PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu la PILDA SEMANATORULUI despre importanta esentiala a ATENTIEI LA TINE INSUTI, a TREZVIEI NEINCETATE: “Orice stare pe loc si nepasare fata de suflet este de fapt o cadere, o coborare”. LUCRAREA LUI DUMNEZEU in fata BÂLCIULUI MINTII NOASTRE

12-10-2014 Sublinieri

pilda-semanatorului-

“… Mulţi dintre cei care se convertesc la început cu mare râvnă cad cu răsunet mare, adică se întorc iar la patimile cele vechi, încep iar să facă cele rele, se dezamăgesc ei de cele ce credeau că aşa vor fi şi care sunt aşa până la o vreme, dar, neavând rădăcină, nu rezistă la vreme de încercare”.

*

“Dar iată câtă milostivire, câtă boierie, zice Nicolae Steinhardt, că El continuă să dea sămânţa Sa şi peste aceştia. Continuă să dea sămânţa Sa şi peste cei a căror minte este un drum pe care trec tot felul de oameni, fiecare cu treburile și cu răutăţile lui, ca într-un bâlci. Ogorul unei astfel de minţi nu mai este ceva închis, cum este un ogor, cu gard şi rânduială. Nu numai că nu este închis, dar s-a făcut chiar drum, un drum peste care trec neîncetat de la oameni la animale, oameni buni şi răi, dar mai ales oameni care nu aduc cele bune în inima noastră. Şi aici ne simţim, mai ales că de vreo sută de ani s-a înmulţit în lume mult mai mult informaţia, o aflăm de peste tot, şi televizorul şi internetul sunt ca un fel de bâlci. Oricât te-ai hotărî tu să fii cum se cuvine, să ai rânduiala ta, să fii atent la tine, nu prea poţi, pentru ca în jurul tău e haos, mintea ta se va întina sau, cel puţin, va zbura într-o parte sau în alta. Mintea omului a ajuns un fel de bâlci. Şi, când cuvântul lui Dumnezeu cade asupra ta, nici măcar nu ai cum să-l deosebeşti de toate celelalte. Iar acolo vine diavolul repede şi ia cuvântul, adică îţi ia ochii cu ceva. În bâlciul acela al minţii noastre e foarte uşor pentru diavol să-ţi ia tot. Şi, totuşi, Dumnezeu continuă să trimită cuvântul Său, Duhul Său, în inima ta, chiar în bâlciul ăsta. Din când în când vei vedea, însă, păsările cerului vin repede şi iau sămânţa, ca nu cumva să rodească, ca nu cumva tu să te opreşti şi să zici: <Ce-i cu mine? Ce-i cu viaţa mea?>”

***

05_Parabolh.sporeos

Predica Parintelui Ciprian Negreanu la Duminica Pildei Semanatorului (2010):

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“BOIERIA” MILOSTIVIRII si INCREDEREA “NEBUNEASCA” A LUI DUMNEZEU IN OM in fata BÂLCIULUI MINTII NOASTRE si a INDREPTATIRII de tipul: “Asa sunt eu, nu am ce face…” sau: “De-aia!”

Transcriere:

“În numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

În duminica a 21-a după Rusalii avem această pildă a semănătorului, pe care o reţinem cu uşurinţă dacă citim Evangheliile, mai ales printre cei care au mai prins cum se ara, la ţară, odinioară, câmpul, ogorul, aceştia au şi echivalente în minte. Prinde această pildă şi acum, cu atât mai mult vă daţi seama cum prinde atunci, când toţi aveau ogor, îşi lucrau pământul, ştiau cum trebuie să semene, cât grâu să laşi să iasă din mâna ta şi cât de încet să deschizi mâna ca acesta să se împrăştie peste tot pământul în acelaşi fel. Şi atunci uşor a prins în mintea şi în inima oamenilor care Îl ascultau, uşor prinde şi în inimile noastre, mai ales că nu ne-am desprins chiar cu totul de pământul pe care stăm şi n-am uitat chiar cu totul cum se seamănă grâul pe care-l mâncăm la fiecare masă, pâinea.

Pe această pildă toţi, într-un fel sau altul, o înţelegem, pentru că Mântuitorul Însuşi ne-o explică. Rămâne, însă, o problemă în care de multe ori ne împotmolim: ni se pare, cumva, că în această pildă ar fi vorba de predestinaţie, de faptul că unii se nasc pământ bun, alţii se nasc pământ pietros, alţii se nasc pământ în care, vor-nu vor, vor creşte spinii şi atunci n-ai ce face, asta este, cum zice românul: Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus, asta moşteneşti, asta ai, asta faci. Or nu este aşa! Într-un fel, pe unii dintre noi parcă ne ispiteşte gândul acesta, că pare că ne absolvă de vină sau că mai mare vină are semănătorul. Nu, nu mai mare vină are semănătorul! De fapt, Mântuitorul vorbea despre cei din faţa lui şi despre noi, chiar cei care auzim asta acum, pentru că El ştia că în ziua aceasta de astăzi noi toţi vom auzi această pildă și, de fapt, vorbeşte despre noi, pentru noi personal, pentru biserica aceasta, pentru oamenii de aici, ştiind că vom fi adunaţi aici în ziua aceasta. Deci şi pentru noi a zis-o.

Atunci cu cine compara acele tipuri de pământ? Cu oamenii care-I erau atunci în faţă. Unii erau pământ bun, alţii erau pământ cu spini, alţii cu pietre, alţii Jesus-sowererau pământul de lângă drum. Erau patru categorii acolo şi aşa este și aici şi aşa va fi totdeauna. Cum am ajuns să fim aşa? Mântuitorul n-a intrat aici în detalii, n-a spus cum s-a ajuns să fie aşa, cum o parte din pământ a ajuns aşa. Deci, de la început, trebuie să plecăm de la ideea că nu Semănătorul este cel care greşeşte aruncând, ci dimpotrivă, în acest act al Semănătorului, al lui Dumnezeu, de a arunca sămânţă peste tot, chiar şi peste pietriş – aşa cum un semănător obişnuit n-ar face, n-ar semăna lângă drum, între pietre sau între spini, pentru că n-ar avea rost seceratul, n-ar creşte! – dar aici se arată tocmai lucrarea lui Dumnezeu mai mare decât ce se aude la prima vedere. Nu este greşeala Semănătorului, nu este o greşeală a lui Dumnezeu, ci o mare milostivire. Dumnezeu vine să te întrebe pe tine, să te ridice pe tine, să-ţi vorbească ţie, indiferent dacă tu acum eşti prins de grijile vieţii, n-o să zică: <Lasă-i pe aceştia, că sunt prinşi cu grijile vieţii, n-or să audă…>. Nu, ci şi ţie îţi seamănă cuvânt, şi ţie îţi dezvăluie, şi să ştiţi că acest „cuvânt” nu înseamnă numai cuvântul din Scriptură, ci tot ce lucrează Dumnezeu tainic cu noi! Cuvântul Lui este şi glasul conştiinţei noastre, şi lucrarea Lui din natură, din zidire, şi prin chipul fraţilor noştri cu stările lor sufleteşti, cum zice românul:

Cel care plânge e ca o icoană.

Poţi citi din durerea sau din bucuria unui om chipul lui Dumnezeu, poţi auzi, parcă, cuvântul lui Dumnezeu, căci ştii că Cineva l-a zidit pe omul acela. Deci Dumnezeu nu socotește că a împrăştiat degeaba cuvântul la cei prinși de grijile vieţii – și care dintre noi poate să zică că nu e deloc prins de grijile vieţii? Cam toţi suntem prinşi, cam toţi ne amânăm rugăciunile, cam toţi amânăm vremea de spovedanie, de împărtăşanie și ne găsim îndreptăţiri. Şi, iată, pe aceştia Dumnezeu nu-i trece cu vederea, nu opreşte cuvântul Lui de la ei, nu opreşte mărturia conştiinţei în inima lor, nu opreşte lucrarea Lui cu ei în lume, minunile, bunătăţile. Şi vedem asta, că face Dumnezeu cu noi bunătăţi multe și minuni multe, chiar dacă suntem înglodaţi în treburile vieţii şi ne aducem aminte la două-trei zile să ne rugăm şi nu simţim că s-a oprit binecuvântarea lui Dumnezeu peste noi şi că nu ne-a mai primit rugăciunea, cererea. De multe ori tot primeşti ceea ce ţi-ai dorit, chiar dacă ai şi uitat.

Deci Dumnezeu dă şi acolo, nu Se opreşte, nu face ca un om care ar vedea spinii şi acolo n-ar mai semăna. El e mai mult decât un om. Parcă auzim iar cuvântul acela care zice:

Dacă voi, răi fiind, daţi cele bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl Cel ceresc va da cele bune celor care cer de la El.

Bunătatea lui Dumnezeu trece mult peste bunătatea omului. Nădejdea lui Dumnezeu, încrederea lui Dumnezeu în om, trece mult peste nădejdea omului în ceea ce nădăjduieşte el despre sine şi încrederea lui despre sine sau despre ceilalţi. Dumnezeu nebuneşte crede în om! Atât de nebunească pare iubirea aceasta a lui Dumnezeu faţă de om – om care nu-L iubeşte, care nu este interesat de El, care-L foloseşte pe Dumnezeu ca pe a cincea roată la căruţă, pe care o foloseşti atunci când ai nevoie. E o nădejde, o încredere pe care oamenii nu o au. Până şi faţă de copilul tău, pe care-l iubeşti, ai o vreme nădejde, ai o vreme încredere, după care zici că nu se mai poate. Cine ştie, o mamă deosebită, în care se vede chipul lui Dumnezeu, poate nădăjdui până la moarte, deşi sunt rare şi mamele acestea, chiar dacă copilul trece din rău în mai rău și uită desăvârşit să-şi aducă aminte de ea. Si, totuşi, ea mai are nădejde că el îşi va aduce aminte, că se va întoarce. Poate la mame, la unele, să mai vedem ceva din chipul lui Dumnezeu. Dar la Dumnezeu aşa este!

Semănătorul mai aruncă sămânţa peste locul pietros, adică peste cei fricoşi, temători, care se întăresc în credinţă atunci când sunt lăudaţi, atunci când se află în cercuri de oameni care-i ajută, care-i laudă pentru cea mai mică sporire duhovnicească; dar, dacă se află în cercul unor oameni care numai puţin se uită la ei ironic că se închină sau zâmbesc că se roagă înainte de masă, aceştia imediat se leapădă de Dumnezeu, prima dată văzut, apoi şi în sufletul lor, fără să-şi dea seama, şi credinţa lor nu sporeşte. Ne mirăm cum de investeşte Dumnezeu în asemenea om! Dar Dumnezeu investeşte în astfel de oameni şi toată lucrarea Lui o trimite şi peste aceştia, ca peste toţi. Căci de multe ori auzim că Dumnezeu face, cu cei buni, minuni fără de număr şi ne gândim că, dacă ar face și cu noi aşa, poate am fi şi noi buni. Nu-i adevărat! Şi pilda aceasta ne spune că şi cu aceştia Dumnezeu continuă să facă minunile Sale, fără să treacă peste libertatea omului, fără să-l oblige.

sowerBineînţeles că Dumnezeu capătă o mult mai mare libertate şi lucrare cu oamenii care cred desăvârşit în El şi ajunge Dumnezeu să li Se şi descopere celor care cred desăvârşit în El. La cei care nu-L doresc, Dumnezeu nu vine, nu intră pe uşă forţat, dar cât poate să le facă bine, le face. Cum am reacţiona noi dacă cei de care am avea grijă pe care i-am învăţa, ne-ar vorbi de rău, ne-ar renega, s-ar ruşina de noi, de faptul că ne cunosc, ar nega că ne sunt apropiaţi, ne-ar minimaliza? În general, faţă de aceşti oameni, noi ne oprim, se închide dragostea noastră. Dar Dumnezeu nu face aşa! Dumnezeu dă sămânţa aceasta şi peste ei, peste cei care se rușinează cu El. Acestora nu le face Dumnezeu nimic, însă ei înşişi îşi fac rău, pentru că îşi diminuează credinţa, se răcesc. Lepădarea exterioară are un răsunet şi în interior. Dar iată câtă milostivire, câtă boierie, zice Nicolae Steinhardt, că El continuă să dea sămânţa Sa şi peste aceştia.

Continuă să dea sămânţa Sa şi peste cei a căror minte este un drum pe care trec tot felul de oameni, fiecare cu treburile și cu răutăţile lui, ca într-un bâlci. Ogorul unei astfel de minţi nu mai este ceva închis, cum este un ogor, cu gard şi rânduială. Nu numai că nu este închis, dar s-a făcut chiar drum, un drum peste care trec neîncetat de la oameni la animale, oameni buni şi răi, dar mai ales oameni care nu aduc cele bune în inima noastră. Şi aici ne simţim, mai ales că de vreo sută de ani s-a înmulţit în lume mult mai mult informaţia, o aflăm de peste tot, şi televizorul şi internetul sunt ca un fel de bâlci. Oricât te-ai hotărî tu să fii cum se cuvine, să ai rânduiala ta, să fii atent la tine, nu prea poţi, pentru ca în jurul tău e haos, mintea ta se va întina sau, cel puţin, va zbura într-o parte sau în alta. Mintea omului a ajuns un fel de bâlci. Şi, când cuvântul lui Dumnezeu cade asupra ta, nici măcar nu ai cum să-l deosebeşti de toate celelalte. Iar acolo vine diavolul repede şi ia cuvântul, adică îţi ia ochii cu ceva. În bâlciul acela al minţii noastre e foarte uşor pentru diavol să-ţi ia tot. Şi, totuşi, Dumnezeu continuă să trimită cuvântul Său, Duhul Său, în inima ta, chiar în bâlciul ăsta. Din când în când vei vedea, însă, păsările cerului vin repede şi iau sămânţa, ca nu cumva să rodească, ca nu cumva tu să te opreşti şi să zici: <Ce-i cu mine? Ce-i cu viaţa mea?>.

În aceste trei categorii ne recunoaştem cu toţii mai mult sau mai puţin. Şi Dumnezeu tot continuă să lucreze cu noi. Vreau să vă spun că noi suntem cei care facem aceste categorii. Prea de multe ori acuzăm părinţii, acuzăm destinul, spunem că aşa ne-au făcut părinţii, că aşa ne-am născut, că aşa suntem noi şi nu putem fi altfel,aşa e scris în stele, că… <De-aia!>. Nu! Ci pentru că aşa ne-am zidit! Dumnezeu pune pe seama liberei voinţe a omului cele trei categorii – bine, probabil că sunt anumite aplecări în familie, dar a pune toate numai pe seama părinţilor, a moştenirilor, a cine-ştie-căror alte pricini e o greşeală. Dar Dumnezeu Se întristează că sunt pământuri aşa, cu spini, cu pietre. Iar, dacă El Se întristează, înseamnă că omul poate să le transforme, poate să le schimbe, poate să le schimbe! Adică în primul rând te recunoşti cum eşti, dar să faci ceva! Deci se poate face ceva! Putem să-L chemăm pe Dumnezeu acolo! Pare că am uitat puterea rugăciunii, dar nu puterea rugăciunii, că noi, când zicem puterea rugăciunii, ne imaginăm că gata, acum va trebui să ne rugăm de dimineaţă până seara şi cine ştie ce ispăşiri grozave va trebui să facem ca să se schimbe ceva.

Noi, de prea multe ori, fie zicem că aşa suntem și nu se poate face nimic, ca sluga cea leneşă şi vicleană, fie chiar ne lăudăm cu felul nostru de a fi: <Eu sunt foarte stresat din fire..!>, <Eu sunt fricos, eu nu mă bag, dom’le, mă dau la o parte…!> şi cumva te și bucuri că eviţi situaţii conflictuale: <Aşa sunt eu…!> În primul rând ar trebui să constatăm că acestea sunt nişte ispite, nişte încercări şi că există ceva mai valoros decât toate acestea. Că există un briliant de mare preţ, despre care zice Mântuitorul:

Asemănatu-s-a Împărăţia lui Dumnezeu cu un om care caută pietre preţioase şi caută multe pietre preţioase peste tot, până când găseşte un briliant de mare preţ, şi apoi lasă toate pietrele şi locurile în care a căutat şi cumpără acel briliant de mare preţ şi cu acela rămâne şi se bucură cu bucurie mare.

Asta vrea să ne spună Dumnezeu, adică tu, care eşti în mijlocul tulburărilor şi fricilor şi grijilor şi treburilor, ca într-un bâlci care nu se mai termină, trebuie să vezi între toate acelea sămânţa cea bună care cade în tine. Şi nu să le laşi pe toate cu totul, că nu se poate, dar pe aceea s-o pui prima, să faci linişte ca aceea să crească. Ce ai face dacă te-ai întâlni cu un om deosebit în mijlocul unui bâlci? L-ai lua deoparte, ai vrea să vorbești numai cu el. Cumva aşa trebuie să facă cel care a găsit în amalgamul vieţii lui, în mulţimile care-l înconjoară, ceva care-i mai important decât orice altceva. Şi atunci, timpul pe care-l dedici creşterii seminţei, cercetării conştiinţei, să fie rezervat pentru asta, nu în acelaşi timp să mai vorbeşti la telefon, să faci orice altceva, pierzi dialogul cu Dumnezeu şi cu conştiinţa ta pentru că ai drumuri de făcut. Să dai preţ acelui briliant, acelui lucru de preţ pe care l-ai descoperit. Iar în fricile tale, ce poate fi mai mare și mai întăritor decât acel ceva care nu piere, care-ţi dă singura legătură cu Dumnezeu: cuvântul Lui, lucrările Lui. Acelea să-ţi dea semn că Dumnezeu lucrează cu tine şi că, dacă a lucrat cu tine cât de puţin, va lucra cu tine veşnic.

Iisus il scoate pe Petru din adanc - umblarea pe mare, furtunaDumnezeu S-a numit: Eu sunt, adică Eu sunt Cel Ce sunt, Iahve. Şi venind El pe marea tulburată şi Apostolii fiind înfricoşaţi că aproape se scufunda corabia, Hristos Dumnezeul nostru strigă către ei: Nu vă temeţi, Eu sunt! Adică nu vă temeţi de furtuna asta, Eu sunt, Eu sunt Cel Ce sunt! Când toate se clatină, Eu sunt Cel Ce sunt, acestea sunt vremelnice, trecătoare, Eu rămân, Eu sunt temelia! Dacă aici e temelia cea mare, care a zidit lumea, de ce vă e frică? Şi în sămânţa aceea care cade în cei temători, în cei fricoşi, să vadă omul părticică din Dumnezeu, din lucrarea Lui, El fiind Cel Ce este, Care nu te va lăsa, Care nu te va lepăda, Care nu caută să te pedepsească, Care n-a venit să judece lumea, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur, că Biserica nu este loc de judecată, ci este loc de tămăduire, că aşa a binevoit Dumnezeu, că Hristos n-a venit în lume să judece, ci să tămăduiască, că aşa este Dumnezeu.

Iar cei care sunt plini de grijile vieţii, să meargă cu gândul mai departe, la grija veşnică a vieţii lor. Dacă nu te îngrijeşti de bobul acela de grâu, care-ţi dă liniştea vieţii celei veşnice, nu eşti ca un om nebun? E ca şi cum cineva s-ar îngriji într-o mică făbricuţă, de toate, toate treburile: ca menghinele să fie curate, totul să fie spălat, muncitorii să fie spălaţi, dar nu îl interesează că barajul se va rupe şi se va transforma în pulbere fabrica aceea. Nu eşti nebun? Ce rost mai are să te îngrijeşti de toate acelea? Dar, dacă te îngrijeşti ca acel baraj să nu cadă niciodată şi să fie bine temeluit, atunci și folosul lucrurilor de care te îngrijești are un rost. Dar noi aşa facem, uităm lucrurile esenţiale, și ce folos că trăieşti 60 de ani bine, frumos, îmbrăcat bine, înţelept, deştept pentru veacul acesta, și dincolo eşti nebun? N-ai chivernisit ce trebuia să chivernisești. N-ai căutat ce trebuia să cauţi. Ai lăsat deoparte tocmai puţinul acela, unicul necesar.

Deci Dumnezeu ne caută şi ne întreabă, să nu mai rămânem pământ pietros, să nu mai rămânem pământ de drum, să nu mai rămânem pământ spinos, ci să ne întărim de cuvântul lui Dumnezeu, să ne întărim de lucrarea lui Dumnezeu cu noi, să ne întărim de cuvântul lui Dumnezeu. Nu suntem damnaţi, nu suntem născuţi prin fire un anumit tip de pământ și alţii, iată, fericiţii. Cine e pământ bun, el s-a transformat în pământ bun, el se lucrează, el caută liniştea, el se adună în sine, el găseşte momente de întărire, el se întăreşte cu cuvântul lui Dumnezeu când e fricos, el se ajută pe sine, atunci când îi vine să se apuce de toate treburile lumii, şi zice: <Nu, întâi treburile lui Dumnezeu şi după aia treburile lumii!>, va face și treburile lumii, dar mai întâi le face pe cele ale lui Dumnezeu şi el nu-şi mai lasă mintea să fie un bâlci nesfârşit şi îşi ţine ochii la Dumnezeu în toată tulburarea care e în jurul lui. Şi nu ajunge numai să te faci pământ bun, ci întru răbdare şi lucrând acest pământ bun, va rodi. Adică mai e nevoie şi de răbdare ca bobul acela să se facă verde, apoi roditor, apoi copt şi să-l iei, să-l treieri, să-l duci în hambar, după aceea să-l macini, după aceea să-l frămânţi ca să ajungă să fie pâine şi să te hrănească. Te vei bucura în toate etapele creşterii sale, dar mult mai mult te vei bucura și desăvârşit în Împărăţia lui Dumnezeu de lucrarea lui Dumnezeu pe care a făcut-o cu mâinile tale.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

***dsc_0054

Predica Parintelui Ciprian Negreanu (Cluj) la Pilda Semanatorului (Duminica a 21-a dupa Rusalii) – 2012:

PAMANTUL INIMII AJUNGE SA DEA ROD NUMAI DACA ESTE VEGHEAT CU ATENTIE/TREZVIE NEINCETATA

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Transcriere:

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în a 21-a duminică după Rusalii, duminică în care pomenim sau amintim această pildă a semănătorului. Astăzi am citit de la Sf. Apostol şi Evanghelist Luca, capitolul 8 şi ea se mai găseşte şi la Matei, cap. 13, şi la Marcu, cap.4, deci la încă doi evanghelişti, şi pilda este asemănătoare aproape până la cuvânt la toţi cei trei, cu mica diferență la Sf. Evanghelist Matei, care insistă mai mult asupra apropierii Apostolilor de Mântuitorul, cărora El le spune: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu.

În general, [dupa] această pildă, în mintea şi în inima noastră, ni se dă impresia de destin. Adică, vrând-nevrând, parcă zici că unul se naşte cu inima asemănătoare drumului aceluia pe care trec toată ziua, în dreapta şi în stânga, duhurile, gândurile, senzaţiile, sentimentele, trăirile; niciuna nu apucă să crească şi să rodească, toate trec în sus și în jos, gândul bun, care vine de la Dumnezeu, nu apucă să rodească, pentru că acolo e un câmp deschis, vin duhurile necurate și rămânem ca un loc prin care bat vânturi repezi. Şi ne gândim că Mântuitorul ne spune că unii se nasc aşa şi atunci ce vină au acei oameni că sunt aşa? Ce pot ei face?

După aceea auzim de cei care sunt asemănători cu sămânţa căzută între spini, care, repede-repede rodesc, ascultă cuvântul lui Dumnezeu cu bucurie, sămânţa cade între pietre, acolo găseşte puţin pământ, iese repede, creşte, dar, la vreme de încercare şi ispite, n-are unde să-şi adâncească rădăcinile, n-are rădăcini în sine, n-are putere şi imediat se usucă şi nu ajunge să rodească. Şi noi zicem că iată, sunt unii aşa, neputincioşi, fricoşi, care dau înapoi în ispite și încercări, care nu pot suporta asprimea şi greutatea veacului acestuia. Sunt unii damnaţi, zicem noi. Ce vină au ei?

Apoi sunt cei din spini, care ajung totuşi la maturitatea duhovnicească, la putinţa de a rodi, dar grijile veacului acestuia, gândul la bogăţii, trufia vieţii, gândul de a fi văzut bine de oameni, de a fi iubit de oameni, de a aduna bogăţia veacului acestuia, îţi înăbușă osteneala şi nu mai rodeşti, chiar dacă, la prima vedere, păreai rodnic, însă nu rodeşti.

Şi abia o a patra măsură cade în pământ bun – şi aici noi putem zice că sunt unii care se nasc cu o anumită poziţie socială, într-un anumit neam, moştenind anumite porniri sau anumite puteri sufleteşti şi trupeşti, iar unii au şanse şi unii nu. Mulţi judecă aşa şi mulţi se ascund după această gândire nu numai referitor la această pildă, ci în mai multe locuri ale Scripturii, cum ar fi la pilda talanţilor; cel care îşi îngropase talantul îi reproşează stăpânului:

Te ştiam om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai vânturat

Iar Dumnezeu îl ceartă pe acesta.  De obicei ne ascundem după această înţelegere, cum că prin fire suntem cum suntem, cum că prin fire ni s-a dat sau nu ni s-a ceva, cum că prin fire avem neputinţele pe care le avem. Dar iată că Dumnezeu nu are îngăduinţă faţă de aceşti oameni, nu zice că aşa ar fi adevărat.

Părinţii spuneau că pilda semănătorului nu trebuie luată ca şi cum doar o parte dintre oameni se mântuiesc. Noi ne imagină că aproximativ o pătrime se mântuiesc, trei sferturi nu. Dar Dumnezeu nu face astfel de categorisiri dinainte, cum că unii ar fi damnaţi din veşnicie şi gata. În niciun caz. Putem să ne gândim, într-adevăr, că există doar o parte din oameni care vor băga în seamă cuvântul lui Dumnezeu şi că e mic numărul lor, dar nu la asta se referă.Această pildă, în primul rând, se referă la etapele vieţii duhovniceşti! Şi nu întâmplător le pune aşa.

Copil-Drum-MoldovaAdică, pentru ca să ajungi să fii pământ bun, oricare om este, la început, drum. Trec multe informaţii, multe idei, multe păreri, multe sentimente, multe senzaţii, eşti ca un drum, unii trec și te învaţă de bine, alţii de rău, auzi multe şi vezi multe şi înveţi multe. Copiii, în general, sunt ca un drum deschis. Firea umană, în general, la început, înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, se aseamănă acestui drum: multe trec pe el, dar nu prea se opreşte nimic. Asta e prima fază prin care trecem toţi şi nu ţine neapărat de vârstă, mulţi trecem prin ea şi mai târziu. Multe trec și se vântură, promisiunile se uită foarte repede, gândurile bune pier cu repeziciune, vine diavolul și le ia, aşa cum Mântuitorul zice că, pe sămânţa bună, păsările cerului au venit şi au luat-o, ca nu cumva să rodească. Dar nu numai gândurile bune, ci nici cele rele nu rodesc, buruienile, nimic nu e bine prins.

Dar Dumnezeu îl îndeamnă pe om să nu mai fie aşa, să ne schimbăm din acel drum, şi strădania omului de a se întoarce, de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, întâmpină următoarea etapă: devii un nepăsător, un neştiutor. Nu eşti un om care să-şi asume lucrurile, eşti un folosit. Nu te foloseşti tu de lucruri, ci ele de tine. Eşti folosit, mai ales de duhurile necurate. Pentru că Dumnezeu nu vine peste om să-l folosească, nu-i calcă inima, nu-i calcă sufletul, nu-i calcă libertatea, omul şi-L asumă liber, voit. Pe când diavolul intră, face ce vrea cu omul, atâta timp cât i se lasă uşile deschise, aşa cum laşi uşile deschise în casă şi începe să bată un vânt tare între două uşi său între două ferestre pe care le laşi deschise, aşa face şi diavolul, cu repeziciune.

A doua etapă de care ne vorbeşte Mântuitorul, pe care o avem de întâmpinat atunci când începem să nu mai fim acea casă prin care bate vântul sau acel drum pe care umblă tot străinul, când începem sau ne străduim să ţinem de cuvântul lui Dumnezeu se aseamănă cu etapa în care sămânţa cade între bolovani. Credinţa, într-un loc în care, mai înainte, a fost drum, chiar dacă sapi, cum sapi într-un loc unde vrei să faci pământ bun? În general, drumurile sunt făcute cu pietre, ca să nu se facă nămol. Sunt multe pietre, în pământul acela ce va putea creşte? Chiar dacă semeni sămânţă bună, dacă nu adânceşti, dacă nu scoţi piatra de acolo, rămâne puţin pământ la suprafaţă, iar sămânţa pe care o pui tu creşte, poate, puţin la început, aşa cum ar creşte când învaţă copiii să pună fasole în borcane, cu vată, şi la început creşte aşa de repede că ai crede că gata, poţi să pui şi aracul acolo, în borcan, şi se rezolvă. Dar nu creşte. Creşte un timp şi, după aceea, dacă nu o pui în alt loc, se va usca. Aşa şi sămânța care cade în pământul pe care tu l-ai săpat puţin, la suprafaţă, pentru că ai dat de piatră. Creşte puţin la început, chiar creşte mai uşor decât altele, pentru că are lumină multă, dar, după un timp, când dă soarele şi începe arşiţa, imediat se usucă, nu rezistă mult timp. Aşa este credinţa omului la început: foarte firavă. Şi Dumnezeu ne avertizează că încă bolovanii sufletului, ceea ce ai lăsat să zacă în sufletul tău, ceea ce părea până atunci că a venit și a trecut, de fapt nu a venit şi a trecut, relele s-au instalat. Diavolul nu aşteaptă la uşă, cum face Mântuitorul: Iată, Eu stau la uşă și bat. Şi tu, dacă-I deschizi şi-L pofteşti în casă, va intra. Diavolul, însă, intră şi se instalează acolo, se face stăpân; peste aceste suflete ale noastre, care au fost drum, diavolul a venit de mult acolo și s-a făcut proprietar cu acte în regulă, pe care ţi le scoate şi ţi le arată: <Eu sunt stăpân aici!>, s-a făcut stăpân şi şi-a făcut împărăţia lui de piatră, de stei. Şi, atunci când te apui că lucrezi acest drum al sufletului, vei da de piatră. Nu se poate s-o laşi acolo! Piatra este starea de frică, de ruşine a noastră în faţa oamenilor vizavi de credinţa noastră. Şi ştiţi că, la început, credinţa noastră se aseamănă, această creştere a seminţei cu bucurie, se aseamănă cu nebunia convertirii. Aşa numea părintele Serafim Rose această stare plină de râvnă de la început: „nebunia convertirii”, convertiţi nebuni […]. Dar o nebunie, aşa, că simţi că atunci le faci pe toate. Poţi să răstorni pământul, nu înţelegi de ce oamenii nu ţin poruncile lui Dumnezeu, vorbeşti despre asta, începi să te osteneşti peste măsură, zici eu ştiu ce rugăciuni lungi, ţii posturi, îi acuzi pe toţi că n-au făcut, că n-au dres, că nu ştiu să se roage… – aceasta e nebunia convertirii, care crede că le ştie pe toate, dar credinţa nu are încă rădăcini, cum spune Mântuitorul: nu are rădăcini în sine, nu şi-a adâncit rădăcinile în credinţă, nu şi-a temeluit viaţa în credinţă, nu are experienţă ca să-L câştigi pe Dumnezeu, ca să-L cunoşti pe Dumnezeu, ca să cunoşti cât de adânc în sufletul tău a pătruns păcatul și stă acolo, ca nişte bolovani mari. Tu crezi că gata, ai rezolvat, ai găsit o bucăţică de pământ la suprafaţă şi creşti în ea și se rezolvă. Dar vei observa că, fără aceste rugăciuni, vânturile te doboară, apele te iau cu repeziciune, soarele te usucă imediat, nici nu apuci să creşti bine. De aceea, mulţi dintre cei care se convertesc la început cu mare râvnă cad cu răsunet mare, adică se întorc iar la patimile cele vechi, încep iar să facă cele rele, se dezamăgesc ei de cele ce credeau că aşa vor fi şi care sunt aşa până la o vreme, dar, neavând rădăcină, nu rezistă la vreme de încercare.

Şi se mai aseamănă această perioadă cu credinţă firavă a omului de la început, aşa cum e firav grâul între pietre, nu rezistă mult și, dacă stă între pietre, între încercări, cade. Ştiţi cum e acest ogor al sufletului omenesc? Nu-i un ogor în care semeni și ai plecat acasă şi te-ai culcat şi grâul creşte când tu nu ştii. E ca şi cum ne-ar spune Dumnezeu: ca să crească ceva în acest pământ al inimii, al omului, ca să crească Omul din această măsură a omului mic, la care singur s-a adus omul, trebuie să stea tot timpul omul însuşi cu ochii pe el, tot timpul să fie atent la el însuşi, să fie într-o trezvie, nu poţi să te culci pe o ureche, ci e o continuă osteneală, o lungă osteneală cu tine însuţi, exact cum se zice în popor: ochiul stăpânului îngraşă vita. Deci, dacă nu stai tu însuţi cu atenţie, dacă nu te cercetezi zilnic, clipă de clipă, dacă nu vezi ce intră şi ce iese din sufletul tău, de ce ai gândit asta, de ce ai lăsat să stai într-o imaginaţie rea zeci de minute, să fii ca un bun agricultor care imediat scoate volbura cea rea din ogor, care imediat vede bolovanul şi-l scoate de acolo, care se osteneşte continuu şi stă alături de grâu şi, când vine arşiţa prea mare, îl udă, şi, când bate vântul prea tare, îl sprijină, îl tine ca să nu cadă, şi, când vin apele, îl ocroteşte; dacă nu face omul asta, nu are şanse să crească.

De aceea, în cazul seminţei care creşte în pământul cel bun, Mântuitorul zice:

Întru răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre.

Tot timpul zice de răbdare. De fapt, pilda aceasta este o pildă a răbdării, răbdarea de a fi atent la tine însuţi, de a fi atent cu tine însuţi, a trezviei neîncetate, a atenţiei neîncetate. Şi să ştiţi că Dumnezeu insistă foarte mult pe această atenţie:

Asemăna-se-va Împărăţia lui Dumnezeu cu un om care plecă undeva departe, la o nuntă, şi îşi lasă slugile fiecare cu treaba ei. Şi pe când toţi dorm se va întoarce. Şi ce va face cu slugile care nu şi-au făcut datoria?

10 fecioareTot timpul a insistat pe această atenţie continuă! Nu că poţi să dormi şi lasă, că om vedea noi când vine. Insista pe acest lucru. La fecioarele cele înţelepte şi cele neînţelepte, pe neaşteptate, la miezul nopţii, au adormit toate. Nu se mai aştepta niciuna să vină. Când nu te aştepţi. Atunci s-a făcut strigare:

Iată Mirele vine, ieşiţi în întâmpinarea Lui!

Şi toţi trebuiau să fie atunci pregătiţi. Şi despre sfârşitul lumii şi despre sfârşitul omului, Dumnezeu vorbeşte tot timpul ca de un fur, care va veni când tu nu ştii.

Dar despre toate acestea Dumnezeu spune nu pentru că vrea să facă cu noi un fel de joacă de-a şoarecele cu pisica sau de-a friptea, că nu ştii când te loveşte. Nu! Dumnezeu nu vrea să Se joace cu omul, să-l facă să fie într-o stare din aceasta, ci să-l facă să dezvolte, să aibă această trezvie neîncetată a inimii, care nu este pentru că Dumnezeu e aspru, neîndurător şi vrea să te prindă când tu nu ştii şi când ai momentul mai slab, atunci va veni. Nu! Dumnezeu nu e aşa, ci ne dă aceste pilde ca să ne înveţe că trebuie să fim atenţi neîncetat, vrea să-l facă pe cel care se osteneşte pentru Dumnezeu să fie într-o atenţie neîncetată, să se străduiască, să fie cu trezvie, cu atenţie la sufletul său, că orice stare pe loc şi nepăsare faţă de suflet este, de fapt, o decădere.

De multe ori, viaţa duhovnicească se aseamănă cu o scară rulantă care merge în jos, unde tu trebuie să mergi în sus mai repede decât acea scară rulantă pentru a urca, pentru că statul pe loc este, de fapt, o coborâre. Nu stai pe loc, ţi se pare că stai, dar cobori.heruvimi3 Eşti furat, a fi nepăsător faţă de tine înseamnă a fi de partea celui rău, pentru că cel rău este cel care este nepăsător faţă de Dumnezeu, nu-L bagă în seamă pe Dumnezeu. Heruvimii sunt cu ochi mulţi, închipuind nu chiar faptul că heruvimii chiar au ochi mulţi, pe mâini, pe picioare, peste tot, aşa cum îi închipuim deseori în pictură, ci aşa i-a descoperit Dumnezeu ca să înțelegem că ei sunt neîncetat atenţi la Dumnezeu, nu le scapă nimic despre sine, despre tot, despre Dumnezeu. Sunt cu ochii aţintiţi la Dumnezeu. Ca şi cum, dacă ai avea mii de ochi, pe toţi i-ai avea îndreptaţi spre Dumnezeu. Atâta atenţie au la Dumnezeu. Prin aceasta sunt mari heruvimii, că au atenţie desăvârşită; pe toate le cunosc şi pe toate le închină lui Dumnezeu și le socotesc ca de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Această stare trebuie s-o aibă şi creştinii, cei care încearcă să-şi crească sufletele. Ştiţi că orice ogor, dacă nu-l lucrezi mult timp, oamenii, pe la ţară, ajung să meargă pe el şi să facă drum pe el, că pe unde să meargă? Pe acolo, dacă tu nu-l lucrezi. La asta se referă, într-un fel, Mântuitorul, când vorbeşte de prima categorie, prima parte a drumului,  că nu este lucrat, că nu este ocrotit de om, nu are trezvie, nu cercetează ce intră în el şi ce iese, cum zice Mântuitorul: Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din inima omului, acelea spurcă pe om, adică necurăţiile pe care le-ai lăsat în inimă şi le-ai adăpostit acolo.

Deci ne îndeamnă să nu fim ogor, că atât de mult nu s-a lucrat pământul ăla, că s-a făcut drum. Şi nu numai atât, ci nici măcar să nu fim superficiali atunci când începem să fim atenţi cu ogorul sufletului nostru. Nu poţi fi niciodată nepăsător, nu ştii la ce vreme te va cerceta Dumnezeu, nu ştii în ce chip şi câte ispite, câte încercări pot veni peste tine. Trebuie să fii atent neîncetat, să nu zici hop până nu sari gardul, adică nu ai văzut încă grâul tău copt, plin de boabe în spic, nu crede încă asta. De aceea sfinţii, la sfârşit, ar părea desăvârşiţi, ar părea mântuiți, şi ei zic: <Nu, mai dă-mi timp încă să mă pocăiesc!>. Sfinţii, chiar şi pe drumul care urcă spre Împărăţia lui Dumnezeu printre vămile văzduhului, încă par că vor să se pregătească, nu se gândesc vreun moment că <Acum gata, nu am ce să mai păzesc, de acum creşti că nu mai am ce să păzesc…>. În general, sufletul are nevoie de această continuă atenţie, de fapt ne învăţăm sufletele să fie atente. Sufletele noastre sunt asemenea lui Dumnezeu, care nu doarme niciodată. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Îngerii lui Dumnezeu slavoslovesc şi cântă neîncetat și se bucură în jurul lui Dumnezeu şi eu stau şi dorm?” Adică făcea diferenţa asta între om, nepăsător, pe de o parte şi îngerii care nu dorm niciodată. Sufletele nu dorm niciodată. Dovadă este că cele mai importante manifestări ale sufletului în afară, inima şi mintea, nu dorm niciodată. Inima nu se culcă şi ea cu noi, mintea nu stă niciodată, ea visează neîncetat, lucrează neîncetat. Sufletul nu poate dormi.

Zicea Sfântul Nichita Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog: „Atunci când dimineaţa te trezeşti trist şi abătut și nu ştii de ce, este dovadă că, în taină, sufletul tău s-a întâlnit cu duhuri necurate. În taină, când tu nici nu ştii. Sufletul tău e neîncetat lucrător, e neîncetat ostenitor, cel puţin aşa e făcut să fie. Nu doarme niciodată, dar poţi să-l aduci într-o stare de somnolenţa prin nepăsarea ta, poţi să-l ţii într-o stare de somnolenţă. Ni se și spune: Cei ce au făcut cele bune vor merge la viaţa veşnică, iar cei ce au făcut cele rele nu zice că vor muri, ci vor merge la osândă veşnică. Sufletul nu are moarte, nu poate muri. Tot Nichita Stithatul adaugă: „Iar când te trezeşti luminos, să ştii că, în taină, s-a întâlnit cu îngerii”. Adică asta poate fi o cauză, nu întotdeauna, dar asta am spus-o ca să înțelegeți că sufletul nu doarme, nu e făcut să doarmă, nu e făcut să fie nepăsător, să nu aibă trezvie. De aceea, cei ce se ostenesc pe calea lui Dumnezeu ajung la un moment dat să simtă şi să trăiască pe Dumnezeu şi ziua şi noaptea şi să ajungă să se roage neîncetat. Dacă se trezesc la 2 noaptea din întâmplare, or să constate că ei zic în continuare rugăciunea, cum zice Cântarea cântărilor: Eu dormeam, dar inima mea veghea. Inima omului care se întoarce şi se face iar după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu mai doarme. Dar aceasta este starea firească a sufletului: de neîncetată trezvie, de atenţie, Dumnezeu vrea să-l aducă pe om în starea aceasta, în această atenţie.

De fapt, Dumnezeu vine să-l trezească pe om din somnul acesta lung. Parcă strigătele Lui sau cuvintele Lui din noaptea aceea a Joii celei Mari, când i-a găsit pe Apostoli dormind, le-a spus:

De ce dormiţi? Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită!

Asta nu înseamnă că Apostolii n-au mai dormit după aceea. Nu despre asta era vorba, ci despre privegherea aceasta a inimii neîncetata. Este o osteneală pe care, dacă omul o face, câştigă viaţa veşnică, câştigă odihna veşnică. Este o osteneală care pare, la început, grea, dar este de o frumuseţe fără seamăn. De multe ori, când ai ceva de lucru, chiar dacă la început parcă te învârtoşezi, te revolţi, sau cum fac studenţii când au examene, la început sunt împotrivă, dar, după ce intri într-un ritm şi te ţii de treabă, la final zici că ce bine era şi ai mai vrea să se continue, pentru că intri iar în starea aia de plictiseală, de neorânduială. Aşa, să ştiţi, la început, sufletului îi este greu să revină la cum l-a făcut Dumnezeu, dar, după ce se obişnuieşte, îşi vine în firea lui, se bucură, devine atletic, plin de viaţă.

La această atenţie neîncetată asupra inimii se referă şi Sfântul Ignatie Briancianinov când zice că ăsta este sensul din Psalmul 50:

Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Cum adică înfrântă şi smerită? Cea care este mereu atentă cu sine, frânge mereu pornirile cele rele, e atentă la ce face, la ce zice, e atentă cu toate gândurile care-i trec prin minte omului, cu tot ce vrem să-i zicem celuilalt, şi tot timpul se prigoneşte, se asupreşte. Pe aceea, Dumnezeu, nu o va prigoni, ci, dimpotrivă, o binecuvântează. La aceasta se referă, la această atenţie neîncetată, care pare grea la început pe pământ, dar ne aduce atâta bucurie încă de aici şi ne face oameni vii cu adevărat, Oameni încă de aici, iar dincolo dobândim Împărăţia. Pentru această atenţie.

Cea de-a treia încercare a omului care vrea să urce spre Dumnezeu sunt spinii. La început e drumul unde sămânţa nici măcar nu a putut să încolţească; după aceea sămânţa cade între pietre şi a crescut puţin, dar s-a uscat din cauza soarelui şi a mulţimii pietrei; apoi sămânţa cade între spini şi s-a făcut mare, a crescut şi a făcut și spic, dar spic neroditor, pentru că ai lăsat să fie înăbușită de alte ispite, de mai târziu. Deci sunt ispite și mai târziu, nu poţi să zici că gata, acum eşti creştin, ştii ce să faci, ai cam făcut de toate, de acum poţi să stai liniştit. De fapt, nici nu zici asta, ci această stare de nepăsare intră încetul cu încetul în sufletul tău şi te ocupă, te cucereşte fără să-ţi dai seama. Părinţii din Sinai încercau tot timpul să se trezească, erau oamenii trezviei, tot timpul încercau să găsească căi pentru a se trezi, prin a pune început în fiecare clipă, în fiecare zi, prin a nu intra într-un fel de obişnuinţă rea cu Dumnezeu şi cu sufletul lor. Aşa cum despre Sfântul Ioan Colov, un sfânt al pustiei Egiptului, care era un om de o blândeţe extraordinară, îi era greu să poarte mânia sau asprimea altora, se zice despre el că îşi găsise calea de a se întoarce spre Dumnezeu tot timpul prin faptul că orice vedea, din natură, din făptură, din ce-i spuneai tu, el întorcea spre Dumnezeu. Orice. Orice vedea, el lega de un cuvânt din Scriptură, de Dumnezeu. Şi eu făceau funii acolo sau coşuri. Şi era un negustor care venea, le lua funiile, coşurile şi le vinde şi le dădea bani, ca să poată trăi sau le dădea pesmet direct. Şi, când a venit unul cu cămila, cămilarul îi zicea: „Scoate funia, părinte!”, el răspundea: „Da.” Şi, când se ducea în chilie, zicea: „Funie S-a făcut Hristos spre ceruri!”, și cădea în extaz de bucurie: „Funie ni S-a făcut Hristos, S-a coborât până la noi, a lăsat mâinile Sale să coboare până la noi, să ne prindă, să ne ridice la cer!” şi aşa de bucuros era că uita de cămilar, iar acela iar bătea şi sfântul întreba: „Ce e, frate?”Păi funia, părinte!” și el iar se ducea şi zicea: „Funie ni S-a făcut Hristos…!” Era bătrân. Şi se mânia cămilarul și striga: „Dă-mi o dată funia!!” şi el, pentru că nu ştia să poarte mânia, fugea peste câmp, ca să nu-l mai vadă mânios pe cămilar.

Au încercat oamenii în feluri şi în feluri nenumărate să se ţină aproape de Dumnezeu, să stea legaţi de Dumnezeu ca şi cu nişte cârlige de aur. De aceea Dumnezeu sfârşeşte pilda zicând: Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre! 560x0_scaraDeci ești la început drum, apoi plin de bolovani, după aceea de spini, dar tu ţine-te de Dumnezeu, ţine-te de Dumnezeu! De aceea nici nu ne spune că omul s-a dus să scoată pietrele sau spinii, pentru că Însuşi Dumnezeu va face treaba asta! Până la urmă, treaba omului este atenţia la Dumnezeu şi la sufletul tău. Să laşi să intre şi să iasă ce trebuie să intre şi să iasă din sufletul tău și restul – bolovanii grei ai sufletului, moştenirile dezastruoase care vin de la părinţi, tot felul de lucruri pe care le folosim ca motivaţii de a nu face, de a nu drege – de acestea Dumnezeu se va ocupa tainic, nu ştim noi cum, va face din drum și din pământ pietruit și betonat pământ bun şi roditor. Cum? Nu ştii. Cu aceasta se potriveşte cuvântul lui Dumnezeu care spune:

Asemănatu-s-a Împărăţia lui Dumnezeu cu un om care seamănă sămânţa sa în pământ şi s-a dus şi s-a culcat şi, pe când el nu ştia, sămânţa creştea.

Dumnezeu lucrează tainic, El scoate toate acestea, El face, El ne ajută să devenim pământ bun, nu noi ne facem pământ bun. Nici măcar mândria asta nu trebuie s-o avem, că noi ne zidim. Nu, tu doar să fii atent la sufletul tău.

E ca şi cum ar fi în faţa ta sute de oameni, şi printre ei soţia ta sau copilul tău. La soţie sau la copil te uiţi de o sută de ori, la ceilalţi câte o dată. Aşa şi cu sufletul: la ceea ce e important, acolo să-ţi stea ochii! Nu înseamnă că nu trebuie să vezi şi în jur, că nu trebuie să iei în seamă şi lucrurile celelalte, dar la sufletul tău şi la Dumnezeul tău, la acelea să stea aţintiţi ochii tăi. Şi de o sută de ori la Dumnezeu şi o dată la celelalte. Măcar de zece ori la Dumnezeu şi o dată la celelalte. Asta-i toată treaba omului și toată osteneala lui: întoarcerea spre Dumnezeu, întoarcerea firească spre Dumnezeu, care se şi învaţă. La început suntem exact ca o turmă de oi, care nu ştie nicio rânduială. Şi noi tot timpul trebuie să ne trimitem conştiinţa ca şi câinii aceia pe care-i trimite ciobanul fluierând să întoarcă oile. Tu tot timpul trebuie să trimiţi câinii conştiinţei după oi. <Unde v-aţi dus? Ce-aţi făcut? Înapoi spre Dumnezeu!>, aşa să le zici gândurilor tale, până când aceste oi se învaţă şi ştiu de glasul stăpânului şi de fluierul lui. Dar până să se înveţe trebuie să le întorci de mii şi mii de ori, câinii tăi trebuie să fie alerţi şi vioi şi să umble tot timpul. Aşa şi conştiinţa noastră, nu putem fi plictisiți şi leneşi. Şi Dumnezeu tainic va lucra şi va face din pământul bătucit, plin de pietre și de spini, pământ bun și roditor. Amin”.

8d1204b16360fb52ad63993a6a6dc40b

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:

***

Legaturi:

***

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ciprian Negreanu, Pilda Semanatorului, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

30 Commentarii la “PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu la PILDA SEMANATORULUI despre importanta esentiala a ATENTIEI LA TINE INSUTI, a TREZVIEI NEINCETATE: “Orice stare pe loc si nepasare fata de suflet este de fapt o cadere, o coborare”. LUCRAREA LUI DUMNEZEU in fata BÂLCIULUI MINTII NOASTRE

  1. Ce ma bucur ca ati pus si transcriptul, chiar ma gandeam ca va fi greu sa il puneti, predicile pr. Negrean sunt intotdeauna un medicament mult asteptat.

  2. @ Alexandra:

    Da, deocamdata doar la a doua predica, prin osteneala (niciodata pretuita indeajuns) a principalei noastre colaboratoare pe partea asta, careia ii multumim si pe aceasta cale, chiar daca acum nu a mai reusit sa fie gata la timp. Insa stiam ca multi nu pot asculta file-urile audio (desi bine ar fi sa fie ascultate, mai ales cand nu sunt transcrieri, cum probabil nici maine nu vor fi…) si ca macar de cativa este asteptat rodul muncii ei.

    Chiar am mai avea nevoie de ajutor la transcrieri, daca mai are cineva timp si disponibilitate. De asemenea si la traduceri…

    Multumim tuturor!

  3. Buna ziua,

    De fiecare data cand citesc predicile parintelui Ciprian am o senzatie de wow (scuze pentru rongleza, dar descrie cel mai bine starea), imi dau seama ca intelesesem gresit si primesc raspunsuri la intrebarile launtrice.

    Va multumesc pentru tot efortul depus, sa va ajute Dumnezeu sa continuati lucrarea!

    PS: daca aveti nevoie de ajutor la transcrieri, va rog contactati-ma pe email, as vrea sa contribui si eu la acest efort.

  4. As vrea si eu sa va ajut la transcrieri si poate ceva traduceri engleza/franceza mai usurele, in limita timpului care nu stiu niciodata cat este, dar pot incerca.
    Intr-adevar, f. frumoase predicile Pr.Ciprian!
    Multumiri tuturor celor care se ostenesc!

  5. Buna seara,

    Am vazut tarziu emailul, daca mai este valabil as putea incerca pentru maine (15.10.2014) daca nu l-a transcris deja cineva.
    Spuneti-mi daca ma apuc de treaba 🙂

    Multumesc,
    O zi frumoasa in continuare!

  6. @ Razvan:
    Acum ramane pentru altadata, poate pentru duminica, altceva. Tinem legatura pe mail, daca vrei. Multumim!

    Doamne, ajuta!

  7. Am adaugat in postare, pentru cei interesati, si transcrierea celeilalte predici a parintelui Ciprian Negreanu (cea din 2010): “BOIERIA” MILOSTIVIRII si INCREDEREA “NEBUNEASCA” A LUI DUMNEZEU IN OM in fata BÂLCIULUI MINTII NOASTRE si a INDREPTATIRII de tipul: “Asa sunt eu, nu am ce face…” sau: “De-aia!”

  8. Da. Incerc sa o transcriu astazi. Am inceput deja.
    V-o trimit intr-un Word cand este gata.
    Doamne, ajuta!

  9. Pingback: CUVIOASA PARASCHEVA, sfanta care ne invata CAND SI CUM TREBUIE SA SLUJIM SI SA NE DARUIM LUI DUMNEZEU. Predici audio ale Ierom. Irineu si Pr. Ciprian Negreanu (Cluj): pilda celor 10 fecioare si INSELAREA AMANARII -
  10. Risipirea este o caracteristică a modernităţii. Timpul parcă nu ne mai ajunge pentru nimic, ne apucăm de multe şi nu terminăm decât puţine. Ne putem în faţă priorităţi greşite şi ne dăm seama – prea târziu – că nu erau aşa importante. Despre risipire şi priorităţi ne spune câteva lucruri şi Cuviosul Paisie Aghioritul:

    “În ziua de azi, oamenii sunt foarte zăpăciți, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi, și se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două, și abia apoi mă gândesc la altele. Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare. Îl termin, și abia după aceea mă gândesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul fără să îl fi teminat pe primul, nu am liniște. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna și numai ce se gândește la ele, că îl și apucă schizofronia.

    Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie – pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea de loc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uși, se supăra și le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperișuri. Pe toate le lăsa neterminate. Nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn o pierdea, altă parte se tăia greșit. Așa se omoară câte unul fără să reușească nimic.

    Sunt unii care, deși au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă și se încurcă în multe – însă nu fac nimic cum se cuvine și îi trag după ei și pe alții. Pe cât se poate, să facă omul numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată și odihnită, și după aceea să înceapă altceva: căci dacă mintea se împrăștie, ce lucruri duhovnicești va face omul după aceea? Cum își va aduce aminte de Hristos?”

    Cu durere și dragoste pentru omul contemporan- Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)
    http://apostolatintarafagarasului.blogspot.ro/2013/06/despre-grija-de-multe.html

  11. “Grija omului de Dumnezeu simplifica grija omului de om. Asa, omul va avea de toate” (Parintele Arsenie Boca). Fiecare pacat aduce cu sine o noua grija, drept pentru care, cu cat va ajunge omul mai impatimit, cu atat el va fi sfasiat de mai multe griji (ingrijorari, temeri).

    “Lasati-I Lui toata grija voastra, caci El are grija de voi” (I Petru 5, 7). Dumnezeu are grija de implinirea trebuintelor oamenilor, nu insa si a poftelor; daca trebuintele sunt cele ce tin de firea data de Dumnezeu, poftele sunt cele starnite ulterior de oameni, cautand in chip patimas cele peste trebuinta firii. “Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani; nu va da in veac clatinare dreptului” (Psalm 54, 25).

    “Invatatorule, zi fratelui meu sa imparta cu mine mostenirea.”
    “Omule, cine M-a pus pe Mine judecator sau impartitor peste voi? Vedeti si paziti-va de toata lacomia, caci viata cuiva nu sta in prisosul avutiilor sale” (Luca 12, 13-15).

    Cu cat ne vom ingriji mai mult de cele ale lui Dumnezeu, cu atat Dumnezeu se va ingriji mai mult de cele ale noastre. De aceea, zice proorocul: “N-am vazut pe cel drept parasit, nici semintia lui cerand paine” (Psalm 36, 25).
    http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/grija-care-scapa-griji-135932.html

  12. Cand israelitii erau condusi de Dumnezeu, prin pustie, nu le era ingaduit sa aibe grija zilei de maine, caci hrana se strica. Tot asa si acum, painea noastra noi o cerem pentru “astazi”, iar nu pentru maine. Acest lucru nu implica inconstienta sau indiferenta, ci credinta vie.

    Mantuitorul a spus: “Nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 31-33). Cu toate acestea, inca si astazi, oamenii cauta mai mult mancarea, hainele si bunurile cele trupesti, decat Imparatia lui Dumnezeu, trecand cu vederea faptul ca, grija de a dobandi Imparatia, aduce cu sine toate cele de trebuinta, lipsindu-ne de multimea grijillor.

    http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/grija-care-scapa-griji-135932.html

    Oamenii de azi au un nivel de confort nevisat nici de regii din trecut si totusi sunt nefericiti si cuprinsi de griji. Ma tem ca a venit vremea ca omenirea sa fie pustiita si petreaca 40 de ani in pustie pentru renunta la grijile lumesti si a se intoarce la Dumnezeu, precum in vremea lui Moise.

  13. Pingback: “In noaptea aceasta voi cere sufletul tau”. PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu la BOGATUL CARUIA I-A RODIT TARINA. In ce ne “investim” viata? -
  14. Pingback: “DUMNEZEU CERE LA MASURA FIECARUIA. Mai mult decat a face ceva, lui Dumnezeu Ii place SA VREI! Sa incerci! Vrea sa te gaseasca in aceasta osteneala“ – PREDICI AUDIO pentru noi, cei chemati la Cina sau la Nunta Fiului -
  15. Pingback: Parintele Nectarie Mulatsiotis despre CURATIREA SUFLETULUI si ISPITELE pe care vrajmasul le aduce CRESTINULUI CASATORIT si MONAHULUI: “Nu trebuie sa ii lasam diavolului nici cele mai mici deschizaturi prin care sa intre” -
  16. Pingback: PREDICI VIDEO SI AUDIO la Duminica dinaintea Nasterii Domnului. TALCUIREA NEDUMERIRILOR trezite de EVANGHELIA “GENEALOGIEI”, “Cartea neamului lui Iisus Hristos”. De ce era nevoie ca Maica Domnului sa fie logodita cu Iosif? -
  17. Pingback: CUVINTE DE LA BATRANII greci si athoniti contemporani despre ISPITELE DE LA DIAVOL si LUPTA DUHOVNICEASCA: “Nu vei lasa actiunea si framantarea de-o parte pentru a te ocupa putin de propria ta curatire?” | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: PREDICA AUDIO (+ text) a Parintelui Nichifor Horia la Duminica a IV-a a Postului Mare: “DE POTI CREDE, TOATE SUNT CU PUTINTA CELUI CE CREDE!” | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: “S-a dat cap de sfant pe trup de desfranata…” – CHIPUL LUI IROD DIN NOI, “masochismul duhovnicesc”, superficialitatea si radacinile ascunse ale pacatului; GLASUL SFANTULUI IOAN DIN NOI – mustrarea constiintei, pe
  20. Pingback: PSIHOLOGIA DUHOVNICEASCA A PACATULUI “MIC” SI A PATIMILOR ASCUNSE IN INIMA, care au nevoie doar de un “bun prilej” pentru a rodi alegeri grave ireversibile. Viata noastra ca FUGA PERMANENTA DE CONSTIINTA si ASCUNDERE DE GLASUL LUI
  21. Pingback: PRIVEGHEATI SI FITI GATA! | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: PILDA SEMANATORULUI – Omilia Arhimandritului Nectarie Mulațiotis. SPINII PLACERILOR SI AI GRIJILOR LUMESTI INABUSA SAMANTA HARULUI SI IMPIEDICA SPORIREA DUHOVNICEASCA: “Ah, fratilor! In ce hal am ajuns! Vedeti cat timp pierdem pe zi pentru ce
  23. Pingback: “ADU-TI AMINTE DE DRAGOSTEA CEA DINTAI” – Parintele Zaharia despre “AVENTURA” CREDINTEI si ETAPELE LUCRARII LUI DUMNEZEU cu noi si in noi (I) | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: Dand la o parte FRICA INROBITOARE DE PAREREA LUMII si DEPENDENTA INJOSITOARE DE APROBAREA OAMENILOR, pentru a ne urma constiinta si a ajunge sa STAM INAINTEA DUMNEZEULUI CELUI VIU. Reflectiile Mitropolitului Antonie de Suroj la Evanghelia lui ZAHEU VAMESU
  25. Pingback: SEMĂNĂTORUL-SĂMÂNȚĂ și PĂMÂNTUL CARE RODEȘTE CER. Părintele Arsenie Boca: “Aşa trebuie să fie: nimeni nu poate crede în Iisus nepedepsit!” | Cuvântul Ortodox
  26. Pingback: “Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt”. DE CE A INTRAT OMENIREA IN IURESUL UNUI RITM DE VIATA DEMONIC SI IN GOANA AMETITOARE? Care trebuie sa fie graba cres
  27. Pingback: UMBLAREA PE MARE. Predici audio de la Putna si Sihastria Putnei: AVEM NEVOIE DE CURAJ SI DE CONSECVENTA “PANA LA CAPAT” in urmarirea tintei noastre duhovnicesti. SA INDRAZNIM SA MERGEM PE APA IN LUME, URMANDU-L PE HRISTOS. Sa nu renuntam atunc
  28. Pingback: Mitropolitul IEROTHEOS VLACHOS despre SĂRBĂTORIREA DUHOVNICEASCĂ A SFINTELOR PAȘTI, pe baza Sfinților Părinți: “Praznicul Paștilor ne cheamă la trăirea PERSONALĂ a Învierii, la împărtășirea personală de ÎNNOIRE… Dacă nu se
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate