Staretul Manastirii Lupsa, Parintele Melhisdec Ungureanu, despre INCREDEREA IN SINE si CURAJUL CEL BUN in zilele noastre (video + text) – conferinta de la Iasi (nov. 2018). “Este nevoie de incredere in tine, asa cum o are Hristos fata de tine, ca atunci cand vin furtunile si incercarile duhovnicesti sa nu te simti blestemat si parasit de Dumnezeu”

26-01-2019 Sublinieri

Conferința „Încrederea în tine și curajul cel bun”Arhim. Melhisedec Ungureanu, starețul Mănăstirii „Înălțarea Sf. Cruci” din Lupșa, județul Alba.

Conferința a avut loc pe data de 29 noiembrie 2018, în sala „Iustin Moisescu” din incinta Ansamblului Mitropolitan din Iași – Partea I:

Tema pe care am acceptat sa o aprofundez in viata mea si inaintea fratiilor voastre a fost asta: increderea in tine si curajul cel bun. Pentru ca am observat ca exista multa confuzie in intelegerea noastra: ce este increderea in tine, ce este curajul, de ce curajul trebuie sa fie bun sau poate curajul sa fie rau? Acestea au fost ganduri care mi s-au nascut in suflet cand am auzit subiectul care mi-a fost propus si m-am gandit ca, incercand sa-l aprofundez, putem sa ne folosim duhovniceste din lucrurile pe care le-am descoperit pe marginea acestei putine aprofundari pe care am facut-o de cand am primit tema.

Experienta mea personala cu curajul a fost in copilarie, cand ne jucam si ne puneam unii pe altii la incercare si ziceam: nu cred ca ai curaj sa faci lucrul respectiv. Si de multe ori ne avantam sa aratam ca suntem curajosi si am trecut prin multe peripetii in copilarie pe baza curajului. Una care imi vine acum in minte este: eram cu prietenii mei si eu am spus ca n-am curaj sa ma sui intr-un plop si sa iau ouale dintr-un cuib. Eu m-am avantat si am inceput sa ma cocot si, urcandu-ma, am inceput sa ma apuce frica si pronia lui Dumnezeu a facut ca exact in momentul acela trecea tata, venea de la servici pe drum si m-a vazut in copac si m-a dat din copac, ca cine stie daca nu imi rupeam gatul atuncea. Dar eu am parut ca am avut curaj in fata prietenilor mei. Alta data ne-am incurajat unii pe altii sa sarim de pe o casa intr-o groapa cu nisip si ne concuram cine are curajul sa sara si atuncea s-a sfarsit mai [rau] experienta, ca mi-am rupt piciorul. Asa ca am fost foarte “curajos” din copilarie, dar in urma cu ceva vreme chiar m-am gandit la experientele acestea si m-am gandit: cat am avut curaj si cat a fost prostie sau inconstienta in toate actele pe care le socoteam atunci a fi acte de bravura sau acte curajoase? Asa ca socotesc ca un pic de aprofundare a acestor intelegeri duhovnicesti a increderii in sine si a curajului sunt lucruri care ne folosesc pe noi in perioada aceasta duhovniceasca a postului Craciunului in care sa putem sa canalizam energiile acestea care sunt in noi intr-un scop constructiv, nu cum am facut eu in copilaria mea.

Deci increderea cea buna, increderea in sine (…) si curajul cel bun sunt, dupa parerea mea doua virtuti care se sprijina una pe cealalta in curgerea vietii omului. Pentru ca increderea in sine este legata cumva de marea stiinta a cunoasterii de sine despre care as vrea sa vorbesc un pic mai pe larg in aceasta seara si pe baza cunoasterii de sine se intemeiaza de fapt si curajul. Cand iti cunosti puterile, stii ca poti sa faci, atuncea avantul pe care il ai nu se sfarseste cu picioare rupte, cum am facut eu in copilarie ci se sfarseste cu lucruri care iti aduc folos in viata. Si-atunci increderea in sine este cumva lucrarea aceasta care ne intoarce inspre launtrul nostru, inspre interiorul nostru, ca si arta a cunoasterii de sine, dar aceasta cunoastere de sine se manifesta si in exteriorul vietii noastre ca si curaj, ca lucrare exterioara prin faptele noastre. Daca cineva este curios sa afle cate ceva despre lucrurile acestea este suficient sa tasteze pe internet despre dezvoltare personala sau despre incredere in sine si sunt acolo o sumedenie de povatuitori, care mai de care mai “luminati” care sa te invete cum sa faci sa ai incredere in tine, sa te dezvolti personal sau lucruri de genul acesta, dar nu stii cata experienta au in spatele a ceea ce vorbesc ei si nu stii cat adevar marturisesc in toate lucrurile acestea.

Asadar, tema aceasta a increderii in sine si a curajului mi se pare o tema frumoasa si ma rog la Dumnezeu sa nu va plictisesc in seara aceasta, ci din contra, sa putem sa ne inspiram cumva duhovniceste astfel incat sa putem sa da, cum spuneam, energiile acestea unei lucrari duhovnicesti inaintea lui Dumnezeu. Inainte sa intru in tema, as vrea sa mai fac o mica specificatie, sa nuantez un pic gandul, pentru ca nu as vrea ca ceea ce spun sa ramana doar la sfera aceasta psihologica, ci mi-as dori sa surprind mai mult si sa va transmit mai mult elementele esentiale duhovnicesti. Vreau sa fac o mica specificatie care face diferenta intre psihologie si duhovnicie, iar distinctia aceasta am gasit-o undeva la parintele Sofronie care, in viata Staretului Siluan, cand vorbea despre nevointele acestuia, a simtit nevoia sa se delimiteze cumva de teoriile psihologiei contemporane, asa cum o numea el. Pentru ca el a observat ca acestea, in multe privinte, nu coincid cu constiinta nevoitorilor bisericii, adica cu constiinta dogmatica a bisericii. Deci Parintele Sofronie spune asa: in multe privinte, ele [teoriile psihologiei contemporane] nu coincid, deoarece la temeiul conceptiilor ascetice se afla notiuni cosmologice si antropologice cu totul diferite. Cu alte cuvinte, felul in care psihologia si duhovnicia vad omul pleaca de pe nivele diferite de intelegere. Noi, in Biserica, intelegem mult mai profund omul, asa cum ne este descoperit el de Hristos-Dumnezeul nostru, in sensul ca descoperirea a cum a creat Dumnezeu lumea, cum l-a gandit Dumnezeu pe om, dupa chipul si asemanarea Sa, cum s-a intamplat tragedia aceasta a caderii omului, toate lucrurile acestea sunt incluse in intelegerea duhovniceasca, pe cand psihologia pleaca de la ce este omul, asa cum este el acum, in caderea lui. Si atunci as vrea sa fac din capul locului aceasta distinctie si nu ca vreau sa ma delimitez de psihologie – pentru ca, vrand-nevrand, vorbim si despre lucrurile acestea – dar as vrea sa intelegem un pic cum stau lucrurile, pentru ca e important ca noi sa avem limpezimea corecta a intelegerilor conceptelor acestora.

Hristos-Dumnezeul nostru S-a intrupat, a luat firea omeneasca, S-a innomenit, afara de pacat S-a facut intru toate asemanator noua, ca sa ne mantuiasca. Si, din momentul intruparii lui Hristos, realitatea duhovniceasca nu mai este omeneasca sau dumnezeiasca, ci este dumnezeiesc-omeneasca. (…) Si pentru noi este mai importanta aceasta descoperire a omului, aceasta intelegere profunda a omului asa cum ne-a fost noua descoperita de Mantuitorul nostru Iisus Hristos, pentru ca El este Omul, asa cum insusi Pilat a spus: Iata Omul!, aratand spre Hristos. Or, elementele comune intre psihologie si duhovnicie sunt aceste structuri umane pe care psihologia le-a observat si le-a identificat, structuri sufletesti pe care le are sau si le poate dezvolta omul, ce tin de comportamentul omului. Dar aceste structuri sufletesti ale omului, cand sunt in conlucrare si cu harul lui Dumnezeu, atunci lucrarea omului trece pe un cu totul alt palier pe care psihologia nu-l mai are in radarele ei. Adica una este bunatatea pe care omul o are in firea lui si alta este bunatatea la care omul poate ajunge prin lucrarea Harului Duhului Sfant. Una este crampeiul de milostivire pe care omul poate sa o aiba ca reactie umana si alta este milostivirea pe care omul poate sa o aiba prin lucrarea harului dumnezeiesc. Toate lucrurile pe care harul dumnezeiesc le dezvolta sunt mult mai mari si mai de neinchipuit pentru omul simplu sau pentru omul care nu crede in Dumnezeu sau pentru omul care este in afara descoperirilor pe care ni le-a impartasit noua intruparea lui Hristos, Dumnezeul nostru. De aceea, vreau sa ramanem cumva in intelegerea aceasta duhovniceasca a realitatii, pentru ca daca intelegem realitatea duhovniceasca, intelegem si cum putem sa traim sau ceea ce avem de facut ca sa fim mai bineplacuti lui Dumnezeu.

Haideti sa inchei lunga asta introducere si sa ne oprim un pic privirea asupra cunoasterii de sine. (…). Ce e sinele, cine sunt eu? Ar trebui cumva sa ne punem aceasta intrebare ca sa ne intelegem mai profund pe noi si daca ne intelegem mai profund pe noi intelegem si ce trebuie sa facem si cum sa raspundem chemarii lui Dumnezeu.

Deci, ce este sinele? Cine sunt eu? Psihologii au observat ca sunt trei caracteristici care definesc cumva sinele: e identitatea (sociala? – n.n.), sunt valorile pe care eu le pastrez inlauntrul meu si comportamentul meu, adica ceea ce manifest in exterior. Si psihologii au observat ca toate lucrurile acestea pe care le descopera omul in procesul acesta al cunoasterii de sine, adica identitatea lui, valorile sau credintele lui launtrice si comportamentul pe care il manifesta in exteriorul lui, sunt lucruri pe care noi le primim din copilaria noastra – intr-o masura, relativ, bineinteles, dar le primim in copilaria noastra de la parintii nostri. Adica felul in care ei traiesc, felul in care ei valorizeaza viata, felul in care ei ne apreciaza lucrurile cand noi ne manifestam in copilaria noastra, felul acesta este cel care incepe sa ne defineasca, sunt ca semintele care sunt puse in sufletul nostru si care, acestea, incep sa rodeasca. Dar constiinta de sine si cunoasterea de sine este un proces care se descopera omului mai tarziu, in sensul ca sunt trairi pe care le purtam in constientul sau in subconstientul nostru, dar in momentul in care omul ajuns la maturitate priveste asupra lui, poate sa le perceapa si sa le inteleaga. Si aici este un lucru foarte important, sa intelegem aceasta structura a sinelui si cum se dezvolta cunoasterea aceasta de sine, pentru ca daca o intelegem, intelegem cumva structurile noastre sufletesti. Deci, spuneam ca privind inlauntrul nostru, in adancul nostru, noi vedem anumite lucruri, sau le descoperim la varsta maturitatii noastre, descoperim ca avem anumite convingeri, avem anumite credinte, avem anumite trairi care sunt in adancul nostru. Acestea sunt lucrurile pe care noi le vedem si le descoperim despre noi insine si este ceea ce noi credem despre noi insine. Dar acesta credinta despre noi insine nu este suficienta ca sa se defineasca sinele si cunoasterea noastra sa fie o cunoastere profunda. Si atunci noi trebuie sa fim atenti si la cee ace exteriorizam, sentimentele noastre sau trairile noastre launtrice, cand incepem sa le exteriorizam in comportamentele noastre, atunci comportamentul arata intr-un fel ceea ce traim noi, pe de o parte. Pe de alta parte, nu arata intru totul ceea ce traim noi pentru ca, in functie de reactia mediului exterior, noi suntem cei care ne deschidem mai mult, daca suntem incurajati, sa spunem, in trairea noastra, de mediu, sau, daca mediul ne este ostil, suntem mai retinuti si atunci, in exterior, noi nu manifestam toata trairea noastra. Pe de alta parte, nici nu putem sa o manifestam in deplinatatea ei, pentru ca isi are si ea limita ei de manifestare. Si atunci, in afara noastra noi nu manifestam intru totul ceea ce este in noi si exista o diferenta intre imaginea de sine care se contureaza in mine, ceea ce cred eu despre mine insumi si ceea ce reusesc sa exprim in exterior. Pentru ca exteriorul ne influenteaza pe noi, mai ales parerea celorlalti, care ne pot incuraja sa ne deschidem, sa spunem lucruri sau sa facem lucruri care poate nici nu stiam ca sunt in noi. Daca oamenii aceia au o intelegere mai adanca a firii omenesti, sau sunt oameni duhovnicesti, ne pot ajuta pe noi sa scoatem noi lucruri pe care noi nici macar nu le constientizam. Astfel, cand primim o incurajare, de multe ori, sufletul nostru se deschide si putem sa ne manifestam. Si cand reusim sa facem lucruri pe care nici nu banuiam ca le puteam face, atunci noi actualizam in noi lucruri care erau potentiale. Dar in noi mai sunt si nazuintele noastre, nu numai lucruri care sunt potentiale si nu sunt actualizate, mai sunt si nazuintele noastre, ca si tanjim dupa ceva mai inalt. Si acelea sunt idealurile noastre dupa care ne calauzim viata noastra.

Toate lucrurile acestea contureaza cumva sinele. Identitatea ne-o da cumva felul in care noi ne raportam la exterior si vedem cum suntem perceputi de ceilalti. Daca suntem perceputi ca niste persoane bune sau ca niste oameni rai, atunci si reactiile noastre se modifca cumva in functie de perceptii. Ceea ce vreau sa arat prin aceasta, pentru ca nu vreau sa va tin un curs de psihologie, este, intr-un fel, echilibrul pe care l-a lasat Dumnezeu intre aceste trei directii prin care omul sa poata sa creasca si sa se contureze pe sine insusi. Pentru ca daca pune prea mult accent pe ceea ce crede el despre el insusi si neglijeaza realitatea exterioara, devine un visator. Daca pune accentul prea mult pe comportamentul lui, care nu este deplin pe aceeasi lungime de unda cu ceea ce traieste el inlauntrul lui, poate sa devina un om fariseic, un om fatarnic. Iar daca va cauta sa ii impresioneze pe ceilalti sau sa isi arate o imagine de sine care nu este reala, incepe sa se depersonalizeze.

(…) Asta spun psihologii despre cunoasterea de sine. Dar din toate lucrurile astea observam cat de relativa este toata povestea asta, pentru ca daca ceilalti vor sa ne “incurajeze”, sa supradimensioneze o realitate, si noi incepem sa-i credem pe ei, putem sa fim dusi in eroare. Imi aduc aminte de o poveste pe care am citit-o in copilarie cu un mare viteaz care era vanator de tigri si avea o ghioaga puternica cu care, el fiind asa viteaz, putea sa doboare tigri. Ei, dupa ce comunitatea a inceput sa il laude pe omul acesta, ca e puternic, ca e viteaz, pentru ca avea un comportament rau oamenii au vrut sa scape de el, l-au tot ‘incurajat’ ca el e deosebit si ca nu are rost sa tina la ghioaga aia care e urata, ca merita ceva mai subtire, mai frumos, mai delicat, el s-a increzut in toate laudele astea care nu aveau o sustinere in realitate, si in momentul in care s-a dus sa se confrunte cu tigrul, bineinteles, cand a dat cu ghioaga aceea subtirica, s-a rupt maciuca si el a fost mancat de tigru.

Toata realitatea asta pe care ne-o impartaseste cunoasterea la nivelul psihologic ne arata cat de relativa este cunoasterea de sine, cat de putin intelegem din ceilalti, cat de putin ne inteleg ceilalti pe noi, in profunzimea noastra. Si intr-adevar, daca intelegem lucrul acesta intelegem ceea ce spune Sfantul Apostol Pavel: cine cunoaste cele ale omului decat numai duhul omului si Dumnezeu? Or, noi, daca intram un pic in cunoasterea duhovniceasca, o sa vedeti ca realitatile se schimba, isi schimba perspectiva si dimensiunile. Si ca sa vedeti un pic care este diferenta, am luat de la Sfantul Isaac Sirul un citat despre cunoasterea duhovniceasca. Cunoasterea duhovniceasca nu se refera neaparat la cunoasterea de sine, este mult mai generala in sine, dar care arata alte perspective pe care omul le poate avea, cu atat mai mult cand este vorba de cunoasterea de sine.

Sfantul Isaac Sirul, vorbind despre masurile cunoasterii arata ca ele sunt cuprinse in trei trepte. Iar despre prima treapta a cunoasterii spune ca este puterea intelegatoare ascunsa a omului si grija dumnezeiasca ce-l cerceteaza pe el.

Dar cunostinta legata cu poftele trupesti nu pune calauzirile pe seama purtarii de grija a lui Dumnezeu, ea nu poate scapa de grija neincetata si de frica pentru trup. De aceea, un astfel de om e stapanit de lipsa de curaj, de intristare si de deznadejde. In aceasta cunostinta e sadit pomul cunostintei cele bune si cele rele care dezradacineaza dragostea. Dimpotriva, credinta pune faptele ei pe seama harului.

Deci asta este prima treapta in care omul nu are puterea credintei in cunoasterea lui si este stapanit de patimi si de poftele lui.

Cea de-a doua treapta a cunoasterii descrisa de Sfantul Isaac Sirul este

atunci cand sufletul paraseste intaia treapta si se intoarce la cugetarile si dorintele sufletului. Adica el lucreaza bunatatile atat cu cugetarea sufletului, cat si cu simturile trupului prin lumina firii sale. Toate lucrarile cele bune in aceasta a doua treapta a cunostintei se implinesc de Duhul Sfant prin lucrarea puterii Lui. Dar si pe treapta aceasta, cunostinta este inca trupeasca si compusa. In ea se lucreaza toate cele bune. Aceasta se numeste si cunostinta lucrurilor, pentru ca savarseste lucrul ei in lucrurile supuse simturilor prin simturile trupesti in planul cel dinafara.

Deci asta este lumina credintei care ne arata cumva masura lucrurilor ce tin de firea noastra.

Treapta desavarsita a cunoasterii, cea de-a treia, o arata Sf Isaac Sirul ca este

atunci cand cunoasterea se inalta de la cele pamantesti si din grija lucrarii lor si incepe sa aibe cercarea intelegerii celor dinauntru, ascunse ochilor. Atunci se trezesc simturile dinauntru la o lucrare a Duhului, dupa o randuiala proprie starii de nemurire si de nestricaciune, pentru ca au primit inca de aici invierea cea gandita ca pe o taina (cei care au ajuns la acesta cunoastere).

Acestea sunt cele trei moduri ale cunoasterii prin care trece intreg drumul omului: in trup, in suflet si in duh.

Am adus si v-am citit textul acesta din Sf Isaac Sirul ca sa surprind, in cateva cuvinte, ce inseamna cunoasterea la nivelul acesta trupesc, patimas, cunoasterea la nivelul firii lucrurilor lumii acesteia si cunoasterea duhovniceasca la care ne ridica harul Duhului Sfant. Pentru ca daca, in general, cunoasterea are aceste trei trepte, cu atat mai mult cunoasterea de sine care naste, cum spuneam, increderea in sine si curajul in sufletul omului, cu atat mai mult cunoasterea de sine capata alte conotatii cand lucreaza asupra noastra harul lui Dumnezeu. Pentru ca, ati vazut, limitele acestea ale psihologiei sunt foarte relative, dar credinta in Dumnezeu, credinta in Dumnezeul cel Unul, cel adevarat, cel absolut, ne scoate pe noi din zona aceasta a relativitatii si a lucrurilor acestora superficiale si ne duce, prin lucrarea Duhului, la o alta realitate, la realitatea duhovniceasca.

Si atunci, prin lucrarea harului Duhului Sfant in cunoasterea de sine, omul incepe sa cunoasca si pacatul lui, si neputinta, si ispita care vine in viata si care e ingaduita de Dumnezeu si care e ca un fel de limbaj duhovnicesc prin care Dumnezeu cauta sa ne graiasca noua despre anumire realitati, daca noi avem urechi sa auzim si sa intelegem graiurile lui Dumnezeu. Si, in acelasi timp, cunoasterea de sine, din perspectiva aceasta duhovniceasca, ne da noua sa intelegem nu numai experienta noastra. Ci experienta noastra se largeste si incepem sa intelegem si experienta fratelui nostru.

De aceea Parintele Sofronie, aratand cum calauzeste harul dumnezeiesc sufletul spre cunoasterea de sine, spune lucrul acesta: ca omul, in lucrarea duhovniceasca, in cunoasterea aceasta de sine, calauzit fiind de harul Duhului Sfant, vede prezenta si retragerea harului, acest dialog duhovnicesc pe care Duhul il are cu sufletul nostru si el spune asa:

Prin schimbarea stărilor – când părtăşie cu harul, când ridicarea lui – omul se convinge neîndoielnic că viaţă în sine nu are; că viaţa sa este în Dumnezeu; că în afara Lui – moartea. Când sufletul se învredniceşte de cercetarea Luminii Dumnezeieşti, trăieşte aievea viaţa cea vecinică, adică pe Dumnezeu; iar unde este Dumnezeu, acolo se află şi o slobozenie de negrăit prin cuvânt, căci atunci omul se află în afara morţii şi a fricii.

Prin schimbarea starilor – cand de partasie cu harul, cand ridicarea harului – omul se convinge neindoielnic ca nu are viata in sine, ca viata sa este in Dumnezeu, ca in afara lui Dumnezeu e moartea. Si cand sufletul se invredniceste de cercetarea Dumnezeiestii Lumini, aievea traieste viata vesnica.

Deci, vedeti, cunoasterea de sine depaseste hotarul lumii acesteia si trece in alta dimensiune.

…aievea traieste viata cea vesnica, adica pe Dumnezeu, iar unde este Dumnezeu acolo se afla si o slobozenie de negrait prin cuvant, caci numai atunci omul se afla in afara mortii si a fricii. In acesta stare, omul se cunoaste pe sine si cunoscandu-se, cunoaste omul indeobste, in virtutea starii de-o-fiinta a intregului nostru neam omenesc. In adancul sau, acolo unde se descopera adevarata asemanare cu Dumnezeu a firii omenesti, acolo unde iese la lumina mareata sa chemare, nevoitorul vede ceea ce ramane desavarsit necunoscut celui ce nu s-a adancit in inima sa.

Deci starea in care omul ajunge la vederea luminii si la asemanarea cu Dumnezeu, este de fapt capatul cunoasterii de sine si masura desavarsita si a curajului ce cunoaste starea dinafara mortii si a fricii. Si tot in aceasta stare este masura la care omul ajunge sa traiasca increderea in sine in masura cu care Hristos are incredere in noi. De ce? Pentru ca daca omul ajunge sa traiasca aceasta stare de asemanare cu Dumnezeu, prin lucrarea harului dumnezeiesc, ajunge sa traiasca ceea ce spune Sf Apostol Pavel ca Iisus Hristos este masura plinatatii dumnezeirii. Adica in Hristos, ca Om, s-a trait in lumea aceasta, cat a fost cu putinta, masura plinatatii dumnezeirii. Si in masura in care noi incepem sa ne asemanam lui Dumnezeu, incepem sa cunoastem omul asa cum ni-l descopera noua Hristos. Pentru ca El, cum spuneam, a luat firea noastra omeneasca ca sa ne mantuiasca din robia mortii si a pacatului si in momentul in care omul incepe sa se asemene lui Hristos, incepe sa creada in sine cu credinta cu care Hristos crede in om. Credinta lui Hristos cu care El crede in om a fost cea care l-a facut pe Hristos sa ia firea omeneasca si sa ne impartaseasca noua lucrarea de mantuire, eliberarea din robia mortii si a pacatului si dobandirea vietii celei vesnice. Si atunci masura lui Hristos este masura deplina a cunoasterii de sine a omului si masura lui Hristos este masura in care vedem cum curajul ca lucrare omeneasca, este cel care trece, cu harul lui Dumnezeu, dincolo de hotarele mortii si ale fricii.

Acesta era gandul pe care am vrut sa vi-l impartasesc despre increderea in sine si curajul cel bun. Deci, noi cand ajungem sa avem incredere in noi insine asa cum Insusi Hristos are incredere in noi insine si cand ajungem sa gustam starea duhovniceasca a vesniciei si a invierii sufletului, chiar daca si intr-un crampei, ca intr-o simpla arvuna, atuncea noi gustam starea de dincolo de moarte, de Inviere, in care, asa cum spunea Parintele Sofronie, omul atunci se afla in afara mortii si a fricii. Acolo este masura curajului desavarsit pe care ne-o descopera Hristos, pe care omul o poate trai pe pamant.

Pentru ca, daca ne intoarcem un pic asupra curajului, vedem, asa, intr-o definitie, ce e curajul? Daca ne uitam in dictionar, el defineste curajul ca pe o forta morala care infrunta cu indrazneala primejdiile si neajunsurile de orice fel indrazneala, fermitate in actiuni sau manifestarea convingerilor, tarie de caracter, temeritate, barbatie. Atata spune despre curaj, asta este curajul. Dar vedem ca, in vechime, cei care erau curajosi mergeau la lupta. In Scriptura Dumnezeu ii spune lui Iosua ca cei fricosi sa stea acasa, sa nu iasa la lupta cu toti ceilalti care au mers sa doboare zidurile Ierihonului, pentru ca frica celor care erau fricosi, daca era cumva sa mearga toti la lupta, se putea impartasi si celorlalti. Asa si curajul, este o stare care se impartaseste si celorlalti. De aceea marii conducatori de obste au avut o stare deosebita de curaj pe care puteau sa o insufle si celor care erau sub ei, si asa au avut multe biruinte. Ma gandesc acuma la Mihai Viteazul sau la Stefan Cel Mare sau la Mircea cel Batran sau alti conducatori de osti care au avut in sufletul lor acea traire a curajului, au raspandit cumva energia aceasta a curajului si celor din jur si ei s-au incurajat, s-au hranit cumva din curajul acestor oameni mari, acestor personalitati. Si atunci noi vedem ca exista un curaj cotidian, sa zic asa, la nivelul la care va spuneam: ai curaj sa faci anumite lucruri prin care iti depasesti propriile tale masuri. Dar exista si un curaj deosebit pe care l-au avut marii oameni pe care i-a pastrat in amintire istoria.

Si mai presus de acest curaj mai exista si curajul care este purtat de lucrarea harului lui Dumnezeu, care trece dincolo de hotarele mortii si gusta din dulceata vesniciei. Si aceea este masura desavarsita a curajului celui bun pe care il vedem in Hristos: El, ca om, a avut curajul sa ia Crucea pe umerii Sai si sa urce muntele Golgotei si sa Isi dea viata ca pret de rascumparare pentru multi. Adica a purtat pe umerii Sai pacatele lumii intregi. Acesta este un curaj fantastic pe care nu putem sa il intelegem decat in masura in care incepem sa pasim pe calea duhovniceasca in urma lui Hristos. [Atunci] incepem sa intelegem tot mai mult acest curaj.

Pentru noi, e important sa intelegem toate lucrurile acestea in zilele noastre cand este aceasta confuzie, usor se nasc povatuitori, rasar ca si ciupercile dupa ploaie si nu stii care este experienta lor duhovniceasca, care este duhul care ii inspira sa vorbeasca. Mi se pare ca e important pentru noi sa ne definim duhovniceste realitatile acestea, privind la masura Sfintilor Parinti si apoi a parintilor nostri duhovnicesti si a inaintasilor nostri. Pentru ca, asa cum spunea si parintele Rafail intr-o conferinta din 2003, Criza bisericii, noi traim intr-o babilonie de gradul al doilea in care am pierdut cumva sensul cuvintelor, asa cum il traiau Sfintii Parinti si noi incarcam cu sensul trairilor noastre cuvintele si ni le definim la masura trairilor noastre. Si atunci trairea mea nu acopera si trairea ta si incepem sa nu ne mai intelegem sau sa nu mai intelegem realitatile duhovnicesti, asa cum ne-au fost impartasite noua de catre Sfintii Parinti. De aceea, curajul cel bun pentru un credincios are o anumita conotatie si el este indreptat cumva, lupta cu omul cel vechi din noi, asa cum spune Sf Apostol Pavel, pentru ca exista omul cel vechi care era supus mortii si pacatului si este omul cel nou, nascut intru Hristos, imbracat intru Hristos, primind armele lui Hristos, Dumnezeul nostru, cele prin care noi putem sa biruim inauntrul nostru pe omul cel vechi si lupta aceasta are nevoie de curaj duhovnicesc. Curajul ca virtute crestina se manifesta prin lupta impotriva pacatului, impotriva rautatii pe care o aduce moartea in viata noastra.

Curajul nu suprima total frica, nu o suspenda, dar el intareste vointa omului de a se lupta sa infaptuiasca binele. Parintele Nicolae Steinhardt spunea despre curaj ca este o virtute mult prea rar pomenita, si totusi, ea este o virtute esentiala intre virtutile crestine. Poate ca indata dupa virtutile teologice, credinta, nadejdea si dragostea, parintele Nicolae Steinhardt punea curajul. Pentru ca trebuie sa ai curaj ca sa te poti avanta in lucrarea cunoasterii de sine, ca lucrare duhovniceasca. La fel, ai nevoie de curaj ca sa poti realiza visele [binecuvantate] din viata ta pentru ca omul usor se descurajeaza si se lasa prada deznadejdii, mai ales in zilele noastre, pentru ca veacul nostru, asa cum am vazut, este un veac care usor este inclinat spre deznadejde. De aceea, la inceputul veacului XX, Dumnezeu i-a dat cuvantul pentru noi staretului Siluan: tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!

Curajul, ca si orice alta virtute, creste in noi daca il cultivam. Asa cum spunea parintele Rafail, asta este cultura Duhului, ceea ce cultivam in noi, cele duhovnicesti si in masura in care noi incepem sa dobandim mici biruinte in ceea ce ne propunem, creste si increderea in sine si curajul inlauntrul nostru. Pentru ca vezi ca poti, uite, poti sa faci un lucru mic si lucrul ala mic iti aduce un lucru mai mare in viata ta si asa se inmultesc lucrurile cele bune in viata noastra. Curajul este o capacitate a mintii mai mult decat a inimii, adica este o viziune a mintii care intuieste si care trece dincolo de obstacole si vede ca poti sa treci dincolo de realitatile care iti par cumva de netrecut. Si in momentul in care mintea se lumineaza cu o asemenea intelegere, inima devine neinfricata. Si e nevoie de aceasta inima neinfricata in lupta duhovniceasca pe care o avem de dus si in explorarea noastra de noi insine, pentru ca daca nu avem aceasta inima neinfricata, usor ne coplesesc cele mai mici greutati. Pentru ca viata duhovniceasca nu este o viata usoara. Hristos ne-a spus ca stramta este calea care duce la Viata si e cu chinuri iar calea care este larga este calea care duce la pierzanie.

Deci am prezentat cumva, din marturiile Sfintilor Parinti, care este diferenta intre increderea in sine si curajul cel bun la nivel duhovnicesc, fata de cel psihologic. Deoarece lucrul acesta ne ajuta pe noi sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu, ca vedem putinatatea credintei noastre sau ca vedem slabiciunile prin care inima se smereste si se aduna. Asa cum spune Sf Isaac Sirul, ca

“cel ce-si simte pacatele lui e mai bun decat cel care scoala mortii prin rugaciunea lui, cand locuieste in mijlocul multora. Cel ce suspina un ceas pentru sufletul sau e mai bun decat cel ce foloseste lumii intregi prin gandirea lui. Cel ce s-a invrednicit sa se vada pe sine e mai bun decat cel ce s-a invrednicit sa vada ingeri“.

Vedeti, Sfantul Isaac Sirul subliniaza aici cat de importanta este aceasta vedere de sine, a cunoasterii de sine, chiar e mai mare decat vederea ingerilor. Si atunci, cunoasterea de sine smerita ne ajuta sa ne intelegem masura, pentru ca ea lucreaza nedespartit de curajul duhovnicesc. Dar cand masura neputintei noastre este depasita, atunci curajul, ca si viziune a mintii, nu mai este asa de clar si inima usor aluneca spre neincredere in sine, vazand ca nu poate atinge cele dorite, care inca nu sunt la masura noastra. De aceea este importanta atitudinea smerita atat in procesul cunoasterii de sine si al increderii de sine, precum si lucrarea curajului duhovnicesc in viata noastra.

Pentru ca e nevoie de curaj ca sa nu te departezi de Hristos si de Sfintele Taine, atunci cand te vezi pacatos. Reactia lui Adam in Rai a fost sa se ascunda cand s-a vazut gol. E nevoie de curaj sa te vezi pacatos si sa stai inaintea lui Dumnezeu asa cum esti. La fel, e nevoie de curaj sa recunosti in tine cand ai prea mare indrazneala si indrazneala asta nu este acoperita de o dragoste pe masura ei. Este nevoie de curaj ca sa fii sincer cu tine inaintea lui Dumnezeu si a duhovnicului la spovedanie, pentru ca acolo usor vine vrasmasul si insufla cumva sa cosmetizezi sau sa nu spui intru totul pacatul asa cum este.

Este nevoie de curaj sa crezi in Dumnezeu in zilele noastre, cand lumea intreaga merge intr-o alta directie si totusi sa alegi sa iti marturisesti cumva identitatea cand e nevoie. Sa spui: eu sunt credincios, eu sunt crestin-ortodox, eu cred lui Hristos Celui rastignit si inviat. E nevoie de curaj, cand marea majoritate privesc asa, cu condescendenta, “a, saracii, au idei invechite“, e nevoie de curaj sa nu te rusinezi ca esti dreptslavitor crestin.

E nevoie de curaj sa recunosti cat de subreda este credinta noastra fata de a inaintasilor nostri. Si tot asa, ai nevoie de curaj sa te apropii de Hristos, asemenea apostolilor cand mergeau pe cale si sa-I ceri ca sa iti intareasca credinta.

Este nevoie de curaj sa recunosti starea de imprastiere a mintii la rugaciune, la fel cum e nevoie de curaj sa nu te descurajezi, chiar si asa sa stai inaintea lui Hristos. Este nevoie de curaj sa-I ceri lui Hristos sa te invete sa te rogi cu adevarat, la fel cum e nevoie de curaj sa ii cerem lui Hristos sa ne invete sa ne smerim, sa ne invete sa iubim cu adevarat sau sa invatam sa pazim porunca Lui cu adevarat. Toate lucrurile acestea au nevoie de curaj in viata noastra.

Este nevoie de incredere in tine sa poti continua lupta duhovniceasca cand vezi ca nu se intampla aproape nimic in viata ta, ca lucrurile nu se schimba, ca mergi la spovedanie cu aceleasi pacate, ca reiei din nou si din nou aceleasi greseli si parca nu inveti nimic in viata ta. Ai nevoie atunci de incredere in tine, cu credinta cu care crede Hristos in noi ca sa poti sa continui si sa faci lucrurile acestea.

Este nevoie de incredere in tine, asa cum o are Hristos fata de tine, ca atunci cand vin furtunile si incercarile duhovnicesti sa nu te simti blestemat si parasit de Dumnezeu.

Este nevoie de incredere in tine ca atunci cand vrajmasul iti aduce in urechi cuvinte de lauda sau de ocara, sa poti sa ramai neclintit si sa nu te lasi impresionat de lucrurile pe care ti le sopteste la ureche.

Increderea in sine si curajul cel bun sunt lucrari care ne insotesc pe tot parcursul caii noastre duhovnicesti. De aceea am cautat sa pun in cateva cuvinte diferenta aceasta intre nivelul psihologic si nivelul duhovnicesc la care ne cheama Hristos sa traim realitatile acestea ale vietii noastre.

Viata este una, cum spuneam, dumnezeiesc-omeneasca, viata impartasita de Hristos. Dar pentru noi este important sa vedem si sa percepem lucrurile pe care Hristos ni le impartaseste. Pentru ca e relativa cunoasterea de sine si increderea in tine cand te raportezi la ceilalti. Ca daca vine cineva si-mi spune un lucru: “uite, poti sa faci cutare lucru“, eu pot sa-l cred pe cuvand si sa-l ascult (…) sau pot sa spun: “ei, tu nu intelegi, nu ma intelegi pe mine” si sa pun accentul pe ceea ce traiesc eu si sa resping. Dar in momentul in care vine Hristos si spune: “uite, asa esti, omule!”, acolo nu mai poti sa spui: “ei, Hristos nu ma intelege asa de bine cum ma inteleg eu” sau “Hristos nu intelege ceea ce ar trebui sa fac eu“. Din contra, acolo noi ne lepadam de noi insine si din ascultare de cuvantul lui Dumnezeu noi pasim pe o cale, calea ascultarii, calea care ne trece prapastiile de netrecut altfel si ne duce la un alt fel de viata. De aceea, omul, cand Ii crede lui Hristos cu adevarat, cand crede cuvantul lui Hristos cu adevarat, cand intelege cata incredere are Hristos in tine, cand iti da aceasta posibilitate ca sa fii intru totul asemanator Lui, cand iti da posibilitatea sa traiesti o viata fara de pacat, cand iti da posibilitatea sa traiesti o viata fericita si implinita, trebuie sa crezi lucrurile acestea, trebuie sa ai incredere in tine si sa ai curaj sa pasesti pe calea pe care ti-o descopera Hristos ca sa poti sa ajungi la lucrurile pe care Hristos ti le spune, ti le fagaduieste.

Pentru ca toata trairea noastra pe fata pamantului, toate experientele duhovnicesti pe care noi le avem cat timp traim in trupul acesta si in viata aceasta, nu sunt altceva decat o arvuna a vietii pe care Hristos ne-o gateste noua. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spunea ca viata noastra nu este ceea ce vedem noi si ceea ce ni se pare ci viata noastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu si cand Hristos Se va arata, atunci se va arata si slava noastra. Deci viata noastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu si tot Apostolul Pavel spune ca traim purtand comoara aceasta in vasele de lut, adica purtandu-ne cu neputintele noastre, cu masurile limitate ale intelegerii noastre, cu trairile inimii noastre care, de multe ori, nu sunt la masura chemarii noastre si totusi, nu asta este viata noastra. Viata noastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu si comoara aceasta este ascunsa in vase de lut. Asta este ceea ce ne descopera Hristos si noi primind cuvantul acesta de la Hristos, Dumnezeul nostru, incepem sa avem incredere in noi insine.

Si vedem ca nu putem face nimic… Asa cum spunea Parintele Sofronie: cand vine harul viata prinde consistenta, prinde lumina, prinde sens, prinde culoare, prinde greutate si are continut, dar cand harul lui Dumnezeu se retrage, ne vedem ca nu ne aflam locul, ca nu reusim sa ne rugam, ca nu reusim sa facem lucrurile pe care ni le propunem, ca norii negri ai gandurilor ne coplesesc si cauta sa ne zdrobeasca. Si din experientele acestea vedem cum noi nu traim prin noi insine, ci numai prin Dumnezeu. Si prin credinta intelegand lucrurile acestea, gustam deja din bunatatile pe care Hristos le-a arvunit pentru fiecare dintre noi.

Acestea sunt gandurile pe care am vrut sa vi le impartasesc referitoare la increderea in sine, la curajul cel bun, lucruri pe care si prin care de fapt Hristos vrea sa ne traga de la viata aceasta biologica, limitata, ciclica, la viata dumnezeiasca, la viata adevarata, la viata cea vesnica si la dragostea cea dumnezeiasca. (…)

 

Legaturi:

Protos. Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa): LUCRAREA POCAINTEI IN VIATA NOASTRA (audio + text): “Dumnezeu e stiutorul inimilor si asta e o mangaiere mai ales pentru sufletul pacatos, pentru ca Dumnezeu intelege pe om…”

SFANTUL INTAI MUCENIC STEFAN, arhidiaconul marturisitor in Duhul Sfant. PS DAMASCHIN DORNEANUL: Oare a trecut vremea marturisirii? TOATA LUMEA SE TEME ACUM, NU MAI SUNTEM OAMENI LIBERI, CI OAMENI USOR DE CONTROLAT! “Nu dobandim CURAJUL atunci cand ne negam FRICILE, ci cand le INFRUNTAM” (video, audio)

PS IGNATIE, Episcopul Hușilor, despre ECHILIBRUL PSIHOLOGIC vs. AȘEZAREA LĂUNTRICĂ venită în urma tensiunilor și luptelor duhovnicești. “Fiţi sinceri cu Dumnezeu când staţi de vorbă cu El, nu fiţi politicoşi”. NECESITATEA UNEI RELAȚII PERSONALE CU DUMNEZEU și FOLOSUL DUHOVNICESC AL STĂRILOR-LIMITĂ sau al DEZNĂDEJDILOR celor bune (VIDEO +TEXT)

“Vrei să mântuiești un alt om care trăieşte în păcat? OFERĂ-I UN MOD DE A NĂDĂJDUI. Să creadă că poate să facă ceva bun şi că are ceva bun înlăuntrul său”. CUM SA CREĂM PREMISELE LUCRĂRII LUI DUMNEZEU CU NOI?

INCREDEREA LUI DUMNEZEU IN NOI, coplesitoarea Iubire care ne da lumina

Viața duhovnicească a creștinului în lumea contemporană – CONFERINȚA TREZITOARE ȘI PUTERNICĂ de la Iași a Mitropolitului Ierotheos Vlachos (VIDEO + TEXT). Chemare la a deveni ADEVĂRAȚI CREȘTINI, trăind cu “INSUFLARE” de la Duhul Sfânt, ca niște ”POEȚI ȘI ARTIȘTI ÎNDRĂGOSTIȚI DE HRISTOS”, în ”anarhia sănătoasă” împotriva duhului lumii. SECULARIZAREA – MULT MAI PERICULOASĂ DECÂT PRIGOANA – produce ”caricaturi de creștini”

Cuvinte de folos ale ARHIM. SOFRONIE culese de ucenicul sau, IPS IEROTHEOS, despre planurile DUHOVNICESC, PSIHOLOGIC si TRUPESC, judecata si osandire, LUCRAREA LAUNTRICA si RAZBOIUL CU PATIMILE: “Experienţa adevereşte că pentru orice judecăm, vom fi judecaţi, şi vom cădea în chip asemănător”

PARINTELE RAFAIL NOICA (audio si text): Crestinul postmodern intre babilonia sensurilor si dreapta intelegere

Parintele Rafail Noica despre “SUBTIRIMEA” si VULNERABILITATEA iubirii lui Dumnezeu pentru noi. DE CE POSTIM? DE CE SA IERTAM? CARE NE E VOCATIA?

Parintele Rafail Noica: OMUL, INTRE MINCIUNA PACATULUI si IMPLINIREA IN DRAGOSTEA CRUCII

SFANTUL ISAAC SIRUL despre incercarile duhovnicesti si mangaierile harului. SMERENIA BIRUIESTE DEZNADEJDEA COPLESITOARE: “Lipsa de curaj e maica chinului. Iar rabdarea e maica mangaierii“

PĂRINTELE AMFILOHIE DE LA DIACONEȘTI pentru “FAMILIA ORTODOXĂ”, despre lucrarea de MĂRTURISIRE întemeiată pe VIAȚA LĂUNTRICĂ: “Nu putem învinge puterile răului prin forţele proprii. Singura soluţie este soluţia harului, soluţia Duhului Sfânt. Nu avem altă armă”

PARINTELE AMFILOHIE DE LA DIACONESTI: Ce inseamna si cum se dobandesc curajul NE-LUMESC si demnitatea CRESTINA?

Amagitoarele “impliniri” desarte ale vietii si puterea esentiala a harului: “NUMAI CU HARUL DUHULUI SFANT PUTEM REZISTA ATRACTIEI LUMII. Nu este cu putinta sa fii mucenic daca nu esti intarit de Sfantul Duh“

PARINTELE PANTELIMON DE LA SCHITUL GĂBUD (video) despre ZESTREA TINERETII ca “mod de a fi”, PRIETENIA CU DUMNEZEU, CONFORTUL AUTO-AMAGIRII si CURAJUL SINCERITATII fata de tine insuti: “Fuga inspre DISTRACTIE inseamna o FUGA DE SINE pentru ca, intalnindu-te cu tine, intra in CRIZA constiinta ta”

“In primul rand, sa nu fugim de Cruce, sa iesim din zona facilului”. Parintele Pantelimon de la Oașa despre CE INSEAMNA SA FII TU INSUTI – intre “GARDEROBA DE IDENTITATI” false ale lumii, dependenta fricoasa de PAREREA CELORLALTI si REGASIREA SINELUI AUTENTIC, ELIBERAT DE INTERESE SI DE CLISEE

“Da, Doamne, vreau să mă pocăiesc, vreau să pun un nou început, să simt că mă ierţi…”. EGOUL – DUȘMANUL CEL MAI MARE DINĂUNTRUL NOSTRU, cel care “continuu se transformă şi se ascunde în spatele unor justificări, ca nu cumva să păţească ceva”. CERCUL VICIOS AL FRICII DE A NE SUPĂRA PROPRIUL EU

PENTRU NOI, RISIPITORII DIN BISERICĂ. Arhim. Simeon Kraiopoulos ne face chemarea inconfortabilă de a ne scruta în profunzime pe noi înșine și a cerceta DACĂ SUNTEM HOTĂRÂȚI SĂ NE ÎNTOARCEM CU ADEVĂRAT LA DUMNEZEU: “Unii se tem de faptul că sunt nevoiţi să facă acest salt în adâncul lor. Când văd tot acel haos din ei, se tem şi dau înapoi. NU, NU TREBUIE SĂ TE TEMI!”

OMULE, UNDE ESTI? De ce ne ascundem de Dumnezeu, de Adevar, de ce ne deranjeaza atat de mult smerenia? SA NE DESCHIDEM TOTAL LUI DUMNEZEU!

MONSTRUL DIN INIMA MEA. “Omul este leneş şi s-a obişnuit să se protejeze… Cel care se protejează va pierde totul”

SFANTUL IERARH IGNATIE despre cea mai grea si mai importanta confruntare, de care ne e groaza si de care tot fugim: CRESTINUL FATA IN FATA CU PATIMILE SALE

FUGA OMULUI DE SINE INSUSI. Mecanismele de aparare in fata… adevarului. Mic indrumar psiho-duhovnicesc de CERCETARE LAUNTRICA

PSIHOLOGIA DUHOVNICEASCA A PACATULUI “MIC” SI A PATIMILOR ASCUNSE IN INIMA, care au nevoie doar de un “bun prilej” pentru a rodi alegeri grave ireversibile. Viata noastra ca FUGA PERMANENTA DE CONSTIINTA si ASCUNDERE DE GLASUL LUI DUMNEZEU in “carnavalul asurzitor” al lumii

Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la praznicul SFANTULUI MARE MUCENIC DIMITRIE. Durerea iubirii ranite a lui Dumnezeu in fata lepadarilor noastre: “Daca la niste lucruri micute nu renuntam, ce sa mai zicem de cele mai mari?”

PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu la PILDA SEMANATORULUI despre importanta esentiala a ATENTIEI LA TINE INSUTI, a TREZVIEI NEINCETATE: “Orice stare pe loc si nepasare fata de suflet este de fapt o cadere, o coborare”. LUCRAREA LUI DUMNEZEU in fata BÂLCIULUI MINTII NOASTRE

Cuvinte de invatatura (si VIDEO, AUDIO) la DUMINICA SFANTULUI TOMA “CURAJOSUL”: Domnul poarta ranile noastre si are incredere in noi

ÎNCREDINȚAREA LUI TOMA – Predica Parintelui Hrisostom de la Putna (AUDIO + TEXT): “Noi nu Îl credem pe Dumnezeu şi nu ne încredem în El! V-aţi pus în palma lui Hristos! De ce nu staţi cuminţi acolo? De ce vă agitaţi? Sunteţi în palma Lui! Unde poţi fi mai ocrotit şi mai lipsit de griji?”


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Melhisedec de la Lupsa, Psihologie si psihoterapie duhovniceasca, Razboiul nevazut, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “Staretul Manastirii Lupsa, Parintele Melhisdec Ungureanu, despre INCREDEREA IN SINE si CURAJUL CEL BUN in zilele noastre (video + text) – conferinta de la Iasi (nov. 2018). “Este nevoie de incredere in tine, asa cum o are Hristos fata de tine, ca atunci cand vin furtunile si incercarile duhovnicesti sa nu te simti blestemat si parasit de Dumnezeu”

  1. Slavit sa fie Domnul ! Comoara ne-a incredintat Parintele Melhisedec prin cuvintele acestea !

  2. “cel ce-si simte pacatele lui e mai bun decat cel care scoala mortii prin rugaciunea lui, cand locuieste in mijlocul multora. Cel ce suspina un ceas pentru sufletul sau e mai bun decat cel ce foloseste lumii intregi prin gandirea lui. Cel ce s-a invrednicit sa se vada pe sine e mai bun decat cel ce s-a invrednicit sa vada ingeri“.

    Sfantul Isaac Sirul

    Auziti cat de bine este sa fii egoist si sa nu plangi pe la morminte straine, ci sa te uiti la groapa in care zaci tu!

  3. “Acum deci, stii in ce consta desavarsirea crestina si cum s-o castigi. E necesar ca sa duci un vesnic si foarte veghetor razboi impotriva ta. Trebuie sa fi inarmat cu patru lucruri foarte necesare ca sa fii victorios in acest razboi nevazut si sa primesti coroana. Ele sunt:

    1. Sa nu te increzi niciodata in tine insuti;

    2. Sa te increzi totdeauna in puterea si ajutorul lui Dumnezeu;

    3. Sa lupti totdeauna. Si acum vreau sa-ti vorbesc despre ajutorul lui Dumnezeu;

    4. Sa te rogi.

    Cap. II. Ceea ce nu trebuie. Sa nu ne bizuim pe noi insine.
    Iubite frate, este asa de necesar a nu te increde in tine insuti, in acest razboi, ca fara aceasta, fii sigura ca nu numai nu vei izbuti a castiga victoria dorita, dar nici nu poti rezista catva timp. Aceasta sa se intipareasca in mintea ta[7]. Fiindca de la Adam avem o mare conceptie despre noi insine. Totdeauna credem ca suntem ceva mai mult si credem ca ar fi o mare gresala sa ne socotim ca nu suntem nimic. Suntem ceva[8]. E o prezumtie. E un defect greu de recunoscut, si care nu-i placut lui Dumnezeu Caruia ii place o patrunzatoare cunostinta de aceasta, cele mai sigure incredintari. Adica sa cunoastem ca orice har si virtuti vin numai de la El. El este “vistierul tuturor bunatatilor” si de la noi nu poate veni nimic placut, nici vreun lucru care sa-I placa, chiar daca acest adevar foarte necesar este lucrul dumnezeiestilor Lui maini pe care doreste sa-l dea iubitilor Lui prieteni, uneori cu inspiratie si iluminare, alteori cu lupte grele, amaraciuni, uneori cu ispita violenta de neinvins, alteori cu alte mijloace pe care nu le intelegem.

    Pentru acest motiv, draga frate, iti voi indica acele cai, prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa dobandesti aceasta renuntare la tine si ca sa nu ai mandrie si incredere in tine.

    1. Primul lucru este ca trebuie sa recunosti nimicnicia ta[9] si sa-ti dai seama perfect ca numai prin tine insuti nu poti face ceva bun, prin care sa devii cetatean al Imparatiei cerurilor.

    2. Al doilea este ca tu trebuie sa ceri adesea acest ajutor de la Dumnezeu cu caldura si rugaciuni smerite. Daca doresti sa-l obtii, intai e necesar sa-l pretuiesti si sa nu te increzi, nu numai in cunoasterea de tine insuti, ci in orice putere a ta. Dumnezeu te va incorona numai atunci cand se va vedea ca esti convins ca numai prin puterile tale nu poti dobandi coroana.

    3. Al treilea drum este ca se te obisnuiesti a fi totdeauna ingrozit. A fi ingrozit de dusmanii nenumarati impotriva carora tu, prin tine insuti nu le poti opune nici o mica rezistenta. Sa fii inspaimantat de indelunga lor indemanare de lupta, de strategiile lor, de transformarile lor in ingeri, de nenumaratelel piedici pe care le pun in taina in adevarata cale a virtutii.

    4. A patra cale este atunci, cand cazi in vreo slabiciune. Atunci sa te intorci cu mai multa putere la Dumnezeu. El te lasa liber ca sa-ti cunosti mai bine neputinta[10], incat sa inveti nu numai a nu te increde tu insuti in tine ca fiind foarte nevrednic dar si sa doresti a fi socotit de altii ca slab. Fiindca, fara aceasta dorinta nu poate veni aceasta neincredere virtuoasa in tine insuti.

    De aceea, din acest punct de vedere se vede clar cat e de necesar celui ce doreste a fi impreunat cu Lumina Cereasca ca sa se cunoasca pe sine. Aceasta cunoastere de sine nu-l mai lasa sa cada in unele defecte, fiindca niciodata nu se mai bizuie in puterile lui.”
    https://sfantulioancelnou.ro/carti/Razboiul_nevazut/Razboiul_nevazut.htm

  4. “Si tot asa, ai nevoie de curaj sa te apropii de Hristos, asemenea apostolilor cand mergeau pe cale si sa-I ceri ca sa iti intareasca credinta.

    Este nevoie de curaj sa recunosti starea de imprastiere a mintii la rugaciune, la fel cum e nevoie de curaj sa nu te descurajezi, chiar si asa sa stai inaintea lui Hristos. Este nevoie de curaj sa-I ceri lui Hristos sa te invete sa te rogi cu adevarat, la fel cum e nevoie de curaj sa ii cerem lui Hristos sa ne invete sa ne smerim, sa ne invete sa iubim cu adevarat sau sa invatam sa pazim porunca Lui cu adevarat.”
    Da, este nevoie de mult curaj (bărbăție) și de încredere în dragostea,
    în bunătatea, în mila Lui Dumnezeu față de un păcătos ca tine. Personal cred că deseori curajul (care vine de la Domnul), este confundat de multă lume cu tupeul, cu obrăznicia (care vine de la cel rău). Este nevoie de SINCERITATE față de Dumnezeu și față de tine însuți (și vă mulțumim frățiilor voastre pentru că ați pus cele două cuvântări una lângă alta !), pentru a-ți recunoaște păcatele și neputințele și apoi este nevoie de mult CURAJ, pentru a ajunge la duhovnic și a le spovedi, pentru ca duhovnicul, prin darul pe care l-a primit de la Domnul, să-ți dea iertare de păcate și/sau canon de pocăință pentru acestea.
    Trebuie mare atenție la încrederea în tine (în sine), fiică a iubirii de sine (păcat capital), pentru că, în urma unei sincere cercetări de sine ajungi la o adevărată cunoaștere de sine și vei afla că nu te poți încrede în tine (sine), ci doar în Dumnezeu. Cum spunea și Sfântul Ioan Iacob Hozevitul:
    “Ce sunt eu fără de Domnul ?
    Sunt un vraf de oase reci,
    Hrana viermilor din groapă
    Și a muncilor de veci.”
    Și este nevoie de multă rugăciune, de pocăință sinceră, de rugăciune cu durere pentru ceilalți, inclusiv pentru vrăjmașii noștri, de o nemărginită recunoștință față de Dumnezeu pentru că a făcut și face milă cu mine păcătosul, nu pentru vreun merit al meu, ci din nemărginita Lui Dragoste pentru noi, creația Sa (și implicit pentru mine păcătosul).
    Desigur, pentru că a avut încredere în mine, Domnul m-a adus din neființă la ființă, mi-a dat talanții cu care știe că pot neguțători și aduce rod (“în dar ați luat, în dar să dați”), dar eu leneșul și risipitorul am cheltuit talanții fără discernământ. Am ajuns la roșcove. M-am întors Acasă, dar tot nu mă pot dezbăra de vechile deprinderi și mă rog Domnului să nu mă “ia la El, la jumătatea zilelor mele, ci să-mi dea pocăință sinceră,adevărată” pentru a putea pune început bun. Bunul Dumnezeu să aibă milă de noi toți !!! Slavă Domnului pentru toate !!!
    Mulțumim mult frățiilor voastre pentru tot !!! Iertare și Doamne ajută tuturor !!!

  5. @forrest
    Toate acestea le-am simtit din tineretile mele, insa fara nici un invatator, nu le-am putut urma asa cum trebuie.
    Cand am fost trezit, dupa multe bajbaieli si caderi, am invatat prin citirea Cuvantului si prin invataturile Sfintilor Parinti care mi-au adus multa mangaiere si folos, insa tot pacatos sunt… totusi lupt si eu cum pot si cu nadejdea la mila si ajutorul Lui Hristos Dumnezeu, caci imi cunosc nepriceperea.

  6. Pingback: PĂRINTELE MELHISEDEC DE LA LUPȘA în “Familia ortodoxă”: “ÎMPRĂȘTIEREA ne face să fim superficiali. DUREREA ne ajută să ne întoarcem spre noi înşine şi să ne descoperim inima noastră” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate