“Duhovnicul si ucenicul”: CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR “PRACTICANTI” si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica

15-12-2011 Sublinieri

Este cu neputinta o intoarcere mecanica la primele veacuri crestine. Problema consta in faptul ca in primele vea­curi masura vietii duhovnicesti era alta. E de ajuns sa amintim aici prigoanele. Daca acum incepem sa ne impartasim des, fara sa ne marturisim, vom obtine un rezultat cu totul nou, infricosator. Aceasta NU este o cale de urmat”.

“Oamenii care cauta intr-adevar nevointa vietii duhovnicesti sunt foarte putini. Multi cauta doar viata sufleteasca, confortul sufletesc, legaturile sufletesti, viata pamanteasca, nu pe cea cereasca; nu doresc sa se elibereze de patimi, nu doresc sa se lepede de voia lor, nu doresc sa jertfeasca nimic de la ei”.

***


Crestinii incepatori

“Prin analogie, sa trecem acum la o problema: cea a varstnicilor. Pentru preot este o mare bucurie cand vin la el oa­meni pacatosi care au reusit sa se intoarca la credinta. Aceasta se intampla cel mai adesea in urma vreunei nenorociri, a unui dezastru din viata lor. Astfel de oameni vin de obi­cei la biserica cu pacate foarte grele si plang pentru ele inaintea Altarului. Iar preotul simte ca aceasta este o adevarata pocainta si, din acel moment, penitentii incep o noua viata. Pentru preot o astfel de pocainta este un praznic cu totul deosebit. El simte harul lui Dumnezeu care trece printr-insul ca sa ajunga la omul care se caieste, ca sa-l inno­iasca, ca sa-i regenereze viata. In acest caz, preotul intelege cu adevarat ce este Taina Pocaintei – ca aceasta lucrare este un al doi­lea botez, ca intr-adevar este Taina innoirii si unirii cu Dumnezeu. Astfel de cazuri nu sunt deloc rare, mai cu seama cand oamenii ajung la biserica la varsta maturitatii.

Cu timpul insa omul devine un crestin obisnuit. Incepe sa mearga mai des la biserica, sa se spovedeasca si sa se impartaseas­ca, obisnuindu-se treptat cu aceasta. Poate fi vorba de un tanar crescut intr-o familie cre­dincioasa, devenit intre timp matur. Poate fi vorba de o fata buna si curata, draguta. Insa, cu toate acestea, ea nu duce o viata duhov­niceasca. Nu este in stare sa experimenteze o pocainta sincera, sa se spovedeasca, sa se impartaseasca asa cum trebuie, sa se roage, isi citeste o oarecare pravila, se impartaseste des, dar nu face acest lucru cum se cuvine. Pentru ea nu exista lucrare duhovniceasca.

Desigur, asemenea oameni nu se com­porta precum copiii. Ei nu fug prin biseri­ca, nu palavragesc, nu tipa. Au obiceiul sa ramana pana la sfarsitul slujbei. Daca au fa­cut aceasta din copilarie, acum le este foarte usor. Si pot sa stea astfel intreaga viata in biserica, sa devina in general oameni buni. Sa nu faca nimic rau – sa nu ucida, sa nu fure, sa nu desfraneze. Insa, cu toate acestea, sa nu duca o viata duhovniceasca.

Pot sa mearga la biserica intreaga viata, sa se impartaseasca, sa se spovedeasca si totusi sa nu inteleaga cu adevarat ceea ce fac, sa nu inceapa viata duhovniceasca si „slefu­irea” de sine. Astfel de situatii pot fi intalni­te foarte des. Si, slava Domnului, de multe ori un astfel de „vis” se sparge in necazuri­le care abunda in viata noastra. Unele in­tamplari grele, chiar pacate si caderi mari se arata slobozite proniator in viata omului. Nu in zadar s-a nascut proverbul: „Omul invata din greseli”.

Rezulta de aici ca omul care a fost cres­cut in biserica descopera adeseori cum ar trebui sa fie adevarata pocainta abia atunci cand face greseli mari. Pana in acel moment poate ca de mii de ori a mers la spovedanie, fara sa inteleaga vreodata cu exactitate acest lucru, fara sa simta vreodata ce este aceas­ta. Desigur, aceasta nu inseamna ca este de dorit sa cadem in pacate grele, de moarte. Este de trebuinta insa ca viata noastra imbisericita sa fie mult mai vie. Poate ca este greu, cere lucrare interioara. Sarcina preo­tului tocmai in aceasta consta: in a observa daca omul lucreaza, daca se nevoieste asupra lui insusi; caci el nu trebuie sa realize­ze pur si simplu doar deprinderi schema­tice ale vietii, „vizand” oarece praznice ori slujbe. Credinciosul trebuie sa aiba un scop pe care sa il urmareasca si sa-l atinga. Orice om trebuie sa aiba programul sau de vietuire duhovniceasca.

Acesta este un lucru foarte greu, mai cu seama in zilele noastre, cand preotul, pur si simplu, nu poate sa o duca la bun sfarsit cu atatia oameni care vin la el. Ganditi-va ca, inainte de revolutie[1], la Moscova erau 600 de biserici si mai mult de 1000 de preoti. Astazi, in acest oras, care s-a marit de 10 ori, exista in jur de 300 de biserici si aproa­pe 400 de preoti[2], iar locuitorii sunt peste 10 milioane. Desigur, conditiile preotilor sunt total diferite astazi. Nu li se poate ce­re sa faca fata la atata multime de oameni, precum odinioara. Insa exista acum o foar­te mare nevoie de integrare activa in viata Bisericii a fiecarui membru al acesteia. Pen­tru Biserica noastra pare destul de neobis­nuit, lipsit de traditie.

La noi, ca dreptar, lucrurile sunt vazute cu totul altfel: batuska (duhovnicul) sta langa usa Altarului si as­culta. Iar la sfarsit spune: „Ei, nu mai fa una ca asta, nu e bine!” Si urmeaza: „Te iert si te dezleg…” Poate sa mai adauge inca vreo cateva cuvinte, insa in linii generale aceas­ta este totul. Chiar si preotii mai in varsta, cel mai adesea, asculta, tac si apoi, cu oa­recare observatii generale, indreapta si dez­leaga. Cunoscuta pasivitate a duhovnicului a devenit la noi traditie. Este important sa ne amintim ca la adevaratii stareti era vorba de o pasivitate aparenta. Acestia erau oameni care savarseau o mare nevointa duhovniceasca. Cand un om venea inaintea lor, ei incepeau mai intai de toate sa se roage pentru acesta; adica incepeau indata o lucrare du­hovniceasca activa. Si, inevitabil, il asezau pe acest om intr-o cu totul alta dimensiune – intru viata duhovniceasca. Toti cei care veneau la staretul Ambrozie de la Optina ori la Sfantul Serafim de Sarov ramaneau cu sim­tamantul unui eveniment grandios petrecut in viata lor. Deci comportarea pasiva exteri­oara a duhovnicului nu era in contradictie cu integrarea omului intr-o noua viata, intal­nirea cu duhovnicul devenind o revelatie.

In zilele noastre, cand duhovnicul sta la spovedanie si la el vin fiii duhovnicesti, sco­pul spovedaniei pare sa-i surprinda; ii uimes­te pur si simplu. Iar aici trebuie sa fie atins un cu totul alt tel. Preotul este dator sa-i in­vete catusi de putin, si astfel sa comunice fiilor sai duhovnicesti ca ei sa vina la spoveda­nie cu oarecare gand al unei experiente de nevointa despre care nu se stie daca va reu­si ori nu. Impreuna-lucrarea cu duhovnicul trebuie sa fie foarte serioasa si profunda:

– Ce ti s-a intamplat pana acum? Pri­mesti oare, ori nu? Data trecuta te-ai cait de asta si de asta, ai putea sa-mi spui acum da­ca ai biruit acea deprindere rea? S-a intam­plat oare aceasta ori nu?…

Preotul trebuie sa se obisnuiasca sa spo­vedeasca in acest fel.

Obisnuinta cu cele sfinte, obisnuinta cu spovedania reprezinta una dintre cele mai mari rele ale vietii noastre bisericesti. Si aceasta se intampla in primul rand pentru ca nu exista posibilitatea ori conditiile unei spovedanii adevarate, iar in al doilea rand deoarece nu avem o intelegere justa despre ceea ce ar trebui sa fie spovedania oameni­lor care duc o viata imbisericita si care se impartasesc des.

Exista si o astfel de pozitie: sa se renun­te la spovedanie, sa se impartaseasca fara spovedanie. in Apus se procedeaza exact in acest mod – in Franta si in America. Oamenii se spovedesc o data pe an ori o data in fiecare post, si apoi se impartasesc des, fara spovedanie. Se incearca o intoarcere catre canoanele din vechime: sa te impartasesti des, dar sa te marturisesti rar. Luate dupa pravila, lucrurile par a fi in regula. Si ar tre­bui sa se obtina rezultate bune. insa nu se intampla una ca asta. Ba chiar pe dos, caci oamenii inceteaza sa se mai spovedeasca. Ei merg la marturisire o data pe an. Preotul in­cearca sa-i intrebe ceva, insa i se raspunde:

– De ce ma intrebati despre asta? Eu nu sunt vinovat cu nimic. Nimic din cele de care ma intrebati nu am facut. De ce ma faceti sa ma simt stanjenit cu asemenea probleme?

Poate nu cu astfel de cuvinte, nu pe un astfel de ton, dar oamenii deja nu mai inte­leg de ce este nevoie sa se spovedeasca. Mar­turisirea pare a se pierde astfel definitiv.

Desigur, este cu neputinta o intoarcere mecanica la primele veacuri crestine. Problema consta in faptul ca in primele vea­curi masura vietii duhovnicesti era alta. E de ajuns sa amintim aici prigoanele. Daca acum incepem sa ne impartasim des, fara sa ne marturisim, vom obtine un rezultat cu totul nou, infricosator. Aceasta nu este o cale de urmat.

Daca nu aflam o iesire, trebuie sa stim totusi ca si ceea ce avem acum, spovedania deasa de astazi, este o inovatie a veacului al XX-lea. O astfel de practica nu a existat nici­odata in istoria Bisericii. in Biserica primelor veacuri oamenii se impartaseau des, insa se spovedeau foarte rar. La inceput, marturisi­rea era un fel de drum in viata, daca omul nu era exclus din Biserica, in urma vreunui pa­cat foarte greu.

In ultimele veacuri, in Rusia s-a impus datoria marturisirii drept canon inainte de fiecare impartasanie. Astfel au inceput cre­dinciosii sa se impartaseasca foarte rar. Sa se impartaseasca o data pe an, in vremea ce­lor doua posturi mari; si aceasta devenea un adevarat eveniment. Trebuia sa ajunezi, du­pa o saptamana de post, dupa multe rugaciuni, multe canoane si acatiste, si abia dupa aceasta sa te apropii de Sfanta Impartasa­nie. Pentru preot era greu, ce e drept, doar in vremea celor doua posturi, dupa care, o lunga perioada, oameni dornici sa se impar­taseasca nu mai erau aproape deloc.

Exista inca preoti care, inspirati din zilele obisnuite de dinaintea spovedaniilor, spun:

– De ce sunteti atat de multi pentru im­partasanie? Doar nu va sarbatoriti cu totii onomastica! Numai cei care au onomastica se impartasesc.

Aceasta traditie este inca vie.

Ne-am hotarat sa ne impartasim des, in­sa nu putem sa ne desprindem de canonul acceptat in Rusia: marturisire inainte de fi­ecare impartasire. Aceasta cere o cu totul al­ta abordare: deasa marturisire. Pe ea nici­cand nu am avut-o. Aceasta conduce la pro­fanarea marturisirii. Omul nu poate sa se marturiseasca des daca duce o viata biseri­ceasca normala. Deasa marturisire nu este pentru el ceea ce numim „al doilea botez”. Nu putem sa ne intoarcem catre Biserica daca omul nu s-a despartit de aceasta. Aici se schimba chiar intelesul Tainei. Apare o neclaritate. Putem sa concepem deasa mar­turisire doar daca o inlocuim cu acea desco­perire a gandurilor care se practica in ma­nastirile de demult. Insa pe atunci o astfel de practica nu era marturisire. Gandurile le asculta staretul, care cel mai adesea nu facea parte din cinul preotesc. Intr-un anume fel, practica nu era legata de impartasanie si nu se numea Taina; era un moment de crestere duhovniceasca. Astazi, ceva asemanator a fost transferat in Tainei Pocaintei, dand cel mai adesea rezultate nesemnificative.

Trebuie sa se afle o cale de iesire. Iar iesirea este limpede. Fara sa avem posibilitatea sa excludem spovedania de dinainte de im­partasanie, trebuie sa mentinem rugaciunea de dezlegare. Sa-i rugam pe oameni sa se pocaiasca de pacatele lor, insa fara sa ames­tecam aceasta cu spovedania minutioasa.

Pe de alta parte, preotul trebuie sa ia aminte la fiii sai duhovnicesti si sa-i marturiseasca in acest mod:

– Cum te descurci in viata duhovniceas­ca? Ce ai nou de spus? Te nevoiesti oare launtric ori nu? Daca nu, atunci nu avem despre ce sa mai vorbim. Iar daca te nevo­iesti, aceasta trebuie sa se vada.

Foarte repede se cern aceia care isi schimba viata duhovniceasca prin marturisire. Raman doar putini care se nevoiesc cu adevarat, care doresc intr-adevar si carora „le prieste” nevointa, care cauta sa duca o viata duhovniceasca.

Marturisirea lor este destul de limpede, neexistand probleme foarte grave. In acest caz preotului ii este usor. Daca omul se nevoieste, daca staruie, el nu va avea pacate grele. Se va cai insa de unele pacate ale sale de zi cu zi; astfel pocainta lui va deveni lu­cratoare. Aceasta va da rezultate. Se va ve­dea ca el se nevoieste, ca harul lui Dumnezeu lucreaza intr-un astfel de om.

Mult mai greu pentru preot este celalalt caz, foarte raspandit, in care omul nu poa­te sa puna inceput vietii duhovnicesti. In­cearca, o cauta, insa nu intelege ce este ace­ea viata duhovniceasca. S-au incetatenit une­le obiceiuri in viata Bisericii care nu sunt pe deplin in concordanta cu dreapta intelegere a Tainelor, cu dreapta intelegere a vietii du­hovnicesti si care, in unele cazuri, sunt de-a dreptul vatamatoare. Insa nu putem sa le in­dreptam pe unele ca acestea foarte repede, caci aici intervine continuitatea practicii „bi­sericesti”. Ne ciocnim de o anume intelege­re a vietuirii in Biserica, devenita parca nor­mativa si pastrata ca autoritate de catre unii ierarhi ori ca practica din trecutul Bisericii. Toate acestea sunt foarte incurcate. Si totusi problemele trebuie rezolvate, caci este ne­voie sa depasim situatia existenta, care este foarte critica. Ea poate sa ne aduca multe de­ceptii si chiar putem ajunge la dezastru, daca nu ne gandim si nu ne straduim in directia cea buna: sporirea duhovniceasca.

Duhovnicul

Duhovnicul are datoria sa fie si pedagog. Intr-o anume masura es­te necesar sa posede arta pedagogiei, sa-si puna probleme pedagogice. Absenta simta­mantului pedagogic, a talantului, a darului, a stiintei, a experientei poate conduce pana acolo incat preotul sa isi piarda fiii duhov­nicesti, ii pierde nu doar pentru sine, ci si pentru Biserica. Ei pot sa mai ramana in­ca multa vreme ori pot fi pentru totdeau­na oameni credinciosi, insa vor fi pierduti pentru Biserica.

Au fost multi asemenea oameni, in se­colul trecut[3], la granita dintre veacuri. Cel mai adesea a fost vorba de credinciosi care intreaga viata s-au rugat foarte putin. Ca­re, in general, nu au inteles de ce trebuie sa mearga la biserica, de ce este nevoie de Li­turghie, de ce trebuie sa ne impartasim, de ce trebuie sa ne marturisim. Ei aveau un co­dex asemanator cu cel al moralei crestine, o intelegere abstracta despre faptul ca „exista Dumnezeu”, cu alte cuvinte o oarecare ide­ologie religioasa. Le lipsea totusi adevarata traire religioasa, viata bisericeasca. Au pierdut-o, caci ei erau deja infectati din institu­tele superioare de pana in revolutia bolsevica. Oare in cea mai mare parte a gimnaziilor si in toate institutele superioare inchise, de felul Corpusului de Cadeti ori al Scolii de fete de vita nobila, de dinainte de revolu­tie, nu existau paraclise interne? Si cei ca­re erau instruiti in aceste institutii nu erau datori sa participe intotdeauna la Sfanta Li­turghie? Ei cunosteau Legea lui Dumnezeu si trebuiau sa exceleze la toate obiectele legate de aceasta. Cel mai adesea isi incheiau studiile intr-un mod stralucit, isi aduceau aminte pana la batranete multe tropa­re, cunosteau slujbele, stiau texte din Sfanta Scriptura. Insa dupa ce primeau diplomele si paraseau institutul, ei nu mai veneau la biserica, caci viata bisericeasca li se parea a fi foarte pervertita.

Indraznim sa spunem ca insasi revolutia, cu toate tragicele ei urmari pentru poporul rus, este rezultanta, intr-o mare masura, tocmai a acestui mod de a privi lucrurile. Imbisericirea, din pricina pervertirii vietu­irii duhovnicesti, a scazut haric din binecuvantata partasie cu Dumnezeu, pana la treapta savarsirii mecanice a ritualurilor bi­sericesti. Oamenii au incetat sa mai simta ce inseamna „Taina”, au incetat sa mai afle in Taine intalnirea cu Dumnezeu.

Iata, in acest caz rolul duhovnicului, al preotului, este unul cheie. Iar raspunderea lui este imensa. Vai preotului care nu inte­lege acest lucru! Vai aceluia care nu cauta iesire dintr-o asemenea situatie! Acela care ingaduie profanarea cu usurinta a binecuvantatei vietuiri bisericesti in ochii copii­lor si in ochii celor varstnici, supunandu-se cursului desertaciunilor, apasa cu timpul si lumea din jur, isi paraseste pozitia, schim­band pentru bunurile pamantesti flacara inimii sale. El reuseste „sa lege cele doua ca­pete” si astfel ajunge sa renunte la ceea ce este mai important.

Din nefericire, chiar si cei mai buni pas­tori se arata adesea intr-o astfel de postu­ra, cad prizonieri imprejurarilor vietii. Ei nu pot sa depaseasca dificultatile din vre­mea de acum. Este bine sa stim ca un pre­ot, un duhovnic, nu trebuie nicicum sa de­vina prizonier a ceva anume. El trebuie sa fie liber, sa fie rob al lui Dumnezeu si nu al altcuiva. El trebuie sa aiba constiinta libera, trebuie sa spuna intotdeauna ce gandeste si sa faca intocmai ceea ce ii dicteaza constiinta. Nu trebuie sa vicleneasca ori sa fie fatar­nic. De aceea se leaga de el multe inimi de copii si de varstnici. De asemenea, trebuie intotdeauna, cu toata sinceritatea, cu toa­ta inflacararea inimii lui, sa raspunda la in­trebarile care apar, la nevoile duhovnicesti ce-i stau inainte. Trebuie sa auda si sa simta inima tulburata a copilului ori a tanaru­lui si sa afle modul cel mai adecvat de a da un raspuns, de a intinde o mana, de a aju­ta. Iar aceasta niciodata nu trebuie sa fie un act formal.

Desigur, nu doar preotul, ci mai cu sea­ma parintii si invatatorii, si cei care catehizeaza, impreuna trebuie sa se straduiasca sa mentina generatia copiilor in Biserica. In timpurile noastre, aceasta problema s-a do­vedit a fi deosebit de grava. Astazi ne bu­curam ca multi copii vin la biserica. Insa, credeti-ma, ca sa-i pastram pe ei pentru Biserica este destul de greu; aceasta necesita o mare nevointa. Si nu e de mirare daca mai tarziu o mare parte dintre acesti copii vor lasa Biserica datorita faptului ca ceea ce le daruim noi acum este neconvingator pentru ei, nu raspunde trebuintelor sufletelor lor. Nu le deschide usile catre vietuirea duhovniceasca, nu ii conduce cu adevarat la Dumnezeu, ci, dimpotriva, ii impiedica sa mearga spre Cer.

Problemele ridicate de catre cei maturi sunt asemanatoare, insa isi au specificitatea lor. Sa mentionam cateva cazuri caracteris­tice, obisnuite, tipice pentru zilele noastre.

Unii dintre oamenii „copti la minte” sunt oameni veniti de curand la biserica. Ia­ta, vine un om la biserica pentru prima oa­ra. Poate fi un tanar ori o tanara, insa poa­te fi vorba si de un om in varsta. Cel mai adesea, astfel de oameni sunt foarte ignoranti. Cel mai adesea ei sunt infirmi din punct de vedere duhovnicesc ori atei, de gatul lor atarnand o sarcina mare de pacate grele. Poate ca au savarsit desfranare ori hotie; poate ca si-au suparat foarte greu parintii ori au clevetit, ori si-au parasit cre­dinta ori au mintit. Poate ca au cautat si au aflat cai inselatoare ale vietii duhovnicesti, au fost atrasi de magie ori de spiritism. Poa­te ca acesti oameni au calcat Taina Cununiei si i-au tradat pe sotii lor, poate au facut avorturi. Unii dintre ei au coborat pur si simplu pana in adancul pacatului, unii sunt alcoolici, narcomani.

Fireste, prima marturisire este foarte grea pentru preot. Este o adevarata corvoa­da. Situatie tipica: zi de duminica (de obi­cei astfel de oameni vin la spovedanie du­minica). Biserica este plina de credinciosi. Ca intotdeauna, pentru spovedanie rama­ne putina vreme. Ea incepe in timpul Ceasurilor si trebuie sa se incheie cat se poa­te de repede, cu mult inainte de iesirea cu Sfintele Daruri. Deci cel mult o ora si ju­matate. Practic este cu neputinta sa-i spovedesti pe toti. Daca sunt 100 de oameni, chiar si un minut pentru fiecare este destul de mult, aceasta inseamna o ora si patru­zeci de minute. Dar ei pot sa fie nu o suta, ci doua sute. Atunci, o spovedanie norma­la nu poate sa aiba loc. Ce sa faca duhovni­cul?

Astazi, cel mai adesea, duhovnicul face o spovedanie generala foarte scurta, forma­la. I-am auzit cu urechile mele pe unii protoierei vestiti ca spun:

„Toate cate enumar la spovedania de obste nu le mai repetati; daca cineva a savarsit un pacat pe care nu l-am numit, atunci poate sa-l spuna foarte, foarte pe scurt. Iar ceilalti pur si simplu sa vina sa-si plece capul si sa-si primeasca ru­gaciunea de dezlegare”.

In acest fel, preotul reuseste sa-i treaca pe toti pe sub epitrahilul sau si sa-i trimita sa se impartaseasca. Dar, daca printre aces­tia este cineva care a venit pentru prima oa­ra, are mare dreptate sa nu se mai intoarca, intrucat constata ca toti preotii sunt „inse­latori”, ca aici are loc o profanare, ca asta inseamna formalism, ca in practica nimeni, nicicand, nu asculta, ca preotul nu are timp sa vorbeasca cu oamenii ori poate ca nici nu doreste. Atunci unul ca acesta va trece formal pe sub epitrahil si, in acelasi fel, va ajunge si la Potir, fara sa aiba vreun simtamant de sfintenie, apoi va pleca.

Preotul trebuie sa stie ca, procedand ast­fel, savarseste o crima. Dar poate sa se intample si altfel. Poate sa se spuna celor care se spovedesc: „Aceia dintre voi care se impartasesc des, care s-au spovedit de curand, care duc o viata in sa­nul Bisericii si nu au pe constiinta pacate grele, sa iasa in fata si sa se multumeasca cu o scurta spovedanie. Foarte pe scurt. Poate chiar cu rugaciunea de dezlegare [referitor la ultima “posibilitate” avem mari indoieli, n.n.]”

Aceasta se refera mai cu seama la oame­nii care sunt bine cunoscuti de catre preot. Dar aceia care au pacate grele nemarturisite ori mai cu seama daca au venit pentru prima oara la spovedanie in nici un caz nu pot sa se multumeasca cu o spovedanie scurta. Ei trebuie sa astepte; si cu acestia trebuie sa se stea de vorba amanuntit. Ar fi de preferat ca toti cei care au venit pentru prima oara sau au pe constiinta pacate grele sa ramana pana dupa Liturghie. Fireste, ei nu vor reusi sa ajunga la Potir, Liturghia se va sfarsi, iar preotul va trebui sa mai intarzie ori sa stabileasca cu ei o alta ora, ca sa-i spovedeasca pe indelete.

Deosebit de important este ca preotul sa asculte cu atentie pe fiecare pacatos fara sa-l osandeasca. Sa inteleaga omul ca s-a intalnit cu un duhovnic care se apropie de el cu dragoste evanghelica, care nu il condamna, care ii primeste spovedania cu durere in inima, care se straduieste sa-l ajute si se roaga pentru el.

Foarte important este ca acesta sa inte­leaga ca greseli ca ale lui nu pot sa fie iertate formal, ca se cere de la el, intr-adevar, nu o enumerare formala a pacatelor, ci pocainta. Trebuie sa aiba o parere de rau din inima, sa-si planga cu adevarat starea lui nefericita si sa doreasca sa ceara mila lui Dumnezeu, sa doreasca sa se intoarca la Casa Parintelui si sa aiba o intentie ferma de a incepe o no­ua viata, de a nu se mai intoarce la vechile sale pacate.

Preotul trebuie, cu toata delicatetea po­sibila, sa-l ajute sa-si marturiseasca pacatele, si nu doar sa-lintrebe formal, rece, cu un ton de legiuitor:

– Dar aceasta ai facut-o? Dar aceea ai savarsit-o, oare?…

Omul trebuie sa fie ajutat sa-si deschida sufletul. Nu doar sa fie incarcat cu vreo oa­recare epitimie:

– Daca ai facut avorturi, atunci 10 ori 15 ani nu ai voie sa intri in biserica. Ori trebuie sa faci peste 100 de metanii in fiecare zi.

Astfel de epitimii formale nasc in sufle­tul omenesc, sosit pentru prima oara la biserica, sentimentul ca aici lucreaza niste „fa­natici nebuni”, ca aici nici gand sa gasesti un tamaduitor duhovnicesc.

Epitimiile trebuie sa fie de asa natura, in­cat sa ajute pe om sa se pocaiasca, sa se roage, sa simta si sa inteleaga ca a gresit si ca, daca isi da silinta, va putea sa vina la biserica si sa puna inceput bun caii lui duhovnicesti.

In zilele noastre, asemenea epitimii cel mai adesea nu pot fi socotite ca pedepse. De obicei, spunem ca mai intai trebuie sa se citeasca Evanghelia. Si eu spun adeseori ca trebuie sa se citeasca nu intreg Noul Testa­ment, ci doar cele patru Evanghelii si Fap­tele Apostolilor, cu alte cuvinte, ceea ce este mai usor. Epistolele Sfantului Apostol Pavel sunt mai grele. Ele nu pot fi intelese chiar asa usor, si prin urmare, pentru inceput, nu este necesara citirea acestora. Insa cele patru Evanghelii si Faptele Apostolilor pot fi citite de catre toti.

Alta data se pot da si alte canoane, ca de pilda recomandarea de a citi o carte anu­me ori de a se ruga cu o anumita rugaciu­ne, scurta si pe inteles. Ori sa faca inchina­ciuni. Aceasta atarna de starea acelui suflet, de felul cum isi va insusi el aceasta epitimie. Trebuie ca el sa o primeasca cu bucurie, sa i se ceara sa o implineasca, dar sa nu se simta nici o impotrivire fata de ea. Daca veti reusi sa faceti aceasta, daca omul simte caldura daca simte dragoste, daca simte ca Dumne­zeu are mila pentru el, ca, iata, in Biserica i s-a aratat aceasta mila, omul neaparat se va intoarce, neaparat va implini totul si va in­cepe o noua viata. Cu siguranta. Si, in acest caz, preotul simte, puternic, ce inseamna Taina Pocaintei. Aici se savarseste ceea ce numim „al doilea Botez”. Astfel de cazuri ii dau convingerea preotului ca Taina Pocain­tei nu a disparut din viata Bisericii.

Dupa un timp, un astfel de pacatos (ori pacatoasa) vine la biserica plin de bucurie, incepe sa traiasca cu adevarat intr-un alt chip, citeste cu osebita sete duhovniceasca cartile bisericesti, se roaga la Dumnezeu, se impartaseste cu Sfintele Taine ale lui Hristos, vine la preot cu ochii plini de lumi­na. Sentimentul ca a inceput, intr-adevar, o noua viata il umple de o nespusa fericire. Aceasta este pentru el vremea bucuriei.

Cateodata ni se intampla sa auzim:

– Iata, m-am rugat si ma rog, si atat de multe lucruri simt in sufletul meu, incat rugaciunea mea curge singura. Pare, intr-ade­var, a fi acea rugaciune a mintii despre care am auzit (ori citit); pe aceasta cred ca deja o simt, caci rugaciunea mea curge de la sine in toata vremea.

Aceasta se intampla cel mai adesea nu datorita faptului ca omul a dobandit ruga­ciunea mintii in inima lui, ci datorita faptului ca se afla intr-o stare de incantare, de osebita aprindere a sufletului, cand totul es­te nou si usor, cand e marcat de ceea ce face. Cu usurinta se deschide atunci si primeste in inima sa aceasta inflacarare deosebita. De aceea totul ii pare atat de lesnicios. Urmeaza apoi, inevitabil, vremea (diferita, la fiecare in parte a) unei cai mult mai as­pre, cand incep nevointele cele adevarate.

Aici noi avem de-a face cu oameni care deja cunosc Evanghelia, cunosc ca trebuie sa se impartaseasca des, ca nu trebuie sa sa­varseasca pacate de moarte (si, cu adevarat, ei nu le mai savarsesc). Nu desfraneaza, nu fura, nu fac avorturi, nu beau, nu se lea­pada de credinta, nu merg la diferite rata­ciri „extrasenzoriale” ori la magicieni, nu se mai ocupa cu spiritismul. Poate sa se spuna cu satisfactie ca nivelul moral al acestora a crescut intr-un mod insemnat. Acum ei au ingradiri in afara carora nu pasesc. Astazi sunt membri ai Bisericii si duc o viata in sanul ei. Vietuire in Biserica si in har este insa aceasta?

Cu parere de rau se vadeste in curand ca rugaciunea, care la inceput curgea de la sine in inima lor, ca timpul cand ei se ru­gau cu atata bucurie si atat de fierbinte, vre­mea in care ochii lor se umpleau de lacrimi atunci cand isi aduceau aminte cat au fost de pacatosi si cat i-a miluit si i-a primit pe ei Domnul, cand cautau sa inceapa o noua viata – au trecut. Nici lacrimile nu mai curg, nici rugaciunile lor nu mai izvorasc din inima, cu mare greutate isi citesc ruga­ciunile de dimineata si de seara. Toate au devenit o povara. Evanghelia nu-i mai atra­ge deloc, iar literatura duhovniceasca nu-i mai aprinde atat de mult. Chiar si slujbele Bisericii au devenit, iata, un obicei. Ei merg la acestea, le asculta, caci li se pare ca ele sunt de trebuinta, insa asculta formal, ini­ma lor tacand. Nu se roaga lui Dumnezeu, ci doar asculta.

Multi dintre acesti crestini poate ca au ve­nit la biserica si au incercat sa faca ceva pen­tru ea: unii au devenit oameni de serviciu, altii paznici, altii vand lumanari, ori propovaduiesc Legea lui Dumnezeu, ori canta la strana. Ei poate si-au aflat locul in societate, insa flacara inimii lor s-a stins. Isi aduc aminte de ea si le vine greu, dar cu vremea se obisnuiesc cu faptul ca aceasta le lipseste si li se pare ca asa si trebuia sa fie. Vremea naste­rii duhovnicesti, vremea copilariei, pluteste in amintirea lor ca o povara. Din pacate, nu mai stiu cum sa o reintoarca.

De ce se intampla astfel? De ce atunci cand s-au intors la Dumnezeu din ateismul lor ei si-au jertfit fara crutare patimile, vi­ciile si obisnuintele lor, s-au rupt de viata pacatoasa pe care o duceau, pasind pe calea nevointei, iar acea nevointa a dat indata, fa­ra zabava, rod bogat? Acum viata lor a ince­tat sa mai fie o nevointa. Ea a intrat pe un fagas aparent normal, a devenit un obicei. Dar indata ce nevointa s-a dus din viata lor, au disparut si roadele duhovnicesti. Desi­gur, viata harica intru Dumnezeu este po­sibila doar atunci cand omul se osteneste. Fara nevointe nu exista viata duhovniceas­ca, viata harica. In ce a constat atunci nevo­inta? La inceput, aceasta a fost limpede. Ai gresit mult, trebuia sa te caiesti. Aceasta era nevointa. Acum insa, cand nu mai sunt pa­cate grele, care ar trebui sa fie osteneala?

Duhovnicul trebuie sa stie sa explice ca acum nevointa este alta, ca acum este ne­voie de osteneala rugaciunii, de smerenie, de dragoste, de ascultare, de nevointa ne­contenitei lupte cu patimile: cu mandria, cu iubirea de sine, cu iubirea de stapanire, cu irascibilitatea, cu orice alta patima. Tre­buie sa ai permanenta luare-aminte catre tine insuti, catre viata ta duhovniceasca – o vigilenta deosebita. Trebuie sa-ti observi fiecare pas inselator, sa te caiesti, sa te in­drepti. Fara o asemenea viata duhovniceas­ca, fara osteneala duhovniceasca, nu aflam har dumnezeiesc in inima omului. Si, in cel mai mare grad, este nevoie de smerenie, caci Dumnezeu celor mandri le sta impotri­va, iar celor smeriti le da har. Smerenia este temelia vietii duhovnicesti, iar aceasta se da prin ascultare, prin permanenta rabdare a necazurilor, prin permanenta biruinta a mandriei, a iubirii de sine, a maniei.

La toate acestea duhovnicul trebuie sa-i povatuiasca in fiecare zi, in fiecare ceas, pe fiii sai duhovnicesti. Cu siguranta insa aces­ta este un lucru mai dificil decat sa-l spove­desti pe cel sosit pentru prima oara cu un greu pacat, pe care nu trebuie sa-l povatuiesti, ci doar sa-l asculti cu dragoste. El in­susi se caieste, plange, iar duhovnicul trebuie pur si simplu sa-i acorde dragostea lui, ascultandu-l. Si taina are loc, omul isi deschide sufletul.

Iar celalalt vine si tace, ori pur si simplu isi citeste pacatele, ori iti da un bilet in care scrie: „Am pacatuit prin graire desarta, im­buibarea pantecelui, manie, neinfranare…”, etc. Insa altii doresc sa se spovedeasca mult mai bine, sa povesteasca cu de-amanuntul; ca, iata, au intrat odata intr-un magazin si au privit o oarecare marfa cu multa dorire. Au spus cuvinte rele mamei si asa mai de­parte, intr-un cuvant, incetul cu incetul, se urmaresc pe ei insusi si, foarte meticulosi, anunta totul preotului. Totul e in ordine cu ei. Dar oare chiar au ei pocainta?

Foarte adesea se dovedeste ca nu au po­cainta. Omul a urmarit totul cu atata meticulozitate, a spus totul la spovedanie, a primit iertare de la preot pentru pacate, dar nu poate sa se pocaiasca pentru ele. Iata, acest nivel de viata duhovniceasca constitu­ie norma pentru el, care ramane pe loc: mai mult nu poate sa inainteze. Se dovedeste a fi un om duhovnicesc limitat.

Spunem in asemenea cazuri: „Unuia i-a fost dat sa duca viata duhovniceasca, altuia nu. Oare nu si darurile duhovnicesti sunt diferite? Unul are un dar, altul nu. Omul poate, pur si simplu, sa nu aiba nici unul. Asa cum s-a nascut, asa va si muri”. Nu se intampla tot astfel si cu viata duhovniceas­ca? Si se poate spune ca da, desigur, asa es­te. Exista oameni mai daruiti si oameni mai putin daruiti. Unora viata duhovniceasca li se da mai usor si, se intelege, din belsug, iar pentru altii este mai dificil s-o primeasca, insa invatatura Bisericii spune limpede ca nu exista oameni pentru care viata duhov­niceasca sa nu fie cu putinta. Aceasta poa­te sa fie grea. Insa daca este depasita, chiar greutatea ii daruieste omului viata duhov­niceasca. Tocmai in aceasta silire consta nevointa. Fiecare om poate sa traiasca intru nevointa. De indata ce incepe sa se nevoiasca, incepe si viata duhovniceasca. Nevo­inta poate sa imbrace diferite forme, foarte neasemanatoare intre ele. Tot ceea ce este dificil pentru om, chiar de netrecut cu pu­terile lui, cu capacitatile lui firesti, poate fi numit nevointa. Cand omul nu poate sa fa­ca ceva, insa cu credinta ca Dumnezeu ii va ajuta nazuieste spre osteneala – aceasta se socoteste nevointa. Indata ce omul traieste in aceasta nevointa a credintei, nadajdu­ind sa-si infranga patimile, in el se desteap­ta viata cea duhovniceasca.

Toate acestea preotul trebuie sa le expli­ce, sa le demonstreze. Dar, vai, foarte pu­tini oameni doresc sa-l asculte si sa urmeze invatatura lui! O multime din oamenii ca­re umplu bisericile noastre nu doreste sa ai­ba nici o osteneala. Desigur, ei nu vorbesc despre aceasta deschis. Uneori vorbesc in­sa! Dar, cel mai adesea, pur si simplu nu o doresc. Chiar daca li se explica totul, chiar daca li se repeta de mai multe ori, ei cau­ta totusi sa se insele pe ei insisi, sa-l insele chiar si pe preot, daca s-ar putea. Si astfel, neluand aminte ca la o inselare, au constiinta linistita. Doresc sa treaca prin urechile acului: sa nu aiba nici o nevointa, dar si de viata duhovniceasca sa se bucure. Sa se im­partaseasca, sa se marturiseasca, sa se roage, sa se socoteasca ortodocsi, sa se socoteasca buni, dar in acelasi timp sa nu li se impu­na sa faca vreo osteneala. In viata omului, acest moment ar putea fi comparat cu tre­cerea Rubiconului[4]. Daca ar intelege si daca ar dori sa treaca mai departe de acest punct, ar pune temelia viitorului lor duhovnicesc, insa cei mai multi se opresc inaintea faimo­sului Rubicon, nedorind sa mearga nicide­cum mai departe.

Nu trebuie sa socotim totusi ca acesti oameni sunt pierduti pentru Dumnezeu si pentru imparatia Lui; ca am putea sa le spunem lor: „Ia duceti-va acasa!” Si gata, nimic mai mult. Nu, bineinteles! Lucrurile stau cu totul altfel. Preotul poate sa-i sfatu­iasca, lamurindu-i:

– Dumneavoastra sunteti aici mii de su­flete, si toti sunteti fiii mei duhovnicesti. Insa aveti in vedere ca la fapte poate doar 10 dintre dumneavoastra sunt adevaratii mei fii duhovnicesti, iar ceilalti 990 sunt doar pretinsi fii ai mei; caci ei nu duc o via­ta duhovniceasca.

Insa poate sa nici nu spuna aceasta, caci este nefolositor, ci, pur si simplu, sa o stie pentru sine. Nimeni nu i-a dat dreptul sa izgoneasca astfel de oameni. Ei nu sunt fi­ii lui duhovnicesti, ei sunt fiii lui Dumnezeu. Ce nu poate sa faca preotul face Dom­nul. Este pe deplin posibil ca un astfel de om sa se afunde in pacat si sa se lepede de nevointa intreaga lui viata, iar intr-un tarziu, chiar la sfarsitul vietii, o boala grea, ca de pilda cancerul, sa-l sileasca sa-si inceapa nevointa duhovniceasca. Si s-ar putea ca in ultima saptamana ori in ultimele trei zile din viata sa se intremeze si sa se pocaiasca, iar Domnul sa-i deschida portile Imparatiei cerurilor. Aceasta poate sa se intample si in ultimele zile, dar si in ultimii ani de viata.

Astazi el se arata intr-atat de lenes, dar maine o oarecare nenorocire il poate cuprinde – un necaz, greutati – si va fi nevoit sa regandeasca totul si sa traiasca cu totul altfel. Aceasta deja nu mai atarna de preot. Preo­tul trebuie pur si simplu sa tina capul aces­tui om deasupra apei. Nu sa-l pandeasca, dar sa-i spuna:

– Tu nu te gandesti sa duci o viata duhov­niceasca? Tu nu ai o viata duhovniceasca…

Aceasta trebuie sa i se arate, insa nu tre­buie ca el sa fie instrainat de Potir daca nu a savarsit pacate de moarte. Trebuie sa i se explice:

– Poate sa se intample si una ca asta, ca tu sa te impartasesti spre osanda. Insa iti asumi raspunderea, caci nu asculti, traiesti dupa mintea ta, dupa constiinta ta proprie, insa daca doresti sa te impartasesti, impartaseste-te.

Desigur, exista multe cazuri patologice. Acestea intotdeauna au fost multe si nu este deloc de mirare. In zilele noastre sunt insa mai multe poate decat oricand. De ce? Pentru ca starea pacatului este una patolo­gica, nu tine de canon. Viata noastra pamanteasca tine cel mai adesea de patologie. Si putini dintre noi reusesc sa depaseasca acest stadiu. Insa si patologia poate fi intr-o mai mare ori mai mica masura infricosatoare. Deseori ea devine amenintatoare. Ade­sea viata bisericeasca a omului capata con­tururile desavarsite ale anomaliilor; atunci si viata preotului devine deosebit de grea, uneori chiar chinuitoare.

Un simplu exemplu: O foarte osardnica femeie dintr-o parohie il duce pe fiul ei din frageda copilarie la biserica. El crede in Dumnezeu, insa atunci cand ajunge la var­sta de 18 ani viata lui bisericeasca incepe sa-l agaseze. Considerandu-se totusi credin­cios, incepe sa bea, cateodata chiar sa fure, sa desfraneze. Mama se plange de el, il sfatu­ieste, il pune de fata cu tatal; fiul insa, dupa vechiul obicei, merge si se pocaieste. „Da, am gresit, am desfranat cu cineva“. Preotul il sfatuieste, ii explica si el da din cap apro­bator: „Da, da, am inteles totul, nu voi mai face aceasta!” I se da un canon, este iertat, i se dezleaga pacatele. Dupa o oarecare vre­me, tanarul se impartaseste. Un timp se sta­paneste, apoi incepe din nou. Daca lipseste o luna, doua, inseamna ca iarasi a apucat-o la vale. Mama lui il va aduce peste putina vreme din nou la duhovnic si va demonstra ca acesta a intrat iarasi in noroi, ca din nou a baut, la fel ca inainte. Si astfel poate sa continue pana la sfarsit. Pacate de moarte, pacate grele, dezastru.

Ce sa facem intr-un asemenea caz? Dupa vechile canoane bisericesti, pacatosul trebu­ie indepartat prima oara pentru 7, apoi pen­tru 15 ani de la impartasanie, sa stea in pridvorul bisericii, sa nu calce pragul acesteia. Astfel Biserica se curata de acei oameni; la Liturghie ei nu mai apar. Astazi, nici un pre­ot, nici chiar cel mai aspru, nu va indrazni sa indeparteze pe cineva de la impartasanie vreme de 10 ani, si bine face. Viata, in zilele noastre, este atat de complexa, ca nu mai pot fi gasite solutii in cazul unor astfel de incalcari ale moralei. Biserica se umple, prin urmare, de cazuri patologice: alcoolici, des­franati, hoti, oameni care sunt scosi perma­nent din noroi si care se impotmolesc din nou. Ei parca se clatina prin balta, pasesc rar, apoi se afunda din nou. Aici ies la su­prafata, aici se afunda, asa ca trebuie perma­nent ridicati. Scosi la liman, ei stau putina vreme, dar la urmatorul pas iarasi cad. Care va fi viitorul lor? Se vor ineca oare in aceas­ta balta ori vor fi salvati in chip minunat de catre Dumnezeu? Nimeni nu stie.

Ce ar putea sa faca preotul? Doar sa se roage, sa aiba compatimire, sa aiba dragoste, sa-i ierte, sa fie ingaduitor, sa-i rabde. Sa dea cele mai eficiente epitimii. In cele mai multe cazuri, pentru acesti oameni to­tul este foarte greu. Se impune ca ei sa fie opriti de la impartasanie pentru unul, une­ori pentru doi ani. Insa adeseori este necesar sa-l lasi pe fiecare in bratele lui Dumnezeu. Aici nu poate fi vorba de o dorinta sincera a vietii duhovnicesti. Acest dezastru, aceasta stare patologica, care mai inainte era o ex­ceptie, a devenit in zilele noastre norma. Ast­fel de oameni sunt destul de multi. Biserica este plina. De aceea uneori este atat de apa­sator in biserica; atmosfera de pacat, de con­stiinta pacatoasa, se intinde si actioneaza si asupra celor din jur. Nu poate fi vorba aici de o veritabila credinta, ci doar de nevointa ori chiar de dorinta dupa o viata mai cu­rata. Patimi dezgolite la chip; patimi, adica demoni. Acestea sunt sufletele aflate in pri­zonieratul demonilor. Se intampla uneori ca demonul sa-l lase in pace putina vreme, du­pa cum pisica ii acorda libertate soricelului, ca sa-l inhate, peste o clipa, din nou, si iarasi sa-l sugrume. Si va putea oare soricelul sa fu­ga de pisica? Nu stiu. Insa trebuie sa-i aju­tam cumva pe acesti oameni. Ei nu trebuie in nici un caz respinsi.

Pentru preot, acesta reprezinta ceva foar­te greu. Caci el trebuie sa actioneze ca si cum ar actiona impotriva propriei lui constiinte. Normal ar fi sa-i opreasca, sa-i inde­parteze, caci vede profanarea. Insa trebuie sa ia aminte si la cuvintele lui Hristos: Mila doresc, iar nu jertfa si, astfel, sa nu arate cumva o nedreapta compatimire catre asemenea pacatosi, ci sa inalte rugaciuni necontenit pentru ei, cu credinta ca Domnul va gasi un mod de a mantui aceste suflete nefericite.

[…]

Roadele ostenelilor păstorului

Există o raţiune pentru care ne în­toarcem încă o dată la o proble­mă deosebit de acută si chinuitoare în viaţa fiecărui păstor. La anumiţi preoţi aceasta se manifestă diferit. Insă la temelie ea este una si aceeaşi: Care este rezultatul ostenelilor păstorului?” Iată, păstorul se nevoieşte mulţi ani. Ce primeşte el ca rezultat final al acestei trude?

Putem să spunem cu îndrăzneală că toa­te ostenelile cele bune vor aduce roade bu­ne, iar neghina pe care preotul o seamănă, supunându-se patimilor sale, fără îndoia­lă va aduce roade rele. Si toate aceste urmări se vor întoarce mai apoi împotriva lui. Chiar dacă nu poate să calculeze formal toa­te acestea, totuşi preotul trebuie să ia aminte si sa vada in ce stare se afla el si pastoritii sai. In multe randuri, nevointele pentru a atinge un anumit scop conduc catre un re­zultat opus. Aceasta lege, pe care o numim „eterogenia scopului”, trebuie intotdeauna s-o avem in vedere. Se intampla in lucrarea preotului sa existe cateva greseli serioase pe care el nu le-a sesizat la timp. Pentru aceas­ta este nevoie ca necontenit sa ia aminte la sine insusi si la roadele muncii sale: a semanat grau, dar ce-a rasarit? Poate ca au rasarit doar maracini. Merita sa te mai ocupi cu o astfel de indeletnicire?

Privind inapoi la lucrarea sa, preotul zilelor noastre vede, cel mai adesea, un tablou intristator… Exista si lucruri bune, ce e drept. Cunosc multi preoti ravnitori; iar roadele lor bogate sunt evidente. Ei au reusit sa adune multi oameni, sa creeze co­munitati puternice; iar in aceste comunitati au venit ori vin multi oameni la credinta. Copiii cresc in biserica, se zidesc noi biserici, parohii, se deschid scoli. Aceste comu­nitati actioneaza cu siguranta asupra vietii si societatii, cat si asupra Bisericii. In afara de rezultatul social, pe care-l vedem acum, care este material si sufletesc, exista si un rezultat duhovnicesc. Ce se intampla insa in Biserica? Vedem ca bisericile in cea mai mare parte se umplu necontenit. Se des­chid noi biserici, se restaureaza cele vechi. Cine sunt cei care vin la biserica? Credinciosii ortodocsi; acestia se impartasesc des, cauta, de asemenea, sa se marturiseasca cat mai des…

Insa ce este mult intristator in viata Bise­ricii noastre este faptul ca poti vedea venind la biserica oameni de un anumit nivel, care insa, la un moment dat, se opresc si nu mai pot sa mearga mai departe. Iar nivelul la care s-au oprit nu este chiar asa de inalt. De obicei, acesta este nivelul oamenilor care nu savarsesc pacate de moarte, nu desfraneaza, nu beau, nu fura, nu practica magia, nu-si bat parintii, nu injura, poate chiar nu fumeaza. Se impartasesc des, insa daca iei aminte la ei, nu vei vedea vreun om care sa sporeasca, ca­re sa mearga din putere in putere, care sa se apropie de Hristos. Au terminat doar inceputul lucrarii, ceva pregatitor…

Intristator este faptul ca adevaratele roade nu se vad. Oare nu toti crestinii, nu toti oamenii sunt chemati catre sfintenie? Altfel spus, toti cei care vin la biserica si incep sa duca o viata bisericeasca trebuie sa devina treptat oameni duhovnicesti – drepti, sfinti. Insa nu se intampla aproape deloc una ca aceasta. De aici rezulta ca viata noastra bisericeasca si lucrarea pastorului nu pot sa treaca peste o stacheta mai inalta. Aceas­ta stacheta se arata de nedepasit pentru cei mai multi dintre noi.

Am putea face urmatoarea comparatie: Un grup de turisti se catara, din ce in ce mai sus, pe un munte. La inceput sunt potecile de munte, minunatele trecatori, flori­le… iar mai departe, daca privesti, poienile alpine; padurea dispare. Inca si mai sus, daca reusesti sa urci, dai de locuri racoroase, in care nu mai creste vegetatie abundenta, ci doar jnepeni de munte, iarba; se vad inaltimile inzapezite ale muntelui acoperit de ghetari. Din acesti ghetari curg paraiase. Ajungi pana in locul unde se poate afla – in mod obisnuit – un refugiu, insa dincolo de el vei pasi pe zapada, va trebui sa te catari pe ghetari. Pentru aceasta iti trebuie un echipament special: bocanci, tarnacop, franghie, iar instructorul se cere sa fie un altul, nu un turist, ci un alpinist. De aceea, in fata Rubiconului, turistii se opresc, nu mai continua drumul. Din acest punct totul devine periculos. Acolo este un alt fel de urcus. Plimbarile turistilor iau sfarsit, de obicei, la acest nivel. Pana la inaltimea de 2500 de metri, sa spunem, pana la 3000 de metri, turistul poate ajunge. Dar la inaltimea de 4000 de metri nu te mai poti cata­ra in acest mod daca nu esti alpinist. Acolo nu iti este permis; iar daca pornesti de unul singur, vei pieri.

Un lucru asemanator vedem si in viata bisericeasca. Omul ajunge pana la o anumita inaltime. Pana acolo, noi aproape ca alergam, ne cataram, ne ostenim, facem ceva, zidim. Totul pana la hotar. Dar dincolo de aceasta? Noi nu stim cum trebuie sa vietu­im mai departe. Si se vadeste ca instructorii ori conducatorii care stiu cum trebuie sa se vietuiasca mai departe au disparut practic. Si chiar daca ii aflam, ii putem numara pe degete; langa ei nu ai putea sa te vatami. Asa sunt binecuvantatii stareti pe care ii mai avem; insa noi nu mai aflam trei asemenea oameni in intreaga Rusie. Parintii destoinici, duhovnicii, au fost pana aici, insa de aici in­colo, nu. La rugaciunea inimii acestia nu pot sa te povatuiasca, caci nici ei nu se roaga; lucreaza ca zidari, invatatori si nu stiu ce altceva, insa nu se roaga, nu au vreme pentru rugaciune. Nu pot sa te povatuiasca sa-ti birui patimile tale cu adevarat pana la capat; nu pot sa te povatuiasca sa traiesti in prezenta lui Dumnezeu, sa vietuiesti dupa voia lui Dumnezeu. Nu pot sa auda aceasta voie.

Si ne facem atunci partasi la un simtamant intristator si amar, de limitare. Omul care a incercat sa duca o viata duhovniceasca cunoaste cu siguranta acest simtamant. Aceasta pregustare a „falimentului”. Rezulta ca nimic nu poti, nu stii, te-ai umflat doar in pene, ai dorit… Insa pe de-antregul nu ai reusit nimic.

Exista oare vreo iesire? Putem oare sa nadajduim in ceva? Rapunsul trebuie sa fìe obiectiv si cinstit: nadejdea nu e prea mare. Trebuie sa recunoastem ca am ajuns in acea epoca a istoriei Bisericii cand multe lucruri au devenit cu neputinta, deosebit de grele, multe nevointe s-au indepartat de noi, au devenit de neconceput astazi. Desigur, va amintiti ce se spune despre vremurile de pe urma: intr-atat va fi nevointa, incat un om doar sa cheme numele Domnului si se va mantui. Nimic altceva nu se cere, doar sa chemi in acel infricosator ceas numele lui Dumnezeu si te vei mantui, tinand seama de stramtorarile vremurilor.

Fiecare timp si-a avut nivelul lui de ne­vointa si realizarile lui duhovnicesti. Domnul poate nu ne va aduce nici o vina ca nu am ajuns pana la acele inaltimi, pana la dreptatea si sfintenia sfìntilor de odinioara. Insa si de la noi, ca si de la acestia, se va cere unul si acelasi lucru – nevointa. Desi­gur, nevointa noastra nu este atat de plina de roade ca a acelora. Cand Sfantul Serafim s-a nevoit in padurile Sarovului, el a ajuns la o mare desavarsire, la inaltimea sfinteniei. Dar cand in aceleasi paduri erau inchisi in lagare preoti si episcopi, acestia nu au mai fost impodobiti cu o astfel de desavar­sire, cu darul vederii inainte, cu minuni, in­sa ostenelile lor nu au fost nicicum mai prejos. Aici este vorba de o alta nevointa, altele fiind roadele acestei nevointe. Iar Domnul va schimba nevointa lor in sfintenie.

Cunoasteti ca poporul spune: „Tu iti faci munca, iar daca nu poti ceva, ingerul te va ajuta, daca, intr-adevar, te silesti cu toate puterile tale. Cand omul se nevoieste, traieste in multe osteneli, atunci constrangerile lui coboara. Se lasa „stacheta” mai jos. Domnul cu harul Sau implineste, independent de om, tot ceea ce ii este lui de trebuinta. Tot ceea ce preotul nu poate sa dea va adauga Dumnezeu, daca omul se sileste cu adevarat, daca traieste intru nevointa.

Foarte adesea se intampla insa ca fiii du­hovnicesti sa inceapa sa fie dezamagiti; ei nu mai pot si nu mai doresc sa vietuiasca in nevointa. Nu mai cauta viata duhovniceasca, ostenelile duhovnicesti, ci doar confor­tul, doar osebite relatii, pe picior de egalitate. Inceteaza sa mai caute smerenia, ascultarea si incep sa ceara de la duhovnicul lor sa-i inteleaga, sa le acorde timp, sa-i asculte, sa vorbeasca cu ei la nesfarsit, sa se raporteze intr-un mod particular la ei; incep sa se poarte cu necuviinta, sa li se adreseze cu indrazneala duhovnicilor lor. In zilele noastre, aceasta se intampla foarte, foar­te adesea.

Iata, in acest caz preotul trebuie sa anticipeze si sa admita cu toata raspunderea ca nu a reusit nimic important, ca nu a obtinut prin ei nimic si sa le spuna cu indrazneala acestor fii duhovnicesti, incredintati lui:

– Nu este cazul sa ne inselam unii pe al­tii. Daca nu doresti una ca aceasta, mergi oriunde altundeva. Asta este situatia. De ce sa ne jucam de-a ascultarea, de-a raporturile foarte osebite? Pentru ce una ca aceasta? Este mult mai bine, mult mai cinstit asa.

De obicei, preotul ajunge in cele din urma aici. El incepe sa indeparteze aceste relatii neroditoare, care lasa doar amaraciune in suflet. Tocmai de aceea vedem adesea astazi multi preoti buni, in varsta, care aproape ca nu mai au fii duhovnicesti. Odinioara aveau o intreaga parohie, iar acum, la anii batranetii, aproape nu a mai ramas nimic. Poate sa aiba doar doi-trei, poate cinci. De ce? Pentru ca un astfel de duhovnic nu mai are puteri ca sa marturiseasca la nesfarsit si sa poarte discutii. El nu mai prezinta de mult interes pentru fiii lui duhovnicesti. Iar oamenii care intr-adevar cauta sa-l asculte, care-i sunt credinciosi, sunt foarte putini. Poate comunitatea aceasta numara inainte 500 de oameni, iar acum au ramas doar cinci. Restul s-au raspandit care incotro.

Oamenii care cauta intr-adevar nevointa vietii duhovnicesti sunt foarte putini. Multi cauta doar viata sufleteasca, confortul sufletesc, legaturile sufletesti, viata pamanteasca, nu pe cea cereasca; nu doresc sa se elibereze de patimi, nu doresc sa se lepede de voia lor, nu doresc sa jertfeasca nimic de la ei.

Oamenii care cauta sa se lepede de vo­ia lor, sa devina ascultatori, care cauta voia lui Dumnezeu sunt foarte putini. Tocmai de aceea preotul nu trebuie sa ingaduie sa fie dus in ratacire. Iata, munca este in toi, totul viaza, totul creste, se construiesc biserici, totul parca infloreste si se leaga; el primeste grade bisericesti, este inaltat in treapta. Totul pare minunat, extraordinar. Poate sa creada ca totul este, intr-adevar, minu­nat. Insa orice pastor este dator sa ia aminte ca minunat este doar atunci cand el se apropie de Dumnezeu, si turma lui, de asemenea, merge catre Dumnezeu, catre viata duhovniceasca, catre viata harica. Doar atunci este minunat, cand din ce in ce mai bine se slujeste Sfanta Liturghie, cand in constiinta si in suflet straluceste lumina harica, cand au tot mai putina importanta bunurile ma­teriale, asemenea si realizarile pamantesti si decoratiile. Acestea el le socoteste ca nimic, daca se atinge de viaria harica, de vietuirea cea dupa Dumnezeu. Daca incepe sa traiasca in acest chip, atunci in jurul lui, treptat, se vor aduna fii duhovnicesti cu aceleasi convingeri ca ale sale. Dar daca pe capul lui se aduna atatea griji lumesti, atunci si fiii sai vor fi la fel – pamantesti, nu duhovnicesti.

Mai mult decat orice, preotul trebuie sa se teama de substitute. Caci surogatele, inlocuirea celor sfinte, poarta in sine duhul lui antihrist, nu duhul lui Hristos.

El trebuie sa ia aminte: se afla pe calea cea dreapta, nu a uitat oare unicul scop al credintei? Merge el oare la Hristos si este gata sa jertfeasca totul ca sa ramana cu Hristos? Si trebuie sa admita cu indrazneala ca in foarte mica masura se intampla aceasta, si putini dintre aceia care il urmeaza au reusit; putini sunt adevaratii lui fii duhovnicesti. Iar cand se ocupa de o activitate atat de complexa – si de binefaceri, si de propovaduire, si de organizare, si de zidire, si, pur si simplu, de o multime de alte treburi, si de slujbe – preotul trebuie sa ia aminte la unica trebuinta, cea mai de capatai, ca­re nicicand nu poate sa fie jertfita, ingradita. Aceasta este viata autentica intru Dumnezeu, viata harica. In absenta vietii harice, totul ramane fara nici o valoare, fara nici un sens, obtinandu-se un rezultat contrar celui asteptat“.

NOTE:

[1] Revoluţia bolşevică (n. trad.).

[2] Aceste cifre erau valabile în anul 1996 (n. trad.).

[3] Autorul face referire la secolul al XIX-lea (n. trad.)

[4] Rubicon, în latină Rubico. Mic fluviu în nor­dul Italiei. Expresie celebră, evocând o persoană care se lansează irevocabil într-o întreprindere cu conse­cinţe riscante (n. trad.).

(din: Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul si ucenicul, Editurile Sophia si Cartea ortodoxa, 2009)

Legaturi:

(…) Tragedia noastra este ca ne-am format aproape integral intr-o mentalitate trupeasca (acesta este termenul pe care Sf. Ap. Pavel il opune, in epistolele sale, cu deosebire in Romani, cap.8) si ca traim intr-o lume puternic infectata de ceea ce parintele Rafail numeste cu durere “firescul necredintei“. Mai mult, nici in biserica oamenii de astazi nu mai au, in multe cazuri, constiinta Duhului Sfant si, de aici, nici forta nepamanteasca de a ne smulge din moartea in care zacem.Suntem morti si nu stim ca suntem morti, spunea parintele Arsenie Muscalu. Iar lumea si patimile noastre cauta sa ne ingroape din ce in ce mai mult. Avem nevoie urgenta sa ne smulgem din aceasta moarte, dar cum?

Primul lucru de facut, cred, este sa ne vedem (in profunzime, in detaliu) si sa ne recunoastem starea in care ne aflam. Facand asta, ajungem sa deznadajduim de noi insine. Ceea ce… e foarte bine, oricat ar parea de cinic la prima vedere. Aici este momentul crucial, de ruptura si de aceea DOARE foarte tare. Dar in dureri si numai in dureri se poate naste un om nou duhovniceste. Duhul Sfant este vinul nou care nu sufera sa fie pus in “burdufuri” vechi, de aceea el cere intai curatirea “burdufului” inimii:Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinaluntru ale mele”. Iar curatirea inseamna plans, inseamna baia lacrimilor de pocainta. Numai intristarea, dezamagirea si disperarea de noi ne golesc, ne curatesc, ca sa putem primi apoi Duhul. Nu putem imbraca haina noua a Duhului pe un trup murdar. Este ceva apropiat de acea depresie sanatoasa de care vorbeste si psihiatrul american Scott Peck in “Drumul catre tine insuti“, este primirea peste fata a biciului adevarului despre noi, este suferinta care ne face saraci cu duhul (cu duhul nostru) – deci prin care incepem implinirea noilor porunci, a Legii celei noi, a Fericirilor – si care ne da in suflet constiinta nevoii disperate de un Mantuitor. Numai dupa ce parcurgem acest “purgatoriu” launtric putem primi harul Duhului Sfant prin care vom invia din moartea noastra.

Pana atunci suntem exact in situatiile descrise in Apocalipsa: …Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. (…) Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte” (3: 1, 14-19).

Cat suntem asadar in aceasta stare „caldicica“, de suficienta, parandu-ni-se numai ca traim si ca nu avem trebuinta de a fi salvati din nimic, in acest timp nadajduim in desert. Daca noi nu am primit inca in sufletul nostru aceasta suferinta mistuitoare, daca am dat mereu la o parte adevarul despre noi, daca am fugit mereu de constiinta fiindu-ne frica de deznadejde, daca am refuzat sa disperam de noi insine pana la capat, atunci inca nu am inteles ce inseamna adevarata nadejde. Trebuie sa primim sabia strapungatoare a Adevarului, sa ne frangem inima fara crutare, sa ne traim moartea ca sa putem striga dupa Inviere, dupa mantuire!

Vreau sa spun ca noi inca nu nadajduim cu adevarat in Mantuitorul atata timp cat inca nadajduim in noi insine sau in lume si nu simtim acut nevoia unei salvari. Nimeni nu striga dupa ajutor decat atunci cand se vede in fundul prapastiei sau, cel putin, cand atarna de un fir de iarba deasupra ei. Atunci abia avem puterea sa strigam dupa ajutor cu disperarea lui David: „Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne, auzi glasul meu!“. Daca nu ajungem sa strigam, daca ne simtim relativ bine si nu ne doare prea tare nimic, atunci… cine sa vina sa ne salveze? Citim rugaciuni, spunem cuvinte care semnifica acest plans, acest strigat, dar inima noastra nu plange, nu striga: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura si Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8).

***


Categorii

Ce este pacatul?, Crestinul in lume, Deasa impartasire, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Impartasania, Pocainta, Preotie (pentru preoti), Razboiul nevazut, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

128 Commentarii la ““Duhovnicul si ucenicul”: CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR “PRACTICANTI” si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 5 / 5 >>

  1. Pingback: CUM SA NE PREGATIM PENTRU SFANTA IMPARTASANIE? Cum sa traim si ce sa facem INAINTE SI DUPA PRIMIREA SFINTELOR TAINE, pentru a ne impartasi din harul lor? “Este o problema ca prea multi primesc Sfanta Impartasanie cu usuratate. Trebuie sa ne apropiem
  2. Pingback: “Dăruieşte-Mi păcatele tale!” – Conferinta “CRUCEA JERTFEI” din 2015 de la Ploiesti a PS Macarie Dragoi: SA INVATAM IUBIREA CEA ADEVARATA DE LA DUMNEZEU, CEL CARE S-A JERTFIT PENTRU PACATELE NOASTRE – In ce duh se cu
  3. Pingback: Cum si de ce PIERDEM foarte usor HARUL dupa ce mergem la biserica si chiar dupa impartasire? DUHUL LUMESC AL DESERTACIUNII si FANTANILE SPARTE CARE NU POT TINE APA DUHULUI SFANT (I) | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: SCRISORI INEDITE ALE SFANTULUI PAISIE AGHIORITUL despre necesitatea absoluta a PREGATIRII, inclusiv prin postire, pentru SFANTA IMPARTASANIE | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: “Atunci când ne pregătim să ne împărtăşim cu Sfintele Taine…”: Mitropolitul Antonie de Suroj DESPRE ÎMPĂRTĂŞIRE: “Să intrăm în viaţa cea nouă, oricât ne-ar costa aceasta” | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: Spovedania inaintea lui Hristos cel Rastignit. CUM AR TREBUI SA NE PREGATIM PENTRU TAINA SPOVEDANIEI SI SA NE FACEM MARTURISIREA PACATELOR? | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: SPOVEDANIA, dincolo de liste de pacate, ca IMPACARE CU PRIETENUL PREAIUBITOR pe care L-AM PARASIT si L-AM TRADAT: „În ciuda a toate, Eu rămân Prietenul tău şi te iubesc cu toată viaţa şi moartea Mea. Ţine-te de Mine, te voi sprijini, te voi aju
  8. Pingback: DENIA DIN SFANTA SI MAREA MIERCURI (video, audio, talcuiri). “Femeia ceea ce cazuse in pacate multe…”. DORUL DUPA DUMNEZEU, darul pocaintei si “ODIHNA” alegerii “partii celei bune” a Mariei, de A NE ASEZA LA PICIO
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate