CARTURARII FATARNICI SI VADUVA SARACA. Viciile ascunse ale inimii care falsifica si fac neroditoare viata noastra crestineasca. SA NU FIM CONCESIVI FATA DE PROPRIILE PACATE “MARUNTE” CARE NE SLABESC VOINTA SI NE TOCESC SENSIBILITATEA CONSTIINTEI

7-04-2015 Sublinieri

“Deprinde-te sa biruiesti cele mici daca vrei sa le birui pe cele mari”

pharisees_7

Vedeti si:

*

pharisees_original

SFANTUL VASILE AL KINESMEI:

Lucrurile care nu-l lasă pe om să-I slujească lui Dumnezeu cu adevărat

[Talcuire la Evanghelia dupa Marcu (Capitolul 12, versetele 35-44)]

Acest pasaj din Evanghelie cuprinde trei părţi, trei teme între care nu există, aparent, mare legătură.

Versetele 35-37 cuprind ideea, întemeiată pe Psalmul 109 al lui David, că Hristos-Mesia e Dumnezeu.

Versetele 38-40 cuprind un avertisment împotriva cărturarilor şi fariseilor, conducătorii duhovniceşti ai lui Israel, şi arătarea principalelor vicii ale acestora.

În versetele 41-44 este povestit episodul cu văduva sărmană ce aruncase în vistieria Templului doi oboli.

În pofida aparentei incoerenţe a relatării, între aceste trei părţi există o neîndoielnică legătură lăuntrică.

După ce a definit, pe temeiul poruncilor vechi-testamentare, esenţa vieţii religioase şi principala îndatorire a omului, care este iubirea de Dumnezeu, Domnul, în continuare, îi călăuzeşte pe ascultători la ideea că Mesia, cel făgăduit prin Proroci, e şi El Dumnezeu, şi ca atare omul este dator neapărat să aibă faţă de El iubire şi devotament fără margini. Vorbind despre Mesia, cărturarii subliniau, cel mai des, obârşia Lui omenească, amintind de El în primul rând ca de un urmaş al lui David. Asta le linguşea trufia şi orgoliul, fiindcă în ei înşişi vedeau nişte rude după trup ale Marelui Mesia – dar, pe de altă parte, slăbea simţământul religios de evlavie faţă de El ca Dumnezeu, mutându-l pe tărâmul relaţiilor omeneşti obişnuite de dragoste între rude. Or, chiar şi pentru David, strămoşul lui Hristos, Mesia a fost mai întâi de toate Domn şi Dumnezeu, înaintea Căruia Regele Psalmist se pleca plin de evlavie religioasă. Despre aceasta le şi aminteşte Domnul ascultătorilor Săi, prevenindu-i cu privire la greşeala fariseilor. Răspunsul nerostit, presupus, la întrebarea Mântuitorului trebuia să fie: „Da, Hristos-Mesia e fiul şi urmaşul lui David după firea Sa omenească, însă El este Dumnezeu după fiinţa Sa”. Poate că aici Domnul le dă de înţeles pentru prima dată ucenicilor şi poporului, chiar dacă nu de-a dreptul, că El nu este simplu om, ci Dumnezeu-Om. Oricum, greu de presupus că L-a înţeles deplin cineva din popor, şi poate că numai câţiva din ucenicii Lui pătrund întrucâtva în această taină, ce încă le rămâne tulbure.

Dacă Hristos este Dumnezeu, mai întâi de toate trebuia să priceapă asta cei ce se socoteau îndrumători ai poporului şi stăteau la straja vieţii lui duhovniceşti, adică preoţii şi cărturarii. Aceştia ar fi trebuit să-L recunoască cei dintâi în Domnul Iisus pe Mântuitorul şi Mesia şi să nutrească faţă de El iubirea cuvenită lui Dumnezeu.

Ei însă nu voiau şi nu puteau face asta, iar principala cauză este aceea că în inima lor nu exista năzuinţă şi dragoste sinceră de Dumnezeu. Se iubeau numai pe ei înşişi, iubeau onorurile, gloria, respectul gloatei, iubeau foloasele materiale ale vieţii, şi toată slujirea pe care o aduceau lui Dumnezeu era făţarnică, făcută cu scopul de a le atrage preţuire şi cinstire din partea oamenilor. Cu asemenea inimă nu aveau cum să se apropie de Dumnezeu, să ghicească dumnezeirea Mântuitorului şi să-L iubească aşa cum se cuvenea să-L iubească pe Dumnezeu. Ca atare, o grea osândă era inevitabilă pentru ei.

widows_mite_iconMult mai aproape de Dumnezeu se aflau oamenii simpli, sărmani, dar care Îl iubeau din toată inima. Văduva cea săracă, ce dăduse Templului ultimii săi bănuţi, era infinit mai presus decât acei cărturari înfumuraţi, făţarnici, trufaşi, încrezuţi, şi tocmai pe ea o dă exemplu Domnul ucenicilor Săi, fiindcă odată cu bănuţii ea îşi dăduse şi inima.

Aceasta este legătura lăuntrică dintre cele trei părţi ale pasajului evanghelic.

Ele sunt unite de o idee fundamentală: necesitatea slujirii sincere, din inimă, a lui Hristos.

Obstacolul principal care stă în faţa slujirii acesteia este alcătuit din viciile pe care Domnul le observă la cărturari, cu privire la care îi avertizează pe ascultători şi care pot fi numite vicii principale ale inimii, în prezenţa cărora viaţa creştinească e imposibilă, fiindcă ele reduc la zero şi condamnă la nerodire toate încercările şi sforţările voinţei evlavioase.

Aceste vicii sunt definite în cuvintele Mântuitorului după cum urmează:

Luaţi seama la cărturari, cărora le place să se plimbe în haine lungi (ceea ce arată slava deşartă), şi să li se plece lumea în pieţe (iubirea de slavă), şi să stea în băncile dintâi în sinagogi, şi să stea în capul mesei la ospeţe (iubirea de cinstiri). Ei, care secătuiesc casele văduvelor (lăcomia de câştig) şi de ochii lumii se roagă îndelung (făţărnicia), îşi vor lua mai multă osândă (38-40).

Aşadar, slava deşartă, iubirea de slavă, iubirea de cinstiri, lăcomia de câştig şi făţărnicia: iată viciile principale care împiedică slujirea creştinească a lui Dumnezeu!

Nu este greu de observat că toate viciile acestea sunt în esenţa lor doar slujire adusă de om lui însuşi, propriului eu, şi aceasta este toată nenorocirea. Nu poţi sluji deodată la doi domni, şi cel care alături de Dumnezeu îşi pune în inimă propriul eu se va depărta, inevitabil, de Domnul. Am văzut deja şi ştim că centrul vieţii şi activităţii omului trebuie să fie unul singur: Dumnezeu. Viciile arătate reprezintă o falsificare a acestui centru, ceea ce şi explică de ce ele fac stearpă viaţa creştină.

Primele trei – slava deşartă, iubirea de slavă şi iubirea de cinstiri – sunt de acelaşi gen, şi în ele motivul principal este iubirea de glorie omenească. Omul se îngrijeşte în primul rând de părerea celorlalţi despre el, de atitudinea lor faţă de el, se îngrijeşte de respectul şi buna lor voinţă faţă de el. Pentru el a părea e mai important decât a fi, şi părerea gloatei este mai de preţ decât sentinţa lui Dumnezeu.

image002(1093)Aşa erau fariseii, care au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu (In 12, 43). Lucrul acesta îi împiedica, mai mult decât orice altceva, să-L recunoască pe Mesia în Iisus Hristos.

Cum puteţi voi să credeţi, le reproşează Mântuitorul, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la singurul Dumnezeu nu o căutaţi? (In 5, 44).

Tot ce făceau, ei făceau pentru a fi ridicaţi în slăvi de oameni – dar obţinând aceasta, şi-au luat plata lor (Mt. 6, 2), nemaiavând dreptul să aştepte plată de la Dumnezeu. După cum spune Cuviosul Nil Sinaitul,

creştinul care suferă de slava deşartă este lucrător fără plată: osteneala o poartă, dar plată nu primeşte”.

E pe deplin firesc să fie aşa: de vreme ce omul nu slujeşte lui Dumnezeu, ci sieşi şi slavei de la oameni, bineînţeles că slujirea lui nu poate fi un merit înaintea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, ea reprezintă un păcat neîndoielnic faţă de Dumnezeu, ca încălcare directă a poruncii a doua. Iată de ce pentru păcatele trufiei şi iubirii de cinstiri Domnul îi pedepsea cu asprime până şi pe oamenii care erau plăcuţi înaintea Lui, după cum vedem din exemplul lui Ozia, nefericitul rege al Iudeii.

Ozia era de şaisprezece ani când a fost făcut rege şi a domnit cincizeci şi doi de ani în Ierusalim… Acesta a făcut lucruri care erau plăcute înaintea ochilor Domnului, întocmai aşa cum făcuse şi Amasia, tatăl său, căci el a alergat la Dumnezeu în zilele lui Zaharia, care îl învăţa frica lui Dumnezeu, şi în timpul cât a alergat el la Domnul şi Dumnezeu l-a ajutat de i-a mers bine. Într-o vreme a plecat el de s-a bătut cu filistenii şi a dărâmat zidurile cetăţii Gat şi zidurile cetăţii Iabne şi zidurile cetăţii Aşdod; şi a zidit cetăţi în ţinutul Aşdodului şi între filisteni… Aşa că chiar amoniţii îi dădeau daruri lui Ozia încât s-a dus vestea de numele lui până la hotarele Egiptului, căci ajunsese foarte puternic. Apoi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim… şi în pustiu, şi a săpat multe fântâni, pentru că avea multe vite şi pe şes şi pe vale; avea lucrători de pământ şi vieri în munte şi pe Carmel… A mai avut Ozia şi oştire… putere ostăşească de trei sute şapte mii cinci sute de ostaşi, care puteau să meargă la luptă cu bărbăţie ostăşească, pentru a ajuta pe rege împotriva duşmanului… Apoi a făcut în Ierusalim maşini construite cu meşteşug… ca să arunce cu ele săgeţi şi pietre mari. uzziah-offered-incense-in-the-temple-and-god-struck-him-with-leprosyŞi s-a dus vestea de numele lui foarte departe, pentru că în chip minunat a fost ajutat şi s-a făcut puternic. Şi când a ajuns puternic, el s-a mândrit în inima lui spre pieirea lui; şi a săvârşit o nelegiuire înaintea Domnului Dumnezeului său, căci a intrat în templul Domnului, ca să tămâieze pe jertfelnicul tămâierii, dar după el a intrat şi Azaria preotul, împreună cu optzeci de preoţi ai Domnului, oameni aleşi, şi s-au împotrivit regelui Ozia şi i-au zis: „Nu ţi-e dat ţie, Ozia, să tămâiezi înaintea Domnului, ci preoţilor, fiilor lui Aaron, care sunt sfinţiţi să tămâieze; ieşi din locaşul sfânt, căci ai făcut o fărădelege şi nu-ţi va fi deloc spre cinste acest lucru înaintea Domnului Dumnezeu.” Ozia însă s-a supărat pe ei, şi cum ţinea în mâna lui cădelniţa ca să tămâieze, deodată s-a ivit lepra pe fruntea lui în faţa preoţilor, în templul Domnului, dinaintea altarului tămâierii. Iar dacă s-au uitat la el cu luare aminte Azaria arhiereul şi toţi preoţii, iată el avea pe fruntea lui lepră; şi l-au silit să iasă de acolo, dar şi el însuşi s-a grăbit să iasă, căci îl lovise Domnul. Şi a fost lepros regele Ozia până în ceasul morţii lui; după aceea el a trăit ascuns într-o casă osebit, fiind oprit de a mai intra în templul Domnului (II Cronici 26: 3-6, 8-13, 15-21).

Aceasta a fost pedeapsa exterioară pe care Domnul i-a trimis-o lui Ozia pentru păcatul slavei deşarte şi al iubirii de cinstiri, iar urmarea lăuntrică inevitabilă a acestui păcat este apostazierea de la Dumnezeu şi uitarea de El.

Duhul slavei deşarte este „duh cu felurite chipuri, schimbător, subţire”, şi ca atare este foarte primejdios.

scara-duhovniceasca„Slava deşartă, zice Cuviosul Ioan Scărarul, se bucură de toate virtuţile. De pildă, mă slăvesc în deşert atunci când postesc, însă când dezleg postul ca să ascund de oameni înfrânarea mea iarăşi mă slăvesc în deşert, socotindu-mă înţelept. Sunt biruit de slava deşartă îmbrăcându-mă în haine bune, dar şi când mă îmbrac în haine proaste mă slăvesc în deşert. Încep să vorbesc? Sunt biruit de slava deşartă. Tac din gură, şi iarăşi sunt biruit de către aceasta. Oricum ai arunca acest tripod, unul din vârfuri rămâne în sus.”

„Orice om căruia îi place să arate lucrarea sa se slăveşte în deşert. Postul celui ce se slăveşte în deşert rămâne lipsit de plată, iar rugăciunea lui e neroditoare, căci pentru a fi lăudat de oameni le face pe amândouă.”

„Slava deşartă este irosire a ostenelilor, pierdere a sudorilor, răpitoare a comorilor sufletului… furnică în arie, care, măcar că este mică, răpeşte toată osteneala şi roada.”

„Cel care se slăveşte în deşert este închinător la idoli… El crede că-L cinsteşte pe Dumnezeu, însă de fapt face nu placul lui Dumnezeu, ci pe al oamenilor.”

Creştinul adevărat trebuie, mai întâi de toate, să facă placul lui Dumnezeu, trebuie să ţină întotdeauna seama de judecata Lui şi de poruncile Lui, neîngrijindu-se de ceea ce va spune de­spre el lumea, ci punându-şi de fiecare dată doar întrebarea: Este plăcut lucrul acesta în ochii lui Dumnezeu?”

Alt viciu, nu mai puţin primejdios, care îl depărtează pe om de Dumnezeu, este iubirea de câştig. Apostolul Pavel spune chiar că

iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri (I Tim. 6, 10).

„Creştinul legat de materie, scrie Cuviosul Efrem Sirul, seamănă cu un şoim ce zboară cu picioarele legate: oriunde s-ar aşeza, se încurcă îndată. Iar cel ce nu este legat de materie e ca un călător întotdeauna gata de drum.”

The_worship_of_MammonAceastă patimă, care ajunge până la treapta avariţiei, e absolut nesăţioasă: oricât ar agonisi omul, tot i se pare prea puţin, şi grija de cele pământeşti, materiale, de profit, îi abate gândul de la Cer, de la Dumnezeu. Mamona – care este, poate, cel mai josnic şi grosolan dintre idolii în faţa cărora se pleacă oamenii – stă mereu ca un zid între om şi Dumnezeu şi nu îngăduie faptele milostivirii şi dragostei de aproapele, stârpeşte din suflet toate simţămintele înalte şi nobile, făcându-l grosolan şi neomenos. S-ar părea că nu este pe lume fărădelege pe care omul să n-o facă din patima de bogăţie.

Despre acest idol Domnul spune de-a dreptul:

Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi lui mamona (Mt. 6, 24)

– şi înfricoşătorul adevăr al acestor spuse s-a arătat asupra lui Iuda, unul dintre ucenicii Lui apropiaţi, ce şi-a vândut Învăţătorul pentru treizeci de arginţi.

În Viaţa Sfântului Andrei, nebunul pentru Hristos, care a trăit în secolul al X-lea în Constantinopol, există următoarea istorisire.

Mergând odată la piaţă, Sfântul Andrei a întâlnit un călugăr pe care toată lumea îl lăuda pentru viaţa lui îmbunătăţită. Ce-i drept, acesta se nevoia precum se cuvine călugărilor, însă era aplecat către iubirea de arginţi. Mulţi dintre locuitorii oraşului, mărturisindu-şi la el păcatele, îi dădeau aur ca să împartă săracilor. El nu dădea din aur nimănui, ci tot punea la ciorap şi se bucura văzând cum îi sporeşte bogăţia. Şi iată că Fericitul Andrei a văzut, cu ochii duhovniceşti, că în jurul iubitorului de arginţi era scris în văzduh cu slove întunecate:

Rădăcina tuturor relelor e şarpele iubirii de arginţi.”

Privind îndărăt, Sfântul a văzut doi tineri ce se certau; unul dintre ei era negru şi avea ochi întunecaţi. Celălalt – un înger al lui Dumnezeu – era alb ca lumina cerului.

Cel negru zicea:

– Călugărul este al meu, fiindcă împlineşte voia mea. Nu este milostiv şi n-are parte cu Dumnezeu; îmi slujeşte ca un închinător la idoli.

– Ba nu, este al meu – se împotrivea îngerul –, fiindcă posteşte şi se roagă; pe lângă asta, este blând şi smerit.

Şi aşa se sfădeau, fără să poată ajunge la o înţelegere. Şi s-a făcut glas din Cer către îngerul purtător de lumină:

– N-ai parte în călugărul acesta; lasă-l, pentru că nu slujeşte lui Dumnezeu, ci lui mamona!

După aceasta, îngerul Domnului s-a depărtat de la el şi duhul întunericului a primit stăpânire aspra lui. Întâlnindu-l pe stradă pe acel călugăr, Sfântul l-a luat de mâna dreaptă şi i-a grăit:

– Robule al lui Dumnezeu, ascultă-mă fără întărâtare pe mine, robul tău, şi primeşte cu milostivire cuvintele mele sărăcăcioase. Nu mai pot să rabd faptul că tu, care era prieten al lui Dumnezeu, te-ai făcut acum slugă şi prieten al diavolului. Erai soare, însă te-ai pogorât în noapte întunecată, nenorocită. În timp ce alţii mor de foame, de frig şi sete, tu te veseleşti privind la mulţimea aurului. Te rog, împarte-ţi averea săracilor şi orfanilor! Străduieşte-te să fii iarăşi prieten al lui Dumnezeu!

Pharisees21Cel de-al treilea viciu pe care Domnul îl observă la cărturari este făţărnicia. Aceasta se întâlneşte rareori în formă pură. A fi făţarnic numai de dragul de a fi făţarnic nu are sens. De obicei, făţărnicia reprezintă doar o mască ce ascunde un viciu lăuntric. La cărturari şi farisei, ea le acoperea slava deşartă şi iubirea de câştig. Rugându-se îndelung şi cu osârdie de ochii oamenilor, bineînţeles că nu se gândeau cum să placă lui Dumnezeu, ci cum să se facă drepţi şi evlavioşi în ochii oamenilor. Aşadar, această mască a evlaviei exterioare era îmbrăcată cu scopul de a-i amăgi pe ceilalţi.

Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege (Mt. 23, 27-28).

Poate că principala primejdie a făţărniciei constă în aceea că, amăgindu-i pe ceilalţi, omul începe, puţin câte puţin, să se amăgească pe sine însuşi. Bucurându-se de respectul oamenilor pentru păruta sa sfinţenie, văzând această veneraţie în faţa „dreptăţii” sale, cade şi el, fără să vrea, sub hipnoza opiniei generale, se pătrunde de un respect exagerat faţă de propria persoană, pe care oamenii o preţuiesc atât de mult, şi în cele din urmă începe să ia de bună falsa dreptate a evlaviei exterioare, confundând-o cu aurul curat al sfinţeniei. Ajungând în starea aceasta, omul devine aproape irecuperabil pentru Împărăţia lui Dumnezeu, căci încetează să înţeleagă că în slujirea lui Dumnezeu este nevoie de sinceritate, de simţământ lăuntric şi de iubire neprefăcută. Obişnuindu-se să se mulţumească numai cu exteriorul făţarnic, devine incapabil de o slujire sinceră. Aşa erau oamenii care se înghesuiau în jurul Mântuitorului în timp ce El, însoţit de ucenicii Săi, şedea în dreptul cutiei darurilor din Templu şi Se uita cum pune poporul bani în ea. Şi aici I se înfăţişa tabloul aceleiaşi făţărnicii şi evlavii de faţadă. Mulţi bogaţi puneau mult, deschizându-şi pungile încet, cu solemnitate, numărau arginţii sunători fără grabă, cu o înfăţişare prefăcut nepăsătoare, dar observând cu agerime pe sub sprâncene dacă îi privesc cei din jur, extaziaţi de dărnicia lor. Aceştia erau vrednici ucenici ai îndrumătorilor lor.

widows-mite-lPe fondul acestei îngâmfări deşarte şi făţărnicii emfatice a cărturarilor şi vizitatorilor bogaţi ai Templului se conturează atât de îmbucurător figura văduvei sărace, modeste şi inimoase în osârdia sa către Dumnezeu! Ea s-a apropiat cu sfială de cutia darurilor şi, pe furiş, roşind şi ruşinându-se pentru darul său neînsemnat, a pus acolo ultimii săi bănuţi.

Dar cât de mare a fost darul acesta în ochii lui Dumnezeu!

Chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis:

„Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi, pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa” (43-44).

Aşa preţuieşte Domnul sinceritatea, râvna şi dragostea.

Din aceasta reies pentru noi o mare lecţie şi o mare îndatorire. Adeseori suntem înclinaţi să spunem că nu putem sluji cu nimic lui Dumnezeu, fiindcă nu avem nici mijloace, nici talente. Pe unii această idee îi deprimă, pe când alţii, dimpotrivă, găsesc în ea, nu fără satisfacţie, o îndreptăţire a leneviei şi indiferenţei lor. Exemplul văduvei sărace ne învaţă că până şi micile sacrificii, până şi gesturile mărunte pot fi de preţ înaintea lui Dumnezeu dacă sunt făcute cu râvnă din inimă – iar dimensiunile neînsemnate ale acestor sacrificii le fac posibile şi accesibile pentru oricine. Ca atare, nimeni nu se poate scuza spunând că nu are suficiente mijloace ca să slujească lui Dumnezeu. Darul poate fi mic, şi acesta nu este un păcat. Rău e atunci când în inimă nu se află osârdie şi dorinţă de a face ceva pentru Dumnezeu.

„Viaţa, scrie Preasfinţitul Teofan Zăvorâtul, este vreme de negustorie. Vinde ce ai, chiar dacă ai numai opinci sau curmeie. Oricine are ceva. Cercetează-te singur şi vezi ce ai şi ce poţi să dobândeşti, şi lucrează fără lenevire.”

„Dar eu sunt un om atât de mărunt, vor spune unii, şi cum pot sluji eu, în nimicnicia mea, Marelui Dumnezeu, ce poate cere Domnul de la mine?”

Pentru Dumnezeu nu există însă oameni mărunţi şi neînsemnaţi. Pentru El toţi sunt deopotrivă de scumpi, pentru că sunt copiii Lui. Văduva modestă, care era mai săracă decât ceilalţi şi mai prejos ca poziţie socială, s-a priceput, în osârdia sa, să Îi aducă lui Dumnezeu darul cel mai bogat.

„Dar eu pot să fac atât de puţin, vor spune alţii, în puterile mele stau doar servicii fără însemnătate şi sacrificii mărunte. Ce preţ pot avea în faţa Celui Preaînalt mărunţişurile acestea?”

2019037179În viaţa duhovnicească nu există mărunţişuri: totul e im­­portant, fiindcă şi cele mari se alcătuiesc aici din cele mărunte.

Iată de ce creştinul trebuie să fie foarte atent chiar şi la aspectele mărunte ale purtării sale.

Din nefericire, adeseori noi nu dăm nici o însemnătate acestor „mărunţişuri” ale vieţii. Certurile mărunte, zeflemelele uşoare, vorbele muşcătoare aruncate în treacăt – toate acestea ni se par atât de neînsemnate… Şi totuşi, după cum spunea un psiholog francez,

„orice succes important se explică prin atenţia acordată detaliilor. Napoleon a obţinut marile sale victorii doar pentru că era neobişnuit de atent faţă de toate detaliile pregătirilor militare, fără să scape din vedere nimic, până la ultimul nasture soldăţesc… Foarte mulţi se apucă cu entuziasm şi pasiune de orice treabă care le place, dar nu suportă munca seacă, plictisitoare, de care este nevoie în ea. De asta şi pier foarte multe talente fără nici un rezultat practic”.

Marele se clădeşte din cele mici, fiindcă marele este rezultatul acumulării treptate, şi nesocotind cele mici nu vei ajunge niciodată la cele mari. Fiecare nevoinţă se clădeşte pe calea acumulării de mici strădanii.

Lucrul acesta trebuie subliniat cu deosebire în ce priveşte dezvoltarea voinţei şi a caracterului moral. Voinţa omului se dezvoltă numai şi numai pe calea victoriilor mărunte. În calea voastră a răsărit o ispită. Nu aţi cedat tentaţiei, printr-o încordare a voinţei aţi înăbuşit dorinţa cea rea, v-aţi biruit pornirea spre păcat: voinţa voastră s-a întărit puţin, a devenit mai puternică, fiindcă orice exerciţiu făcut cu încordare este însoţit atât în organismul fizic, cât şi în suflet de o acumulare de forţe. A doua, a treia biruinţă vă vor întări şi mai mult voinţa… Şi aşa, treptat, creşte forţa caracterului şi statornicia acestuia în bine. Sfinţenia nu este altceva decât un lung şir de biruinţe morale, un şir nesfârşit de puncte strălucitoare, care pentru observatorul dinafară se contopesc într-o linie luminoasă neîntreruptă, asemenea Căii Laptelui. Uitaţi-vă noaptea la cerul limpede, înstelat. Veţi vedea deasupra voastră o nebulozitate luminoasă care se întinde de la un orizont la altul ca o panglică ondulată. Este Calea Laptelui, ce pare un râu de foc neîntrerupt – dar dacă veţi privi mai atent, veţi vedea că este alcătuită din nenumărate stele aparte.

Se spune că la monetăria din Philadelphia există o cameră a cărei podea este acoperită cu un strat compact de aur. La finisarea monedelor, particule foarte fine din aur au căzut mereu pe podea şi, cu timpul, au aurit-o.

Aşa stau lucrurile şi în om: adeseori admirăm frumuseţea morală, blândeţea, curăţia de cristal a sufletului cuiva, însă ştim oare cât l-a costat să devină astfel şi cum a ajuns să aibă asemenea calităţi? Cel mai des nu este vorba de un dar al naturii, cu care omul este înzestrat din născare, ci de rezultatul unor nenumărate sforţări şi mici victorii morale asupra propriilor patimi.

Pe de altă parte, şi calităţile negative ale sufletului se dezvoltă pe calea repetatelor concesii şi înfrângeri morale. Fiecare concesie de acest gen descompune energia morală a voinţei. Picuraţi o picătură de murdărie din baltă într-un pahar cu apă curată, şi apa va deveni tulbure. Otrava este dăunătoare şi în doze mici, şi trebuie să ne ferim de ea. Dacă coarda viorii slăbeşte cât de puţin, face să sune fals toată armonia concertului. Iată de ce trebuie să avem o atitudine severă şi atentă chiar şi faţă de slăbiciunile şi greşelile mici.

sunshine-after-the-rainAţi văzut vreodată cum se formează şiroaiele de apă ce curg tulburi pe străzi în vremea ploilor de toamnă? ­Uitaţi-vă pe fereastră: umezeala ploii cade ca o măruntă pulbere de apă pe geamul rece; din această pulbere iau naştere picături mari, acestea cresc, alunecă în jos, ­unindu-se cu altele în mici şiroaie, la care se adaugă tot mereu picături noi… şi iată că deja prin rigole fug şuvoaie murdare, tulburi. Aşa e şi în viaţa morală: şuvoaiele murdare ale patimii şi viciului iau naştere prin repetarea de multe ori a unor fapte păcătoase. Adeseori, păcatele mărunte se acumulează devenind un viciu mare. Aşadar, ­feriţi-vă de păcatele mărunte!

Feriţi-vă de ele, mai ales fiindcă atunci slăbeşte simţul moral şi conştiinţa se toceşte. Iese ceva de genul obişnuitei istorii cu copilul şi haina nouă. De obicei, copiii au mare grijă de hainele noi şi le curăţă cu mult zel, dar odată cu prima pată piere orice sentiment de respect faţă de lucrul nou. Copilul nu mai are grijă de haină, şi aceasta ajunge imediat între costumele de toată ziua, acoperindu-se în scurt timp de pete şi petice.

La fel se întâmplă şi cu sufletul. Uneori, omul se păzeşte de păcat vreme îndelungată, dar după cea dintâi cădere se poate lăsa păgubaş de curăţia, păstrată cu grijă până atunci, a sufletului, spunându-şi: „Nu m-am abţinut!.. Acum este totuna! Ce-a fost, a fost, mortul de la groapă nu se mai întoarce! N-am de ce să mă mai strădui, nu mai merită să mă feresc de murdărie!..” Şi în scurt timp haina curată a sufletului este acoperită toată de petele păcatului.

Dar ce zic pete? Suntem acoperiţi de bube şi lepră din creştet până în talpă, cum zice Prorocul Isaia. Toată îmbrăcămintea sufletului nostru este murdară. Şi atunci, de ce să ne mai păzim?

Nu este chiar aşa. De pildă, minţim, dar ne străduim ca pe anumiţi oameni (mama, prietenii apropiaţi) să nu-i minţim. Această bucăţică a fost furată pentru dreptate de la sufletul deprins cu minciuna, şi acest colţişor de dreptate îl păstrăm cu grijă. Ajunge însă o singură concesie, şi „gardul” e stricat. Prin breşă năvălesc valurile păcatului, şi în scurt timp din colţişorul de dreptate rămâne doar amintirea tristă. Aşadar, feriţi-vă de păcatele mărunte şi de concesiile morale!

În cea mai mare parte, urmările exterioare ale păcatelor mici sunt neînsemnate, dar influenţa lor asupra sufletului este foarte dăunătoare.

Cel ce defaimă cele puţine, pe puţintel va cădea, grăieşte înţeleptul fiu al lui Sirah (Sir. 19, 1), adică cine dispreţuieşte cele mici va decădea puţin câte puţin.

„Să nu spui: cum poate cădea cel duhovnicesc? scrie Sfântul Marcu Ascetul în Cuvântul despre pocăinţă. Atunci când va primi ceva mărunt dintre cele păcătoase şi nu va izgoni din sine acest ceva prin pocăinţă, lucrul cu pricina, prinzând rădăcini şi crescând în el, nu mai suferă să petreacă în singurătate, ci îl mână pe om şi la alte răutăţi de acelaşi soi cu el, ca şi cum l-ar trage cu sfoara. Dacă omul duhovnicesc intră în luptă cu acest rău şi-l alungă prin rugăciune, rămâne la măsura sporirii sale, pierzând, totuşi, în parte nepătimirea în măsura în care şi-a îngăduit să se împătimească de răul furişat în el.”

Intrând în ochi, firul de praf îl irită. La fel de sensibilă este şi conştiinţa în ce priveşte îngăduirea păcatelor mărunte, dar dacă acestea sunt repetate devine ca un stomac de struţ, care suportă chiar şi fierul. Ea mai poate fi comparată cu un lac care vara nu ţinea la suprafaţă nici măcar o pietricică, dar iarna, îngheţând, poate să ţină şi o căruţă.

Conştiinţa este paznicul sufletului, care la început este ager şi vigilent, însă păcatele mărunte îi astupă acestui paznic şi ochii, şi urechile. Iată un exemplu de pierdere a sensibilităţii inimii în urma unui singur păcat. Alipie, prietenul lui Augustin, ura priveliştea sângeroasă a luptelor de gladiatori, însă odată, când, la stăruinţele unui prieten, s-a dus în amfiteatru, la început, de groază şi de dezgust, nu şi-a deschis ochii, însă când spectatorii au început să aplaude cu entuziasm a tras, timid, cu ochiul, şi de atunci a îndrăgit aceste lupte…

De la mic începe marele. Moscova a ars de la o mică lumânare. Un singur vierme ajunge ca să distrugă un stejar, o mică crăpătură face să se scufunde o corabie. De la o gură de vodcă, băută cu dezgust, se poate ajunge la beţie. Rareori începe cineva direct cu păcatele grosolane, căci împotriva unor asemenea păcate se revoltă conştiinţa, însă aceasta le îngăduie pe cele mici. Putregaiul păcatului molipseşte sufletul doar treptat. A trecut un hoţ mic, îi deschide uşa unuia mare. Şi boala, şi incendiul trebuie înăbuşite în faşă.

„Deprinde-te să biruieşti cele mici dacă vrei să le birui pe cele mari”,

ne învaţă Ioan Scărarul.

Atunci când creştinul, înainte de a săvârşi păcatul, se linişteşte singur spunându-şi că este un păcat mărunt, prin această viclenie a sa sporeşte greutatea păcatului. Păcate mici… dar ele ne împresoară ceas de ceas, zi de zi, an de an. Numele lor este „legiune”. Ce consolare e să ­pieri nu de mâna unui singur Goliat, ci de săbiile unei mulţimi de filisteni? Lăcusta nu e mare şi nu-i puternică, dar prin mulţimea sa aduce nenorociri unei ţări întregi.

dezolare_foto-oana_nechifor_0

sursa foto: Oana Nechifor, Doxologia

Atenţia faţă de lucrurile mărunte este, de obicei, o măsură a caracterului omului, un fel de barometru al sufletului. Cu cât este mai înalt omul duhovniceşte, cu atât este mai sensibil la lucrurile mărunte. Un scriitor rus povesteşte de­spre un om care, uitând să-şi ia rămas bun de la tovarăşii de drum cu care stătuse pe vapor sau în vagonul de tren, se întorcea câteodată o jumătate de kilometru ca să îndeplinească această datorie a politeţii şi să nu jignească nişte oameni aproape necunoscuţi. Cuviosul Ambrozie de la Optina plângea în hohote la spovedanie, mâhnindu-se că din pricina neputinţei trupului îşi îngăduise să mănânce un ou miercurea. Cuviosul Macarie Egipteanul, fiind deja la ­adânci bătrâneţi, îşi plângea încă un păcat din copilărie, şi anume că mâncase pe ascuns o păstaie găsită pe drum, pe care o pierduse unul dintre băieţii de o vârstă cu el.

Lipsa noastră de sensibilitate faţă de păcatele de acest gen este un indicator fidel al poluării sufletului. Cu cât e mai sensibil omul faţă de lucrurile mărunte, cu atât e mai înaltă treapta de moralitate pe care se află. Este greu de crezut că are o inimă mare omul capabil să necăjească pe cineva, fără să-şi dea seama, în mărunţişuri.

Atunci când un păcat sau altul este numit „mărunt”, aceasta arată o concepţie greşită asupra dreptăţii, care s-ar arăta, chipurile, în fapte eroice. Dreptatea nu este eroism, care îl face pe om, în urma unei porniri de o clipă, să-şi sacrifice viaţa şi să săvârşească fapte de o vitejie neobişnuită. Dreptatea se arată zi de zi în lucrurile mărunte, deşi ajunge câteodată la treapta eroismului. În ultimă instanţă, viaţa dreaptă, plină de luptă stăruitoare cu lucrurile mărunte, este mai presus de o faptă eroică sau foarte ascetică. Eroul poate să fie un om care duce o viaţă rea, pe când dreptul este întotdeauna bun. Eroismul este adesea rezultat al excitării nervoase sub influenţa unui impuls de o clipă, pe când dreptatea este rezultatul convingerii morale şi luptei stăruitoare, prelungite, a omului cu sine însuşi. A nu minţi, a nu osândi, a fi milostiv, a ierta, a te înfrâna, a te smeri – iată lucrurile mărunte în care ucenicul lui Hristos trebuie să fie credincios. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Încălcarea acestei voi, fie ea şi parţială, poate fi numităpăcat mărunt”? Falsificatorul de bani este vinovat şi atunci când falsifică un bănuţ. Adeseori, nelegiuirea voinţei se arată mai mult printr-un păcat mărunt decât prin­tr-unul mare.

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)

invataturi-din-evanghelie-pentru-omul-modern-vol-2-talcuiri-la~8299022

Legaturi:

***

***

***

***


Categorii

1. Slider, Ce este pacatul?, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Martea Mare, Saptamana Mare, Sfantul Vasile al Kinesmei, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “CARTURARII FATARNICI SI VADUVA SARACA. Viciile ascunse ale inimii care falsifica si fac neroditoare viata noastra crestineasca. SA NU FIM CONCESIVI FATA DE PROPRIILE PACATE “MARUNTE” CARE NE SLABESC VOINTA SI NE TOCESC SENSIBILITATEA CONSTIINTEI

  1. Pingback: “Fariseule orb curăță mai întâi partea dinăuntru a blidului!” | Teologhia
  2. Pingback: ALERGAND DUPA AMBALAJE STRALUCITOARE sau ALEGAND FRUMUSETEA MODESTIEI? “Tu haina fa‑ti din simplitate si din mila, fara teama, chiar daca nu‑s la moda si nu‑s bagate‑n seama…” | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: “S-a dat cap de sfant pe trup de desfranata…” – CHIPUL LUI IROD DIN NOI, “masochismul duhovnicesc”, superficialitatea si radacinile ascunse ale pacatului; GLASUL SFANTULUI IOAN DIN NOI – mustrarea dureroasa a cons
  4. Pingback: “S-a dat cap de sfant pe trup de desfranata…” – CHIPUL LUI IROD DIN NOI, “masochismul duhovnicesc”, superficialitatea si radacinile ascunse ale pacatului; GLASUL SFANTULUI IOAN DIN NOI – mustrarea constiintei, pe
  5. Pingback: PSIHOLOGIA DUHOVNICEASCA A PACATULUI “MIC” SI A PATIMILOR ASCUNSE IN INIMA, care au nevoie doar de un “bun prilej” pentru a rodi alegeri grave ireversibile. Viata noastra ca FUGA PERMANENTA DE CONSTIINTA si ASCUNDERE DE GLASUL LUI
  6. Pingback: Parintele Miron Mihailescu: CUM SA TE ROGI NEINCETAT? CUM DEVENIM NOI INSINE? POTENTIALUL DE SUBLIM DIN NOI. “Mântuitorul nu promite uşurinţă, confort, înţelegere din partea oamenilor; promite, însă, că va fi cu noi” | Cuvântul Ortod
  7. Pingback: Dand la o parte FRICA INROBITOARE DE PAREREA LUMII si DEPENDENTA INJOSITOARE DE APROBAREA OAMENILOR, pentru a ne urma constiinta si a ajunge sa STAM INAINTEA DUMNEZEULUI CELUI VIU. Reflectiile Mitropolitului Antonie de Suroj la ZAHEU VAMESUL: Curajul de a
  8. Pingback: “Asa sunt eu…” sau despre FIRESCUL PACATULUI INTRAT IN FIRE, frica de prapastia launtrica si FIARA UCIGASA PE CARE O HRANIM | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: Cuviosul Ioan Krestiankin: CUVANT DESPRE FAPTA BUNA MARUNTA: “Binele mărunt este mult mai necesar, mult mai fiinţial lumii decât cel măreţ” | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: Pilda Fecioarelor si “PRAVILA” PRIVEGHERII DUHOVNICESTI/ Saptamana Patimilor ca o CALATORIE INTRE “INTUNERICUL CEL MAI DINAFARA” si “IMPARATIA DINLAUNTRU”/ Prea ocupati pentru CEL CE A MURIT PENTRU NOI? Mai are loc si H
  11. Pingback: CUM NE SPOVEDIM? Care sunt conditiile intalnirii reale a omului cu Dumnezeu si pentru a trai inca de aici BUCURIA CEA MARE A HARULUI DUHULUI SFANT? | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: CÂND COMODITĂȚILE, PLĂCERILE ȘI PĂCATELE “MICI” AJUNG SĂ NE DEA RĂZBOI MARE: “Cel mai teamă să ne fie de noi înşine şi de PUTERILE ÎNTUNERICULUI CARE SUNT ÎN NOI, HRĂNITE DE MULT TIMP… Vă daţi seama, dacă la niş
  13. Pingback: CUVINTE SFINTE DE ATENȚIONARE DUHOVNICEASCĂ ASUPRA RISCURILOR DE A IROSI CELE ADUNATE ÎN VREMEA POSTULUI ȘI A ÎMPĂRTĂȘIRII CU SFINTELE TAINE: “Păziţi-vă, fraţilor! Iată că vine un anotimp în care mai mult decât oricând NE PÂNDESC I
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate