Spovedania inaintea lui Hristos cel Rastignit. CUM AR TREBUI SA NE PREGATIM PENTRU TAINA SPOVEDANIEI SI SA NE FACEM MARTURISIREA PACATELOR?

30-03-2017 Sublinieri

Vedeti si:

Mitropolitul Antonie de Suroj:

DESPRE SPOVEDANIE

Spovedania înaintea lui Hristos cel Răstignit

Adeseori sunt întrebat: Cum trebuie făcută o mărturisire?” Răspunsul cel mai direct şi mai convingător pe care îl putem da este următorul: mărturiseşte-te ca şi cum te-ai afla în pragul morţii; mărturiseşte-te ca şi cum ar fi ultima oară când îţi este dat aici pe pământ să te pocăieşti pentru întreaga ta viaţă, pentru tot trecutul tău, înainte de a intra în veşnicie şi a sta înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Spovedeşte-te ca şi cum ar fi ultima clipă când mai poţi descărca de pe umerii tăi povara unei vieţi petrecute în minciună şi în păcat, pentru a intra liber în Împărăţia lui Dumnezeu.

Dacă am privi spovedania sub acest aspect, dacă am veni la spovedanie ştiind, nu doar imaginându-ne, ci ştiind sigur că putem muri oricând, în orice clipă, atunci nu ne-am mai pune întrebări de prisos; atunci spovedania noastră va fi necruţător de sinceră şi credincioasă adevărului; ea va merge direct la ţintă; nu ne-am mai strădui atunci să mergem pe ocolite, să ne ferim de cuvinte supărătoare, jignitoare sau chiar umilitoare la adresa noastră, ci le-am rosti cu toată fermitatea, întru puterea adevărului. Nu am mai „rumega” în mintea noastră ceea ce trebuie să zicem şi ceea ce trebuie să ţinem sub tăcere, ci am scoate la iveală tot ceea ce conştiinţa noastră socoteşte a fi minciună, păcat, tot ceea ce ne face nevrednici de chemarea noastră de oameni, de numele nostru de creştini. Inima noastră nu ne va mai putea împiedica să rostim cuvinte dure sau nemiloase şi nu ne vom mai pune problema dacă să spunem un lucru sau altul, pentru că vom şti atunci ce anume ne deschide calea către veşnicie şi ce anume ne interzice accesul la ea…

Iată modul în care ar trebui să ne spovedim – este foarte simplu, de o simplitate înfricoşătoare. Dar noi nu îl putem urma pentru că ne temem de această sinceritate directă şi nemiloasă în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

[…] Sunt două mii de ani de când El a venit pe pământ, a trăit în mijlocul nostru, a fost ca unul dintre noi. Ca Mântuitor, El a venit să ne recâştige, să fim ai Lui, să ne redea nădejdea, să ne încredinţeze de iubirea lui Dumnezeu, să ne încredinţeze că totul este posibil de vom crede în El şi în noi înşine…

Acum se apropie vremea când El va sta înaintea noastră, ori în ceasul morţii, ori în cel al Judecăţii de Apoi. Va apărea înaintea noastră ca Cel Răstignit, cu mâinile şi picioarele străpunse de cuie, cu fruntea rănită de spini, iar noi Îl vom privi şi vom vedea că a fost răstignit din pricina păcatelor noastre. El a venit către noi, S-a făcut ca unul dintre noi, a vieţuit printre noi şi a murit pentru noi.

Ce vom putea spune atunci? Judecata nu va consta în faptul de a fi judecaţi de către El, ci în a-L vedea pe Cel pe Care noi L-am ucis cu păcatul nostru şi Care va sta înaintea noastră cu toată iubirea Sa.

Pentru a scăpa de această grozăvie ar trebui să tratăm fiecare spovedanie ca şi cum ne-am afla în ceasul morţii, ca şi cum am trăi ultimele clipe de nădejde înainte de a înfrunta această realitate.

Pregătirea pentru spovedanie

Am spus că fiecare spovedanie trebuie să se desfăşoare ca şi cum ar fi ultima din viaţa noastră şi că ar trebui să facem un ultim bilanţ, pentru că fiecare întâlnire cu Domnul, cu Dumnezeul cel Viu, este o anticipare a Judecăţii de Apoi când se va hotărî destinul nostru. Nu e posibil să stăm înaintea lui Dumnezeu şi apoi să ne retragem din faţa Lui fără a fi îndreptăţiţi sau osândiţi. De aceea se pune întrebarea: Cum ne pregătim pentru spovedanie? Ce păcate trebuie recunoscute înaintea Domnului?”

În primul rând, spovedania particulară – nu vorbim de cea de obşte – trebuie să se mărginească la o persoană, la propria mea persoană, pentru că destinul meu este în joc. Oricât de nedesăvârşită ar fi, se cuvine să încep prin judecata pe care o fac asupra mea. Şi trebuie să o fac punându-mi următoarele întrebări: De ce anume îmi este ruşine în viaţa mea? Ce vreau să ascund de la faţa lui Dumnezeu? Ce vreau să ascund de judecata propriei mele conştiinţe şi de ce anume îmi e teamă?”

Nu e totdeauna uşor de răspuns la astfel de întrebări, pentru că suntem atât de obişnuiţi să ne sustragem propriei şi dreptei noastre judecăţi, încât atunci când ne facem un examen de conştiinţa în nădejdea de a descoperi adevărul despre noi, ne lovim de mari dificultăţi. Totuşi e bine să începem prin aceasta. Şi dacă nu am avea nimic altceva de spus la spovedanie, aceasta ar fi deja o mărturisire adevărată, propria mea mărturisire.

Dar mai sunt şi alte aspecte de cercetat. E de ajuns să privim în jurul nostru şi să ne amintim ce gândesc oamenii despre noi, care sunt reacţiile lor cu privire la noi ce se întâmplă atunci când ne aflăm în mijlocul lor, pentru a descoperi noi raţiuni de a pronunţa o judecata asupra noastră. Ştim doar că nu suntem întotdeauna purtători de bucurie şi de pace, de adevăr şi de bunătate în relaţiile cu ceilalţi. De ajuns este să parcurgem în gând lista celor mai apropiaţi prieteni ai noştri, cei pe care îi întâlnim mai mult sau mai puţin des, şi atitudinea noastră ne va apărea într-o lumină foarte clară: pe câţi dintre ei nu i-am rănit, nu i-am trădat, jignit, pe câţi nu i-am ispitit în vreun fel sau altul? Iată deci o altă judecată pe care o vom avea de înfruntat: „Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut, zice Domnul (Matei 25, 45).

Să ne aducem aminte cum ne judecă oamenii: judecata lor e adeseori pătrunzătoare şi dreapta; dar noi în măsura în care ei spun adevărul şi ne pun sub acuzaţie, nu vrem să ştim ce gândesc despre noi. Se întâmplă totuşi şi invers, ca oamenii să ne urască sau să ne iubească fără vreun motiv întemeiat. Ne urăsc fără motiv, atunci când vieţuim în lumina adevărului dumnezeiesc, pentru că ei nu se împacă cu acest adevăr. În egală măsură, ei ne pot iubi fără vreun motiv întemeiat, în măsura în care noi acceptăm cu prea multă uşurinţă falsitatea vieţii; în acest caz ei ne iubesc nu pentru virtuţile noastre, ci pentru trădarea noastră faţă de Adevărul dumnezeiesc.

Va trebui să pronunţăm încă o judecată asupra noastră, căci – să ştiţi – uneori trebuie să ne pocăim şi pentru faptul că oamenii ne poartă simpatie, ridicându-ne în slăvi. în legătură cu aceasta Hristos ne previne: „Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine!” (Luca 6, 26).

Putem, în sfârşit, să facem apel la judecata Evangheliei cu această întrebare:Cum ne-ar judeca Mântuitorul dacă ar avea în vedere viaţa noastră?”

Puneţi-vă aceste întrebări şi veţi vedea că mărturisirea voastră va deveni serioasă şi profundă şi că nu vă veţi mai înfăţişa la spovedanie cu această vorbărie deşartă, cu această gângureală infantilă, nedemnă de vârsta voastră, pe care deseori îmi e dat să o aud.

Nu puneţi pe alţii în cauză. Aţi venit la spovedanie cu păcatele voastre, nu cu ale lor. Circumstanţele care au prilejuit păcatul au însemnătate doar în măsura în care aruncă o altă lumină asupra păcatului şi responsabilităţii voastre. Relatarea faptului în sine, de ce şi cum s-a întâmplat, nu are nimic de-a face cu spovedania şi poate doar să slăbească în voi conştiinţa greşelii şi duhul pocăinţei…

Vor veni curând zilele când, probabil, toţi veţi posti. Pregătiţi-vă de acum înainte pentru o spovedanie matură, lucidă, responsabilă, ca să vă curăţiţi.

Fiţi în acelaşi duh cu Hristos!

Am discutat deja despre modalitatea de a ne examina conştiinţa, începând cu ceea ce ea ne reproşează şi apoi analizând felul în care ceilalţi se poartă cu noi.

Să facem încă un pas, ultimul, în acest examen de conştiinţă. Ultima judecată asupra conştiinţei noastre nu ne aparţine nici nouă şi nici celor care ne cunosc, ci lui Dumnezeu. Evanghelia ne lămureşte asupra cuvântului Domnului, a dreptăţii Sale. Totuşi rareori reuşim să cugetăm profund şi cu toată sinceritatea la aceasta. Dacă citim cu atenţie şi întru simplitatea inimii paginile Sfintei Scripturi, fără a încerca să extragem din ele mai mult decât suntem capabili să primim şi mai mult decât am putea pune în practică în viaţa noastră, dacă le primim cu sinceritate şi fără ocolişuri, atunci vedem că ele se pot împărţi în trei categorii.

Există pasaje în Sfânta Evanghelie a căror evidentă legitimitate ţâşneşte în ochii noştri, care însă nu ne mişcă sufletul, dar pe care le primim cu uşurinţă. Le asimilăm la nivel mental; inima nu li se împotriveşte, însă nu ne simţim vizaţi de ele în viaţa noastră. Aceste pasaje din Evanghelie ne spun că inteligenţa şi capacitatea noastră de înţelegere a lucrurilor se situează în pragul a ceva ce nici voinţa şi nici inima noastră nu sunt încă în măsura de a atinge. Ele ne fac să simţim toată povara pasivităţii şi a lipsei noastre de făptuire, ele ne cer ca, fără a aştepta reîncălzirea inimii noastre îngheţate, să purcedem la împlinirea voii lui Dumnezeu, pentru singurul motiv că suntem slujitori ai Domnului.

Sunt alte pasaje la care dacă ne raportăm cu toată buna credinţă, dacă privim cu sinceritate în sufletul nostru, ne vom da seama că ne-am abătut de la ele, că suntem în dezacord cu judecata şi voinţa lui Dumnezeu. Iar dacă am avea nefericitul curaj şi puterea de a ne răzvrăti împotriva lor, am face-o, aşa cum au făcut-o la vremea lor, secole de-a rândul, şi cum fac toţi cei pentru care, dintr-odată, devine limpede că porunca iubirii dată de Hristos este înfricoşătoare, pentru că ne cere să ne jertfim, să renunţăm cu desăvârşire la egoism; de multe ori am prefera ca această poruncă să nu fi existat deloc.

Mulţi dintre cei ce-L înconjurau pe Hristos aşteptau un miracol din partea Lui, pentru a se asigura că porunca Sa este adevăr şi că pot să-I urmeze Lui fără a-şi pune în pericol propria persoană, propria viaţă. Unii chiar s-au dus să asiste la cumplita răstignire a lui Hristos cu gândul că dacă nu Se pogoară de pe Cruce, dacă minunea nu se produce, aceasta înseamnă că El nu se află în Adevăr, că nu este omul lui Dumnezeu şi că pot uita cuvântul Său înfricoşător, porunca iubirii în numele căreia omul trebuie să moară luişi şi să trăiască numai pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi.

Mergând la biserică, deseori înconjurăm Masa Domnului cu un fel de reţinere, ca nu cumva adevărul Domnului să ne lovească de moarte şi să pretindă de la noi ultimul lucru care ne-a mai rămas – lepădarea de sine. Atunci când porunca iubirii sau o altă poruncă – prin care Dumnezeu ne descoperă varietatea infinită de forme pe care o ia iubirea profundă şi creatoare – trezeşte în noi înşine o asemenea simţire, abia atunci putem măsura depărtarea noastră de Duhul lui Dumnezeu şi de voia Lui şi putem să pronunţăm o mustrătoare sentinţă asupra noastră.

In sfârşit, există pasaje în Evanghelie care fac să se nască în noi cuvinte ca ale pelerinilor înspre Emaus, Luca şi Cleopa, când Domnul a grăit cu ei pe cale: „Oare nu ardeau în noi inimile noastre, când ne vorbea pe cale?” (Luca 24, 32)

Aceste pasaje, oricât de puţin numeroase ar fi, au o deosebită valoare, căci ne fac să înţelegem că purtăm în noi capacitatea de a ne uni într-un singur duh cu Hristos, întru o inimă, întru o voinţă, într-un gând cu El. Ele ne fac să înţelegem că am devenit apropiaţii Lui, că ne numărăm deja printre ai Lui. Ar trebui să păstrăm cu scumpătate aceste pasaje în memorie, căci, potrivit acestora, putem să trăim fără să trebuiască mereu să luptăm cu răul din noi, ci străduindu-ne să dăm curs liber vieţii şi să lăsăm să biruiască în noi acele părţi care exprimă deja ceea ce este dumnezeiesc şi viu, care deja sunt gata a se preschimba şi a se împărtăşi de viaţa veşnică.

Dacă vom identifica aceste pasaje cu atenţie, dacă vom lua aminte la aceste porunci şi cuvinte ale lui Hristos, vom putea deosebi adevăratul nostru chip, vom vedea ce fel de oameni suntem şi, atunci când vom veni la spovedanie, vom putea desluşi cu claritate nu numai judecata propriei noastre conştiinţe sau a celorlalţi ci, în egală măsură, şi judecata lui Dumnezeu. O vom percepe nu numai cu groază, nu numai ca pe o condamnare, ci şi ca pe o descoperire a unui drum şi a tuturor capacităţilor existente în noi: posibilitatea de a deveni în fiecare clipă şi de a rămâne fiinţe pline de lumină, cu sufletul în minunare, şi posibilitatea de a birui în noi, pentru Hristos, pentru Dumnezeu, pentru oameni şi pentru propria noastră mântuire, tot ceea ce este străin de Dumnezeu, tot ceea ce este mort, tot ceea ce nu ne deschide calea către Împărăţia lui Dumnezeu. Amin.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Taina iertarii, taina tamaduirii, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2014)

Cititi si:

***

 

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj, Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine), Taina Spovedaniei

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “Spovedania inaintea lui Hristos cel Rastignit. CUM AR TREBUI SA NE PREGATIM PENTRU TAINA SPOVEDANIEI SI SA NE FACEM MARTURISIREA PACATELOR?

  1. Pingback: SPOVEDANIA, dincolo de liste de pacate, ca IMPACARE CU PRIETENUL PREAIUBITOR pe care L-AM PARASIT si L-AM TRADAT: „În ciuda a toate, Eu rămân Prietenul tău şi te iubesc cu toată viaţa şi moartea Mea. Ţine-te de Mine, te voi sprijini, te voi aju
  2. Pingback: “Purtaţi-vă sarcinile unii altora!”. PREASFINȚITUL DAMASCHIN DORNEANUL, pentru “Familia ortodoxă”, despre ETAPELE IUBIRII APROAPELUI CARE NE-A RĂNIT, lupta cu rutina și pentru (re)dobândirea Duhului, “SENSIBILITATEA”
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate