căci crucea era considerată pe vremea aceea „blestem”, după cum spune Sfân­tul Pavel. Cel răstignit ridică păcatele întregii lumi de atunci, de dinainte şi de după, din toate veacurile, ale tuturor oamenilor. După Sfântul Grigorie Teologul, aceste cuvinte se referă la noi, cei părăsiţi şi nesocotiţi, pe care Dumnezeu ne-a aflat. Sfântul Siluan Atonitul, după cum spune înţeleptul lui biograf, părintele Sofronie, atunci când a pierdut harul, a simţit că este părăsit de Dumnezeu, a simţit durerea lui Adam când a fost alungat din Rai, durerea Crucii, absenţa co­muniunii cu Dumnezeu.

e) Mi-e sete! (Ioan 19, 28). Chinurile îndurate, purtarea Crucii, urcarea obositoare pe Golgota, agonia morţii, suferinţele răstignirii I-au provocat sete. Călăii Lui i-au dat să bea oţet şi fiere, ames­tec amar şi dezgustător. E vorba de treapta cea mai de jos a lipsei de demnitate a omenirii, a nerecunoştinţei, neruşinării şi necuviinţei. Cere apă şi îi dau oţet. Unii au vrut să tâlcuiască metaforic acest verb, spunând că-I era sete de mântuirea ce­lor ce L-au răstignit, pe care am văzut în primul cuvânt al Său cum îi îndreptăţeşte şi cum cere de la Tatăl Lui ceresc să-i ierte. Ei spun că îi era sete de răspândirea Evangheliei în întreaga lume, de stăpânirea păcii, iubirii, adevărului şi libertăţii.

f) Săvârşitu-s-a (Ioan 19,30). O tâlcuire uşoa­ră a acestui cuvânt înseamnă că toate s-au sfârşit de-acum. Suferinţele Lui s-au terminat în sfârşit. Ce alte chinuri ar fi mai putut născoci călăii Săi? Spunând aceasta, n-a simţit o uşurare omeneas­că. „Săvârşitu-s-a” înseamnă terminarea lucrării Lui mântuitoare. Diavolul fusese biruit. Sângele Sau nevinovat ne răscumpărase de sub bleste­mul legii. Predicile prorocilor se împliniseră pe deplin. Porţile Raiului se deschiseseră pentru toţi cei ce se pocăiesc şi primul intrase acolo tâl­harul pocăit.

g) Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu! (Luca 23, 46). Se încredinţează pe Sine Ta­tălui ceresc. Moare trupeşte ca om, nu doar pen­tru că aşa au vrut vrăjmaşii Săi, dar şi fiindcă El însuşi a vrut-o.

Negreşit cea mai mare crimă a omenirii din toate veacurile este răstignirea lui Hristos, care a devenit însă izvor de sfinţenie, mântuire şi izbă­vire. Nu putem să ne împărtăşim cu lumina, bu­curia şi slava din Duminica Paştilor dacă nu vom trece pe la Dealul Golgotei din Vinerea Mare, dacă nu vom respira atmosfera care stăpâneşte acolo, dacă nu vom sta la umbra Crucii şi nu ne vom închina cu smerenie, dacă nu vom dobândi cuget ascetic şi mucenicesc, dacă nu vom răstig­ni patimile şi poftele trupeşti. Nebunia, ruşina, necinstea şi înjosirea provenite pe vremea aceea din Cruce, s-au făcut pentru credincioşi laudă, cinste, slavă şi biruinţă. Lemnul mort al Crucii devine dătător de viaţă. Simbolul creştinilor este Crucea cea simplă, neîmpodobită şi mucenicească. Ortodoxia este răstignită, smerită, cura­tă, simplă. Podoaba, cununa şi trofeul Bisericii este Crucea. Aceasta este bogăţia ei, frumuseţea ei, puterea ei, înrâurirea şi inspiraţia ei. Biseri­ca este răstignitoare, creştinii sunt purtători de Cruce. Pe Cruce suntem măsuraţi, cântăriţi, în ea ne oglindim, cu ea ne lăudăm împreună cu dumnezeiescul Pavel. Crucea binecuvântată a lui Hristos învaţă, înţelepţeşte, dăruieşte har, în­tăreşte, păzeşte, mângâie.

Unii vor să se abată de la Crucea Domnu­lui în drumul lor. Vor să vorbească despre teologia bucuriei, a iubirii, a eliberării. Se predică un Hristos nerăstignit, un creştinism fără Cruce, creştini fără suferinţe, necazuri şi nevoinţe. Ortodoxia fără Cruce nu există. Cei ce vorbesc despre înviere fără Cruce sunt rătăciţi, se înşală pe ei, ne amăgesc fără milă. Hristos ne-a îndemnat să ne ridicăm Crucea, să răbdăm în lumea aceasta ne­cazurile cu nădejde. Să nu ne temem de dureri, de suferinţe, de lacrimi. Ne place să vorbim des­pre lucruri plăcute, uşoare, nedureroase. Facem apel la instituţii, la tradiţie, la neam. Nu vorbim deloc despre răstignire, despre nevoinţe, despre pocăinţă. Dăm uşor speranţe deşarte şi evităm să vorbim realist despre răbdarea în necazuri. Ne ridicăm noi în fata Crucii şi dăm soluţiile noastre mai inteligente, mai rapide, mai netruditoare şi neostenitoare, pentru a câştiga, zice-se, mai mul­tă lume. Să plângem în faţa Crucii pentru marea noastră inconsecvenţă, pentru multele abateri şi răstălmăciri ale noastre şi să cerem iertare şi semenilor noştri pentru nenumăratele noastre omiteri.

Suferinţa Crucii este folositoare. Scrierile neptice inspirate de Dumnezeu vorbesc foarte des despre plângerea după Dumnezeu. Asta nu înseamnă negare, cârteală, lipsa dorinţei de via­ţă, mâhnire şi depresie melancolică. Înseamnă seriozitate, înţelepciune, luare-aminte, tristeţe îmbucurătoare, sărutarea sinceră a Sfintei Cruci, înţelegerea sensului, însemnătăţii şi valorii sale. Crucea conduce la Înviere, moartea conduce la viată. Suferinţa biruieşte răutatea lumii.

Am zăbovit la umbra Crucii fiindcă acolo este sfârşitul Patimilor Domnului. În drumul nostru am întâlnit chipurile frumoase ale lui Simon, tată a trei copii, Lazăr, prietenul pe care l-a înviat Iisus, ale ascultătoarei Maria şi harnicei Marta, al Preabunului Iosif, ale celor cinci fecioa­re înţelepte şi virtuoase, al desfrânatei care s-a pocăit, al lui Simon leprosul, al Apostolului Pe­tru care a plâns pentru păcatul lepădării de Hris­tos. Dar şi chipurile tragice ale pruncilor ucişi, ale celor cinci fecioare leneşe şi nemilostive, al iubitorului de arginţi, vicleanului şi nepocăitu­lui Iuda, al şovăitorului şi temătorului Pilat şi ale fariseilor şi cărturarilor celor nemulţumitori, necuvioşi şi nerecunoscători. Să luăm elemente din vieţile celor dintâi şi să respingem cu hotărâre patimile mizerabile ale celor din urmă, încât şi în aceste ultime zile din Postul Mare să fim ajutaţi cum se cuvine pentru a întâmpina Preacuratele Patimi ale Domnului, spre alungarea patimilor noastre, încât să trăim un Paşti adevărat, învie­rea noastră personală, în lumina, bucuria şi ha­rul Celui răstignit şi înviat, Iisus Hristos, Izbăvi­torul şi Mântuitorul nostru. Amin.

[extras din Omilia “INTAMPINAREA PATIMILOR DOMNULUI” – 12 aprilie 2006]

(din: Monahul Moise Aghioritul, “Tacerea cea bine graitoare”, Editura Egumenita, 2016)

***

Pr. Ioan Istrati/ “Lumina rastignita”:

Dumnezeu – Lumina plânsă a lumii

Încă de la începutul istoriei, omul căzut din rai încearcă să-L omoare pe Dumnezeu. De la cădere, prezenţa lui Dumnezeu era o rană cu neputinţă de suportat pentru omul viclean şi ucigaş. Era o amintire plină de durere şi de revoltă a raiului pierdut, era sfâşierea lăuntrică a omului când îşi aducea aminte că a fost frumos şi bun, era scrâşnetul de dinţi la memoria pierdută a îmbrăţişării părinteşti, atunci când Adam stătea pe pieptul Tatălui şi asculta bătăile inimii lui Dumnezeu. Omul orfan printre spinii pământului şi ai propriei patimi a încercat să surprime orice imagine care trimitea la Iubitorul de oameni, a încercat să asfixieze orice străfulgerare de gând, orice geană de clipită din fericirea raiului. A purces la a omorî amintirile despre Dumnezeu, chipul Lui preafrumos, privirea de lumină, glasurile de îngeri, foşnetul de aripi, miresmele de rai, gustul pomilor cereşti, pe scurt, toată iubirea din sufletul lui.

Din păcate, lumea întreagă îi amintea de Dumnezeu. De darurile pierdute, de iubirea cea mai presus de fire, de lumina cea neînserată, de dorul cel pierdut.

Şi atunci cu sârg omul diabolizat de răutate a început să ucidă pe Dumnezeu. Mai întâi L-a ucis întru sine, lingând până la idolatrie materia surdă şi oarbă, tăind toate arterele de lumină din organismul lui spiritual, antrenându-se la nefiinţă, practicând moartea, îmbrăţişând patimile cele mai cumplite.

Apoi a început să-L omoare pe Dumnezeu din natură. Totul îi amintea de Dumnezeu. Fiecare ciripit de pasăre era o şoaptă din rai. Aşa că a omorât păsările, şi-a astupat urechile la cântările lor. Toate florile îl răneau amintindu-i de uriaşa grădină a iubirii. Aşa că a omorât florile, le-a tăiat sau le-a smuls din rădăcină, cu o efervescenţă şi o ură de nedescris. Surâsul copiilor îi sfâşia inima, aşa că a ucis copiii. A ucis copilăria lor învăţându-i să mintă, să fure, să rănească şi să omoare. A infestat toată natura şi a afumat-o în goana lui după confort şi energie, căci nu mai avea nici odihna raiului, nici energiile necreate ale harului ceresc.

Mai apoi omul a început să-L omoare pe Dumnezeu din semeni. Mai întâi pe naivul de Abel, mai apoi pe toţi cei care nu sunt de acelaşi neam, seminţie, religie, rasă etc. Aşa au apărut războaiele, din necesitatea de a-L omorî pe Dumnezeu, însă Dumnezeu era aşa de departe, atât de sus şi de inaccesibil omului de ţărână spurcată, încât omul a omorât chipul lui Dumnezeu din oamenii pe care-i întâlnea. De aici au izvorât ideologiile ucigaşe, rasismul, molimele inventate în laborator, avorturile cu milioanele de prunci ucişi în abatoarele numite mame, chimicalele care distrug totul cu aerul că vindecă, farmaciile cu orori sintetice, pilulele anti-viaţă şi mai ales cele anti-viaţă veşnică.

Şi Dumnezeu se încăpăţâna să fie viu, căci El este viu în vecie. Şi atunci omul a început să se sinucidă cu sârg, în fiecare clipă de moarte numită viaţă, pentru a ucide chipul lui Dumnezeu în el. Conştiinţa, vina, durerea de a omorî, toate acestea nu puteau fi extirpate din adâncul sufletului omenesc, decât prin suicid. De aici eutanasia, drogurile care oferă plăcere contra timp de viaţă, depresia ca lipsă de Dumnezeu etc.

Prin amurgul de fiinţă al istoriei, a apărut Însuşi Dumnezeu pe pământ, pentru a ne învăţa de o nouă casă, de o nouă viaţă, de o nouă cetăţenie, veşnică, Împărăţia cerurilor. Şi omul – ghici? – L-a omorât pe Dumnezeul făcut Om. A inventat tot felul de viclenii şi subterfugii, a clătinat din cap la vederea minunilor, şi-a astupat urechile la cuvintele dătătoare de viaţă, şi-a secat ochii la mulţimile de vindecări, a găsit „explicaţii raţionale” la tot universul de minuni al vieţii lui Hristos. Şi apoi, cu o ură acumulată din zorii istoriei, L-a omorât. Şi Hristos a înviat din morţi, s-a înălţat la ceruri, şi a tras la Sine prin Trupul Său înviat, care este Biserica, umanitatea rănită de moarte.

Dumnezeu nu poate fi omorât. Tot încercând să-L ucidem din noi, ne ucidem pe noi înşine. Tot dându-l afară din viaţa noastră, ne dăm afară din fiinţă, căci suntem ţărână însufleţită. Tot înverşunându-ne să uităm de iubirea Lui, ne cufundăm în uitarea absolută numită iad.

Şi totuşi, Dumnezeu, Chemarea cea sfântă a veşniciei, apare ori de câte ori Îl chemăm, chiar dacă ştie că-L vom ucide mai apoi. E atât de aproape încât are nevoie doar de un gând pentru a veni şi a ne dărui odihna. O mână întinsă către un sărac e de ajuns pentru ca El să ne ia de mână şi să ne smulgă din adânc. Un zâmbet oferit unui necunoscut e suficient pentru ca El, Creatorul să ne zâmbească în taină. O bucată de pâine dată unui nenorocit, şi El ne dă Pâinea cea de viaţă, Trupul Lui euharistic, Împărtăşania. Nu ne trebuie decât o lacrimă de dor şi de pocăinţă pentru a-L vedea pe El, Lumina plânsă a lumii.

Pentru Sfanta si Marea Vineri va mai recomandam:

***

Vedeti/ascultati si: