MARTURIA EXTRAORDINARA A PARINTELUI CIPRIAN NEGREANU despre problemele tinerilor credinciosi de astazi si convertirea sa minunata: INTALNIREA NEVAZUTA CU DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU CARE TE INGENUNCHEAZA (video + text)

12-09-2016 Sublinieri

Trinitas TV:  Biserica Azi. Căutările tinerilor și răspunsurile credinței (06 09 2016) – realizator: Remus Radulescu

Invitat: Pr. Ciprian Negreanu, Biserica „Sfântul Apostol Ioan” – a studenților din Cluj – Napoca

***

Vedeti si:

30852

***

 Transcrierea emisiunii:

“MODA” DE A FI CREDINCIOS sau CURAJUL ASUMARII SOLITARE A UNUI DRUM CONTRA-CURENTULUI?

– O temă provocatoare: e la modă să fii credincios? Şi când folosesc cuvântul “la modă” mă gândesc la tineri care au această tendinţă de a se considera sau a căuta să fie în pas cu o anumită modă, un anumit curent. Şi l-am invitat să vorbim despre acest lucru, despre credinţa tinerilor şi cât e ea de răspândită astăzi pe un părinte venit de la Cluj-Napoca, un părinte care e foarte experimentat în lucrul cu tineri credincioşi şi mai puţin credincioşi: părintele Ciprian Negreanu. […]  Sunteţi preotul studenţilor, la biserica studenţilor din Cluj-Napoca, o biserică frumoasă într-un parc, am văzut ceva imagini, construită nu de mult, o biserică în stil maramureşean, dar în spaţiu clujean, unde se adună studenţii în jurul bisericii şi în jurul dvs. Încep direct cu întrebarea pe care am şi pus-o la început: e la modă să fii credincios? Ce aţi constatat în rândul tinerilor? Tineri începând de la 18-19-20 de ani până mai târziu, cât e vremea sau perioada studenţiei.

– Nu cred că mai e la modă. A fost o vreme când părea că este la modă sau era, într-un fel, la modă. Credinţa se cerceta, se căuta şi dintr-o modă. Asta cred că a fost undeva după boom-ul acela spiritual din toată ţara după Revoluţie, de prin ’94-’95. Eram atunci preşedintele ASCOR-ului la Cluj şi atunci am cunoscut mulţi oameni care veneau la biserică, o cercetau, se mişcau de pe un picior pe altul, ascultau, întrebau şi o făceau mai mult dintr-o modă. Majoritatea n-au rămas în Biserică până la urmă. Cred că “la modă”, cuvântul acesta se aseamănă mai mult cu trăirea credinţei numai dintr-o tradiţie: că aşa suntem noi, că aşa ne-am născut, că aşa făcea bunicul, că aşa făcea tata…

– Sau imitând pe cei din jur.

– Da. Sau că ce zice satul, să mergem că aşa trebuie…

– Până la urmă, a fi la modă presupune a imita, a imita un anumit curent, un anumit tip.

– A fi într-un trend. Şi se aseamănă cu aceştia […] şi cei care-şi trăiesc credinţa numai că aşa sunt ei născuţi, că aşa e bine, că aşa le-au spus părinţii, că aşa se face la sat…

– Credinţa asta spuneţi că nu ţine mult.

627– Nu ţine mult. Majoritatea au plecat, şi unii şi alţii: şi cei care o făceau din tradiţie, au plecat sau s-au îndepărtat, şi cei care au venit numai pentru că era o modă.

– Dar ca să ţină mai mult credinţa, de unde se naşte credinţa aceasta care durează?

– Continuând totuşi ce-am spus, cei care au venit numai ca să cunoască, numai să vadă, numai că era la modă, dintr-o curiozitate, după ce au trecut anii şi au dat de necazuri şi în familie şi cu copiii, au ştiut unde să se întoarcă. Unii dintre ei. Unii dintre ei s-au întors, totuşi, şi cred că şi cercetarea credinței numai dintr-o modă a avut un efect pozitiv asupra unora dintre ei. Alţii nu. Alţii au cunoscut-o superficial atunci când au căutat-o, numai superficial, şi au trăit un fel de dezamăgire sau, oricum, nu s-au mai întors sau nu ştiu dacă se vor mai întoarce, eu nădăjduiesc, totuşi, că se vor întoarce.

Oricum, orice lucru făcut superficial nu dă roade bune, nu dă roade serioase. Cei care vin la biserică şi care rămân sunt cei care au şi încep să aibă în timp o anumită cercetare interioară, lăuntrică, care se opresc puţin din tăvălugul timpului care trece peste ei, al problemelor şi al necazurilor şi al încercărilor şi al bucuriilor şi al carierei pe care vor să şi-o construiască şi se gândesc: “De unde vin? Unde mă duc? Cine sunt eu? Dar de obicei, şi trebuie să fiu sincer, degeaba sunt aceste întrebări dacă nu sunt şi micile încercări ale vieţii şi dureri ale vieţii care aduc mai degrabă pe oameni la Dumnezeu.

– Deci, până la urmă, Dumnezeu cu planul Lui face în aşa fel încât omul să trăiască nişte experienţe care să-l apropie. Acum nu suntem noi în măsură să putem cerceta de ce pe unii îi încearcă, de ce pe alţii îi lasă să se depărteze sau să meargă pe un drum…

Pare că îi lasă până la o vreme sau un timp, le dă o vreme de gândire, o vreme de judecată, de asumare, de lămurire, de dumirire, cum zicea Nae Ionescu, că omul nu evoluează, se dumireşte.

– Dar, până la urmă, credinţa, care e o valoare perenă, vine de demult şi merge până la sfârşitul lumii, credinţa, ca să ţi-o asumi, ca să o trăieşti, presupune o ieşire dintr-un curent al vremii, nu?

– Da.

– Adică să te opui puţin valului. Pentru că observăm astăzi şi de aceea am şi vrut să discut cu dvs. pe această temă, observăm astăzi curentul promovat foarte mult pe toate canalele media, cel mai puternic acum pe internet, la care au acces foarte facil şi foarte de tineri, nu e favorabil ideii religioase, credinţei.

De aceea nici nu mai e la modă, pentru ca eşti luat în râs într-un grup de tineri dacă spui că posteşti, mergi la biserică, te spovedeşti, pentru ceilalţi e cool să râdă şi să zică: “Eu n-am nevoie de aşa ceva, tu ai nevoie să spui cuiva ce trăieşti?finalDeci e de râs de multe ori a fi credincios acum. De aceea nu mai e la modă. Dar ca cineva să iasă din curentul ăsta, din tăvălugul acesta care curge la vale cu moda ei actuală, într-un fel anti-credinţă, anti-religioasă, ca să ieşi, într-un fel îţi trebuie puţină bărbăţie, puţin curaj şi o asumare solitară, la început solitară, trebuie să-ţi asumi tu cu tine însuţi şi înaintea conştiinţei tale şi a lui Dumnezeu calea asta. Dar după aceea nu mai e solitară.

“NU TE TEME, TURMA MICA!”

– Dar cum vă explicaţi curentul ăsta, care e anti-credinţă, în societatea noastră, nu numai în societatea românească, ci în general, în societatea umană de astăzi? Ne-am întors la materialismul ăsta, ne face să credem că totul e aici?

– Da. Uitându-mă aşa peste istorie, şi mi-a plăcut întotdeauna istoria, am constatat, de fapt, că totdeauna am fost aşa, totdeauna cuvântul Mântuitorului a rămas valabil, adică: Nu te teme, turmă mică. Turma tot mică a rămas, chiar dacă imperii întregi sau ţări întregi s-au numit creştine, cei care şi-au asumat viu credinţa până la capăt, n-au transformat-o într-o ideologie, într-o formă de îmbogăţire, într-o formă de slăvire, de cinstire, de onoare, au fost puţini. Şi totdeauna au devenit, într-un fel sau în altul, fără să vrea ei, au fost făcuţi de ceilalţi duşmani; pentru că aceştia, trăindu-şi viu credinţa, trezeau în sufletele celor care o trăiau formal sau o trăiau că trebuie, că aşa e moda, că aşa e statul, că aşa sunt instituţiile, trezeau în ei durerea că ei nu sunt aşa.

Ţin minte şi acum mărturia pe care am citit-o a unor deţinuţi din închisoarea de la Piteşti şi care erau toţi creştini, dar în teroarea aceea au renunţat, au cedat, au spus: “Nu cred. Nu ştiu. Nu mai cred nimic.“, erau presaţi cu metode înfricoşătoare să facă asta. Poate nici în perioada romană de persecuţie nu s-a întâmplat ce s-a întâmplat la Piteşti. Au fost câţiva care n-au cedat şi unul dintre ei a fost un student la Teologie de la Sibiu care n-a cedat! L-au făcut preş în faţa patului lui Ţurcanu, se urcau cu picioarele pe el, şi-au bătut joc de el, dar el n-a cedat, n-a cedat, n-a cedat şi mărturiseşte acest om că toţi nădăjduiau să cedeze, toţi deţinuţii, şi le era ciudă pe el pentru că el era o dovadă că se poate: “Uite, puteam şi noi să nu cedăm. Şi, dacă el ar fi cedat, ar fi putut spune: “Uite, vezi că nu se poate? N-am avut ce face, dom’le, aşa a fost! El ieşea din rând. Ei aproape că îl pizmuiau, îl invidiau şi ar fi vrut să cedeze.

Să ştiţi că felul ăsta de a vedea lucrurile împânzeşte istoria de la un capăt la altul.

– E o neputinţă a noastră, a oamenilor.

73074_sf-simeon-noul-teolog– Şi, de cele mai multe ori, de fapt, patimile sunt cele care în orice condiţii, în orice stat, în orice ţară declarată sau nedeclarată creştină, anumite patimi care ne stăpânesc şi pe care le dorim, sunt ca nişte idoli cărora trebuie să le facem cinste, să le aducem onoare, să le slujim, în momentul în care cineva se dovedeşte că poate şi chiar e serios şi chiar e sincer şi chiar e vioi în credinţă şi luptător, ne devine o palmă pe obraz. Nu-l mai suportăm. Nu vrem să mai avem de-a face cu omul ăsta. Şi am văzut acest lucru! Şi putem s-o luăm de la Sf. Simeon Noul Teolog, care era aproape duşmănit de cei de la patriarhie, care, unii dintre ei, dintre intelectualii de marcă de la patriarhia vremii, cum era Ştefan al Nicomidiei, care-l pizmuia, care-l ura, era invidios pe el, pentru că el trăia credinţa la această măsură şi el, ierarh fiind, nu putea s-o trăiască. Şi-l pizmuia şi-l critica şi-l alunga din mănăstire pentru acest lucru.

Şi, văzând aşa, peste istorie, totdeauna turma a fost mică. Nu mă iluzionez. Aşa că, chiar dacă perioada de după Revoluţie a fost o reîntoarcere a unei mari părţi a poporului spre Dumnezeu, lucrurile au revenit şi au apărut alte ispite, cei care n-au fost serioşi în căutarea credinței au rămas acolo, nu au înaintat, nu au cunoscut mai mult din credinţă.

– Există, ce-i drept, piedici în calea acestui drum spre credinţă. Pe vremea comunismului exista această impunere din afară…

– O frică.

– O suprimare a libertăţii religioase. Avem acum libertate, numai că libertatea ne-o suprimăm singuri prin tot felul de alte…

– Singuri şi ajutaţi de alţii, sub forma unor sfaturi “binevoitoare”, insistenţe persuasive, care sunt şi duhul lumii, dar sunt şi aduse de mass-media şi promovate intens.

BUCURIILE IMPREUNA-SLUJIRII INTR-O COMUNITATE VIE

– Cu toate acestea, părinte Ciprian Negreanu, aveţi în biserica la care slujiţi credincioşi mulţi. Eu n-am fost la o slujbă la dvs., dar am auzit că sunt mulţi şi în biserică – nu e o biserică foarte mare, dar aţi zis că vreo 300 de credincioşi intră în ea – şi mai stau şi pe afară. Aşa cum se întâmplă în multe biserici care devin neîncăpătoare. Totuşi, în această atmosferă în care credinţa nu e considerată la modă, oamenii se aduc unul pe altul, vin într-o căutare personală, cum se întâmplă adunarea în jurul bisericii? Mă gândesc la cei tineri, nu la cei în vârstă. Ştiţi că e ideea aceea acum, tinereţea ţi-o trăieşti în distracţii, bătrâneţea e pentru credinţă, pentru gândul la dincolo.

– Nu-i aşa. Adică nu ar trebui să fie aşa. Nouă înşine, dar, de fapt, nu nouă înşine, pentru că o pierdem oricum.Prohod-si-Inviere-2013-016

Da, se aduc unii pe alţii. Aceasta a fost o experienţă de ani şi ani, adică cred că sunt mai multe lucruri care au zidit sau au construit sau au adunat comunitatea aceasta şi cred că orice comunitate tot aşa se adună. Unul dintre ele este punctualitatea slujbelor şi seriozitatea cu care se fac zi de zi şi omul ştie că la ora aia şi între orele alea şi alea şi că biserica este deschisă tot timpul. Tot timpul. În posturi, zi şi noapte, pentru că facem Psaltirea neîncetat zi şi noapte, sunt studenţi programaţi din oră în oră care vin să citească Psaltirea. Dar nu numai asta, începând de vineri de la prânz până luni la prânz tot aşa se face în fiecare săptămână, adică se face un fel de priveghere neîncetată în biserică, tot pentru că îşi doresc studenţii.

Oricum, faptul că biserica este deschisă continuu, faptul că slujbele sunt destule şi multe şi ştii că acolo poţi să te rogi, îl găseşti pe părintele, punctualitatea aceasta şi seriozitatea mi s-au părut un lucru important. Asta ca un fel de temelie. După aceea, slujbele şi frumuseţea lor, mai ales că am avut posibilitatea aceasta prin Înaltul Bartolomeu şi acum prin Înaltul Andrei să putem citi rugăciunile de taină tare. Pentru că studenţii vor să cunoască, să audă ce se zice acolo, să înţeleagă slujbele. O piedică mare este că oamenii nu prea mai înţeleg slujbele. Deşi rugăciunile, până târziu, până spre secolele VIII-IX au fost citite cu glas tare. Chiar sunt nomocanoanele împăratului Iustinian al Bizanţului care spun: “Preoţii care din lene nu citesc rugăciunile să fie canonisiţi aşa şi aşa…” Dar, în timp, ele s-au făcut tot mai mult în taină şi pentru că nu se înţelegea, se citea într-o limbă slavonă sau greaca veche şi n-avea rost.

Biserica părintelui Ciprian NegreanuDar încă ceva am mai făcut: pentru că, de multe ori, cântările erau prea lungi şi oamenii nu puteau participa şi la cântări – că, de multe ori, cântările devin lungi tocmai ca să se poată zice rugăciunea – atunci cântările au devenit mai vioaie şi mai scurte şi aproape pe toate ecteniile le citim şi tot poporul răspunde: “Doamne, miluieşte!” Şi asta îi implică şi văd că e o rugăciune a lor, adică preotul sau diaconul e un om care spune numele tuturor şi ei zic “Amin“, “Doamne, miluieşte!“. Sau, când mă întorc să le zic “Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi, cu toţi“, ei zic “Şi cu duhul tău! Şi eu am trăit o bucurie prin aceasta pentru că e un dialog viu între popor şi preot şi am avut ocazia asta cu studenţii care-s mai deschişi la aceste schimbări şi le-au dorit, le-au dorit foarte mult.

– Da, mă gândesc că lucrul acesta l-aţi putut face într-o comunitate tânără, de oameni proaspeţi în ale credinţei. Pentru că, dacă într-o parohie de ţară, unde oamenii s-au obişnuit să-l audă pe cântăreţ cântând pe larg şi dintr-o dată vine preotul şi face altfel, e puţină sminteală acolo, bănuiesc.

– Cred că în orice parohie, mai ales la ţară, nu s-ar fi putut face şi nici nu-i indic cuiva să facă, decât în timp și după multă sfătuire cu ceilalţi.

Slujba e foarte vioaie, dar vioaie nu prin faptul că e grăbită, ci pentru că are dinamică şi are un dialog continuu. Dialog simţit, pentru că Biserica răspunde. Preotul zice şi Biserica răspunde. Şi sunt doar câteva cântări.

– Credeţi că asta i-a atras pe oameni să participe la viaţa liturgică şi mai ales pe oamenii tineri.

Sunt foarte mulţi şi sunt şi intelectuali care vin special pentru asta, că înţeleg în sfârşit. Plus că sunt entuziasmaţi de participarea tinerilor, pentru că toţi oamenii spun “Păi, în biserică numai bătrânii, bătrânele...” şi, când vin aici, văd sute de tineri care stau încremeniţi şi ascultă şi răspund, sunt entuziasmaţi şi cei mai în vârstă şi vin şi profesori de la facultate care ascultă, le place foarte mult şi vor să continue să audă această Liturghie cu tinerii.

– Cât de lungă e predica pe care o ţineţi?

– Predica o zic imediat după Evanghelie. Recunosc că uneori ajung spre 40 de minute. Dar încerc să mă rezum la 30. Încerc.

– De ce vă întreb: uneori aud remarca aceasta: “Dom’le, părintele ăsta nu mai termină?” Uneori discursul predicii e plictisitor pentru unii.

– Aşa e. Ei mă roagă s-o fac mai lungă pentru că s-au obişnuit cu mine, în sensul că avem de trei ori pe săptămână cateheze, dar asta de 16 ani. Marţi, joi și duminică seara. Şi explicaţii, explicaţii. Şi aşa s-a adunat parohia, studenţii. Adică ţin minte, când am venit cred că au fost 16 primii cu care am început şi am văzut cum se adună, cum se adună, cum se adună şi am început să vorbesc despre Evanghelie, luată de la început, explicată verset cu verset la cateheze. Seara, după vecernie. Şi acum e arhiplină biserica, uneori ca şi duminica, la cateheze; aşa de mulţi vin, vor să asculte. M-am bucurat că e de folos. Cred că e de folos. Şi continuăm cu aceste trei zile de cateheză. Cred că şi acestea au fost un motiv, i-am văzut adunându-se tot mai mult la slujbe de la aceste cateheze. Şi după aceea mi-au spus: “Eu am venit să mă spovedesc fiindcă vin de doi ani la cateheze. La început eram ateu, la început eram protestant, la început eram aşa, am venit, am ascultat, am ascultat, m-am convins, am venit să mă botez…

– Deci aveţi cazuri de convertiri.

– Da, la tineri chiar sunt destule şi avem un butoi mare în care facem botez pentru cei mari. E nevoie. Şi o folosim destul de des. Acolo fiind în Ardeal sunt şi mulţi protestanţi, sunt mulţi catolici.

– Aveţi câţi ani de preoţie?

– 17 ani.

– Mulţi înainte, cu mult folos.

tabara-Ghelari-7– Mulţumesc frumos. De-abia după 10 ani de preoţie, m-am preoţit la 27-28 de ani, după 10 ani pot să zic că am început să înţeleg ce este preoţia. Adică de-abia te dumireşti, la început eşti atât de emoţionat să zici cum trebuie, să faci cum trebuie, nu te poţi gândi exact să aprofundezi ceea ce citeşti, cum citeşti, în ce fel vrei să spui rugăciunea aceea, cum s-o audă oamenii, ce să înţeleagă din ea…

După aceea, încetul cu încetul începi să devii firesc în lucrul acesta, dar un firesc care nu te duce spre aplatizare, spre plafonare, spre plictiseală, ci cumva să poţi să trăieşti tu personal lucrurile acelea ca şi cum ai fi singur, dar s-o poţi şi exprima şi spune oamenilor. Abia după 10 ani.

Dar şi lucrările mari ale preoţiei, tainele mari şi ce se întâmplă acolo, încetul cu încetul te dumireşti de valoarea lor, de importanţa lor, de gravitatea unor lucruri, mai ales legate de spovedanie şi aici spovedania e o parte mare a vieţii preotului.

FIUL DE PREOT RAZVRATIT SI CAUTATOR

– Să ne explicaţi puţin de ce e important ca un tânăr să aibă un duhovnic. Pentru că, de obicei, oamenii se îndreaptă spre duhovnic după o anumită perioadă, când se adună unele păcate în viaţa fiecăruia şi simte omul nevoia, apropiindu-se de sfârşit, să se elibereze. Dar mai întâi să ne spuneţi cum aţi ajuns să înţelegeţi că ăsta e drumul, asta e calea.

– Eu am pornit pe altă cale. Eu am fost răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi împotrivitor. Sunt fiu de preot din Valea Jiului. Am avut credinţă, am avut totdeauna, niciodată n-am putut zice că nu cred. Problema a fost că nu am găsit eu răspunsurile şi n-am găsit oameni care să-mi dea răspunsurile. N-am găsit eu răspunsurile serioase şi sincere pe care le căutam eu ca tânăr. Deşi ai mei aveau o bibliotecă cu cărţi din perioada interbelică şi am citit multe cărţi care abia acum au apărut, de la Berdiaev până la… Totuşi, nu mă satisfăceau deplin, mai ales răspunsurile Bisericii prin reprezentanţii ei din vremea aceea, adică din perioada comunistă. Era o tăcere, o tăcere destul de dureroasă, dar şi a preoţilor în predici, care vorbeau mai mult moralizator, simplu, ca un mod de viaţă, cum să trăieşti, cum să fii om de treabă… Lucrurile astea nu mi se părea că dau răspunsurile esenţiale ale vieţii. De-asta am fost tentat spre filosofie, am căutat filosofia, n-am găsit răspunsuri în filosofie.

– De exemplu, ce întrebări vă puneaţi la vârsta adolescenţei, tinereţii?

De exemplu, n-am găsit niciun om în Biserică şi ţin minte că am întrebat pe mai mulţi, să-mi spună sursa suferinţei, de ce trebuie să sufere copiii, de ce suferim, de ce unii suferă şi alţii nu suferă, de ce unii mor la tinereţe şi alţii mor la bătrâneţe… Toate aceste întrebări.

– Ştiţi că asta este o întrebare care nu are răspuns nici astăzi pentru unii şi îi conduce pe aceia să fie foarte seculari, atei, chiar militanţi împotriva credinţei.

– Dostoievski, care era un geniu, a pus în gura lui Ivan aceste întrebări, în Fraţii Karamazov, şi Ivan le punea lui Alioşa: “De ce suferă copiii?

Întrebările cele mai grele, cele mai adânci, ale identităţii, ale personalităţii tale, cine eşti, de unde vii, unde mergi…?

– Adică ce Dumnezeu e Acela care-i îngăduie unui copil nevinovat să sufere cumplit…

– Sau ce vom face o veşnicie dincolo? Nu se poate! “Şi ce înseamnă să vezi faţa lui Dumnezeu?!”Atât, vezi faţa lui Dumnezeu.” Asta nu mă satisfăcea pe mine! Dar nici cărţile pe care le aveam nu dădeau nişte răspunsuri foarte serioase în privinţa asta. Mi se păreau întrebările fundamentale ale vieţii, esenţiale. Şi ele nu-şi găseau răspunsul. Şi tot mai mult se zugrăvea în inima mea chipul lui Dumnezeu mai mult al Vechiului Testament, un Dumnezeu aspru, un Dumnezeu neîndurător, un Dumnezeu care te aruncă în istorie, în lume, nu-ţi dă aproape niciun indiciu și la sfârşit te judecă şi te aruncă în iad. Nedrept. Aproape toate discursurile lui Iov în faţa lui Dumnezeu mi se potriveau. N-ai nimic de zis, n-ai ce să faci, “In faţa Ta tac, dar nu-i aşa!“, ca şi cum ai zice. Oricum, astea m-au tentat spre filosofie, am dat la filosofie, am intrat la filosofie în Cluj, am făcut doi ani de filosofie şi am terminat-o, eu am făcut 5 ani, era o perioadă când se făceau 5 ani facultatea. În al treilea an de filosofie m-am convertit.

ARIPA DUHULUI SFANT DE LA PRISLOP: “În clipa aceea, Dumnezeu mi-a răspuns la toate întrebările”

– Cum s-a întâmplat?

mormantul-parintelui-arsenie-boca- La mormântul părintelui Arsenie Boca. Aşa a fost să fie. Greu de spus în cuvinte. Închipuiţi-vă un om care deja îl citea pe Gustave Le Bon cu psihologia mulţimilor şi care interpreta tot ce se întâmplă în Biserică ca o autosugestie, o sugestie în masă şi le explicam şi propovăduiam şi altora şi mai aveam dialoguri mai aspre cu frate-meu care era la teologie la Arad, el o luase pe o cale liniştită, calmă, era un om serios, eu eram răzvrătitul familiei şi mi-a zis: “Dacă vrei să cunoşti un om adevărat, vino la Prislop pe 8 mai 1993.“, deja sunt 23 de ani de atunci. Eu am crezut că trăieşte omul adevărat şi am zis: “Hai să-l văd şi eu, cine-i omul ăla adevărat? Vin să-l văd. Dar, ştii, psihologia mulţimilor e aşa şi pe dincolo… şi nu-ştiu-ce… Vin să văd şi să-ţi arăt că nu-i nimic!” Şi am plecat noaptea, cu trenul, am ajuns acolo, am văzut mulţimile care mergeau, nu erau aşa mulţi atunci, oricum, erau care urcau spre mormânt, am ajuns în curtea mănăstirii, am văzut că oamenii urcă mai sus, am zis să merg şi eu mai sus, unde merg ei şi am mers mai sus şi m-am aşezat sub un mesteacăn care e şi acum acolo. Atunci nu erau decât două morminte, dar nu le vedeam, oricum, nu ştiam, că erau oameni adunaţi în jur şi am zis că sunt nişte oameni adunaţi în jurul a ceva. Şi, stând acolo, sub mesteacănul acela cu încă un prieten al meu…

– Deci nu ştiaţi că vă duceţi la un mormânt.

– Nu. Auzisem numele ăsta, Arsenie, dar am zis că e un părinte de la mănăstire. Oricum, nu mă intimidam eu de părinţii de la mănăstire, mi se părea că-i cunosc prea bine şi ştiu prea bine ce pot să spună sau ce pot să facă. Şi am mai luat şi un prieten pe care-l influenţasem în gândire, dar toate au fost cu înţelepciunea lui Dumnezeu. Mulţumesc lui Dumnezeu că l-am luat, pentru că prezenţa lui acolo a dovedit că nu e o autosugestie. Pentru că stăteam jos, pe iarbă, obosiţi după o noapte de călătorie cu trenul care a mers încet între Cluj şi Hunedoara şi după aia am stat în gară în Hunedoara, după aia am luat un autobuz prăpădit. Şi, stând acolo, eu, care nu plânsesem de ani de zile şi socoteam că a plânge înaintea lui Dumnezeu Care oricum te chinuieşte şi oricum eşti damnat, viaţa e doar o perioadă şi eşti damnat şi filosofia sinuciderii era la ordinea zilei în inima mea, era o chestie de zile, de ani, când o voi face, dar asta era singura soluţie, pentru că viaţa n-are rost, e o suferinţă fără sfârşit şi ce rost are? Şi era doar o amânare, aşa. Dacă tot o s-o fac, o s-o fac când o să socotesc eu. Şi, stând acolo, eu nu plânsesem de ani de zile pentru că a plânge însemna ultima umilinţă, adică mai şi plângi în faţa călăului, în faţa celui care oricum te chinuieşte şi care nu-ţi dă nicio şansă?

o poză veche-Prislop,8 Mai 1993, viitorul părinte Ștefan, Maria și viitorul părinte Ciprian

Prislop, 8 Mai 1993, viitorul părinte Ștefan, Maria și viitorul părinte Ciprian, sursa: http://corinanegreanu.blogspot.ro/2009/11/maria-preoteasa.html

Şi, stând acolo, au început să-mi curgă lacrimile singure, fără să fi făcut ceva, să mă fi gândit la ceva. Eram la 3-4 metri de mormânt, dar nu mi-am dat seama, că erau oameni acolo. Şi m-am ridicat în picioare, mi-am zis: “Ce se întâmplă?!” , m-am şters şi m-am întors spre băiatul cu care eram. Şi el era speriat, parcă, şi îi curgeau şi lui lacrimi. Şi i-am zis: “Ce plângi, măi?” Îl certam pe el… “Nu eşti bărbat?

Şi, în clipa aceea, Dumnezeu mi-a răspuns la toate întrebările. Eu eram pregătit să mă duc la Dumnezeu în faţa judecăţii cu o listă întreagă de întrebări la care eram convins că nu are ce să-mi răspundă. N-avea cum să-mi răspundă şi nu găsisem răspuns niciunde în istorie, în literatură, în filosofie, nimic!

Şi m-am ridicat în picioare şi atunci s-a întâmplat acel lucru care e greu de definit şi de spus în cuvinte şi pe care, orice mi-ar spune, ştiu că n-am mai trăit şi n-o să mai trăiesc niciodată aşa ceva, pentru că a fost un răspuns peste cuvinte.

– Adică aţi avut o stare anume?

– Nu. Îndrăznesc să spun că s-a atins puţin de inima mea aripa Duhului Sfânt. Ceva s-a atins de sufletul meu, dar e un răspuns peste cuvinte, greu de spus. Era ca şi cum până atunci ai fi stat într-un potop de gânduri şi de răutăţi şi de gânduri întinate care erau continue şi asta ani şi ani şi ani, aproape că nu mai dormeam nopţile. Un an de zile n-am vorbit nimic. Am zis: “Ce rost are să vorbeşti?! Orice cuvânt e în zadar!”

INTALNIREA ZDROBITOARE CU DUMNEZEUL CARE NU REPROSEAZA NIMIC SI GHEMUL CARE SE DESFACE NEINCETAT DE ATUNCI

– Aveaţi câţi ani, părinte?

i_xristos451 20. Şi, dintr-o dată, ca şi cum era o ploaie neîncetată de gânduri, de tulburare, de ispită, de gânduri întunecate, împotrivitoare lui Dumnezeu, s-a făcut o linişte imensă. Ca şi cum s-ar fi oprit ploaia dintr-o dată. Totdeauna asemăn acea clipă trăită de mine la măsura mea cu momentul în care apostolii erau pe mare cu Mântuitorul în corabie şi S-a ridicat şi a zis: Taci! Încetează! şi marea – care după ore întregi se linişteşte – s-a făcut dintr-o dată liniştită şi a rămas încremenită şi vântul s-a oprit şi au rămas şi ei încremeniţi şi au zis: Cine este Acesta încât şi marea şi vânturile ascultă de El? Şi s-a făcut linişte mare, chiar aşa spune Scriptura, şi ei au zis când au coborât din corabie: Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Liniştea aceea, care covârşeşte toată mintea şi inima… S-a făcut dintr-o dată, o linişte de nespus.

Şi primul gând care-mi venea şi mi se repeta neîncetat era ca o întâlnire cu cineva atât de drag – dar a fost o întâlnire! – care nu-ţi reproşează nimic. Dumnezeu cu Care m-am întâlnit nu mi-a reproşat nimic. Nimic! Dragostea lui Dumnezeu m-a îngenuncheat. Am simţit dragostea lui Dumnezeu şi faptul că Dumnezeu, după atâtea răutăţi, după atâtea hule, după atâtea vorbe, nu mi-a spus nimic, nu m-a certat, ci m-a îmbrăţişat, m-a primit, m-a îngenuncheat. Deci dragostea Lui m-a făcut praf şi pulbere. M-a transformat în praf şi pulbere înaintea Lui şi orice aş face, oricât aş dărui, orice-aş spune de acum încolo, nu pot să răsplătesc vreodată dragostea pe care am simţit-o atunci a lui Dumnezeu.

parabola-fiului-risipitor1Dragostea aceea era răspunsul la toate. Dacă Dumnezeu este aşa, cum L-am simţit eu, şi aşa cred că este, şi după aceea am văzut că toţi marii sfinţi vorbesc despre Dumnezeu-Dragoste fără sfârşit, dacă Dumnezeu este aşa, nu am nicio îndoială că El ştie cel mai bine ce face şi cu copiii aceia. Îi las în mâna Lui, îi dau în mâna dragostei Lui, e o dragoste infinit mai mare decât mine, care mergeam cu foaia înaintea Lui să-I spun: “N-ai făcut aia, n-ai făcut aia!” Eu făceam pe umanistul, dar eram un om rău până la urmă, nu ştiu ce-aş fi făcut eu. Dar sunt convins că dragostea Lui are răspuns. Nu ştiu, n-am răspunsul logic, deşi de atunci au început încetul cu încetul să se desfacă ca un fel de ghem care se tot desface toate înţelesurile. Din acea clipă.

– Mi-am adus acum aminte de o povestioară. La fel, un răzvrătit care îi tot reproşa lui Dumnezeu că îngăduie să existe copii săraci, copii care dorm pe stradă, şi Îi zice lui Dumnezeu: “Fă ceva!”, iar Dumnezeu îi zice: “Am făcut! Te-am făcut pe tine.” Şi bănuiesc că drumul vi s-a schimbat total.

– Absolut. Total. În clipa aia am ştiut că nu mai pot să merg înainte. Am continuat filosofia, dar am dat la teologie în anul acela; deci asta s-a întâmplat în mai şi eu în toamnă am dat la teologie la Cluj, am intrat, după aceea, în toamnă târzie am devenit preşedintele ASCOR-ului. Pentru că devenisem atât de activ, voiam să fac atât de multe, voiam să salvez atâţia oameni, încât oamenii m-au ales firesc, aşa, hai, fii tu, dacă tot vrei să te jertfeşti. Şi a început toată această călătorie care n-aş vrea să se astâmpere, n-aş vrea să se liniştească, n-aş vrea să devin plictisit şi obosit. Aş vrea să dau cât mai mult până când mă ţine Dumnezeu.

DUHURILE “INTELECTUALILOR”. TRUFIA LUCIFERICA DUCE LA AUTODISTRUGERE

– Tinerii care vin în biserica unde slujiţi cunosc traseul acesta, povestea aceasta a vieţii?

– Marea majoritate – da. Cei care mă cunosc şi care se spovedesc la mine, în mare parte ştiu.

– Şi credeţi că se regăsesc în această situaţie, poate asta-i şi atrage?

Urcus-spre-primavra-sufletului-ASCOR-CLUJ-poze-Benedict-38– Poate că da, poate, dar chiar m-am gândit şi m-am uitat că marea majoritate a celor care rămân acolo ca şi credincioşi, ca fii duhovniceşti, sunt şi ei tot aşa. Adică chiar aceşti oameni se adună. Chiar aceştia care şi ei au fost rătăciţi, şi ei au fost pe alte cărări, şi ei au greşit, şi ei au fost departe de Dumnezeu şi se întorc acum. Parcă am o mai mare afinitate la aceşti oameni şi parcă ei mai cu uşurinţă vin la mine şi ascultă de ce le spun eu, mai ales că eu le spun din experiență şi din durerea trăită de mine, nu spun poveşti. Şi altfel îi tratez, fiindcă ştiu ce înseamnă să te muncească în felul acesta diavolul. Pentru că, până la urmă, acum gândindu-mă, eram în mâinile lui, mă batjocorea pur şi simplu, îşi bătea joc de mine. Îmi chinuia sufletul îngrozitor. Asta era ce se întâmpla. Nu numai ideile mele şi felul de a fi, era mai mult decât atât: era puterea diavolului. Eu credeam că sunt liber dar, de fapt, nu eram liber. Păruta libertate era o robie îngrozitoare. Când mă gândesc la acea perioadă mă gândesc ca la un întuneric.

– Are diavolul atâta putere asupra noastră?

– Are, dacă-i dai voie. Ţin minte că i-am dat voie ani de zile şi l-am chemat cu osârdie prin toate faptele mele, prin toate faptele mele şi prin toate împotrivirile mele. Când am citit viaţa Sf. Nifon al Constanţianei, el spune că avea darul de a cunoaşte, de a vedea duhurile necurate cu ochii. Se uita şi le vedea şi spune că cele mai mari duhuri necurate le vedea pe capul unor aşa-zişi intelectuali pe care pur şi simplu îi stăpâneau şi stăteau deasupra lor. Şi felul cum lucrau aceste duhuri necurate la aceşti aşa-zişi intelectuali care se lăudau cu ştiinţa lor şi cu cunoaşterea lor era că îi înşelau în aşa fel încât diavolii doar făceau începutul şi continuarea o făceau ei, intelectualii, ei se ocupau, se autodistrugeau, îşi făceau tot răul. Cred că aşa eram şi eu. În păruta mea ştiinţă, în îngâmfarea mea, mă autodistrugeam, adăugam rău peste rău, cărămidă rea peste cărămidă rea şi construiam un zid al morţii.

La nivelul cunoaşterii, cu cât cunoaşterea e mai multă, trebuie să fie şi multă smerenie. Cunoaşterea, de obicei, îngâmfă. Şi îngâmfarea sau mândria e plapuma pe care iubeşte diavolul să vină. Trufia atrage duhul necurat. De fapt, şi diavolul e un heruvim, un înger al înţelepciunii, care s-a mândrit, tot prin îngâmfare a căzut şi tot prin pomul cunoaşterii binelui şi răului ne-a ispitit şi tot cu asta se ocupă în continuare, tot prin cunoaștere încearcă să ne biruiască definitiv, prin păruta cunoaştere, păruta eliberare prin cunoaştere, dar o cunoaştere fără inimă, fără Dumnezeu, fără smerenie. O cunoaştere lucidă, crudă, dureroasă, luciferică.

NU-MI AJUNGE O VIATA INTREAGA…

– După momentul acela au existat şi oameni care v-au ghidat, care v-au dat o direcţie?

– Absolut. În primul rând, am început să caut oameni adevăraţi, oameni despre care să simt eu că chiar vorbesc din experienţă, chiar cred în Dumnezeu. Şi am fost destul de dezamăgit, aşa, nu vreau să se supere nimeni din cei care trăiesc încă în Cluj, dintre preoţi; poate nici n-am găsit eu.

– Aţi căutat un preot duhovnic.

– Da. Şi nu numai. Oameni adevăraţi, vii, care să mă poată îndruma. Şi l-am găsit abia pe părintele Teofil Părăian, l-am căutat până l-am găsit şi mi-a devenit duhovnic. Dar m-a impresionat foarte mult.

1371107557_2603_8_1371108131-largeCe să zic, multe s-au lămurit în inima mea atunci, la mormânt, pentru că mi-am pus întrebarea ani de zile: “De ce lângă un mormânt? De ce lângă, până la urmă, un om al lui Dumnezeu?” Mie, orice mi-ar spune, eu cred că acela e un om al lui Dumnezeu, orice dovezi mi-ar aduce [impotriva]. Şi omul acela era mort, dar era mai viu decât mine de o mie de ori, aşa mi s-a părut mie atunci şi acum mi se pare la fel. Cred că pentru rugăciunile acelui om Dumnezeu mi-a dat atunci ieşirea asta din iad, pentru că altfel nu înţeleg de ce acolo şi nu lângă un tufiş, undeva, pe un munte. Dar cred că Dumnezeu a avut o mare înţelepciune în ceea ce a făcut atunci. Pentru că eu contestam cultul sfinţilor, contestam cultul Maicii Domnului, cultul icoanelor. Or faptul că un om al lui Dumnezeu are putere de rugăciune înaintea lui Dumnezeu și prin rugăciunile lui ţi se dăruieşte şi ţie din darul Duhului Sfânt, ceva din lumina aceea, te face să zici: măi, chiar există sfinţi! Atunci şi Maica Domnului este! Era prietenul meu în spate şi el trăia aceleaşi lucruri fără să ne influențăm unul pe altul. Deci nu e un fel de autosugestie, nu e un fel de sugestie a maselor! E altceva! Şi toate astea aveau un rost. Din acea clipă mi-am dat seama că se întâmplă ce zicea părintele Arsenie Boca. El spunea că a fi credincios înseamnă mai mult decât a crede sau a spune că crezi sau a cunoaşte Crezul sau un cod de dogme. Înseamnă mai mult decât atât. Înseamnă să te întâlneşti măcar o clipă real cu Hristos şi acea clipă să nu-ţi ajungă o viaţă întreagă s-o mărturiseşti între oameni. Eu simt că ceva din acest cuvânt s-a întâmplat acolo. Nu-mi ajunge o viaţă întreagă să tot mărturisesc şi să înţeleg câte mai tot înţeleg din acea clipă, din acea clipă de întâlnire cu dragostea nesfârşită a lui Dumnezeu, care te covârşeşte, te covârşeşte pur şi simplu.

Recunosc că în ultimii ani am cam refuzat să vorbesc despre asta, pentru că ziceam să n-o aduc la un nivel de povestire obişnuită. Şi pentru sufletul meu e important s-o păstrez într-un loc sacru, aşa, curat. Să nu spun vrăjmaşilor mei taina mea.

– Da, dar mă gândesc că un preot e pus în situaţia de a convinge prin ceea ce crede şi a-i face şi pe ceilalţi să creadă şi să meargă pe drumul acesta al credinţei şi zic că e important pentru că constat azi, părinte, în societatea noastră şi în rândul credincioşilor, între membrii Bisericii, e o jenă sau o discreţie prea mare în a mărturisi. Nu ne simţim datori să arătăm că suntem într-un fel.

– Aşa e. Eu vreo 14 ani n-am zis nimic decât celor foarte apropiaţi.

– Suntem într-un fel în biserică şi oarecum altfel când ieşim din ea. E această dublă ipostază.

– Aşa e. Şi asta e foarte dureroasă. E ca şi cum acasă îţi iubeşti soţia, ţii la ea, i-o spui, i-o declari, şi după aia îţi scoţi inelul pe stradă şi te uiţi după alte femei şi cochetezi. Cred că tot aşa Se simte şi Dumnezeu şi e dureros, e foarte dureros să faci aşa şi nu cred că e bine.

CE FACE UN DUHOVNIC? CUM RECUNOSTI UN DUHOVNIC BUN?

– Vreau să ne întoarcem la ce spuneaţi, că e important ca un tânăr să aibă un duhovnic.

– Aşa e. Au avut o importanţă fundamentală aceşti oameni.

– Dar de ce în felul acesta, la spovedanie, şi nu aşa, printr-o discuţie din când în când? De ce în taină pentru că spovedania e o Taină în Biserică, împărtăşeşti o realitate.

dsc_6142– E o mare putere de care mi-am dat seama mai târziu decât în momentul acela al convertirii, pentru că păcate şi greutăţi şi lupte interioare cu care eu mă luptam de ani de zile au încetat în clipa în care m-am mărturisit. Adică după ce m-am luptat ani de zile cu tot sufletul împotriva unui păcat, unui gând, unei întinăciuni, unui fel de a fi, n-am avut sorţi de izbândă decât aşa, în parte, dar printr-o spovedanie sinceră şi, mai ales, printr-o împărtăşanie de după, am căpătat biruinţă. Or, asta am constatat şi am văzut până şi la nivelul interior, adică nu numai în exterior, că te lupţi în exterior, te lupţi să nu faci, dar în interior tu cochetezi cu gândul ăla. Nu, ci o anumită biruinţă până la cel mai adânc nivel, al cel mai interior, până la nivelul gândului, al trăirii interioare. Or asta nu se poate face printr-o discuţie.

Ăsta e un prim rol al duhovnicului, de dezlegare a păcatelor şi de punere în mâinile lui Dumnezeu. Că, de fapt, duhovnicul te ia în mâinile lui şi te pune în mâinile lui Dumnezeu. Aşa a binevoit Dumnezeu, aşa a vrut El, ca prin oameni să se dea această taină a dezlegării şi a iertării păcatelor. Dar nu e numai atât, e mai mult decât atât. În sensul că după aceea călătoria nu se sfârşeşte, drumul e greu, ispitele sunt de multe feluri. Or sfătuirea cu un duhovnic care a trecut şi el, cel puţin măcar prin aceleaşi ispite prin care ai trecut tu şi trebuie căutaţi duhovnicii buni, dacă e un om cu experienţă sigur a trecut şi el şi îţi poate spune unde greşeşti, unde să nu mergi prea mult, unde să nu cobori prea jos, unde să nu urci prea mult. Şi cred că e foarte importantă această călăuzire. Cei ce nu întreabă cad ca frunzele.

– Cum recunoşti duhovnicul bun?

teodor-radulescu_imbratisare– Cred că primul semn prin care îl recunoşti este că atunci când te spovedeşti lui sau îi vorbeşti simţi că-l doare de păcatul tău ca pe tine însuţi sau mai mult decât pe tine însuţi. Ăsta e primul semn. Dacă el e rece şi nepăsător…

Şi nu te judecă. Îl doare ca pentru păcatul lui. Suferă şi el alături de tine. Caută răspunsuri, caută soluţii alături de tine. Ăsta e primul semn. Până la urmă, preotul e un tămăduitor de suflete. Dacă nu simţi în duhovnic că are partea asta de tămăduire a sufletului şi trebuie să aibă şi dragostea şi milostivirea şi îngăduinţa să pună untdelemn prima dată, după aia să pună şi vin… Oamenii vin răniţi, Biserica nu numai ceartă, cum ne-am obişnuit noi, că te ceartă, că-ţi dă canoane, nu, ci mai întâi și mult mai mult de-atât acoperă sau şterge rănile tale cu lacrimile ei. Asta o spune un monah, Moise, din muntele Athos şi mi se pare un cuvânt adevărat. Şi cred că asta trebuie să simţi la un duhovnic, faptul că îl doare şi pe el pentru păcatele tale şi că vrea să te scoată din păcatul ăla şi se luptă şi pune suflet înaintea lui Dumnezeu. Asta se simte, nu-ţi trebuie mari filosofii, mari criterii valorice cu care să te duci acolo să vezi are, n-are, ci se simte de către orice om dacă acela are o mică, măcar o mică durere pentru tine, dacă-i pasă de tine.

Asta am văzut la părintele Teofil. Adică m-am spovedit, i-am spus ce-am avut de spus, eram prea speriat ca să fiu atent la el, era şi orb, şi după ce am venit, după vreo două luni şi, între timp, pe la el au trecut sute de oameni, a zis: “Ciprian!!” Cum de m-a recunoscut?! Şi după aia zice: “Ce mai face tata? Ce mai face nu-ştiu-cine…?” Mă întreba de păcatele pe care le-am făcut, şi eu le uitasem de mult! El le ţinuse minte, se gândise la ele, poate le sucise pe toate părţile, se rugase înaintea lui Dumnezeu pentru ele. Or, asta m-a făcut să zic: da, iată duhovnicul! M-am dus la el.

Asta nu înseamnă o îngăduinţă fără o rânduială, fără o seriozitate. De multe ori dragostea duhovnicului şi durerea lui pentru tine presupun şi chirurgie duhovnicească, presupun şi operaţie, sunt oameni cu membrele sufletului aproape cangrenate, oameni care au trăit şi au trecut prin aşa mari păcate la aşa măsură încât trebuie să renunţe la mână, la picior, la ochi şi să meargă înainte aşa. Că mai de folos îți este să ţi se taie mâna decât să nu intri în viaţa cea veşnică. Şi asta foarte mulţi o au şi trebuie şi puţină asprime, dar asprime de mamă.

ISPITELE TINERILOR SI COPIILOR DE AZI

– Ascultaţi spovedaniile tinerilor. Teoretic, un tânăr nu e la fel de mult păcătos precum unul în vârstă, pentru că timpul aduce păcatele cu el.

– Teoretic, deşi în ultimul timp…

Care e neputinţa majoră la nivelul tinereţii?

– Când eram tânăr eu, vârsta la care oamenii începeau să cadă în anumite păcate, mai ales legate de desfrânare, de dorinţa de înavuţire, de invidie, de ciudă, era mult mai înaintată. Adică abia pe la 17-18 ani începeau oamenii să aibă şi problema asta, a ispitelor de toate felurile. Până atunci, cumva, se prelungea într-un fel copilăria. Poate şi pentru că nu erau toate canalele acestea deschise spre media, spre internet, se trăia mai izolat cumva, dar, oricum, mai protectiv. Însă, cu cât a trecut timpul, a văzut că această vârstă coboară galopant. Aproape a ajuns la 5-6 ani, aproape că copiii nu mai au copilărie de la 5-6 ani, în sensul că sunt invadaţi de informaţii atât de nocive şi părinţii sunt iresponsabili, îi lasă pe internet, pe telefoane cu internet, pe tot felul de jocuri care le distrug copilăria, îi invadează.

tumblr_mq1ct7CkDF1rhjbado1_1280– Vorbiţi despre ispita sexuală care vine foarte devreme.

– Şi sexuală, şi a violenţei, şi a alegerii răului, şi ispita faptului că răul e cool şi a unui fel de estetici a urâtului care începe să fie asumată de mici, începe să le placă mai mult negrul, să le placă mai mult războiul, să le placă mai mult orice care e rău decât ceva care e bun şi duhul lumii e în sensul acesta şi a coborât enorm această vârstă la care copiii se deschid spre rău, îl cunosc, încep să şi-l asume şi începe să le şi placă. Adică aud copii de 3-4 ani care se masturbează, ceea ce nu era atunci. Asta e şi prin invazia informaţională, dar e şi neglijenţa părinţilor.

– Soluţia e restricţionarea accesului la aceste canale?

– Am fost foarte bucuros când a apărut Trinitas-ul şi când au apărut radiourile creştine, pentru că una dintre soluţii, mai serioasă decât asta cu restricţionarea, este să fie cât mai multe televiziuni serioase, alternative, credincioase, şi care să dea alte modele. Şi cred că nu putem interzice. Dacă interzici, lucrurile astea devin foarte ispititoare. Şi ei pleacă puţin de la părinţi, se uită la bunici. Pleacă puţin de la bunici, se duc la colegi. Nu cred că e o soluţie asta cu interdicţia, decât cu dreaptă măsură, dar să fie şi mai multe asemenea oferte. Şi cât mai interesante şi pentru ei. Ar fi interesant un program de televiziune creştin cu desene animate, cu povestiri pentru copii, ar fi extraordinar.

– Da, trebuie să faci ideea de credinţă să fie la modă, să fie cool.

– Ea chiar este!

– Vârsta tinereţii este o vârstă la care tânărul, adolescentul mai ales, răzvrătit, care vrea să iasă de sub tutela părinţilor, el caută libertatea. Dar când eşti oarecum altfel decât sunt cei din jurul tău, în materie de credinţă, să zicem că în grupul în care eşti oamenii nu sunt credincioşi, dar tu crezi.

– Devii separat, devii unic. Pentru unii dintre ei e o mare şansă credinţa, pentru cei care pot deschide ochii să vadă.

– Bănuiesc ca aşa au înţeles şi cei care vin la biserică şi sunt în jurul dvs. Vă mulţumim mult că ne-aţi împărtăşit aceste gânduri.

***

Pr. Ciprian

LATER UPDATE:

Completari si detalieri ale acestor marturisiri, am gasit in:

[…]

Atunci am simţit că se lasă în sufletul meu o linişte fără seamăn, ca şi cum cineva îmi pusese o umbrelă deasupra. Vă ziceam că gândurile mele negre erau ca un potop care cădea din cer continuu peste mine. Şi deodată, această linişte, despre care mai târziu am citit şi în scrierile Aposto­lului Pavel, liniştea care covârşeşte toată mintea şi ini­ma. O linişte care nu era omenească. Nu se poate spune cum am putut să trăiesc acea linişte, după ani şi ani de chin. O linişte care mi-a lipsit oricât am căutat-o, am cerut-o, am nădăjduit-o. O linişte absolută, dar nu una a oboselii, a plictiselii, ci una vie, vie… O pace desă­vârşită. Şi parcă deodată s-a făcut lumină în jur. În cap un glas îmi spunea: “Unde am fost până acum? Cât timp am pierdut…”. Era sufletul pe care nu bănuiam că-l am.

– De unde venea această linişte neaşteptată?

– Cred că era dată de dragostea lui Dumnezeu. Atunci am avut o întâlnire cu Dumnezeu. Încerc să nu spun cuvinte mari, dar nu am cum să mă feresc de ele în acest caz. Dumnezeul pe care eu l-am batjocorit, l-am hulit, l-am vorbit de rău la toată lumea, era de o bunătate nesfârşită, fără reproş, fără resentiment, şi mă iubea cum nu se poate descrie în cuvinte. În clipa aceea, am zis: pentru acest Dumnezeu eu mor de-acum în orice clipă. Toate întrebă­rile cu care m-am înarmat ca să mă bat cu Dumnezeu la a doua Sa venire mi-au dis­pă­rut subit. Răspunsul lui Dumnezeu a fost peste întrebări. De-atunci zic: “Tu ştii, Doamne! Toate acestea le dau dragostei tale”. Nu ştiu de ce un om e bolnav, dar îl dau dragostei Lui, pentru că El îl iubeşte mult mai mult decât aş putea eu şi ştie mai bine ce să facă cu el.

A doua minune a fost că s-a întâmplat la mormântul unui sfânt. Eu nu recunoş­team sfinţii, spuneam că nu avem nevoie de ei şi de Maica Domnului. Aveam o gândire protestantă. Deci, nu e întâmplător că Dumnezeu a făcut minunea acolo, ca să înţeleg ce înseamnă mijlocirea unui sfânt. Şi pentru că eram prea viclean şi prea în­răit şi puteam să cred că am fost “victima” unui fenomen trăit numai de mine, poate prin autosugestie, tot ce mi s-a întâmplat mie a trăit şi prietenul de lângă mine, care acum e preot şi el. De-atunci am fost ca un nebun, cuprins de o bucurie enormă, aproape un an de zile. Coborând de la mormântul Părintelui Arsenie, creştinii se salutau cu “Hristos a înviat!”, că era după Paşti, şi mă bucuram când auzeam, de parcă nu aş mai fi auzit niciodată acest cuvânt. Şi spuneam şi eu: “Hristos a înviat!” şi “Adevărat a înviat!”, cu toată puterea şi crezând în Învierea Lui.

Vreo 13 ani n-am vorbit despre lucrurile astea, că nu ştiam ce să zic. S-a împlinit puţin cu mine cuvântul Părintelui Arsenie Boca: “A fi credincios înseamnă mult mai mult decât a avea o credinţă, înseamnă a te întâlni măcar o clipă cu Mântuitorul nostru Iisus Hris­tos şi să nu-ţi ajungă o viaţă întreagă să lămureşti acea cli­pă între oameni”. Nici mie nu mi-ar ajunge viaţa ca să încerc să explic ce mi s-a întâmplat atunci, la Pris­lop. To­tuşi, la rugămintea PS Vasile Some­şa­nul, am mărturisit, ca să fie spre slava lui Dum­nezeu. Cred că pentru rugăciunile Pă­rintelui Arsenie Boca şi, poate, ale preoţi­lor din familia tatălui meu care au trecut la Dom­nul, Dumnezeu s-a milostivit de mine şi mi s-a arătat, ca să mă întoarcă la cre­dinţă.

Ips-Bartolomeu-si-pr.-Ciprian-1024x768

“O mare influenţă asupra evoluţiei mele a avut Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania”

– După convertire, aţi continuat totuşi Filosofia. Când şi cum aţi ales calea preo­­ţiei?

– Nu-mi pare rău că am absolvit Fi­lo­so­fia, pentru că mi-a furnizat o parte argu­mentativă pe care o simt folositoare uneori. Şi-apoi, există la teologi un complex faţă de cunoscă­torii de filosofie, pentru că teologii ocolesc filosofia, ca fiind înţelepciune lumească, dar îi recunosc totuşi o anumită valoare, utilitate… Eu sunt foarte relaxat în această privinţă filosofică, nu mă mai poate surprinde. Apoi, în 1994, am intrat la Teologie şi în ASCOR. Tot atunci, am devenit şi preşedintele Asociaţiei Studen­ţilor Creştin-Ortodocşi din Cluj. O mare influenţă asupra evoluţiei mele a avut Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania. Îţi dădea un cec în alb, avea încredere, te punea să faci un lucru şi te lăsa liber, nu te tot urmă­rea. Şi foarte mult m-am folosit de această încredere pe care o avea în mine şi pe care mi-o insufla.

În 2000, am fost preoţit şi am mers în parohia fra­telui meu, în Valea Jiului, fiind chemat de el. După un an, Înaltul Bartolomeu m-a adus la Cluj, ca preot pen­tru studenţi. De 1 mai 2001, am venit aici să facem bise­­rica pentru tineri. Biserica era în planurile Înaltului Bartolomeu de ani şi ani, şi atât de mult ţinea la acest proiect, încât avea schiţa pe perete în biroul său. Spu­nea că are o datorie faţă de profesorul Iuliu Haţieganu, pe care îl iubise mult, şi care îşi dorise o biserică a studenţilor din Cluj. Făcuse una, dar arsese în anii ’70. Şi-acum, Înaltul a zis: “Trebuie să fac alta, de dragul lui Iuliu Haţieganu”. Vreo patru, cinci ani am luptat pentru terenul de aici. (Un parc frumos, în complexul studenţesc Has­deu – n. red.) Abia în 2005 am primit apro­barea şi am sfinţit locul. În timpul cât am construit biserica, eu slujeam la o alta, ceva mai jos, unde se adunau şi tinerii. Făceam întâlniri catehetice cu ei de două ori pe săptă­mână. Aceste discuţii de după vecernie au atras din ce în ce mai mulţi tineri. Când am venit la biserica aceasta, m-au urmat vreo 300. La început, până în 2009, am slujit în de­mi­sol. A fost foarte greu să construim bise­rica, pentru că am făcut-o din “banul vădu­vei”. A apucat s-o vadă ridicată şi înaltul Bartolomeu, şi a spus: “Ei, ce s-ar bucura Iuliu Haţieganu!”

Urcus-spre-primavra-sufletului-ASCOR-CLUJ-poze-Benedict-27

“Pe tineri îi câştigi prin exemplul personal”

– Sunteţi foarte preţuit şi iubit de ti­neri. Ce credeţi că îi aduce la sfinţia voas­tră?

– Cu siguranţă, un lucru e consecvenţa. Pe urmă, poate şi ce am trăit şi felul în care m-au format câţiva oameni – preoţi extraor­dinari, între care Înaltul Bartolomeu mi-a fost cel mai apropiat – m-au făcut să mă apropii altfel de durerile lor, pe care le-am încercat la timpul meu.Mă străduiesc să le ofer o odihnă sufletească în biserică, să-i fac parte dintr-o familie, să se simtă ca în casa lui Dumnezeu. Sinceritatea este esen­ţială şi ea. Dacă simt că tu nu faci ce le ceri lor, nu te cred şi nici nu le mai poţi redo­bân­di încre­derea. Pe tineri îi câştigi prin exemplul per­so­nal. Mai importantă decât persoana mea cred însă că e comunitatea de credin­cioşi, felul viu în care participă la Sfintele Taine, care e molipsitor.

– Ce înseamnă participarea vie la Sfin­tele Taine?

– Adică, spovedaniile mai dese, împăr­tăşania deasă, dacă se poate săptămânal… La noi se împărtăşesc duminica, cu spove­da­nie mai înainte, până la două sute de oa­meni. În tot cursul anului, nu doar în pos­turile mari! Asta cere şi foarte mult timp din partea preotului. Familia a suportat ab­senţa mea prelungită de acasă. De exemplu, la Sfânta Liturghie, plec de la 4 dimineaţa, ca să pot spovedi cât mai mulţi înainte, să se poată împărtăşi. Şi slujesc Liturghia de patru ori pe săptămână. După slujbă, rămân de vorbă cu tinerii, cât au nevoie, şi în zilele când nu avem întâlniri programate pentru cateheză. Asta i-a ajutat mult, le-a dat putere.

Am avut parte de o soţie cu frică de Dum­nezeu şi multă înţelegere, care a în­găduit asta. Alţi preoţi nu pot, căci riscă să-şi strice familia.

Picture 145

“Problema principală a tineretului este că se alimentează cu urât şi rău de pe internet”

– Părinte, reuşiţi să vă apropiaţi de tineri ca puţini alţii. Ce probleme duhovniceşti specifice au studenţii?

– Problemele lor mă ţin şi pe mine în priză, tot timpul caut să le pot da răspuns şi ajutor… Îşi pun pro­bleme capitale: “Cum să-l cunosc pe Dumnezeu?”. “Cum să mă mântuiesc?”. “Oare care e calea bună pen­tru mine: monahismul sau căsătoria?”. Acestea nu le-am prea auzit de la oamenii mai în vârstă, care sunt puşi pe “cale”, într-un anume fel, şi nu mai au dileme. Tinerii trec printr-o perioadă de căutări, de ieşire din sine şi pot fi formaţi. Şi asta îmi dă şi mie vigoare, mă obligă să învăţ permanent, căci mă întreabă enorm.

– Dincolo de aceste întrebări fundamentale, nu au şi alte probleme lumeşti, că nu pot să se înfrâneze de la anumite lucruri, de pildă?

– Ba, sigur că da. De la ispitele sexuale, până la cele care ţin de dragostea pentru bani, multe îi mun­cesc. Şi ele vin prin modelele care sunt promovate de mass-media şi, mai ales, pe internet. Pentru că tinerii sunt mari consumatori de internet, nu prea au treabă cu ziarele sau televizorul.

Când fac toamna sfeştanii în căminele studenţeşti, văd că nu există student să nu aibă computerul lui. Toţi sunt conectaţi pe reţelele de socializare sau pe site-uri unde văd şi filme necuviincioase şi alte lucruri. Iar când îi spovedesc, aflu că asta e problema principală: faptul că se alimentează cu urât şi rău de pe internet. Intrarea pe internet e ca şi cum ai fi un ţăran liniştit şi, o dată pe an, se face bâlci în satul tău, iar acolo vezi de la femei dezbrăcate şi saltimbanci, până la înghiţitori de săbii şi vânzători de tot felul de porcării. Îţi trebuie apoi câteva săptămâni să te linişteşti, după ce grozăvii ai văzut. Însă, studenţii nu fac nici o pauză de la acest bâlci. Bâlciul e deschis continuu în camerele lor. Iar de cele mai multe ori, oamenii sunt atraşi de părţile necu­viincioase, nu de cele bune – care există, de ase­menea, pe internet. Tehnologia e bună, facilitează ac­ce­sul la informaţie şi comunicarea, dar celor care nu sunt îmbisericiţi ca lumea le face rău. Ba şi unii din cei care sunt întăriţi în credinţă, la cel mai mic necaz, la cea mai mică deznădejde, sunt gata să caute mizerii pe internet – e modul lor de a se răzvrăti faţă de Dumnezeu. Internetul e rău pentru că, spre deosebire de televiziune, nu are nici un sistem de limitare a accesului. Oricând poţi găsi tot ce vrei şi ce nu vrei pe internet, mii de site-uri pornografice şi aşa mai departe. Acolo e şi un loc de defulare, acolo poţi scrie toate răutăţile, te poţi hrăni cu ură…

311

“Am învăţat să nu le cer prea mult celor necopţi duhovniceşte”

– Se simte o îndepărtare a tinerilor de biserică?

– Da. Avem o sută de mii de studenţi în Cluj şi nu­mai vreo mie ţin de mine ca duhovnic şi de biseri­cuţa noastră. Probabil că mai merg o parte şi la alte biserici, dar sunt totuşi puţini faţă de masa mare de studenţi care rămân în afara Bisericii. Apoi, şi o seamă dintre cei care vin la noi sunt marcaţi de societatea asta secu­laristă, în mentalitate, în comportament, în obiceiuri. Le e frică să se implice mai mult în credinţă, ca să nu fie excluşi din societate, să nu fie taxaţi drept ciudaţi. Se tem, de exemplu, să spună la serviciu sau la şcoală că ţin post, căci sunt priviţi ca nişte extre­mişti.

– Tinerii care vă caută pentru spove­da­nie, pentru slujbe, n-au probleme cu rigo­rile Bisericii? Nu vă spun că sunt prea as­pre regulile, ori discursul nepotrivit cu vre­murile pe care le trăim?

– În general, cei care pornesc pe calea asta serios, au tendinţa chiar de a exagera în practi­ca­rea credinţei. Trebuie să-i mai tem­pe­rez eu, că nu le face bine totul dintr-o dată. Sunt, desi­gur, şi unii mai puţin dispuşi să res­pecte toate poruncile Bisericii. Dar am învă­ţat să nu le cer prea mult de la început, când sunt încă necopţi duhovniceşte. De pildă, dacă o tânără vine cu părul despletit, cu o fus­tă mai scurtă sau cu nu ştiu ce mărgele prin nas, nu o cert. Dacă eşti dur, îi îndepăr­tezi pe oameni şi trebuie să treacă ani şi ani ca să se reapropie de Biserică, dacă se mai reapropie. Şi-atunci o las în pace, iar ea ob­servă, încetul cu încetul, că oamenii din jur sunt altfel şi, după un timp, îşi schimbă sin­gură comporta­mentul şi înfăţişarea. Schim­ba­rea aceasta e mult mai bună şi de durată decât una impusă din afa­ră. Mi-au spus mulţi cum s-au îndepărtat de Bi­se­rică din pricina lipsei de tact a unui preot sau a unui călugăr. Cineva mi-a mărturisit că nu mai vrea să audă de Biserică, după ce la o mânăstire i s-a spus că arată ca “păpuşa iadului”. Mântui­to­rul vorbea în parabole, fără să le spună că des­pre ei e vorba şi înţelegeau numai cei care aveau deschiderea sufletească pentru asta. Aşa şi noi, toată comunitatea din jurul biseri­cuţei, vor­bim prin ce facem aici, cum ne pur­tăm, ce ne împăr­tă­şim, fără să-i arătăm pe alţii cu degetul, iar cei care se simt chemaţi, vor ajun­ge, încet, încet, la aceeaşi măsură cu noi.

– Dincolo de trăirea efectivă, ce calitate majoră şi comună au tinerii enoriaşi ai sfinţiei voastre?

– Sunt foarte implicaţi în acţiuni sociale, pentru ajutorarea celor nevoiaşi, a bătrânilor, orfanilor, orbilor; pentru a da o mângâiere ce­lor închişi… Sunt mai preocupaţi de aceste lucruri decât generaţia noastră. Noi eram, la începutul anilor ’90, parcă numai pe partea Mariei, mis­tici. Ei ne depăşesc, pentru că se îngrijesc şi de ale Martei. Avem la biserică o multitudine de activităţi, ateliere, cum le zi­cem noi, în care lu­crează, de la pictarea icoa­nelor pe sticlă şi pe lemn, până la cele de lim­bă engleză sau de bătut toaca. Pe de altă parte, la noi, de ani de zile, se citeşte în bise­rică Psaltirea zi şi noapte.

[…]

 DSC_5610

***


Categorii

Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Minuni si convertiri, Parintele Arsenie Boca, Parintele Ciprian Negreanu, Pentru tineri, Preotie (pentru preoti), Prigoana impotriva crestinilor, VIDEO, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “MARTURIA EXTRAORDINARA A PARINTELUI CIPRIAN NEGREANU despre problemele tinerilor credinciosi de astazi si convertirea sa minunata: INTALNIREA NEVAZUTA CU DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU CARE TE INGENUNCHEAZA (video + text)

  1. Slavă lui Dumnezeu pentru Drepții Săi, pe care-i ridică încă între noi, că să nu pierim întru necunoștință!

    http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/indraznirea-cea-buna

  2. Am urmărit-o aproape integral! M-a uns la suflet!
    Cea mai importantă idee pentru mine, care mi-a plăcut cel mai mult a fost aceea a PUTERII pe care o are CATEHEZA și CATEHIZAREA în COAGULAREA și FORMAREA și SPORIREA unei comunități de Credincioși Creștini Ortodocși.
    Toată mărturia Părintelui mi-a plăcut, dar această MĂRTURISIRE din Experiență despre cât de mult pot să facă 3 ZILE DE CATEHEZĂ pw săptămână în Viața unei Parohii m-a FASCINAT pe dea-ntregul!
    Dumnzeu să îi DEA PUTERE Părintelui Ciprian să ÎNTOARCĂ și să ADUCĂ pe cât mai mulți oameni și mai ales tineri la Hristos și ÎN Biserica Lui cea Mântuitoare!
    Amin!

  3. Pingback: PARINTELE GHEORGHE CALCIU, “un glas care te cheama”. CUVINTE CATRE TINERI: “Pleacă-ţi urechea şi ascultă chemarea lui Iisus, chemarea Bisericii Lui!”– Mesajul iubirii izvorate din Inviere: “TU NU VEI MURI!” |
  4. Pingback: “Eu sunt cel mai laudat de oameni, dar si cel mai hulit… Ma rog sa nu intre nimeni in iad din cauza mea”. PARINTELE ARSENIE BOCA, cel “aspru-bun”, in amintirea Parintelui GHELASIE ȚEPEȘ. Marturii despre minuni si invataturi
  5. Sunt preot ortodox de multi ani ,mai multi decat parintele Negrean si ma consideram pana acum destul de breaz, de minunat… Constat nu doar ca nu sunt un minunat,dar mai am foarte mult pana ,,departe,.Doamne,ai mila de mine!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate