STARETUL MELHISEDEC DE LA LUPSA – CONFERINTA DE LA BUCURESTI (audio si text): Se poate obisnui omul cu Duhul Sfant? Chemarea la adanc si agonia lumii

4-04-2012 Sublinieri

“E important sa intelegem mantuirea noastra, cum este ea, cum functioneaza…”

“Crestinul nu poate sa aleaga sa fie egoist, sa se linisteasca pe sine si sa traiasca asa bine-mersi inchis intr-un borcan de sticla, sa fie izbavit de toate rautatile si vrajmasiile lumii acesteia. Aia e o traire inchipuita!”

Ieromonahul Melchisedec Ungureanu, Stareţul şi Egumenul Mănăstirii «Înălţarea Sfintei Cruci» (Com. Lupşa, Jud. Alba) si ucenic apropiat al Parintelui Rafail Noica, a primit, pentru prima data, să ţină un cuvânt şi să răspundă la întrebările puse în cadrul conferinţei organizate de ASCOR Bucureşti pe 18 Martie 2012, sub numele de «Obişnuinţa omului cu Duhul Sfânt».

Pentru noi a fost nu doar o simpla conferinta, ci un adevarat eveniment pre-pascal, o sarbatoare si o “revelatie” duhovniceasca de mare insemnatate, ascunsa sub mantia discretiei si delicatetii. Un eveniment care ne-a condus din nou mai aproape de duhul si de invatatura Parintilor Sofronie si Rafail, care ne-a daruit un strop din seva si din mireasma  duhovniceasca a Sfantului Siluan Athonitul, aducand-o insa direct in miezul durerilor omului contemporan, al chinurilor si zbaterilor noastre de astazi, intr-o lume aflata in agonie. Fara a exagera, putem da marturie ca am simtit, pe de o parte, ca ni se descopera, prin parintele Melchisedec, noi orizonturi launtrice si ca primim in dar noime tainice, care ne lumineaza intelegerea si ne pot scoate din foarte multe blocaje ale mintii si ale trairii. Ne simtim datori sa marturisim, cu mirare si cu recunostinta, ca am trait prin acest cuvant acea chemare lina, dar irezistibila, “la adanc”, la adancul nostru lasat in parasire chiar si in Postul cel Mare – o chemare pe care putini au darul sa o transmita, in acelasi timp prin cuvinte, dar mai ales… dincolo de ele. Iar pe de alta parte ca am luat contact cu un martor viu, chiar daca inca tanar, al acelei iubiri dumnezeiesti despre care citim si auzim adesea atatea lucruri, dar pe care prea rar o putem regasi in experienta noastra, pana intr-acolo incat sa poti exclama, interior: Iti multumesc, Doamne, ca esti aici! Iti multumesc ca acum stiu ca ma intelegi!

Am dorit, de aceea, sa punem acest dar in comun si cu fratii cautatori de viata duhovniceasca si de mantuire, care nu au putut participa la conferinta.

O puteti depotriva descarca si asculta (vezi mai jos).

Va impartasim, cu binecuvantarea parintelui Melchisedec, si cu sprijinul nepretuit al vrednicilor nostri colaboratori, si transcrierea primei parti a conferintei, urmand sa revenim apoi si cu raspunsurile la intrebari, multe dintre ele extrem de importante.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

***

Chemarea si scopul vietii noastre

“Trebuie sa va marturisesc dintru bun inceput ca eu nu sunt un conferentiar, nu prea stiu sa vorbesc, sa tin conferinte, si de cand am primit oarecum gandul acesta, al parintelui Vasile, ca o provocare: Obisnuinta omului cu Duhul Sfant, am incercat sa ma gandesc mai mult la tipul temei, si mi s-a nascut o serie de intrebari in suflet si m-am vazut neputincios la a putea da raspuns la intrebarile care mi s-au nascut in suflet. Tema este mare, este generoasa si provocatoare pe de-o parte, si pe de alta parte, fiind si neajunsul meu si nevrednicia de-a vorbi despre obisnuinta omului cu Duhul Sfant.

Prima intrebare care mi s-a nascut in suflet a fost: omul se poate obisnui cu Duhul Sfant?! Se poate obisnui omul cu multe in viata lui. Se obisnuieste cu felul de a fi, se obisnuieste cu atitudini pe care si le poate cultiva in sufletul lui, se obisnuieste cu mediul inconjurator care se poate schimba, se poate modifica, dar se poate obisnui omul cu Duhul Sfant? Mult timp mi-a tintuit mintea aceasta intrebare. Si e o vorba in popor: ca sa cunosti un om trebuie sa mananci un sac de sare [cu el] – cum spuneau batranii odinioara.

Cat de anevoie este sufletului sa cunoasca o persoana, un om, daramite cand este vorba de Duhul Sfant?! Cand Duhul Sfant este o Persoana, dar nu este vazuta cu ochii acestia de lut, nu este perceputa de simtirea de carne, simtirea trupeasca a inimii noastre, cum poate omul sa se obisnuiasca cu Duhul Sfant? Si mintea a cazut epuizata si coplesita la aceasta intrebare pentru ca pare ca nu se poate obisnui. Si totusi, in ciuda neputintelor noastre omenesti, in ciuda limitarii mintii si a intelesurilor pe care e capabila sa le poarte, totusi omul trebuie sa invete sa traiasca cu Duhul Sfant. Omul trebuie sa invete sa se obisnuiasca cu Duhul Sfant pentru ca, asa cum da cuviosul Siluan marturie:

Domnul, si frumusetea Lui, si iubirea nesfarsita pe care o are fata de om, nu se pot cunoaste decat prin Duhul Sfant.

Si daca noi nu-L putem cunoaste pe Domnul si frumusetea Lui decat prin Duhul Sfant, atunci este o datorie pentru noi sa invatam sa ne obisnuim cu Duhul Sfant, sa cunoastem pe Duhul Sfant, sa cunoastem cum lucreaza harul Duhului Sfant.

Si iata ca – pus acum inaintea fratiilor voastre si incerc, in neputinta mea, sa creionez cateva aspecte,  cate mi-a dat Domnul, sa inteleg cum s-ar putea omul obisnui cu Duhul Sfant. Mai ales ca vedem in zilele noastre ca omul este tot mai instrainat de sine, tot mai instrainat de Dumnezeu, tot mai strain de chemarea la care ne cheama Hristos pe fiecare dintre noi – am socotit sa indraznesc sa vorbesc despre obisnuinta omului cu Duhul Sfant. Desi eu nu sunt ca si Apostolii – Apostolilor le-a fost usor, cum spune Evanghelistul Ioan: Ceea ce cu ochii nostri am vazut, ceea ce cu mainile noastre am pipait despre Cuvantul Vietii, de aceea va propovaduim – eu nu pot sa spun ca am vazut, sau am trait lucruri pe care le-au trait Apostolii, si sa va fiu o marturie vie, dar, totusi – asa cum zice proorocul David: Crezut-am, pentru aceea am grait -, am venit sa va marturisesc lucruri in care cred si pentru care traiesc.

Ma gandeam de unde as putea sa pornesc in gandul meu pe care as vrea sa-l impartasesc cu voi in aceasta seara. Spuneam ca omul se poate obisnui cu multe lucruri in viata aceasta, chiar cu nebanuit de mult lucruri. De multe ori, cand este pus in situatii-limita, in situatii critice, ramane uimit de ce capacitati are inlauntrul sau, capacitati pe care nu le vedea posibile. Biologia observa lucrul acesta si spune ca animalele si omul au aceasta capacitate pe care o numeste instinct de supravietuire, […], dar in om este vorba nu numai de acest lucru, de supravietuire, ci e ceva mult mai mult acolo, e ceva din chipul lui Dumnezeu in om. Si ma gandeam ca de aici ar trebui sa pornesc.

Adica o parte din chipul lui Dumnezeu care este in noi are aceasta capacitate de a se obisnui, de a-si agonisi noi deprinderi, de a-si agonisi noi atitudini ale inimii cu care se poate – nu numai ca se poate -, dar chiar se imbogateste viata omului, existenta lui, constiinta se dezvolta, se nuanteaza, prinde si surprinde noi aspecte pe care inainte nu le vedea, nu le observa. Toate aceste obisnuinte care devin ale noastre, in existenta pe care o traim, le purtam cu noi toata viata noastra, si nu numai atat, le ducem pana si in vesnicie. Astea sunt talentele – cum spunea parintele Arsenie Boca – omul isi agoniseste cat traieste pe fata pamantului “talente“.

Si daca talentele sunt darul lui Dumnezeu, [atunci omul care le-a lucrat pentru Dumnezeu] straluceste in Imparatie, dar daca talentele sunt patimi pe care le primeste in sufletul lui, atunci acele talente dupa moarte chinuie sufletul omului, si transforma existenta in iad. Si intelegand lucrul acesta ne dam seama cat de important este pentru noi cu ce ne obisnuim in viata aceasta, cat de important este ce obisnuinte asimilam in viata noastra si, ca si tel final, asa cum spune Sfantul Serafim de Sarov, ca:

Scopul vietii noastre, cat traim pe fata pamantului, este dobandirea Duhului Sfant.

Cat de important este sa dobandim Duhul Sfant cat traim pe pamant! Chiar Sfantul Simeon Noul Teolog, el este un pic mai categoric, si spune: sa nu ne amagim – in sensul ca:

Daca omul, cat timp a trait pe fata pamantului, nu a cunoscut lucrarea harului Duhului Sfant, n-o sa cunoasca dupa ce trece pragul mortii in vesnicie.

Pare greu cuvantul acesta al Sfantului Simeon Noul Teolog, dar sunt convins ca dragostea Sfantului Simeon Noul Teolog a rostit acest cuvant ca noi sa putem sa ne trezim undeva in adancul fiintei noastre si sa constientizam care este chemarea, cum spuneam, scopul vietii noastre pe fata pamantului, adica dobandirea Duhului Sfant.

Sa invatam, cum zicea Cuviosul Siluan Athonitul, cum lucreaza harul Duhului Sfant, pentru ce vine, de ce pleaca de la noi, de ce ne simtim de multe ori parasiti si ni se pare ca n-am facut nimic vrednic de a-l alunga pe Duhul Sfant.

Toate lucrurile acestea, sfintii le scocotesc asa, ca si “provocari” pe care Dumnezeu le pune in viata noastra si graiuri prin care Dumnezeu vrea sa lege un dialog cu sufletul nostru.

Si pentru ca, asa cum va spuneam, ma simteam si ma simt nevrednic de a vorbi despre aceasta tema, m-am plans sfintilor, m-am cainat ca trebuie sa vorbesc in fata voastra si eu nu sunt pregatit pentru lucrul acesta si m-a miluit sfantul Apostol Petru si mi-a dat sa inteleg ca in Evanghelii sunt trei atitudini majore ale lui care ne graiesc despre obisnuinta omului cu Duhul Sfant. Si-atunci mi-a mai venit inima la loc si-am spus: bine, atunci o sa ma duc si-o sa vorbesc despre ce-ai trait tu, Sfinte Petre, decat sa le spun lucruri care pleaca din mintea mea. Si observ, si va puteti si voi convinge, despre lucrurile acestea pe care vi le impartasesc in aceasta seara.

In viata Sfantului Apostol Petru vedem trei atitudini majore, in care atitudini poate sa fie inclusa orice traire a omului din orice timp si din orice vreme. Sunt ca trei trepte, ca trei etape din care omul invata sa se obisnuiasca cu Duhul Sfant.

Doamne, iesi de la mine ca sunt om pacatos!

Prima despre care vreau sa vorbesc este – ma gandesc ca sunteti familiarizati cu textul Evangheliei –  e vorba de faptul cand Domnul a iesit la propovaduire si, pentru ca erau multi cei care erau in jurul lui Hristos si s-ar fi putut auzi mai bine cuvantul pe care Hristos l-a rostit, Hristos a intrat in corabia lui Petru si l-a rugat sa se departeze un pic mal – tarmul marii Galileii e ca un fel de amfiteatru -, si a putut mai usor sa vorbeasca multimilor care erau acolo cu El pe tarmul marii Galileii. Petru era dupa o noapte de  priveghere – as numi-o -, in care impreuna cu Iacov si cu Ioan fusesera la pescuit pe marea Galileii si n-au prins nimic, deci era, fizic, sa spunem asa, rupt de oboseala. Dar totusi, pentru gestul pe care Hristos l-a facut, de a intrat in corabia lui si l-a rugat sa se departeze un pic de la tarm, a primit cumva ceea ce Hristos i-a cerut. Si Hristos dupa ce Si-a tinut cuvantul in fata celor care-L ascultau pe tarmul marii Galileii i-a spus lui Petru: mână la adanc ca sa pescuiesti. Si Petru a spus: Doamne, toata noaptea am pescuit si n-am prins nimic, dar pentru cuvantul Tau…, pentru ca-l atinsese cumva cuvantul lui Hristos, pentru cuvantul Tau voi arunva mreaja. Si spune Evanghelia ca a prins multime de peste incat a trebuit sa cheme si pe Iacov, si pe Ioan, care erau in cealalta corabie, si au umplut corabiile incat stateau amandoua sa se scufunde. La aceasta minune reactia inimii lui Petru a fost ca a cazut la picioarele lui Hristos si a spus: Doamne, iesi de la mine ca sunt om pacatos!

Replica asta, cuvantul acesta al Sfantului Petru mi se pare ca cuprinde in ea atitudinea omului care nu e deloc obisnuit cu Duhul Sfant, nu este deloc obisnuit cu Dumnezeu, nu este deloc obisnuit cu felul de a fi al lui Dumnezeu, cum reactioneaza Dumnezeu. Si omul, in prezenta lui Dumnezeu, in prezenta luminii lui Dumnezeu se simte pacatos, se simte murdar, se simte nevrednic, se simte incomodat cumva de prezenta Lui. Doamne, iesi de la mine ca sunt pacatos, a zis Petru, pentru ca simtea ca pamantul ii fuge de sub picioare. El era pescar profesionist, stia prea bine ce putea si ce nu putea in meseria lui de pescar, si a vazut ca pentru cuvantul lui Hristos a fost imposibil sa se adune atata peste incat mrejile stateau sa se rupa. Si omul, in general, care nu e obisnuit cu Duhul Sfant si cu Dumnezeu, cand Dumnezeu se manifesta ca prezenta, cand se savarseste o minune, cand Hristos savarseste o minune, se suspenda cumva legile lumii acesteia cu care omul este obisnuit si pe care se sprijina, iar lucrul acesta ii da o senzatie si o stare de nesiguranta. Daca omul nu atarna de Dumnezeu, nu e obisnuit sa stea smerit inaintea lui Dumnezeu, nu poate purta si nu suporta minunea lui Dumnezeu si nu suporta prezenta lui Dumnezeu. De aceea reactia Sfantului Apostol Petru a fost: Doamne, iesi de la mine ca sunt om pacatos. S-ar fi simtit mai bine, mai in albia lui, mai in pielea lui daca Hristos ar fi foat mai departat, nu asa aproape, nu chiar in corabia lui, nu chiar sa-l atinga: Doamne, iesi de la mine ca sunt pacatos.

Vedem ca Hristos stia prea bine ca omul care nu-l cunoaste reactioneaza asa si i-a spus: Nu te teme, Simone, pentru ca de astazi inainte n-o sa mai fi pescar, te voi face pescar de oameni! Si ne spune Evanghelia ca Hristos a plecat si Petru L-a urmat si L-a marturisit pe Hristos pana la sfarsitul vietii lui, cand a fost rastignit cu capul in jos, pentru ca s-a socotit nevrednic sa fie rastignit pe cruce asa cum a fost rastignit Domnul si Dumnezeul lui, in care el credea si pe care il marturisea lumii.

Deci prima atitudine a lumii in urcusul sau, in felul de a fi, si de a-L cunoaste pe Dumnezeu asa cum este, aceasta este: Doamne, iesi de la mine ca sunt pacatos! Dar ceea ce vedem la Sfantul Apostol Petru, si ceea ce vedem in istoria mantuirii, in istoria Bisericii, este ca atunci cand harul lui Dumnezeu raneste inima omului, inima omului nu mai poate sa traiasca cum traia inainte. De aceea Hristos i-a spus lui Petru: nu te teme, Simone, ca de astazi inainte o sa fii pescar de oameni, n-o sa mai fii un simplu pescar, un om necunoscut care traieste aici, in Capernaum. Si intr-adevar, Apostolul Petru a devenit verhovnicul apostolilor.

Dar experienta lui ne ajuta pe noi, daca vedem in viata noastra reactii in care socotim ca Dumnezeu ar fi bine sa stea un pic la distanta. Si spun lucrul acesta pentru ca-mi aduc aminte cand eram monah la Sambata, veneam de la facultate catre manastire cu o ocazie, si nu aveam bani sa dau la ocazie, si am zis sa-i fac o urare omului. Cand am coborat din masina i-am zis “Dumnezeu sa va duca… in fundul Raiului!” – m-am gandit ca ce-i mai mult decat atat?! Si reactia omului a fost: “Da, dar nu acum!”. Daca omul respectiv ar fi trait la o constiinta plenara marturia, sau ceea ce am vrut sa-i impartasesc, n-ar fi avut reactia asta, dar pentru el asta insemna ca ar fi trebuit sa moara si-a zis: “Da, dar nu acuma!”. Asta e reactia omului care inca nu-L cunoaste pe Dumnezeu, nu cunoaste cum lucreaza Dumnezeu: Doamne, iesi de la mine ca sunt om pacatos! E reactia, comoda cumva, a omului care mai bine Il alunga pe Dumnezeu decat sa schimbe ceva in viata lui.

Si vedem in Evanghelii, vedem cum Hristos, mai ales dupa Inviere, a cautat sa cultive apostolii si sa ii surprinda, pentru ca inainte de Patima Lui cea de bunavoie a pomenit de Duhul Sfant, Mangaietorul, pe Care-L va trimite cand Se va duce la Tatal. Dupa Inviere, Hristos Cel rastignit si Inviat a cautat sa cultive apostolii cu acest fel de a fi al lui Dumnezeu.

Parintele Rafail Noica spunea ca minunea este, de fapt, firescul lui Dumnezeu si atunci eu am inteles ca daca noi traim facerile lui Dumnezeu ca pe niste minuni, inca nu suntem obisnuiti cu felul de a fi al lui Dumnezeu. Dar, cum spuneam, vedem in Evanghelii, de exemplu, cum Hristos i-a surprins pe Luca si Cleopa in drumul spre Emaus cand a frant painea si dupa aceea S-a facut nevazut; vedem cum Hristos apare si dispare in mijlocul ucenicilor, le spune: pace voua! intrand prin usile incuiate; vedem cum l-a incredintat pe Apostolul Toma de Invierea si de dumnezeirea Lui. Si, toate lucrurile acestea Hristos le facea aparand instantaneu si disparand, invatandu-i cumva sa se obisnuiasca cu felul de a fi al lui Dumnezeu ca Persoana Vie, dar nevazuta de ochii trupesti, cum spuneam, nevazuta si nesimtita de simturile trupului acestuia de lut, ci vazuta numai de credinta.

Ceea ce e interesant este ca Hristos S-a aratat dupa Inviere numai celor care au crezut cu adevarat in El. Necredinciosii nu L-au vazut pe Hristos Cel rastignit si inviat. Necredinciosii L-au vazut doar pe Hristosul istoric care a murit, pe Cel inviat nu L-au mai putut vedea. Dar in rastimpul celor 40 de zile in care Hristos a petrecut cu apostolii pana S-a inaltat la ceruri a cautat incet-incet sa-i invete sa traiasca cu Duhul Sfant, Duhul, de Care Hristos Insusi da marturie ca: auzi vuietul Lui, simti adierea, dar nu stii de unde vine si incotro se duce. Si apostolii, in acest rastimp de 40 de zile, au inceput sa inteleaga incet-incet cum este omului sa traiasca cu Dumnezeu.

Doamne, la cine ne vom duce, ca Tu ai cuvintele vietii vesnice!

A doua atitudine a Sfantului Apostol Petru o vedem in Evanghelia de la Ioan, atunci cand Hristos a inmultit painile si a hranit poporul, acestia cautau – zice Evanghelia – sa-L puna imparat. Si Hristos a spus: voiti sa Ma puneti imparat nu pentru c-ati vazut minuni, ci pentru ca v-ati saturat de paine. Si, dupa momentul acesta, Hristos le-a spus un cuvant greu, duhovnicesc, dar greu. A spus:

Trupul Meu este adevarat hrana si Sangele Meu este adevarata bautura si cel care nu mananca Trupul Meu si nu bea Sangele Meu nu are viata vesnica.

La care multi care au auzit acest cuvant, spune Evanghelia, si au spus: greu este cuvantul acesta. Cine poate sa-l poarte? Si multi L-au parasit pe Hristos in acel moment. Si Hristos i-a verificat si pe apostoli, si le-a spus: voi nu va duceti? La care Apostolul Petru a avut o alta reactie, n-a mai spus: Doamne, du-te de la mine, ca sunt om pacatos! Dragostea lui Dumnezeu incepuse in inima lui Petru sa se intareasca, si atunci Petru a spus: Doamne, la cine ne vom duce, ca Tu ai cuvintele vietii vesnice!

Aceasta este a doua etapa, sau a doua treapta, daca am putea spune asa, in obisnuinta omului cu Duhul Sfant. Doamne, la cine ne vom duce, ca Tu ai cuvintele vietii vesnice! Este etapa duhovniceasca in care omul incepe sa fie tot mai convins de prezenta lui Dumnezeu, incepe sa fie tot mai convins de faptul ca Dumnezeu lucreaza, ca Dumnezeu poarta de grija, incepe sa fie tot mai starnit de a cunoaste pe acest Dumnezeu. Dumnezeu Care Se smereste si este nevazut ochilor trupesti, Acest Dumnezeu Care isi arata atotputernicia in adierea de vant care l-a cutremurat pe proorocul Ilie. Dumnezeu care Se descopera in Biserica: Doamne, Tu ai cuvintele vietii vesnice! E etapa aceasta duhovniceasca in care omul incepe sa se apropie de Dumnezeu, de Biserica, se indulceste de slujbe, harul lui Dumnezeu incepe sa lucreze in inima lui, omul se simte bine cu Dumnezeu, dar totusi lucrurile nu ii sunt inca foarte clare si este aceasta sete a se hrani cu cuvintele vietii vesnice, cuvinte care izvorasc din gura lui Hristos. E momentul in care sufletul incepe sa se imbisericeasca, incepe sa inteleaga tainele Bisericii, incepe sa inteleaga minunatiile pe care Dumnezeu le-a pus la indemana noastra in Biserica, in slujbele dumnezeiesti, in toate tainele pe care ni le-a pus noua la indemana. Doamne, Tu ai cuvintele vietii vesnice!

Dar in aceasta a doua perioada, in care omul incepe sa cunoasca lucrurile acestea, apare o alta ispita. Daca in prima perioada, sau in prima etapa, daca o numim asa, este ispita aceasta a fugii de Dumnezeu, a faptului ca omul se poate speria de Dumnezeul Cel atotputernic, in aceasta a doua perioada, in care omul incepe sa se hraneasca cu cele bisericesti, apare o alta ispita: formalismul, fariseismul, cand omul incepe sa se obisnuiasca cu formele, dar nu traieste in adancime tainele care sunt ascunse indaratul formelor.

Doamne, bine este noua sa fim aici!

Si a treia etapa, a treia reactie a inimii Sfantului Apostol Petru este catre sfarsitul propovaduirii lui Hristos, cand Hristos Se pregatea sa mearga catre Patima Sa cea de bunavoie, si, ca sa inteleaga ucenicii ca de bunavoie merge spre Jertfa pe muntele Golgotei, S-a Schimbat la Fata in slava pe muntele Taborului inaintea lui Petru, Iacov si Ioan. I-a luat pe acestia separat de ceilalti ucenici, S-a dus pe varful muntelui Tabor, si acolo S-a Schimbat la Fata. Si ne spune Evanghelia ca Moise si Ilie au venit si au vorbit cu Hristos despre Patima Sa cea de bunavoie. Acolo Apostolul Petru a trait o experienta a harului neobisnuita: vederea luminii dumnezeiesti. Desi nu erau obisnuiti sa traiasca lucrul acesta, pentru ca au cazut la pamant, totusi, dupa ce s-au dezmeticit, daca as putea spune asa, reactia lui Petru a fost: Doamne, bine este noua sa fim aici. Sa facem trei colibi, una Tie, una lui Moise si una lui Ilie! Spune Evanghelia ca nestiind ce sa zica, asta a fost reactia omului care traieste ceva mai presus de cuvant. Trairea Duhului Sfant pe care a avut-o apostolul Petru in acest context depasea cu mult capacitatea lui de a surprinde sau de a pune in cuvinte aceasta traire. Si el a spus: Doamne, bine este noua sa fim aici, sa facem trei colibi.

Asta este o etapa sau o perioada despre care nu prea pot sa vorbesc foarte multe pentru ca nu sunt la masura aceea. Si mi-aduc aminte din viata parintelui Sofronie cand s-a dus la muntele Athos si l-a intrebat pe un batran despre rugaciunea curata, acela i-a raspuns:

A vorbi despre lucruri care sunt mai presus de noi este ca si cum am cadea in graire in desert!”.

Si n-a vrut sa vorbeasca despre rugaciunea pe care nu o traia. In schimb ma ajuta Sfantul Siluan, pentru ca el a trait lucrurile acestea si dadea marturie despre aceasta traire. Iata ce spune Sfantul Siluan, zice asa:

Sufletul smerit ce poarta in sine din belsug harul Sfantului Duh si-l pastreaza, in vremea dumnezeiestilor vedenii are multa putere de a le purta. Dar cine are putin har cade cu fata la pamant, caci putina este in el puterea harului. Astfel, pe Tabor, cand Domnul S-a Schimbat la Chip, Moise si Ilie, stand in picioare, graiau cu El, dar Apostolii au cazut cu fata la pamant. Dar mai tarziu, cand s-a inmultit in ei harul Sfantului Duh, ramaneau si ei in picioare cand li Se arata Domnul si asijderea puteau grai cu Dansul. Astfel, si cuviosul Serghie, aratandu-i-se Maica Domnului, sta in picioare inaintea ei, caci avea din belsug harul Sfantului Duh. Dar ucenicul sau, Miheia, a cazut cu fata la pamant si nu putea cauta la Maica Domnului. Si sfantul Serafim din Sarov avea din belsug harul Sfantului Duh si ramanea in picioare cand i se arata Maica Domnului, dar ucenita lui a cazut cu fata la pamant, caci avea mai putin har. Tot asa, daca sufletul are in sine har, daca vede draci nu se teme de ei, ca simte in sine puterea lui Dumnezeu”.

E un cuvant pe care l-am gasit la Sfantul Siluan, care surprinde foarte bine ce inseamna aceasta a treia perioada, sau a treia etapa duhovniceasca, in care omul nu mai vrea sa se desparta de Dumnezeu, omul nu mai poate concepe sa traiasca sau sa respire fara prezenta lui Dumnezeu.

Doamne, bine este noua sa fim aici, sa facem trei colibi: una Tie – si cand a spus una Tie se gandea ca sta cu El, cu Iacov si cu Ioan, sta acolo, in coliba, cu Domnul –, zice una Tie, una lui Moise si una lui Ilie, nestiind ce spune, nestiind ce sa spuna. Altceva n-a mai putut sa cuprinda in cuvintele lui, pentru ca belsugul de har pe care il traia a fost mai mult decat putea sa poarte el.

Si cuviosul Siluan spunea in scrierile sale ca Domnul – el povesteste ca si cum ar vorbi despre altcineva, dar el era de fapt -, cand a spus:vrei sa-ti dau mai mult har?”, el a spus: „Doamne, Tu stii ca daca mi-ai mai da un pic de har as muri!” Era la limita pe care o putea purta. In momentul in care omul are atata har in el si-l pastreaza, viata lui se sfinteste.

Obisnuinta si obisnuire

Oglindirea in sfintenie, in icoana Chipului dintai al omului

Dar, asta a fost ajutorul pe care mi l-a dat Sfantul Apostol Petru, in care am rasuflat cumva usurat ca am putut sa va impartasesc cumva un gand in aceasta seara despre obisnuinta omului cu Duhul Sfant. As fi vrut sa fac o nuantare, pentru ca „obisnuinta” suna asa, destul de usor, sau nu stiu cum sa pun in alte cuvinte, desi „obisnuinta” si „obisnuire” ar fi acelasi lucru, cred ca cu Duhul Sfant nu te poti obisnui. Trebuie sa inveti sa traiesti aceasta obisnuire. Cuvantul obisnuinta parca are in el ceva “incheiat” cumva. Am inceput sa ma obisnuiesc cu voi, nu mai am emotii, deja va vorbesc de nu-stiu-cate minute si m-am obisnuit, rasuflu mai usurat, nu? Obisnuirea” are in el – in cuvant -, ceva care arata un caracter dinamic, o devenire. Si atunci as putea spune ca obisnuinta cu Duhul Sfant aproape este cu neputinta, dar obisnuirea cu Duhul Sfant este devenirea noastra, este felul in care noi trebuie sa invatam sa fim, si sa traim cu Dumnezeu de aici si pana in vesnicie. Lucrul acesta, nuanta asta intre „obisnuinta” si „obisnuire” deschide undeva o perspectiva duhovniceasca in care omul incepe sa inteleaga un pic ce este viata duhovniceasca.

Parintele Sofronie spunea ca viata duhovniceasca este ca o sfera. Oriunde ai atinge-o, sau de oriunde ai incepe sa vorbesti despre ea, tot la lucrurile esentiale ajungi. Ea are o unitate in ea, n-o poti desface cumva, decat pedagogic. Asa si cu cele trei trepte, cele trei atitudini ale Sfantului Apostol Petru, nu le putem lua… Asa, pedagogic, le putem imparti, ca sa pricepem un pic cu mintea noastra, dar ele, in realitate, sunt tot una. Adica, de exemplu, a doua si a treia etapa: Doamne, unde ne vom duce, ca Tu ai cuvintele vietii vesnice si Doamne, bine este noua sa fim cu Tine, “spovedesc” cumva aceeasi atitudine launtrica. Numai ca Doamne, Tu ai cuvintele vietii vesnice arata o stare duhovniceasca mai de inceput, in care omul inca nu e inca deprins cu anumite lucruri, cu anumite intelegeri duhovnicesti, pe cand momentul in care spune Doamne, bine este noua sa fim aici, deja acolo se arata obisnuirea aceasta, familiaritatea sufletului de a fi cu Dumnezeu, de a trai inaintea Domnului, de a reactiona in chip firesc la reactia lui Dumnezeu in viata noastra.

Am facut aceasta mica prezentare, sau nu stiu cum s-o pun in cuvinte altfel, ca un fel de icoana a Sfantului Apostol Petru, ca o oglinda in care noi sa ne putem privi pe noi insine, sa ne dam seama unde suntem in devenirea noastra, care este stadiul la care suntem, la care am ajuns, sau ce trebuie sa agonisim in continuare ca noi deprinderi duhovnicesti in viata noastra, ca atunci cand moartea pecetluieste existenta noastra, sa fie in viata noastra, in sufletul nostru, in mintea noastra, belsug de har si de intelegeri duhovnicesti, care ne vor ajuta sa facem calatoria duhovniceasca si sa ne duca la odihna cea cereasca, la odihna in care sunt sfintii lui Dumnezeu.

Si, socotesc ca e important, mai ales fiind Postul Mare, mai ales fiind Duminica Crucii astazi, e important pentru noi sa intelegem cata traire din viata noastra este cu Dumnezeu si cata traire este in afara lui Dumnezeu, cata reactie a inimii noastre este virtuoasa si cata pacatoasa, pentru ca perioada Postului Mare este o perioada, sau un rastimp duhovnicesc, in care harul Duhului Sfant lucreaza din belsug prin tainele care ne sunt puse inainte, prin post, prin rugaciune, prin binecuvantarea pe care Dumnezeu o revarsa in acest timp duhovnicesc al Postului Mare asupra noastra, a fiecaruia dintre noi.

E important ca noi sa ne privim in oglinda sfintilor, sa ne privim in lumina poruncilor lui Dumnezeu, ca sa putem sa ne intelegem mai deplin pe noi insine. Sfantul Grigorie Sinaitul spune un cuvant care mi se pare foarte frumos si important. El zice ca nu vom intelege nicodata cum ne-a mutilat pe noi pacatul daca nu vom intelege cum ne-a facut pe noi Dumnezeu. Daca vom intelege frumusetea chipului lui Dumnezeu din gandul lui Dumnezeu atunci cand l-a creat pe om, cand a zis: Sa facem om in chipul si in asemanarea Noastra si dupa aceea ne privim pe noi insine in lumina acestei descoperiri, atunci vedem uratenia pacatului din viata noastra, uratenia care amaraste viata fiecaruia dintre noi, fiecare la masura lui, nu absolutizez, o anumita stare duhovniceasca.

Umanitatea e muribunda din cauza instrainarii de Dumnezeu: Nici nu stim ca este Duhul Sfant!

Hristos nu ne-a invatat sa facem abstractie de durerea lumii!

De ce spun lucrul acesta? Daca tema este „obisnuirea omului cu Duhul Sfant”, in rugaciunea pe care am spus-o inaintea cuvantarii, am spus „Imparate ceresc” – e rugaciune inchinata Duhului Sfant –, L-am numit pe Duhul Sfant ca Imparat ceresc, dar Il marturisim pe Duhul Sfant si ca Mangaietor. Si daca suntem sinceri cu noi, si privim in viata noastra, si in jurul nostru, vedem ca oamenii si lumea aceasta sufera. Daca imi e ingaduita comparatia, daca luam trupul umanitatii, daca luam oamenii ca un singur trup, e aproape muribund, intr-o agonie, gata sa-si dea duhul. Oamenii traiesc intr-o singuratate cumplita, traiesc intr-o stare de vid duhovnicesc pe care o constientizeaza sau n-o constientizeaza, dar… e asa de putina mangaiere! Ieri am fost invitat la Trinitas sa vorbesc despre pacatul intristarii si vazusem ca era o stire la televizor, ca acum am dat si eu cu ochii de televizor, si mi-a atras atentia. Spunea ca romanii sufera, 20% din populatia tarii acesteia sufera de depresii, de boli psihice. Si ma gandeam la lucrul acesta: asta dovedeste cat de putin lucreaza Duhul Sfant in inimile, in vietile celor care traiesc asemenea stari. Altii sunt mai tari, si le duc pe picioare, dar 20% din populatia tarii asteia, din romanii nostri pe care ii socotim a fi madularele trupului lui Hristos, care e Biserica, 80% din ei, sau cati sunt, sunt ortodocsi, sau nu mai stiu cati sunt acum, statistic vorbind, si din astia sa fie atatia oameni care traiesc stari de boli psihice si de depresii, si de hauri, si de deznadejdi care suprind sufletul omului de il zdrobesc.

Toate lucrurile acestea nu arata altceva decat ca omul zilelor noastre traieste asemenea celor despre care Apostolul Pavel spune, nu mai stiu unde, parca in Efes, ca s-a intalnit cu Apolo, si cu cei care traiau acolo, si i-a intrebat: primit-ati voi Duhul Sfant? Si-au zis: nici nu stim ca este Duhul Sfant! Si multi din noi avem aceasta traire si trebuie sa invatam sa ne-o asumam ca pocainta inaintea lui Dumnezeu, ca traim ca si cum Duhul Sfant nu este! Desi spunem „Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, Carele pretutindenea esti”, daca-L marturisim pe Duhul Sfant Care e pretutindenea, cum traieste omul in acest hau duhovnicesc al absentei lui Dumnezeu? Si raspunsul este: numai pentru ca traieste fara credinta in Dumnezeu, in dumnezeirea lui Hristos Care S-a smerit, Care a luat crucea, cum spuneam azi dimineata, sa ne incurajeze si pe noi sa ne luam crucea noastra; a luat crucea ca sa ne usureze greutatea si necazul nostru!

Sunt ganduri care-mi vina cum, n-am stat sa ma gandesc la ele, dar, totusi e o realitate trista, de care nu putem face abstractie, pentru ca Hristos nu ne-a invatat sa facem abstractie de durerea lumii. Zicea parintele Sofronie intr-o cuvantarea, undeva, ca:

Noi nu alegem linistirea aceasta, sa ne izolam de lume si sa traim intr-un soi de linistire in care nu ne pasa; noi alegem tensiunea si incordarea aceasta a purtarii crucii pe urmele pasilor lui Hristos, sa constientizam si sa luam asupra noastra aceasta durere, aceasta zdrobire care este in lume, pentru ca nu Dumnezeu a parasit lumea, ci lumea L-a parasit pe Dumnezeu!

Noi L-am parasit pe Duhul Sfant, pentru ca traim intr-o totala neobisnuire cu El, traim ca si cum nici n-am sti ca este Duhul Sfant!

Si de aceea spuneam ca e important sa avem inaintea ochilor nostri duhovnicesti in aceasta perioada duhovniceasca o icoana ca a Sfantului Apostol Petru, ca sa ne dam seama cam pe unde ne aflam noi. Suntem noi oare pe muntele Taborului si ne pregatim sa mergem spre Golgota, spre Ghetsimani si Golgota, sau suntem undeva inca pescuind si neprinzand nimic, asa cum era Apostolul Petru inainte sa intre Hristos in corabia lui? Astea sunt ganduri si intrebari pe care, intr-un fel, ar fi bine fiecare dintre noi sa le punem inaintea noastra si inaintea lui Dumnezeu.

De ce traieste omul zilelor noastre asa sfasieri si asa singuratate? Pentru ca nu traieste in credinta vie in dumnezeirea lui Hristos. Omul zilelor noastre este stramutat pe alte – nici nu stiu cum sa le numesc – azimuturi, care sunt straine de firea noastra. Suntem asa de instrainati de noi insine, nici nu stim cum sa traim cu noi insine de multe ori! Si iata ca Domnul, totusi, ne provoaca sa invatam cum sa traim cu Duhul Sfant, cum sa-L atragem asupra noastra, cum sa se inmulteasca harul lui Dumnezeu in inima noastra.

Sfantul Apostol Pavel spune ca roada Duhului Sfant este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdare, bunatatea, blandetea, si toate lucrurile astea noi putem sa le vedem, sau sa vedem ca nu sunt, si sa ne dam seama ca atat de putin este prezent Duhul Sfant in viata noastra, atat de putin este prezent Duhul Sfant in reactiile inimii noastre, desi, paradoxal, spune Apostolul Pavel ca Duhul, Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfant, este Cel Care se roaga in inimile noastre cu suspinuri negraite. Si de multe ori am surprins pe multi care oftau si nu stiau de ce ofteaza! Chiar am fost curios in ultima perioada si intrebam: „Dar de ce oftezi?” „Nu stiu, asa mi-a venit!” Nu constientizau! Si ma gandeam, zic, oare asta este Duhul Care striga in inimile noastre „Avva, Parinte!”, cu suspinuri negraite si noi nici nu ne dam seama si traim ca si cum Duhul Sfant nu este cu noi!

Dar vedem ca Hristos a spus Apostolilor ca, atunci cand se va duce la Tatal, va trimite pe Mangaietorul, Duhul Adevarului, si Acela vă va aduce aminte toate cuvintele pe care vi le-am spus voua. Si ma gandeam si la lucrul acesta: cate cuvinte ale vietii vesnice nu auzim, si de multe ori iesim din biserica si parcaabracadabra! au disparut din mintea noastra, din constiinta noastra si suntem oameni cu capul pe umeri, suntem capabili sa invatam sau sa memoram, sa recitam poezii, sau putem sa facem o sumedenie de lucruri. Si-am intrebat de multe ori pe frati, i-am luat asa, prin sondaj: „Ce Evanghelie s-a citit astazi?” Se incrunta: „Evanghelia, stai, stai sa ma gandesc...” Si asta pentru ca nu stim cum lucreaza Duhul Sfant.

Dar in momentul in care Duhul Sfant vine, zice tot in Evanghelia de la Ioan: cand va veni Duhul va vadi lumea de pacat, de judecata si de adevar. Si parintele Rafail spunea ca una dintre marturiile acestea ale miscarii si ale lucrarii Duhului Sfant este atunci cand omul incepe sa traiasca in lumina adevarului, cand incepe sa se vada pe sine pacatos, cand incepe sa vada ca ceva in sine nu e chiar in regula cu el, ca are de lucrat undeva, are de curatit ceva din taina inimii.

Spuneam ca in aceasta a doua etapa, in aceasta a doua perioada in care omul incepe sa se obisnuiasca cu Duhul Sfant, sa se obisnuiasca cu lucrarile Duhului Sfant, care sunt in Biserica, sa inceapa sa inteleaga tainele Bisericii, cum lucreaza Duhul Sfant in Biserica, prin Sfintele Taine, prin preotii slujitori, prin Dumnezeiasca Liturghie, prin taina Spovedaniei, cum lucreaza Duhul Sfant prin rugaciune, prin pacea pe care o da la rugaciune, prin linistirea simturilor, prin lumina care se revarsa asupra omului. Cand omul incepe sa se vada pacatos, se vede pacatos pentru ca este o lumina care lumineaza toate lucrurile acestea, omul incepe sa le agoniseasca.

Formalismul si trezvia

Cum se descopera tainele lui Dumnezeu?

Dar spuneam ca e o ispita, si eu am numai aceasta ispita formalism. Dar, in realitate formalismul care ne paste de multe ori pe noi cand facem rugaciune si mintea ne e pe aiurea sau nu stim la sfarsitul rugaciunii daca am zis-o toata sau am sarit cuvinte, sau lucruri de genul acesta, e de fapt ca un fel de cerber, ca un fel de vames care nu lasa sufletul sa treaca pana cand nu are o anumita stare duhovniceaca, o anumita curatie. Spuneam astazi dimineata la biserica ca taina crucii lui Hristos nu se descopera omului care nu se leapada de sine si spun lucrul acesta si acum, ca formalismul este ca un vames nemitarnic pentru cei care nu traiesc… Ce-i formalismul? Sa spun cateva cuvinte despre formalism, ca sa intelegeti unde-mi bate gandul. Formalismul e golirea de sens a formelor pe care noi le primim prin credinta si le mostenim in Biserica. Formele, ele sunt desavarsite, dar omul, daca nu are inaltimea constiintei si trairea la masura formei, pentru ca este intr-o devenire, risca sa se obisnuiasca cu anumite lucruri, cu anumite elemente si sa creada ca ala este capatul; incepe obisnuirea sa devina obisnuinta, si nu invers, obisnuinta sa devina obisnuire. Adica incepe sa aiba ceva static in el si in momentul in care procesul devenirii duhovnicesti a omului se opreste, se poticneste, formele se golesc de sens. Si de multe ori am trait lucrul acesta, eu personal, dar si cei pe care-i primeam la spovedanie, in care ziceau ca zic rugaciunea, dar parca nu mai simt nimic, parca nu mai traiesc nimic din lucrurile pe care ei le traiau inainte, cand formele aveau continut.

Lucrul acesta Dumnezeu il ingaduie pentru ca, asa cum spuneam, omul trebuie sa traiasca in aceasta obisnuire cu Duhul Sfant, in care atentia, trezvia trebuie incet-incet sa creasca in om si sa-si dea seama cum lucreaza lucrurile si tainele lui Dumnezeu. Si parintii nostri, stiind foarte bine cat de importanta este aceasta trezvie, in Dumnezeiasca Liturghie cerem ca pentru cei care se impartasesc, sa fie aceasta impartasire spre trezvia sufletului. Trezvia sufletului e un dar de la Dumnezeu pe care omul il cere, si preotul il cere, pentru toti cei care sunt in biserica, ca omul, avand aceasta trezvie, sa poata sa lucreze cu Duhul Sfant si sa nu devina “obisnuinta” lucrurile care sunt intr-o continua obisnuire. Si atunci spuneam ca daca omul, necurat fiind, vrea sa se apropie de tainele lui Dumnezeu si inca este nevrednic de a primi aceste taine, este oprit, poticnit cumva de formalism, nu poate depasi stadiul acesta in care el vrea sa se apropie de Dumnezeu. Si lucrul acesta nu-l spun de la mine, lucrul acesta mi l-a dat sa-l inteleg Sfantul Simeon Noul Teolog, pentru ca Sfantul Simeon Noul Teolog spune clar ca o minte necuratita nu poate intelege tainele lui Dumnezeu. Si iata ce spune el, zice asa:

Si ce altceva este cheia cunoasterii, cunostintei, daca nu harul Preasfantului Duh care se da prin mijlocirea credintei? Acest har deschide mintea noastra incuiata si intunecata si pricinuieste in ea cu adevarat cunostinta prin luminare dumnezeiasca. Usa este Fiul, precum Insusi zice: Eu sunt usa. Cheia usii este Duhul Sfant si casa e Tatal. Luati seama, deci – zice sfantul Simeon – daca cheia nu deschide, usa nu se deschide. Si daca usa nu se deschide, nu intra nimeni in casa Tatalui, cum zice Insusi Hristos: Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine.

Asta este momentul duhovnicesc care ne arata ca acest formalism este cumva ca un cerber, ca un vames nemitarnic, care nu lasa sufletul necuratit sa treaca si sa aiba acces cumva la tainele lui Dumnezeu. Dar omul, daca incepe sa inteleaga anumite aspecte duhovnicesti, daca incepe sa inteleaga cum lucreaza Dumnezeu, cum lucreaza Duhul Sfant… Sfantul Siluan da marturie cand spune ca

harul Duhului Sfant se inmulteste in sufletul omului prin aproapele, prin fratele, prin dragostea de frate. Daca noi o manifestam, o marturisim, se inmulteste in inima noastra harul Duhului Sfant.

“Dreptatea” dumnezeiasca si putinta de a ne recunoaste pacatul

Dar omul este pus undeva la o rascruce, intr-o stare de ananghie. Cand spuneam ca Duhul Sfant vine si marturiseste, ca venirea Duhului Sfant este ca o lumina care il vadeste de pacat, asta este momentul in care omul, cand incepe sa se vada pacatos, trebuie sa se marturiseasca cumva Domnului, sa aduca inaintea Domnului pacatul lui. Si lucrul acesta este foarte incomod cumva pentru sufletul care nu este prea obisnuit cu Domnul, cu dragostea Lui. Noi primim prin credinta ceea ce spun Sfintii Parinti, ca Domnul e milostiv, ca ne iubeste, dar cand esti pus in contextul asta este foarte anevoios sa-ti deserti lucrurile si sa nu faci ca parintele nostru, Adam, sa te indreptatesti inaintea lui Dumnezeu, ci sa-ti vadesti pacatul.

Si cred ca ar fi cu neputinta omului sa se spovedeasca lui Dumnezeu si sa-si marturiseasca pacatul daca Hristos n-ar fi descoperit la repejunile Iordanului care este dreptatea dumnezeiasca. In Evanghelie vedem acolo, cand Hristos a venit sa fie botezat de Ioan – Ioan a avut o reactie pe care o pastreaza Evanghelia, o reactie de neintelegere, o reactie de uimire, o reactie in care a zis: cum, eu, eu care am propovaduit oamenilor ca nu sunt vrednic nici sa-Ti dezleg incaltamintea picioarelor Tale, ca eu botez cu apa, Tu, care vii dupa mine, botezi cu Duh Sfant si cu foc, eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si tu vii la mine sa Te botezi de la mine cu apa?! Era Sfantul Ioan Botezatorul intr-o totala uimire, neintelegand. Desi avea atata Duh Sfant Sfantul Ioan Botezatorul, pentru ca a saltat din pantecele maicii simtind prezenta dumnezeirii lui Hristos, si Duhul Sfant i-a spus: Cel peste Care vei vedea pogorandu-Se Duhul ca un porumb[el], Acela este Mieluselul lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii. Si stia ca are misiunea aceasta sa-l arate pe Mieluselul lui Dumnezeu lumii, Cel care ridica pacatul lumii. Si el era intr-o totala uimire. Spunea: Cum, eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine? Si Hristos raspunde cu multa blandete si spune: Lasa, asa se cuvine acum sa plinim toata dreptatea. Ce dreptate este asta? Asta este dreptatea dumnezeiasca! Dreptatea omeneasca, dreptatea juridica cumva, era in inima Sfantului Ioan Botezatorul, si ea era totalmente depasita de prezenta dumnezeirii lui Hristos. Dar Hristos, Cel care a venit sa ridice pacatul lumii, Cel care a venit sa ne usureze suferintele, si sa dea o alta dimensiune, si un alt sens greutatilor si suferintelor pe care noi le purtam in viata aceasta, El a venit si a spus: Lasa acum, asa se cuvine sa plinim toata dreptatea.

Daca n-ar fi fost in istorie acest moment duhovnicesc, al marturisirii dreptatii dumnezeiesti la repejunile Iordanului, daca Hristos n-ar fi rostit acest cuvant care are in el energii vesnice, nimeni cred ca n-ar fi putut sa poarte prezenta Duhului Sfant, Care cand vine, vadeste lumea aceasta de pacat, de judecata si de adevar. Dar cand Hristos a spus: Lasa, ca asa se cuvine acum sa plinim toata dreptatea, ne-a ajutat pe noi sa invatam, sa primim cumva dreptatea dumnezeiasca si sa avem aceasta intarire pe care Insusi Hristos o aduce firii noastre omenesti, sa putem sa ne marturisim pacatul nostru, nevrednicia noastra, greseala noastra inaintea lui Dumnezeu, sa marturisim, sa avem curajul, nebunia aceasta sa spunem „sunt vrednic de osanda, sunt vrednic de pedeapsa, am pacatuit inaintea Ta, Dumnezeule”, si sa nu caut scuza, asa cum a facut odinioara parintele nostru, Adam, cand a spus: „Stii, eu, oarecum n-as fi vrut sa calc porunca, dar daca Eva mi-a dat sa mananc, n-am putut s-o refuz!” Un aspect al dragostei, „cum, sa refuz femeia pe care Tu mi-ai dat-o?” Si s-a indreptatit inaintea lui Dumnezeu si a spus „Femeia pe care Tu mi-ai dat-o, aceea mi-a dat si am mancat”. Or, Duhul Sfant, cand incepe sa Se inmulteasca in inima noastra, da aceasta tarie, ca sa putem sa ne marturisim pacatosenia, rautatea, uraciunea noastra inaintea lui Dumnezeu, sa ne marturisim nevoia noastra de mantuirea pe care Hristos ne-o aduce noua in dar.

Ce ne invata sfintii Siluan si Sofronie:

Credinta trebuie sa fie dogmatica, ecleziala si ascetica

Biserica (si orice crestin care traieste in Duhul ei) se pune in mijloc si ia asupra sa toata ura, rautatea si batjocura lumii

Parintele Sofronie, vorbind si tinand o corespondenta cu David Balfour, ii spunea intr-una dintre scrisori ca el nu poate concepe un crestinism adogmatic, extraeclezial si non-ascetic. Adica parintele, cu alte cuvinte, spunea ca nu poate sa fie o credinta adevarata, cu belsug de har si de Duh Sfant, o credinta care nu are profunzimea si rigoarea dogmelor, o credinta care nu traieste in ritmul liturgic al Trupului lui Hristos, care e Biserica, si o credinta care nu are caracteristica aceasta ascetica a vederii pacatului, a osandirii pacatului si a osandirii de sine inaintea lui Dumnezeu, ca Dumnezeu sa poata sa ofere in dar harul Sau, dragostea Sa, bunatatea Sa, mantuirea!

Si ma gandeam la lucrul acesta, ca e important pentru noi sa intelegem cateva din aspectele acestea ale vietii duhovnicesti, e important sa intelegem mantuirea noastra, cum este ea, cum functioneaza, ca nu este vorba numai despre lucrul acesta, ca omul primeste o rasplata vesnica dupa ce moare, ci e important sa intelegem aspectul dinamic al mantuirii in viata noastra de zi cu zi. Sfantul Siluan plangea cu lacrimi inaintea lui Dumnezeu pentru noroadele care nu se mantuiesc si el n-avea in vedere faptul acesta de dupa judecata lui Hristos cand vor fi osandite sufletele care nu vor primi mantuire, ci el avea in vedere noroadele care traiesc fara sa constientizeze cum lucreaza Duhul Sfant in viata noastra, noroadele care traiesc fara sa constientizeze aceasta miscare dinamica a mantuirii ca devenire, ca obisnuire a omului cu Duhul Sfant.

Sunt neputincios in a adanci lucrurile acestea, vi le las asa, le impartasesc cu fratiile voastre si vi le las asa, si cer Domnului ca El sa plineasca, dumnezeiescul Har care pe cele neputincioase le plineste – cum spunea arhiereul la hirotonie intru diacon sau preot, nu mai stiu exact la care -, si pe cele neputincioase le vindeca. Aceluia incredintez toate lucrurile, ca El sa lucreze in inimile fratiilor voastre cele spre mantuire.

Dar ma intorc la cuvintele parintelui Sofronie, care spunea ca el nu poate concepe o credinta vie si adevarata fara rigoarea si profunzimea dogmelor, fara ritmul bisericesc, ritmul liturgic al Sfintelor Taine, nu poate concepe o credinta vie si adevarata fara lucrarea aceasta ascetica a omului, in care omul se nevoieste sa intre in gandul lui Dumnezeu. Cuviosul Siluan Athonitul spunea despre Biserica un lucru, ca Bisericii noastre ii este dat in Duhul Sfant a intelege tainele lui Dumnezeu. Tot el spunea ca noi n-am putea sa vorbim despre dragostea lui Dumnezeu daca n-am fi cunoscut-o prin Duhul Sfant, Care Acelasi este si in cer si pe pamant, si ca Bisericii noastre ii este dat Duhul Sfant, si pentru aceea putem sa vorbim despre dragostea dumnezeiasca. Si iata ce zice sfantul Siluan, ca:

Bisericii noastre ii e dat de Duhul Sfant a intelege tainele lui Dumnezeu. Si ea este puternica prin gandul sau cel sfant si prin rabdarea sa”.

Cand spune Sfantul Siluan cuvantul acesta, nu se refera la ceva abstract, el se refera la ceea ce suntem noi. Noi suntem madulare, fiecare in parte, ale acestei Biserici! Si parintele Sofronie comenteaza cuvantul acesta al sfantului Siluan, in continuare spunand ca:

Taina lui Dumnezeu pe care Biserica o intelege in Duhul Sfant este dragostea lui Hristos. Sfanta gandire a Bisericii este ca toti sa se mantuiasca, iar calea pe care merge Biserica spre acest sfant tel este rabdarea, adica jertfa. Propovaduind in lume dragostea lui Hristos,” – spune parintele Sofronie – „Biserica cheama pe toti la plinatatea vietii dumnezeiesti, dar oamenii nu inteleg chemarea si o leapada. Chemand pe toti spre a pazi porunca lui Hristos: “iubiti pe vrajmasii vostri”, Biserica se aseaza intre toate puterile ce vrajmasuiesc intre ele, iar mania de care sunt pline acele puteri, intalnind Biserica in calea sa, navaleste asupra ei. Biserica, insa, infaptuind lucrul lui Hristos pe pamant, adica mantuirea intregii lumi, constient ia asupra-si povara obstestii manii, precum si Hristos a luat asupra Sa pacatele lumii. Si daca Hristos in aceasta lume a pacatului a fost prigonit si nevoit sa sufere, atunci si adevarata Biserica a lui Hristos va fi prigonita si va suferi”.

Zice parintele Sofronie ca:

asta este legea duhovniceasca a vietii in Hristos despre care a vorbit Insusi Hristos si apostolii, iar dumnezeiescul Pavel a exprimat-o hotarat in astfel de cuvinte: Toti care voiesc cu buna cinstire a vietui in Hristos Iisus prigoni-se-vor.

Asta este ultimul citat, cu care am vrut sa inchei eu cuvantarea. Nu stiu daca imi iese s-o inchei, poate o s-o las asa in aer, ca sa v-o pun ca perspectiva, ca omul, cand incepe sa se ia in serios, cand incepe sa traiasca si isi doreste mai mult belsug de har in viata lui, mai mult belsug de intelegere si de lucrare duhovniceasca, nu poate sa faca abstractie de ceea ce se intampla in lume, cum va spuneam inainte. Nu poate sa aleaga sa fie egoist, sa se linisteasca pe sine si sa traiasca asa bine-mersi inchis intr-un borcan de sticla, sa fie izbavit de toate rautatile si vrajmasiile lumii acesteia. Aia e o traire inchipuita!

Parintele Sofronie asa de minunat ne pune in cuvinte, ca n-as fi putut sa zic alte cuvinte mai frumoase decat le-a zis el, ca Biserica se pune prin constiinta ei, ca toti sa se mantuiasca, prin faptul ca vrea sa invete pe madularele ei, adica pe fiecare dintre noi, sa invatam sa iubim pe vrajmasii nostri. Prin toate lucrurile astea Biserica se pune in mijloc si primeste toata ocara, toata mania, tot dispretul, toata rautatea, toata necredinta si uraciunea lumii acesteia o primeste de bunavoie si o ia asupra-si, asa cum Hristos a luat asupra-Si pacatul intregii lumi.

De ce am vrut sa inchei cu cuvantul acesta? Am vrut sa inchei cu cuvantul acesta pentru ca, daca noi intelegem si constientizam starile duhovnicesti si vrem sa traim cu Hristos si vrem sa traim acea stare in care sa spunem Doamne, bine este noua sa fim aici, sa intelegem ca apostolii au coborat de pe muntele Taborului si au fost cu Hristos in Ghetsimani si L-au vazut pe Hristos rastignit, dar L-au vazut pe Hristos si inviat, L-au vazut pe Hristos si inaltandu-se la ceruri si sezand de-a dreapta Tatalui. Si aia este marturia pe care apostolii ne-au lasat-o noua.

Cele trei paliere ale Postului Mare. Care trebuie sa fie rodul Postului?

Perspectiva aceasta duhovniceasca a obisnuirii omului cu Duhul Sfant este, de fapt, devenirea noastra, si sa dea Bunul Dumnezeu cumva sa intelegem, fiecare la masura noastra, sa lucram ceva in rastimpul acesta duhovnicesc al Postului Mare care ne-a ramas pana la Invierea lui Hristos, pentru ca, asa cum spuneam, e o perioada sfanta. Si tot parintele Sofronie mi-a dat sa inteleg care este rostul Postului Mare.

Parintele Sofronie spunea ca Postul Mare lucreaza pe trei paliere: pe palier trupesc, sufletesc si duhovnicesc. Si palierul trupesc este ca omul, daca se stramtoreaza un pic pe sine, incepe sa se subtieze, pentru ca patimile se imputineaza. Pe palierul sufletesc, prin incercarile si nevointa pe care omul o traieste in rastimpul celor cincizeci de zile in care este Postul Mare, isi agoniseste in suflet aceasta rabdare sfanta despre care vorbea cuviosul Siluan, ca Biserica are aceasta rabdare sfanta. Si pe plan duhovnicesc e dezvoltarea in om a constiintei, a intelegerii duhovnicesti si, prin aceasta, de fapt, a largirii inimii, ca omul sa poata sa fie capabil – spunea parintele Sofronie -, sa primeasca in inima lui harul Invierii lui Hristos. Asta este rodul care trebuie sa fie la sfarsitul acestui rastimp de post si de nevointa in sufletul fiecaruia dintre noi, ca inima noastra sa fie mai capabila decat a fost la inceputul postului, sa primeasca in ea harul Invierii lui Hristos, har care este arvuna a invierii fiecaruia dintre noi.

Spuneam ca nu stiu sa inchei, cand eram la facultate ne spunea parintele la catehetica ca multi decoleaza, dar putini stiu sa aterizeze in predica si in cuvantarea lor, asa ca o sa ma opresc aici si o sa cer ca Domnul sa continue sa va daruiasca in inimile voastre si Duhul sa strige neincetat si sa constientizam acest strigat al Duhului in inima noastra cand striga: Avva, Parinte!”

(va urma)

Legaturi:


Categorii

Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Melhisedec de la Lupsa, Pogorarea Sfantului Duh (Rusaliile), Razboiul nevazut, Talcuiri ale textelor scripturistice, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

53 Commentarii la “STARETUL MELHISEDEC DE LA LUPSA – CONFERINTA DE LA BUCURESTI (audio si text): Se poate obisnui omul cu Duhul Sfant? Chemarea la adanc si agonia lumii

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: POGORAREA DUHULUI SFANT. “Vino si Te salasluieste in noi!” CRUCEA SI CINCIZECIMEA. “Dum­nezeu vrea sa fim inspirati, dar nu exaltati” -
  2. Pingback: Predica la Cincizecime a Sf. Iustin Popovici: NASTEREA BISERICII LUI HRISTOS. Ce trebuie sa facem cu sufletele noastre?/ PREDICI AUDIO, VIDEO la Rusalii -
  3. Pingback: CUM SE PASTREAZA SI CUM ESTE ALUNGAT DUHUL SFANT? -
  4. Pingback: CHEMAREA PRIMILOR APOSTOLI. Cum Il urmam noi pe Hristos? Conditiile bunului raspuns la chemarea lui Dumnezeu: SMERENIE, ASCULTARE SI RAVNA -
  5. Pingback: Predici scurte, dar puternice la Duminica a IV-a dupa Rusalii: PUTEREA RUGACIUNII UNORA PENTRU ALTII si CERCETAREA CREDINTEI NOASTRE. “Nu va lasa Dumnezeu desarta o mare nadejde pusa in El de cel smerit” -
  6. Pingback: CAND NE DEVINE ZADARNICA LUCRAREA DUHOVNICEASCA? Predica Parintelui Valentin Mordasov la Duminica pescuirii minunate despre FATARNICIE si ROSTUL FAPTELOR EXTERIOARE: “Sa nu fim credinciosi doar cat timp stam la slujba!” -
  7. Pingback: POSTUL CEL MARE – nou inceput pe calea razboiului duhovnicesc prin SMERENIE, RUGACIUNE si NEVOINTE sporite -
  8. Pingback: Protos. Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa): LUCRAREA POCAINTEI IN VIATA NOASTRA (audio + text): “Dumnezeu e stiutorul inimilor si asta e o mangaiere mai ales pentru sufletul pacatos, pentru ca Dumnezeu intelege pe om…” -
  9. Pingback: POGORAREA DUHULUI SFANT (CINCIZECIMEA). Predici si cantari audio si video -
  10. Pingback: Predici si talcuiri audio la PESCUIREA MINUNATA aplicate la realitatile vietii noastre (PARINTII IOANICHIE BALAN si CIPRIAN NEGREANU): “Aceasta e smerenia lui Dumnezeu: ca Se coboara pana si la cele mai mici!” -
  11. Tare mult m-au bucurat cuvintele pline de Duh ale Parintelui! Fiinca nu am mai citit sau ascultat nimic de dinsul, aproape ca vroiam sa nu dau click, insa subiectul m-a atras mai mult decit ispita de sari peste articol. M-am topit in cuvintele sale si am gasit multe raspunsuri la lucruri care le banuiam a fi adevarate dar fara a avea si certitudinea. Parintele m-a luminat intarindu-mi propriile presupuneri dar si deschizindu-mi orizontul mintii catre mult mai mult. Nu m-a dezamagit, ba chiar a depasit asteptarile mele cu mult, iar de multe ori pe parcursul conferintei, a trebuit sa imi reamintesc mie insumi ca NU il ascult pe Pr. Rafail Noica!

  12. @ Emma:

    Gand la gand! 🙂 Poate vor mai fi si altii ca il vor descoperi si isi vor limpezi la fel, foarte multe. De asta e bine sa nu sarim articolele, ci sa sarim peste ispita nefamiliaritatii 😉

    Nu m-a dezamagit, ba chiar a depasit asteptarile mele cu mult, iar de multe ori pe parcursul conferintei, a trebuit sa imi reamintesc mie insumi ca NU il ascult pe Pr. Rafail Noica!

    … pentru ca il ascultati pe cel care i-a fost un apropiat fiu duhovnicesc!

  13. Bogdaproste, frati admin!

    Am ascultat si restul. Pr. Rafail a samantat Samanta Cea buna si IATA ca chiar dupa Ce s-a retras, nu ne-a lasat orfani. Sfantul Duh sa va calauzeasca catre Imparatia Cereasca pe voi si pe ai vostri si multam inca o data 🙂

  14. Pingback: CHEMAREA LUI HRISTOS la lupta cu patimile si CHEMARILE LUMII la “satisfactie” si la “realizarea Sinelui”, mai ales prin influentele miscarilor NEW AGE -
  15. Pingback: Cum si de ce PIERDEM foarte usor HARUL dupa ce mergem la biserica si chiar dupa impartasire? DUHUL LUMESC AL DESERTACIUNII si FANTANILE SPARTE CARE NU POT TINE APA DUHULUI SFANT (I) | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: MÂNĂ LA ADÂNCUL INIMII! | Cuvântul Ortodox
  17. Pingback: A DOUA ZI DE RUSALII. Predici audio ale pr. Ciprian Negreanu la Sarbatoarea DESCOPERIRII SFINTEI TREIMI. Cum lucreaza Duhul Sfant in Biserica si in noi? | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: SA FIM ATENTI LA CHEMARILE LUI DUMNEZEU DIN VIATA NOASTRA! Predica (si audio) a parintelui NICHIFOR HORIA la Evanghelia tanarului bogat (2014) | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: INCREDEREA IN DUMNEZEU PREFACE ZDROBIRILE IN BINECUVANTARI daca “ne punem vietile in mana Lui”. CUM LUCREAZA PUTEREA MINUNATA A LUI DUMNEZEU IN CIUDA NEPUTINTELOR MELE? “Vrei să fii tare? Dă-ţi, mai întâi, seama că eşti foarte sla
  20. Pingback: TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII” | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU – conferinta de la Bucuresti (II), raspunsuri la intrebari (audio + text): BINECUVANTAREA DURERII INIMII si SCOALA LITURGHIEI: “Fără o inimă îndurerată, nu putem să ne îndeplinim slujirea ca duhovnici, nici nu
  22. Pingback: INCREDEREA IN DUMNEZEU PREFACE ZDROBIRILE IN BINECUVANTARI daca “ne punem vietile in mana Lui”. CUM LUCREAZA PUTEREA MINUNATA A LUI DUMNEZEU IN CIUDA NEPUTINTELOR MELE? | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: CUM NE SPOVEDIM? Care sunt conditiile intalnirii reale a omului cu Dumnezeu si pentru a trai inca de aici BUCURIA CEA MARE A HARULUI DUHULUI SFANT? | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate