“…chiar dacă inima lui nu vrea…” – SFÂNTUL MACARIE EGIPTEANUL despre CURSA SUBTILĂ A AUTO-MULȚUMIRII DUHOVNICEȘTI, despre necesitatea SILIRII DE SINE în împlinirea poruncilor lăuntrice și a STĂRUINȚEI ÎN RUGĂCIUNE: “Cel nepriceput socoteşte că deja a dobîndit ceva; se mândreşte şi se înfumurează, ca şi cînd a fost eliberat de păcat. CAUT UN OM SĂRAC CU DUHUL ȘI NU-L GĂSESC!”

19-01-2018 Sublinieri

CUVÂNT DESPRE PAZA INIMII

Cum poate să spună cineva că, întrucît posteşte, îşi împarte averile (săracilor) şi pribegeşte din loc în loc, este sfînt? Oare poate fi sfînt acela care nu-si curăţeşte omul lăuntric? (Se ştie doar) că şi curăţirea (cea adevărată) nu înseamnă abţinerea de la (săvîrşirea) celor rele, ci curăţirea desăvîrşită a conştiinţei. Apropie-te, deci, omule, cu tăria judecăţilor tale, de mintea ta cea prinsă şi robită de păcat şi cercetează latura cea mai de jos a minţii şi latura cea mai adîncă a judecăţilor tale, (intră) în aşa-zisele comori ale sufletului tău, la şarpele care se tîrăşte şi se cuibăreşte (acolo), la cel ce te-a ucis, lovind mortal mădularele sufletului tău. Abis necuprins este inima ta. Numai dacă (pe acel şarpe) îl ucizi, numai atunci poţi să te lauzi înaintea lui Dumnezeu cu curăţia ta, iar dacă nu, atunci să te smereşti şi ca un sărman şi păcătos să te rogi lui Dumnezeu pentru cele ascunse ale tale.

2. Moartea cea adevărată înlăuntru se ascunde, în inimă, iar omul moare (cu adevărat) înlăuntrul lui. Deci, dacă cineva întru cele ascunse ale sale s-a mutat din moarte la viaţă, acela trăieşte în veac şi nu moare, iar dacă trupurile unor oameni ca aceştia se descompun pentru un timp oarecare, ele nu sînt mai puţin sfinte şi se vor scula întru slavă. De aceea adormirea sfinţilor o numim şi somn.

3. Toată lupta vrăjmaşului un lucru ţinteşte: să poată smulge din mintea noastră gîndul şi iubirea faţă de Dumnezeu; folosindu-se de momeli trecătoare, să ne abată de la cele ce sînt bune la cele ce numai par (a fi bune), dar în realitate nu sînt. Orice lucru bun pe care îl face omul, cel viclean vrea să-l murdărească şi să-l întineze; (acesta) se străduieşte să amestece în (împlinirea) poruncii (gîndul) slavei deşarte şi al interesului (mărunt). Pentru ca lucrul cel bun să nu se săvîrşească numai pentru Dumnezeu şi numai pentru intenţia (noastră) bună.

4. Deci, ce? Noi, care nu am pătruns în nici un chip în inimă, cum vom începe? Afară fiind, să batem prin post şi rugăciune (la porţile ei), precum Domnul a poruncit, zicînd: «Bateţi şi se va deschide vouă» (Matei 7, 7). Deci, dacă vom stărui în cuvîntul Domnului, în sărăcie, in cuget smerit şi în toate poruncile, bătînd ziua şi noaptea, la poarta cea duhovnicească a Domnului, vom putea să obţinem ceea ce căutăm.

Căci prin această uşă poate să obţină izbăvirea oricine vrea să fugă de întuneric. Prin ea află libertatea sufletului, se bucură de cugetele lui şi dobîndeşte pe Hristos, Împăratul ceresc.

5.  Cînd mintea uită de întristarea cea spirituală, atunci uită şi de împlinirea poruncilor (dumnezeieşti). Şi pe cînd (omului) i se pare că aleargă (spre ţintă), dar el se abate de la calea cea dreaptă, şi umblă pe căi greşite, este cuprins de fiare. Dacă nu am întrerupe osteneala rugăciunii şi a nădejdii, nu am păcătui, pentru că zice Scriptura, celor cu sufletul apăsat: «Credincios este Dumnezeu şi nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi, mai mult decît puteţi (suporta)» (I Cor. 10, 13). Cît despre cei răi zice: «Peste cei neascultători vor veni necazuri» (Deut. 31, 29).

6.  Şi după cum ochii cei din afară, (ochii cei trupeşti) văd de departe spinii şi prăpăstiile, tot aşa şi mintea — ochiul sufletului fiind — prevede cursele puterii celei potrivnice şi pune în siguranţă.

7.  Este nevoie de multă luptă, de trudă ascunsă şi nevăzută, pentru a face cercetarea cugetelor şi pentru a exersa simţurile cele slăbite ale sufletului nostru, în vederea deosebirii binelui de rău (Evr. 5, 14). Trebuie totdeauna prin rîvna minţii către Dumnezeu să reînsufleţim mădularele cele slăbănogite ale sufletului iar mintea noastră să invoce pe Domnul, să revină un singur Duh, precum spune Pavel (I Cor. 6, 19). Această luptă ascunsă, (această) cercetare a Domnului, şi (această) osteneală trebuie să avem noi ziua şi noaptea spre împlinirea a toată porunca, fie că ne rugăm, fie că mîncăm, fie că slujim, fie că bem sau altceva facem, pentru ca orice lucru bun să se facă spre slava lui Dumnezeu.

Gîndul neîncetat la Dumnezeu, teama şi dragostea noastră faţă de El duce la împlinirea tuturor poruncilor şi ne face să rămînem departe de cel ce pîngăreşte poruncile lui Dumnezeu.

8.  Se spune că patriarhul Avraam a oferit din pîrga (bunurilor sale) preotului lui Dumnezeu, Melchisedec, şi astfel a primit de la el binecuvîntare. Dar ce vrea să spună Duhul prin acestea? El înfăţişează prin oase şi prin elementele superioare ale firii noastre, mintea, conştiinţa, dispoziţia sufletească, cugetul, puterea de a iubi a sufletului, (într-un cuvînt) pîrga întregului nostru om, pe care totdeauna se cuvine să le aducem lui Dumnezeu ca pe o jertfă sfinţită a inimii. (Pentru că El vrea) ca gîndurile noastre cele mai bune şi meditarea la El să ne preocupe continuu. În felul acesta putem să dobîndim din ce în ce mai multă creştere şi progres. Împlinind cu inimă curată poruncile, sîntem ajutaţi de Domnul, în Care credem, şi de harul divin, iar povara lor ni se pare uşoară.

Referitor la exerciţiul cel văzut, care este cel mai mare şi primul dintre lucrurile cele bune, aflaţi, iubiţilor, că toate virtuţile se leagă unele de altele întocmai ca un lanţ duhovnicesc. Aşa de exemplu, rugăciunea se leagă de iubire, iubirea de bucurie, bucuria de blîndeţe, blîndeţea de smerenie, smerenia de slujire, slujirea de speranţă, speranţa de credinţă, credinţa de ascultare, iar ascultarea de simplitate. După cum, pe de altă parte, cele rele se leagă unele de altele: ura de mînie, mînia de mîndrie, mîndria de slavă deşartă, slava deşartă de nepăsare, nepăsarea de duritate, duritatea de dormitare, dormitarea de dispreţuire, dispreţuirea de lene, lenea de josnicie, iar josnicia de pofte, şi tot aşa celelalte feţe ale răutăţii ţin unele de altele. Prin urmare, referindu-ne la partea cea bună, toate virtuţile ţin una de alta. Însă, dintre toate, cea mai înaltă şi cea dintîi dintre virtuţi este stăruinţa în rugăciune. (Spunem aceasta), pentru că prin intermediul ei putem obţine de la Dumnezeu, prin rugăciune şi pe celelalte virtuţi.

9. Dar, dacă nu ne împodobim cu smerenia, simplitatea şi bunătatea, rugăciunea nu ne va folosi la nimic. Şi nu spunem aceasta numai despre rugăciune, ci şi despre oricare osteneală sau strădanie, despre fericire şi despre oricare lucrare sau osteneală făcută de dragul virtuţii. Iar dacă nu vom afla în noi, din belşug, roadele iubirii, ale păcii şi ale bucuriei, ale blîndeţei şi ale smereniei, ale simplicităţii şi ale înfrăţirii, ale credinţei şi ale îndelungei răbdări, atunci la întîmplare şi în zadar s-au făcut eforturile noastre. Căci toată acea lucrare şi toate eforturile trebuie să se facă în vederea roadelor (acestora). Neaflîndu-se în noi roadele iubirii şi ale păcii, la întîmplare şi în zadar se face toată lucrarea. Cei ce lucrează fără să dobîndească aceste roade, se vor asemăna, în ziua judecăţii, celor cinci fecioare neînţelepte, care, pentru faptul că nu au luat cu sine de aici, în vasele inimii lor untdelemnul cel duhovnicesc, adică (roadă) virtuţilor enumerate mai înainte, au fost numite nebune şi au fost împiedicate, să intre în cămara de nuntă duhovnicească a împărăţiei. Astfel că strădania fecioarelor nu li s-a socotit lor întru nimic, pentru că au fost lipsite de virtuţi, iar Duhul nu a locuit cu adevărat întru ele. Că după cum în cultivarea unei vii, toată grija se depune la gîndul că va da rod, iar dacă nu se află roade in vie, la întîmplare şi în zadar este tot efortul muncii; tot aşa şi noi, dacă nu aflăm înlăuntru nostru, prin lucrarea Duhului roadele iubirii, ale păcii, ale bucuriei, smereniei şi ale celorlalte (virtuţi), arătate de Apostol, în toată conştiinţa şi simţirea duhovnicească (Gal. 5, 22), zadarnic este efortul fecioarei, fără rost se arată osteneala rugăciunii, a psalmodierei, a postului şi a privegherii.

Prin urmare, aceste eforturi ale sufletului şi ale trupului trebuie să se facă în [nădejdea] roadelor duhovniceşti. Trebuie, de asemenea, spus că rodirea Duhului în virtuţi aduce bucurie duhovnicească şi plăcere nestricăcioasă, în inimile credincioase, întru care lucrează Duhul; că, privite cu toată luarea aminte, lucrarea, osteneala şi strădaniile firii (omeneşti) apar ca lucrări ale Duhului Sfânt, săvîrşite prin credinţa şi nădejde în cei vrednici.

Bun lucru este postul, privegherea şi retragerea în pustie. Dar fiecare dintre acestea nu este decît o floare a vieţuirii celei bune. Viaţa creştină este mult mai complexă şi nu se cade să-şi pună cineva încrederea doar în acestea. Se întîmplă, de exemplu, ca un om să se împărtăşească de har, ca răutatea, deşi există, să cedeze de bună voie, şi să nu se mai arate în el, iar omul acela să creadă că mintea lui s-a curăţat. Dar, pe cînd se crede creştin desăvîrşit, pe cînd crede că este liber şi nu mai poartă nici o grijă, atunci răutatea, întocmai ca un tîlhar, vine asupra lui, îi pune curse, îl ispiteşte, şi îl coboară întru cele mai de jos ale pămîntului. Căci dacă oamenii, aflîndu-se (în postura de) răufăcători sau de ostaşi, ştiu să pună curse duşmanilor, să se strecoare în spatele lor, să-i înconjoare şi să-i ucidă, răutatea care este de mii de ori mai puternică decît aceştia, pentru a pierde atîtea suflete ştie să pună curse în inimă, uneori chiar să nu se arate, pentru a face sufletul să creadă că este desăvîrşit.

10. (Învăţătura de) bază a creştinismului aceasta este: ori cîte fapte de dreptate ar face omul, să nu se mulţumească cu ele, să nu se considere mare, ci să fie sărac cu duhul, iar dacă se face părtaş al harului, să nu creadă că a primit ceva, să nu creadă că este cineva şi să nu înceapă să înveţe (pe alţii), ci (din contră), ducînd o viaţă curată, fiind ospitalier, postind mult, rugîndu-se şi împărtăşindu-se de har, să nu socotească sufletul său de preţ. Îndeosebi atunci cînd începe (a lucra) harul în el, să se trudească, să se arate însetat (după cele duhovniceşti) şi să nu se socotească pe sine drept sau bogat în har, ci să fie cuprins de tristeţe şi de lacrămi. Că după cum o mamă, avînd un singur fiu, după ce îl creşte şi se face bărbat, moare şi venind (cunoscuţii) şi mîngîind-o, mai degrabă îi sporesc durerea şi ea nemîngîiată rămîne, tot aşa trebuie să plîngă şi creştinul căderea lui şi să lăcrimeze neîncetat; iar mai înainte de toate să aibă inima zdrobită.

11. Că după cum palatul unui împărat, avînd multe încăperi şi curţi diferite, multe intrări şi încăperi lăuntrice unde se află împăratul, porfira şi comorile, şi intrînd cineva în curţile cele din afară nu trebuie să creadă că le cunoaşte şi pe cele lăuntrice unde se află slava împăratului, porfira şi comorile, tot aşa (se întîmplă) şi în cele duhovniceşti; cei ce postesc, cei ce priveghează, cei ce cîntă imne şi se roagă, să nu creadă că au ajuns la odihnă, ci că se află încă la intrare (în ea), în curţile exterioare, unde nu se află porfira şi comorile. Nu se cade, deci, fraţilor să ne încredem în trăirea cea din afară şi să zicem: «Sînt cineva». Iar dacă cineva se împărtăşeşte de har, să nu creadă că a dobîndit ceva şi că se află foarte aproape de Împărat, pentru că petrece încă în curţile cele din afară. (Nici) nu trebuie să cerceteze fiecare, dacă a aflat în vasul cel de lut comoara, sau dacă a îmbrăcat porfira Duhului, sau dacă a găsit pe Împăratul sau dacă s-a odihnit. Căci în acest chip este sufletul: are un adînc al lui şi mădulare multe. Intrînd păcatul în el îi stăpîneşte toate mădularele şi cugetele inimii. Dar, rugîndu-se omul cu stăruinţă, vine harul la el şi stăpîneşte două mădulare ale sufletului său.

Cel fără experienţă, îndată ce este mîngîiat de har, socoteşte că harul i-a cuprins toate mădularele şi că păcatul a fost dezrădăcinat; el nu ştie că cea mai mare parte (a sufletului) este stăpînită de păcat, şi că numai o parte este sub har. Se întîmplă, deseori, ca harul să lucreze neîncetat precum face ochiul în trup. Dar şi păcatul este de faţă şi fură încetul cu încetul mintea. Cel nepriceput socoteşte că deja a dobîndit ceva; se mândreşte şi se înfumurează, ca şi cînd a fost eliberat (de păcat). Dar lucrurile nu stau aşa; pentru că, după cum am spus, satan aşează curse, uneori nu se arată, ca să-l facă pe om să creadă (şi să zică): «Sînt curat şi desăvîrşit». Nu cumva cel ce sădeşte vie, culege îndată struguri şi face vin? Iar cel ce seamănă sămînţa în brazdă oare seceră (numaidecît) şi culege roade? Poate, oare, copilul (abia) născut să ajungă dintr-odată bărbat desăvîrşit? Sau ostaşul abia sosit la oaste, poate să ajungă îndată comandant? (Nu), ci se cuvine că acesta mai întîi să se ostenească, intrînd în război, să obţină victorii şi (abia după aceea) să se încununeze.

12. Bun lucru este sărăcia de bună voie, psalmodierea, postul, privegherea şi harul pe care-l primeşte cineva de la Dumnezeu. (Dar cel ce le are doar pe acestea) este asemeni aceluia care n-a început încă să sape şi să pună temelia. Se cuvine (în continuare) ca mintea sa, împărtăşită de har, să fie fără prihană, să cugete precum se cuvine despre sine şi să aibă sufletul cinstit. Priveşte la Iisus, din cîtă slavă ca Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu fiind, la ce suferinţi şi răstignire a venit! Dar prin această smerenie, El a fost ridicat mai presus de toate şi a fost aşezat de-a dreapta Tatălui. Dimpotrivă, şarpele a inspirat de la început lui Adam gîndul măririi, zicînd: «Vei fi ca Dumnezeu» (Gen. 3, 5). Dar din cauza mândriei ai văzut la cîtă necinste a fost dus neamul lui Adam!

Caut un om sărac cu duhul şi nu-l găsesc!

Un om care să fie bogat, avînd multe comori în casa lui, dar care se arată lipsit şi sărac şi să ceară de la toţi. Pentru că aşa sînt creştinii care au har: bogaţi în Dumnezeu, dar săraci cu duhul, ca şi cînd n-ar avea nimic. Sînt întocmai acelora care ar trebui să primească o sută de livre de aur, dar care primind cinci livre s-au şi săturat. Sînt, în schimb, alţii care abia dacă au primit zece bănuţi de har, fac din ei o sută şi se laudă. Şi mai sînt unii care, dacă au cinci bănuţi de păcat, îi socotesc o singură jumătate de bănuţ; aceasta fie din neştiinţă pentru că nu ştiu că li se fură, puţin cîte puţin harul — fie din cauza slavei deşarte — pentru că se ruşinează să spună că lucrează întru ei răul; unii ca aceştia deja se prezintă (tuturor) ca fiind desăvîrşiţi. Drept ar fi ca omul să facă şi să spună adevărul: să mărturisească atît harul care este în el, cît şi lucrarea păcatului. Cel ce spune că are inima curată, minte. Pentru că nu se întîmplă niciodată, ca de îndată ce vine harul, omul să fie curat; că el este dat pe mîinile vrăjmaşilor şi ale ispititorilor, spre exerciţiu şi instruire, după cum şi Iov (a fost lăsat pradă) ispitei. Pentru că fără intenţie bună, cel rău colaborează la (săvîrşirea) binelui. Se cuvine, deci, avînd cinci bănuţi ai păcatului, creştinul să zică: «Am douăzeci şi sînt plin de (tot) răul»; şi avînd douăzeci de bănuţi de bunătate, să zică: «N-am decît o jumătate de bănuţ». Iar dacă din pricina slavei deşarte se ruşinează să spună aceasta; cel puţin să spună adevărul! Să mărturisească atît lucrarea harului, cît şi lucrarea păcatului! Am spus mai înainte că sufletul are adîncime. Să ne folosim (acum) de exemple, pentru a descrie mădularele lui. Astfel, după cum soarele este (unul), dar razele lui sînt multe; după cum copacul cel înalt (este unul), dar are (multe) ramuri, şi după cum cetatea cea mare (una) este, dar are multe (sate) vecine; tot aşa este şi natura cea cugetătoare, sufletul cel nemuritor, frumuseţea cea mai presus de toate creaturile, cel (ce este) chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Aşadar, cînd vine harul, luminează sufletul cu două raze ca şi cînd din întregul copac (sînt luminate) două ramuri, iar din toată cetatea (doar) două (sate din) împrejurimi. Dar cele mai multe părţi ale sufletului rămîn cuprinse de păcate. (Omul) însă, socoteşte că sufletul în întregime a fost cuprins de bunătate, de har şi de strălucire. Este, ca şi cum ar primi, bunăoară, cinci livre de aur şi i se pare că a primit o sută. Nu cumva embrionul, (fiind încă) în pîntecele mamei, devine om (matur)? Sau, punînd cineva piatra de temelie, a şi terminat clădirea? Sau sămînţa aruncată sub brază devine îndată spic? Nu cumva cer ce se pregăteşte să facă negoţ, de la început îşi şi umple depozitele? Şi cel ce se împărtăşeşte de un mic har, devine îndată creştin? Chiar şi cei dintîi şi mari (după virtute) se află, înainte de a fi desăvîrşiţi, precum se află sfetnicii înaintea împăratului şi precum pîrîul faţă de fluviul Eufrat.

Cel ce are intenţia să meargă într-o cetate, care se află la distanţă de treizeci de zile, după ce a mers două sau trei zile să nu creadă că a şi ajuns la cetate.

După cum puterea protivnică doar îndeamnă, dar nu şi constrînge, tot aşa şi harul divin, dat fiind (că omul are) libertate de discernămînt, îndeamnă (dar nu constrînge). Deci, dacă omul săvîrşeşte cele rele, îndemnat de satan, nu este condamnat satan în locul lui, ci omul însuşi se pedepseşte, întrucît de bună voie s-a făcut ascultător al răutăţii. Tot aşa şi atunci, cînd omul se întoarce spre bine şi are în el harul lui Dumnezeu, harul nu-şi atribuie lui însuşi binele, ci-l atribuie omului şi-l slăveşte pe el. (Aceasta), pentru că omul însuşi şi-a cauzat binele, pe cînd harul prin însăşi natura sa este bun. (Convieţuind cu harul), nu înseamnă că venind acesta îi leagă voinţa cu o putere constrîngătoare, că vrînd nevrînd (omul) săvîrşeşte binele, ci că harul cedează (în faţa) liberului arbitru, ca să se arate dacă voinţa omului cinsteşte sau nu sufletul; dacă este sau nu de acord cu el. Mulţi l-au cinstit şi au fost de acord cu el, însă alţii s-au abătut de la calea cea bună. Pentru că zice Apostolul: «După ce aţi început prin Duhul, acum sfîrşeşti prin trup» (Gal. 3, 3). Legea nu a fost dată pentru firea (omenească) ci pentru liberul arbitru, care poate să se îndrepte spre bine sau spre rău. Domnul zice: «Am venit să pun foc pe pămînt şi vreau ca deja să fie aprins» (Luca 12, 49). (Cu alte cuvinte), Domnul vrea să fie aprins focul cel ceresc în inimile oamenilor, dar unii vor, iar alţii nu. Altă dată zice: «De cîte ori am voit să vă adun, precum adună cloşca pe puii ei şi nu aţi vrut» (Matei 23, 37). Vezi, deci, că Domnul vrea, dar că oamenii nu vor să se apropie de El şi să afle milă.

13. Cel ce voieşte să vină la Domnul, să se învrednicească de viaţa cea veşnică, să devină sălaş al lui Dumnezeu şi să se învrednicească de Duhul Sfînt, pentru ca să poată împlini fără de prihană poruncile Domnului şi să obţină roadele cuvenite, aşa se cuvine să înceapă: mai întîi, să creadă cu tărie în Domnul, să se dedice întru totul poruncilor Lui şi să se lepede de cele lumeşti, pentru ca mintea lui să nu fie preocupată de nimic din cele văzute. Să stăruie totdeauna în rugăciune şi să nu deznădăjduiască, ci să aştepte cu încredere venirea şi ajutorul Domnului şi la El să aibă totdeauna gîndul. Se cuvine, apoi, să se silească spre toată fapta cea bună, spre (împlinirea) tuturor poruncilor Domnului, chiar dacă inima lui nu vrea, pentru că sălăşluieşte în ea păcatul. Adică, să se nevoiască în a fi smerit înaintea oamenilor, în a se socoti mai mic şi mai râu decît toţi oamenii, în a nu căuta cinste şi laudă de la cineva, — precum s-a scris în Evanghelie — în a avea numai pe Domnul, pururea, înaintea ochilor şi în a voi ca numai Lui să-I placă.

De asemeni, se cuvine să se nevoiască a fi blînd, chiar dacă inima nu-i permite aceasta, aşa cum zice Domnul: «Învăţaţi de la Mine că sînt blînd şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre» (Matei 11, 29). Să fie milostiv, bun, îndurător, pe cît va putea mai mult, şi să se silească spre aceasta, după cum zice Domnul: «Fiţi buni şi milostivi, precum Tatăl vostru cel ceresc este milostiv» (Luca 6, 36). Şi iarăşi: «Dacă Mă iubiţi, ţineţi poruncile Mele» (Ioan 14, 15). «Siliţi-vă, căci cei ce se [silesc] răpesc Împărăţia cerurilor» (Matei 11, 12). «Siliţi-vă să intraţi pe poarta cea strîmtă» (Luca 13, 24). Să aibă totdeauna înaintea ochilor smerenia, viaţa şi purtarea Domnului ca pe un exemplu pururea viu. Pe cît îi stă în putinţă, să stăruiască în rugăciuni şi să creadă puternic, pentru ca Domnul venind, să-l cureţe, să-l întărească în (împlinirea) tuturor poruncilor Sale, iar din sufletul său să-Şi facă sălaş. Şi aşa, lucrurile pe care acum le săvîrşeşte cu efort şi împotriva inimii lui — atunci cînd se va odihni pentru totdeauna cu binele şi mereu îşi va aduce aminte de Domnul aşteptîndu-L cu bunătate şi dragoste — (le va săvîrşi ca pe un lucru firesc). Atunci, văzînd Domnul intenţia şi zelul lui cel bun, faptul că se sileşte ca totdeauna să-şi amintească de El şi (cum se străduieşte) totdeauna să facă binele, să fie smerit, blînd şi iubitor — că deşi inima lui nu voieşte acest lucru, o o constrînge şi pe cît este cu putinţă, (o face să fie de acord cu el) —arată către el mila Sa, îl izbăveşte de duşmanii lui şi de păcatul care locuieşte în el.

Umplîndu-Se de Duhul Sfînt, el împlineşte pe mai departe, cu adevărat, poruncile Domnului, fără efort şi fără osteneală. Sau mai degrabă, Domnul împlineşte în el propriile Sale porunci; şi face să se arate roadele Duhului, într-un chip cu totul curat. Prin urmare, se cuvine, mai întâi, ca acela care se apropie de Domnul să se silească să facă binele, chiar dacă inima lui nu vrea; să aştepte cu credinţă neşovăielnică mila Lui, să se silească să fie îndurător, să aibă inimă milostivă, iar atunci cînd este dispreţuit să fie îndelung-răbdător şi să nu se indigneze, precum spune Apostolul: «Iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri» (Rom. 12, 19). De asemeni, să se silească spre rugăciune, dacă n-a primit darul rugăciunii de la Duhul. Şi văzînd Dumnezeu că într-atîta se luptă, că se forţează să săvîrşească binele chiar dacă inima lui nu vrea să facă aceasta — îi dă lui rugăciunea cea adevărată a lui Hristos, îi dă duhul îndurării, bunătatea cea adevărată şi, într-un cuvînt, îi dă roada Duhului.

Dar dacă cineva numai spre rugăciune se sileşte — atunci cînd nu are harul rugăciunii — spre smerenie şi iubire, şi spre celelalte porunci ale Domnului nu se sileşte, uneori i se dă lui harul rugăciunii şi el se găseşte în parte în odihnă şi bucurie, după cererea lui, dar, în ce priveşte purtările lui, este la fel cum era şi mai înainte. Acesta nu are blîndeţe, pentru că n-a cerut-o cu stăruinţă şi nu s-a străduit pe sine către aceasta. Nu are smerenie, pentru că n-a cerut-o şi nu s-a silit s-o dobîndească. Nu are iubire faţă de toţi (oamenii), pentru că, nu a avut nici grijă, nici oboseală pentru aceasta în cererea rugăciunii lui.

Se cuvine, deci ca după cum fiecare se sileşte spre rugăciune, — chiar dacă inima lui nu vrea acest lucru — tot aşa să facă (silindu-se) cu bucurie (să arate) iubire, blîndeţe, şi îndelungă-răbdare, după cum s-a scris. Să se silească în a se dispreţui pe sine, în a se socoti cel mai rău şi cel mai din urmă dintre toţi (oamenii). Dacă nu este de folos, să nu vorbească, ci să mediteze pururea la cuvîntul Domnului, pe care, însă, să le grăiască atît cu gura, cit şi cu inima. (Să se silească, de asemeni), să nu se mînie (niciodată), precum spune (Apostolul): «Orice amărăciune şi mînie şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate» (Efes. 4, 31). Văzînd Domnul intenţia lui, îi va da, fără ca el să depună osteneală şi trudă, toate acele (daruri), pe care mai înainte numai cu sila le-a putut păstra — din pricina păcatului, care locuia în el — şi va face ca toate aceste îndeletniciri virtuoase să-i devină a doua natură. Venind, apoi, Domnul şi sălăşluindu-Se în el, acesta va împlini fără osteneală poruncile şi se va umple de roadele Domnului.

14. Dacă cineva se sileşte (numai) către rugăciune — vrînd să primească un anumit dar de la Dumnezeu — dar nu se sileşte deopotrivă şi nu se constrînge spre smerenie, iubire, blîndeţe şi spre celelalte virtuţi, uneori, de vreme ce se roagă şi cere, primeşte şi harul divin; pentru că Dumnezeu este bun şi binevoitor şi împlineşte cererile celor ce i se roagă. (Acela, însă), care nu se pregăteşte mai dinainte, care nu se obişnuieşte cu virtuţile amintite, sau pierde harul, sau îl primeşte şi cade, sau nu progresează din pricina gîndului prea înalt pe care îl are despre sine. Pentru că sălaşul şi odihna Duhului este smerenia, iubirea, blîndeţea şi celelalte porunci ale Domnului.

Se cuvine, deci, ca aceia care voiesc cu adevărat să placă lui Dumnezeu, care voiesc să primească de la El harul ceresc, care voiesc să crească şi să se desăvîrşească în Duhul Sfînt, să se silească mai întîi să păzească toate poruncile, chiar şi cînd inima lor nu vrea acest lucru, după cum s-a scris: «Pentru aceasta m-am îndreptat către toate poruncile Tale» (Ps. 118, 128). Căci după cum silindu-se şi constrîngîndu-se spre rugăciune, în cele din urmă primeşte harul ei, şi silindu-se spre faptele virtuţii, binele devine pentru el, un fapt obişnuit, tot aşa cerînd şi rugîndu-se cineva Domnului, dobîndeşte ceea ce cere, iar harul Duhului creşte şi înfloreşte în el. Odihnindu-se în smerenia lui şi în toate celelalte virtuţi, îl învaţă iubirea cea adevărată şi blîndeţea cea adevărată, la care a voit să ajungă şi pe care a cerut-o. Şi aşa crescînd şi desâvîrşindu-se întru Dumnezeu, se învredniceşte a fi moştenitor al Împărăţiei cerurilor.

Pentru că cel smerit niciodată nu cade. De altfel, unde ar putea să cadă, cînd se află mai jos, decît toţi? Mare înălţare este smerenia; cinste şi vrednicie mare este umilinţa. Să ne obişnuim, deci, şi noi a ne constrînge la umilinţă, chiar dacă inima noastră nu vrea, şi rugîndu-ne şi invocînd neîncetat, cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste numele lui Dumnezeu, să aşteptăm să trimită în inimile noastre pe Duhul Său. Să ne rugăm şi să ne închinăm Tatălui în Duh. (Să ne rugăm) ca Duhul Însuşi să se roage întru noi; ca Duhul Însuşi să ne înveţe rugăciunea cea adevărată, smerenia, blîndeţea şi iubirea, (virtuţi) pe care acum (nici) cu sile nu le putem împlini; să ne înveţe să împlinim cu adevărat fără osteneală şi fără silă, adîncul milei, bunătatea şi toate celelalte porunci ale Domnului, precum Duhul Însuşi ştie să ne umple de roadele Lui. Şi astfel, împlinind poruncile Domnului prin Duhul, — singurul care cunoaşte voia lui Hristos şi care ne curăţeşte de întinăciunea păcatului — să fim prezentaţi lui Hristos, ca nişte fecioare curate şi fără prihană, să ne odihnim în Dumnezeu, şi Hristos să Se odihnească în noi în veci. Slavă milostivirilor Lui, îndurării şi iubirii Lui, că a învrednicit neamul omenesc de astfel de cinste, făcîndu-i şi declarîndu-i pe oameni fraţi adevăraţi şi fii ai Părintelui celui ceresc. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, în vecii vecilor. Amin.

(din: Sfintul Macarie Egipteanul, “Scrieri. Omilii duhovnicesti”, PSB 34, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1992)

(icoana de Toma Chituc)

Legaturi:

***

 

Sfantul Teofan Zavoratul: INTRAREA INAUNTRU SI CERCETAREA CELOR DE ACOLO

Pe cine mai intereseaza… VIATA LAUNTRICA? Sfantul Teofan Zavoratul pune degetul pe o INSELARE ultra-generalizata astazi: viata crestina “de suprafata”

Sfantul Teofan Zavoratul despre NECRUTAREA DE SINE SI VENIREA HARULUI. Ce asteapta Dumnezeu de la noi? Unde si cum sa cautam ajutorul lui Dumnezeu?

Sfantul Teofan Zavoratul – sfaturi pentru LUPTA CU RACEALA SUFLETULUI, IMPIETRIREA SI IMPRASTIEREA

GARBOVIREA NEVAZUTA – ADANCUL NESTIUT AL PATIMILOR

Sfantul Ioan de Kronstadt (†20 dec.): PRIVESTE MAI DES IN INIMA TA, COBOARA-TE IN ADANCUL EI!

Sfantul Valeriu Gafencu: “SUNTEM CRESTINI NUMAI CU NUMELE…” Ce inseamna sa fim crestini, cum putem realiza curatirea launtrica si nasterea din nou?

“Din Viata si din Duh”. PARINTELE SOFRONIE SI SINGURA INTREBARE FUNDAMENTALA: “Cum sa dobandim pe Duhul Sfant in noi si sa-L pastram?”

Sfantul Serafim Rose: INNOIREA DUHOVNICEASCA NU VINE DE LA SINE! “Adevarata viata a unui crestin ortodox este foarte grea si omul trebuie sa se tina de ea nu doar cu toata puterea, ci si cu un fel de indaratnicie…”

Parintele Arsenie Boca despre insemnatatea FAPTUIRII in razboiul nevazut cu tendintele noastre contradictorii: LUCRAREA PORUNCILOR STINGE CRIZELE VOINTEI

PARINTELE ARSENIE BOCA: “Toata stradania diavolului aceasta este: ca sa desfaca dragostea sufletului nostru de Dumnezeu si s-o lege de orice altceva“

MARETIA MICILOR ASCULTARI. Roada durerii truditoare

Sfaturi ale Staretului Partenie de la Pecerska DESPRE TREZVIE SI LUPTA DUHOVNICEASCA

DUHUL SFANT – UNTDELEMNUL FECIOARELOR INTELEPTE. OARE L-AM DOBANDIT? (Cuvinte si cantari pentru Sfanta si Marea Marti)

Sfantul Tihon din Zadonsk: VEZI-TI, OMULE, SARACIA!

SUTASUL si SIMTAMANTUL PROFUND AL NEINSEMNATATII PROPRII: “Nu ne mântuim numai pentru că suntem creştini ortodocşi şi susţinem aceasta în mod intelectual. Luaţi aminte, voi credincioşii, care CREDEȚI CĂ SUNTEȚI DEJA MÂNTUIȚI… Ca să ne mântuim trebuie să dobândim INIMĂ”

SMERENIA – CONDITIA ABSOLUTA A MANTUIRII si cea mai desconsiderata virtute in lumea de astazi. CAND AJUNGE SA NU NE FIE DE FOLOS FAPTUL DE A FI ORTODOCSI?

Sfantul Ioan Casian despre PRIMEJDIA DE A FI “CALDICEL”

PARINTELE MELHISEDEC, Staretul Manastirii Lupsa, despre FORMALISM si VIATA DUHOVNICEASCA: “Celui ce i se pare ca sta, sa ia aminte sa nu cada”

PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu la PILDA SEMANATORULUI despre importanta esentiala a ATENTIEI LA TINE INSUTI, a TREZVIEI NEINCETATE: “Orice stare pe loc si nepasare fata de suflet este de fapt o cadere, o coborare”. LUCRAREA LUI DUMNEZEU in fata BÂLCIULUI MINTII NOASTRE

Invataturi ale SFANTULUI AMBROZIE AL OPTINEI despre LUPTA DUHOVNICEASCA impotriva feluritelor si rafinatelor ISPITE ALE VRAJMASULUI: “Striga catre Domnul si catre Maica lui Dumnezeu cu constiinta adanca a starii tale putrede, parasind gandurile semete despre paruta ta iubire de Dumnezeu”

Lectii de razboi duhovnicesc de la un duhovnic cu viata sfanta: CUM SUNTEM ISPITITI PRIN MANDRIE SI LA CE CADERI POATE DUCE INVOIREA CU GANDURILE INGAMFARII. “Daca omul nu se lupta cu puterea cea rea, devine el insusi rau”

CUM NE TRAIM RELATIA CU HRISTOS? Crestinul intre chemarea de a fi “FAPTURA NOUA” si SCLAVIA SUPERSTITIILOR (NEO)PAGANE sau a FORMELOR FARA FOND: “Să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lumânări care să ardă pentru veșnicia Împărăţiei lui Dumnezeu!” (si AUDIO)

Din scrisorile duhovnicesti ale Sfantului Ignatie Briancianinov: PACEA DUHULUI SFANT si “LUCRAREA SANGELUI” NOSTRU: “Mai bine sa fii socotit nestiutor din pricina neputintei mintii tale de a se sfadi decat intelept din pricina nerusinarii tale. SARACESTE PENTRU SMERENIE, NU FI BOGAT PENTRU OBRAZNICIE!”

“Vezi, nimanui sa nu spui nimic!”. LUPTA CU SLAVA DESARTA si ASCUNDEREA VIETII LAUNTRICE sau: Intre TAINA PAZIRII DUHULUI si TENTATIA SUCCESULUI

“O noapte în pustia Sfântului Munte”: ISPITE SI RĂTĂCIRI ÎN PRACTICAREA RUGĂCIUNII LUI IISUS. Care sunt condițiile pentru a scăpa de înșelare și cum pot fi deosebite roadele rugăciunii de deghizarea diavolului în înger de lumină?

SFANTUL SILUAN – CUVINTE ALESE, CUVINTE ESENTIALE PENTRU MANTUIREA NOASTRA

“Ce ar trebui să facă o persoană care a reuşit să învingă un obicei păcătos?” CUM SE POATE INTOARCE DUHUL NECURAT IN OM, IMPREUNA CU ALTE SAPTE DUHURI MAI RELE?

STARETUL SOFRONIE DE LA ESSEX, vazatorul luminii necreate si cunoscatorul neinselat al lui Dumnezeu. EXPERIENTA HARULUI si PUTEREA RUGACIUNII CU DURERE. Ce se intampla cand omul nu-si schimba viata dupa ce s-a savarsit cu el o vindecare minunata? CARE E CEA MAI MARE TRAGEDIE PENTRU OM?

ORBUL DIN IERIHON. Predici audio si video la Duminica a 31-a dupa Rusalii: “DOAMNE, IISUSE HRISTOASE, MILUIEȘTE-MĂ!”. Ne lasam GASITI DE DUMNEZEU, fara sa ne predam MOLICIUNII si sa dam inapoi din calea spre Lumina? “Când ţi-ai întors faţa de la lumină, atunci întunericul te cuprinde”

“ADU-TI AMINTE DE DRAGOSTEA CEA DINTAI” – Parintele Zaharia despre “AVENTURA” CREDINTEI si ETAPELE LUCRARII LUI DUMNEZEU cu noi si in noi (I)

CELE TREI ETAPE ALE VIETII DUHOVNICESTI – prima parte a conferintei Parintelui Zaharia (video+text), SCURT GHID PENTRU BUNA TRAVERSARE A INCERCARILOR LAUNTRICE: “Ne este de neapărată trebuință să trăim părăsirea de Dumnezeu pentru că numai astfel va fi cercată hotărârea de a-L urma pe Hristos”


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Razboiul nevazut, Sfantul Macarie Egipteanul

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la ““…chiar dacă inima lui nu vrea…” – SFÂNTUL MACARIE EGIPTEANUL despre CURSA SUBTILĂ A AUTO-MULȚUMIRII DUHOVNICEȘTI, despre necesitatea SILIRII DE SINE în împlinirea poruncilor lăuntrice și a STĂRUINȚEI ÎN RUGĂCIUNE: “Cel nepriceput socoteşte că deja a dobîndit ceva; se mândreşte şi se înfumurează, ca şi cînd a fost eliberat de păcat. CAUT UN OM SĂRAC CU DUHUL ȘI NU-L GĂSESC!”

  1. “Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc…”

  2. Pingback: DUMINICA LUI ZAHEU. “Ne petrecem mare parte din viaţă în înşelare, necunoscând că suntem de fapt mici, lipsiţi, păcătoşi înaintea Lui”/ TÂNJIREA DUPĂ DOMNUL și URMAREA SA FĂRĂ AMÂNARE: „Coboară-te degrabă!” | Cuvântul
  3. Pingback: DACĂ NU AVEM DISPOZIȚIE SĂ NE RUGĂM, SĂ MERGEM LA BISERICĂ sau SĂ ÎMPLINIM ALTE PORUNCI ALE LUI DUMNEZEU, ar fi o dovadă de IPOCRIZIE să le facem? “Lasă sinele tău şi prinde-te de voia lui Dumnezeu!” | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: Vindecarea slăbănogului… nostru suflet lăsat în părăsire: VOIEȘTI SĂ TE FACI SĂNĂTOS? | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: MONSTRUL DIN INIMA MEA. “Omul este leneş şi s-a obişnuit să se protejeze… Cel care se protejează va pierde totul” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate