Pr. John Chryssavgis despre ABUZUL DE AUTORITATE DUHOVNICEASCA, pericolul idolatriei clericale si FOLOSIREA “ASCULTARII NECONDITIONATE” ca mjloc pentru DEGHIZAREA AMBITIILOR DE IMPUNERE A VOINTEI PROPRII asupra altora: “Cel care amesteca voia sa, in ascuns, in porunca este un des­franat”

“Există mentori duhovniceşti care le pretind fiilor şi fi­i­ce­lor lor duhovniceşti o deplină şi necondiţionată as­cul­ta­re. Absenţa smereniei îi determină să dorească să‑i stă­pâ­neas­că pe alţii. Încercând să distragă atenţia de la faptul că urmăresc doar să‑şi impună autoritatea, ei îşi justifică ati­tudinea necreştină făcând apel la „spiritualitatea” crucii; în acest fel, o relaţie disfuncţională ajunge să fie ex­plicată „logic” prin prisma „răstignirii voii pro­prii”, ar­gu­mentul principal fiind că voinţa unui fiu du­hov­nicesc se cere biruită pentru ca acesta să se sme­reas­că, deoarece numai prin smerenie va putea evolua spi­ritual. […] Tradi­ţia pa­tris­ti­că identifică aceas­tă încălcare a legilor duhovniciei, această constrân­ge­re a ucenicilor de a‑l asculta pe părin­tele lor spiritual în condiţiile în care ascultarea de­vine o satisfacere a am­bi­ţi­i­lor personale ale acestuia, cu păcatul desfrânării”.

***

Vedeti si:

Folosirea improprie a autorităţii duhovniceşti

Conduita inadecvată a preoţilor

(i) Introducere

În capitolele anterioare, am analizat fenomenul abu­zu­lui de libertate personală în procesul de îndrumare duhovnicească. În capitolul de faţă, vom discuta despre fo­lo­sirea eronată a autorităţii spirituale în interiorul structuri­lor instituţionale ale Bisericii. În relaţiile socio‑famili­a­le, abu­zul de autoritate nu este recunoscut de cei în ca­uză de­cât cu mari eforturi şi cu nespusă dificultate. Din nefe­ri­cire, acelaşi fenomen de negare se manifestă şi în Biserică.

Problema abuzului duhovnicesc nu a fost abordată pe larg, ca obiect de studiu sau de cercetare, în bibliografia ortodoxă de specialitate. Există un număr infim de sta­tis­tici şi detalii, dar ele nu sunt accesibile, poate pentru a se evi­ta riscul ca instituţi­ile sacre, precum parohia, preoţia sau monahismul să nu‑şi piardă prestigiul, avându‑se în vedere faptul că, de obi­cei, „detractorii” Bisericii stig­ma­ti­zează instituţiile ecle­zi­ale, umblând după ştiri sen­za­ţio­na­le pentru a pro­voca scandal. Drept aceea, înainte de anii ’80 nu au existat studii sau scrieri care să înfăţişeze pro­blematica abu­zului duhovnicesc privit din perspectivă or­todoxă, procedându‑se ca şi în cazul problemelor le­ga­te de incest şi de alte abuzuri comise împotriva copiilor – pro­bleme esca­motate de fa­milie şi de societate până nu de mult: ştim toţi că aseme­nea fapte reprobabile există, dar nu do­rim ca ele să de­vină publice. Din informaţiile pe care le de­ţi­nem, e limpede că nu avem de‑a face doar cu situaţii izolate de „conduite imorale” sau „perversiuni”, ci în primul rând cu abuzuri de autoritate spirituală şi cu o totală lipsă de responsabilitate duhovnicească. De fapt, ori­ce formă de abuz, fie ea fizică sau emoţională, este în esen­ţă o problemă spirituală. Este imperios necesar ca Bi­­serica să rupă tăcerea provocată de reticenţa şi jena care o împie­dică să abordeze acest subiect în mod des­chis, pentru că ea trebuie să se afle în fruntea instituţiilor care apără drepturile celor lezaţi, nu să‑i spri­jine pe cei ce vor să ascundă fapte reprobabile. În esenţă, responsabili­tatea morală a părinţilor duhovniceşti şi a stareţilor nu di­feră de cea a celorlalte profesii cu pro­fil social care se fo­ca­lizează pe metode de însănătoşire a oamenilor – in­di­fe­rent de cât de impropriu sau incom­plet ar fi să ne re­ferim la activitatea clericilor ca la o „meserie” sau „pro­fesie”. Toa­te celelalte domenii de ac­ti­vitate socială – în­vă­ţă­mân­tul, psihologia, psihiatria, medi­cina, asistenţa so­cială şi diferitele forme de consili­ere terapeutică – se des­făşoară con­form unor precepte morale care le definesc clar li­mi­te­le profesionale. În pa­ginile ur­mătoare vom oferi o sme­rită abordare a acestui subiect, împreună cu o de­scri­e­re a rolului pe care fiecare dintre noi îl are (sau ar trebui să‑l aibă) în Biserică.

Fiecare familie, grup etnic, naţiune şi civilizaţie are punc­te comune de acord şi puncte comune de dezacord. Une­le aspecte sau detalii ale acestora sunt recunoscute des­chis şi sincer, altele sunt camuflate ori evitate. În ace­laşi mod, există şi în Biserică anumite „secrete” de ordin personal sau general, care, dacă ar fi dezvăluite, ar atrage con­secinţe neplăcute. Una dintre regulile tăinuite este ace­­ea că nimănui nu‑i e permis să pună la îndoială vali­di­ta­tea acestor reguli. Această conspiraţie a tăcerii e în ea însăşi o dovadă de vinovăţie. Pe deasupra, faptul că în zi­le­le noastre, mai mult decât în trecut, Bise­rica e aspru cri­ticată atât dinlăuntrul ei, cât şi dinafara ei, este o in­vi­ta­ţie de a analiza aspectele mai profunde ale realităţii şi sem­nificaţiilor ei. Dacă ne concentrăm în ex­clusivitate asu­pra progreselor şi succeselor vieţii bisericeşti, fără a în­gădui şi a încuraja o atitudine critică judicioasă şi con­struc­tivă faţă de Biserică, înseamnă că igno­răm cu bună ştiinţă realitatea şi semnificaţiile ei. A venit momentul să încetăm de a mai nega realitatea şi a ne asuma res­pon­sa­bi­litatea faţă de nereuşitele sau chiar eşecurile din sâ­nul instituţiilor bisericeşti. Este singurul mod în care pu­tem con­tribui la o schimbare a lucrurilor. Din păcate, deşi am do­bândit o oarecare experienţă în identi­ficarea şi con­frun­tarea neajunsurilor din societate, încă nu am învăţat să în­ţelegem şi estimăm racilele existente în Biserică. Ade­vă­rul este că, atât timp cât nu depistăm şi expunem răul în mod categoric, nu putem nutri nădejdea de a‑l birui.

Nu intenţionez să învinuiesc pe nimeni. Avertismentul lui Hristos Domnul este suficient de clar şi teribil:

Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi pi­a­tra asupra ei (Ioan 8, 7).

Într‑un alt loc, citim că Rahela îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt (Matei 2, 18). Aceste cuvinte, deşi se adresează celor care au fost loviţi de o nenorocire, şi nu celor care sunt tentaţi să osân­deas­că pe aproapele lor, sunt la fel de clare şi de teribile. Odată şi odată, tăcerea trebuie spulberată. Rândurile care urmează sunt dedicate Rahelei pe care am cunoscut‑o, Ra­helei care a fost maltratată cu cruzime de cei în care a avut încredere. Ele sunt de asemenea dedicate tuturor Ra­he­lelor, cunoscute sau necunoscute, care au trebuinţă de mân­gâiere sau consolare.

­

[…]

(iii) Despre alegerea şi cinstirea conducătorilor Biseri­cii

Biserica este Trupul şi Mireasa lui Hristos, Dumne­zeu‑Omul. În împărăţia iubirii Lui, toţi suntem stăpâni pen­tru că toţi suntem una întru El. Drept simbol şi cheză­şie a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, Biserica se cu­vi­ne să fie locul unde predomină iubirea şi egalitatea. Pa­ra­d­igma Bisericii este Sfânta Treime. Relaţia armonioasă din­tre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt trebuie să se reflecte şi să fiinţeze în viaţa Bisericii în lume. Deşi există distincţii între cele trei Ipostasuri ale dumnezeirii – Tatăl este fără de început, Fiul Unul‑Născut este deofiinţă cu Tatăl, iar Sfântul Duh purcede de la Tatăl –, Ei sunt un singur Dumnezeu în trei feţe.

Prin întruparea, viaţa, moartea şi învierea Domnului nos­tru Iisus Hristos, umanitatea este potenţial incorporată în viaţa dumnezeirii. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sân­ge­le Mântuitorului Hristos Cel înviat, noi primim viaţa cea veşnică. În ultimă instanţă, nici un credincios al Bisericii nu e subordonat autorităţilor lumeşti, care sunt su­pu­se imperfecţiunii; toţi suntem subordonaţi lui Hris­tos, Ca­pul Bisericii. El este Domnul nostru. El e „viţa cea ade­vărată”, iar Tatăl ceresc e „lucrătorul” viei. El ne cere să rămânem în El, întru iubirea Lui, şi să‑I îngă­duim să ră­mână în noi, iubindu‑ne unii pe alţii precum ne‑a iu­bit El, pentru a aduce „roadă multă” şi „laudă multă” să adu­cem Tatălui ceresc (cf. Ioan 15, 1‑17).

Pietatea ortodoxă îi cinsteşte în mod deosebit pe slu­ji­to­rii hirotoniţi ai Bisericii cărora li s‑au încredinţat locuri de frunte în ierarhia bisericească, rugându‑se neînce­tat pen­tru ei. Slujirea pastorală în numele lui Iisus Hristos este atât de importantă şi responsabilitatea ei e atât de mare, încât nu se poate să nu le datorăm respect şi recu­noş­­tinţă tuturor celor ce şi‑au dedicat viaţa acestei sfinte lucrări. A‑i cinsti pe ierarhii noştri devine o datorie de onoa­re, cu atât mai mult cu cât diaconii şi preoţii îi cinstesc şi ei, la rândul lor, demonstrând astfel că sunt in­stru­­mente autentice ale iubirii şi păcii dumnezeieşti pe ca­re le dăruiesc credincioşilor pentru a le înfrumuseţa şi că­lăuzi viaţa de zi cu zi.

Cu toate acestea, aspectele formale ale cinstirii ierar­hi­lor îi pot uneori îndepărta atât pe ei, cât şi pe diaconii şi preo­ţii care‑i însoţesc în slujire de credincioşii pe care sunt chemaţi să‑i iubească şi să‑i slujească. Unii dintre noi au impresia că ierarhii sunt aşezaţi undeva sus, pe un fel de soclu, fiind desprinşi de realităţile zilnice şi inac­ce­si­bili oamenilor de rând. Pe de altă parte, dacă unii din­tre ei nu‑şi refuză nimic şi‑şi satisfac toate gusturile, ajung să creadă că fac parte dintr‑o categorie superioară, cu to­tul privilegiată, căreia i se cuvin drepturi speciale. O ase­me­nea atitudine contravine învăţăturilor lui Hristos şi spi­ritului hristic de comuniune întru iubire, smerenie şi slujire.

Din nefericire, tradiţia şi pietatea creştină i‑a aşezat pe păs­torii Bisericii pe un piedestal prea înalt, făcându‑i aproa­­pe inabordabili pentru majoritatea oamenilor, asu­pra cărora îşi exercită o teribilă şi indisputabilă autoritate. Ade­seori, credincioşii evlavioşi îi consideră înzestraţi cu pu­­teri supraomeneşti, „egali cu îngerii” – pentru a‑l cita pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Este extrem de periculos pen­­tru un păstor bisericesc să se considere pe el însuşi de­a­supra celorlalţi oameni. Pu­terea clericilor este ori­cum foarte mare, având în vedere faptul că au acces la tai­nele sufletului omenesc, această zonă extrem de vulne­ra­bilă a făpturii umane, şi că sunt preocupaţi de felul în care se raportează cre­dincioşii la Dumnezeu. Desigur, cle­ricii sunt icoana calităţii de preot a lui Hristos şi a slu­ji­rii Sale de arhiereu, dar aceasta nu‑i absolvă de a lua amin­te la limitele lor personale şi interpersonale, fizice şi spi­ritu­ale. Întorcându‑ne la Sfântul Ioan Gură de Aur, precizăm că el respingea cu hotărâre orice formă de „an­ge­lolatrie” în viaţa şi lucrarea preoţească.

Unii presupun în mod eronat că părinţii duhovniceşti au atins stadiul de desăvârşire umană, fiind întru totul vindecaţi de păcat. Ce bine ar fi dacă ar fi aşa! Dar oare nu ne‑a prevenit Hristos Domnul:

Scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi numai atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7, 5)?

Alţii consideră că cele trei trepte ale sacerdoţiului – dia­conia, preoţia şi episcopatul – corespund celor trei ni­ve­luri ale evoluţiei spirituale: purificarea, iluminarea şi de­­săvârşirea. Ar fi ideal dacă toţi cei ce râvnesc să fie dia­­coni, preoţi sau episcopi ar atinge cele trei stadii de dez­­voltare spirituală înainte de a fi hirotoniţi! Un aseme­nea deziderat însă e foarte dificil de realizat în con­textul vre­­murilor noastre. Cum s‑ar putea stabili şi evalua aces­te trepte de evoluţie spirituală? Există suficienţi can­didaţi ca­lificaţi să împlinească exigenţele duhovniceşti ale Bi­se­ricii din zilele noastre?

Chiar dacă un candidat la preoţie a atins un anumit grad de catarsis spiritual, aceasta nu înseamnă că este pe de­plin purificat pentru restul vieţii sale, fiindcă se va afla în­tr‑o luptă neîncetată cu firea umană căzută până la ră­su­fla­rea cea de pe urmă (cf. I Corinteni 9, 27). Evoluţia spi­ri­tuală este un proces continuu care se desfăşoară de‑a lun­­gul întregii vieţi; ea începe cu mult înainte de hiroto­nie, continuă după ce ne‑am asumat responsabilităţile pas­torale şi durează până în ultimul moment al vieţii noas­­tre pământeşti.

Desigur, cu cât ne vom sfinţi mai mult prin comuniu­nea cu Dumnezeu şi printr‑o smerită fuziune cu lumea pe care a creat‑o El, cu atât mai bine Îl vom sluji pe Dumne­zeu, Biserica şi lumea. Acesta este sensul în care trebuie în­ţeleasă chemarea de a ne purifica, ilumina şi desăvârşi, drept condiţie necesară hirotoniei. Atât exigenţele cano­ni­ce privitoare la hirotonie, cât şi practica de a alege pă­rinţi duhovniceşti din rândul clericilor trebuie să fie per­ce­pute în această lumină.

Din nefericire, acolo unde secerişul e mult, dar lu­cră­to­rii sunt puţini (Matei 9, 37), vor fi cazuri în care alegerea părinţilor sufleteşti nu se va putea face cu suc­ces. Cu toate aces­tea, lucrarea Bisericii se cuvine a fi îndeplinită – şi, pen­tru a fi o lucrare autentică şi bineplăcută lui Dum­nezeu, ea tre­buie să fie o preamărire a Sfintei Tre­imi. Superficialitatea şi excesiva încredere în sine cu care unii clerici privesc slu­ji­rea pastorală săvârşită în nu­mele lui Iisus Hristos şi grija fa­ţă de sufletele care le‑au fost încredinţate dovedesc lipsa unei conştiinţe pre­o­ţeşti adecvate.

Toţi suntem căzniţi de patimi şi slăbiciuni – unii mai mult, alţii mai puţin. Întocmai celorlalţi oameni, şi dia­co­nii, preoţii, stareţii sau episcopii sunt păcătoşi care au ne­vo­ie de vindecare. Dacă cei ale căror răni nu sunt încă pe deplin tămăduite ajung în poziţii de autoritate, se va am­pli­­fica riscul ca afecţiunea lor spirituală să‑i lezeze pe al­ţii sau chiar să se transmită altora, aşa cum se transmit vi­ru­şii. Este de asemenea posibil ca ei să se înconjoare de per­­soane care suferă de aceleaşi afecţiuni. Verificarea aten­tă a candidaţilor la preoţie are o importanţă deose­bi­tă. Biserica trebuie să se orienteze spre cei cu o spiritu­a­li­ta­te matură, echilibraţi psihic, înzestraţi cu smerenie şi discernământ, fără să precupeţească nici un efort în alege­rea şi pregătirea lor, ajutându‑i apoi să‑i instruiască pe cei pe care‑i conduc – pe tărâm educativ, psi­hologic şi, mai presus de toate, spiritual. „Vrednic este!” să nu fie ros­tit decât atunci când cel ce urmează să fie hi­rotonit a atins un înalt nivel duhovnicesc.

Revenind la cele afirmate mai înainte, să reţinem că ori­­­cât de riguros ar fi procesul de alegere, hirotonie şi nu­mi­­re a ierarhilor, preoţilor, stareţilor, stareţelor, du­hov­ni­ci­lor, consilierilor eparhiali şi a personalului eclezi­as­tic, chiar şi cei mai buni dintre ei sunt departe de a fi atins perfec­ţiunea şi au nevoie de îndreptare: Nimeni nu este drept, nu e drept nici unul! (Romani 3, 10). Tot omul e supus ispitei şi tre­buie să se lupte cu firea uma­nă căzută. Unul singur este de­săvârşit; Unul singur este sfânt (cf. I Pe­tru 1, 16).

Nimeni nu se poate vindeca fără ajutorul medicului. Toţi avem nevoie de un tămăduitor duhovnicesc. Aceasta este învăţătura lipsită de echivoc a Sfinţilor Părinţi, aşa cum arătam în capitolele anterioare. Uităm prea uşor că şi preoţii, duhovnicii şi episcopii au aceeaşi trebuinţă de te­rapie neîncetată ca şi mirenii. Cine poate pretinde că a atins perfecţiunea? Cu toate acestea, există ipoteza tăinu­i­tă că părinţii duhovniceşti au fost deja întru totul vinde­caţi. Necesitatea de purificare permanentă a clericilor a fost subliniată de Sfântul Grigorie Teologul:

„Curăţeşte‑te pe tine însuţi înainte de a căuta să‑i cu­ră­­ţeşti pe alţii; dobândeşte înţelepciunea dacă vrei să‑i în­veţi pe alţii; fii tu însuţi lumină dacă vrei să străluceşti pen­­tru al­ţii; atinge‑i pe ceilalţi după ce L‑ai atins pe Dum­­­nezeu; sfin­ţeşte‑te pe tine însuţi pentru a‑i sfinţi pe cei­lalţi.”

Toţi suntem făpturi imperfecte chemate la desăvârşire prin harul lui Dumnezeu, care este împreună‑lucrător cu propria noastră voinţă. Toţi avem trebuinţă de cineva ca­re să mijlocească pentru noi pentru a dobândi iubirea dumne­zeiască cea atotvindecătoare. Se cuvine ca toţi să avem un părinte duhovnicesc, un povăţuitor spiritual – fie că suntem mireni, diaconi, preoţi, monahi, monahii, stareţi, sta­reţe, duhovnici, episcopi, arhiepiscopi, mitro­poliţi sau pa­triarhi. Pe drumul spre sfinţenie, conducătorii Bisericii că­lătoresc împreună cu credincioşii. Este o că­lătorie co­mu­nă. Nici unul dintre noi nu se desăvârşeşte singur, nici unul nu se mântuieşte singur. Toţi avem tre­buinţă de ru­gă­ciunile celorlalţi, de dragostea lor, de spri­jinul lor, de co­muniunea cu ei, care să ne ocrotească şi să ne încu­ra­je­ze, să susţină ceea ce e bun în noi şi să ne atragă atenţia asu­pra defectelor pe care trebuie să le co­rectăm. Iată ce în­seamnă a aparţine Trupului lui Hristos.

(iv) Păcatul instituţionalizat şi harul instituţionalizat

Chiar dacă folosirea improprie a autorităţii în Biserică ne poate priva de comuniune, nu trebuie să ajungem nici­oda­tă să ignorăm mila, compasiunea, compătimirea celor aflaţi în suferinţă. Orice abuz de putere trebuie demascat ime­diat şi recunoscut ca atare. Chiar dacă păcatul e o rea­li­tate a vieţii, el nu e adevărul ei. Noi însă preferăm să as­­cundem prezenţa păcatului în relaţiile Bisericii cu oa­me­­nii şi să scoatem în evidenţă prioritatea harului. În timp ce „harul instituţionalizat” e proclamat trium­falist, „pă­catul instituţionalizat” e rareori spovedit – ceea ce în­seam­nă a abuza atât de noţiunea de păcat, cât şi de no­ţiunea de har, deoarece, dincolo de dimensiunea lor per­so­na­lă şi cosmică, păcatul şi harul au şi o dimensiune socia­lă. Să nu ne ocupăm doar de nelegiuirile şi nedrep­tăţile ca­re au loc în economie şi în ecologie, ci să ne amintim că păcatele şi abuzurile pot exista şi în instituţii tra­di­ţio­nal identificate cu lucrarea harului dumnezeiesc sau pot fi chiar provocate de ele uneori.

Acest aparent contrast nu constă în diferenţele dintre in­stituţie şi inspiraţie sau dintre lege şi har, ci în discre­pan­ţa dintre „harul divin” şi „instituţiile păcătoase”, din­tre elementele harismatice ale Bisericii şi manifestările abu­zive ale autorităţii instituţionale. Am menţionat deja că Biserica lucrează pe două niveluri complementare, ca­re păstrează integritatea Evangheliilor: cel ierarhic (vă­zut) şi cel duhovnicesc (nevăzut), cel exterior şi cel in­te­ri­or, cel administrativ şi cel profetic. Între aceste două aspec­te nu se cuvine să existe nici juxtapunere, nici opo­zi­ţie. Struc­turile ecleziale trebuie să înceteze să mai facă abuz de har şi să nu capituleze niciodată în faţa păcatului, pen­tru a nu provoca suferinţe credincioşilor.

Unul dintre motivele care stau la baza folosirii impro­prii a autorităţii ecleziale este demarcaţia dintre har şi pă­cat, trasată cu multă stricteţe şi convingere de acei con­ducători ai Bisericii care decretează că harul se află sub con­trolul şi în posesia Bisericii, iar păcatul ţine de lumea se­­cularizată. Dar, aşa cum afirmam şi în capitolele prece­den­te, harul nu trebuie izolat de firea umană (care e su­pu­să păcatului), după cum nici păcatul nu trebuie iden­tificat cu întunericul – deoarece el constituie o pro­vocare ce poa­te duce, în ultimă instanţă, la purificarea lă­untrică a pă­cătosului şi poate fi o sursă de iluminare a acestuia. Cei ce manipulează puterea eclezială, pretin­zând că de­ţin au­toritatea asupra harului divin, întruchi­pează abu­zul spi­ri­tual: pentru unii ca aceştia, ascultarea şi supu­ne­rea ga­ran­tează dobândirea harului, în timp ce neascul­tarea duce în mod automat la „căderea din har” şi atrage după sine excomunicarea, nici mai mult, nici mai puţin.

Spre deosebire de abuzurile fizice, care provoacă răni tru­pului omenesc, şi de abuzurile comise asupra mediului înconjurător, care provoacă răni naturii, abuzurile spiri­tua­le lasă răni permanente în sufletele credincioşilor şi asupra trupului Bisericii. Acest lucru se întâmplă atunci când harul e drămuit de cineva din afara noastră, în loc să fie un dar obţinut prin lucrarea propriului dis­cer­nă­mânt, şi atunci când păcatul devine un prilej de a fi mo­ra­li­zaţi, în loc să fie identificat de noi înşine, arătat celor ce au competenţa duhovnicească necesară, iar apoi tămăduit prin harul lui Dumnezeu.

Nu intenţionez să sugerez că toţi cei ce deţin autorita­tea spirituală distorsionează realitatea harului şi a păca­tu­lui, dar cred că puterea poate uneori să orbească con­şti­in­ţa; rezultatul este că cei ce nu folosesc autoritatea spiritua­­lă aşa cum se cuvine nu recunosc că‑i domină pe sub­or­do­na­ţii lor sau că‑i tratează cu asprime, ci consideră că ac­­ţio­nează în numele harului primit la hirotonie. A acţi­o­na potrivit harului divin înseamnă a avea grijă de ceilalţi şi a le împărtăşi greutăţile şi necazurile. Pentru a evita abu­zul de putere şi har, e bine ca cei aflaţi în poziţii de au­toritate să se îngrijească să demonstreze responsabili­ta­te şi un res­pect izvorât din dragoste şi smerenie. E pa­ra­do­xal faptul că, în multe locuri, Biserica promovează un tip de con­ducere fundamental opus compasiunii şi co­mu­niu­nii. Riscul de a păcătui şi de a‑şi folosi autorita­tea în mod eronat ar trebui să‑i determine pe cei în cauză să se ana­­li­ze­ze cinstit şi să‑şi modifice atitudinea inco­rectă şi com­­por­tările nepotrivite: aceasta ar fi o dovadă a faptului că in­stituţia pe care‑o reprezintă e un orga­nism sănătos. În cazul în care ei resping autoanaliza cri­tică, înseamnă că avem de‑a face cu un organism bolnav.

Din nefericire, harul divin, care este infinit, e redus la di­mensiunile instituţionale ale Bisericii şi identificat cu reprezentanţii Bisericii, care socotesc că el acţionează „me­­canic” şi că numai modul lor de a‑l administra e cel „corect”; cu alte cuvinte, în concepţia lor, Biserica este un fel de „vrăjitor din Oz” pe tărâmul căruia harul lu­crea­ză în mod magic.

Refuzul unora dintre preoţi sau ierarhi de a accepta că atât ei, cât şi instituţiile ecleziologice sunt supuse pă­ca­tu­lui dovedeşte pierderea harului. Numai activarea con­şti­inţei în direcţia recunoaşterii propriilor păcate ne poate apro­­pia de harul divin; în caz contrar, păcatul se va trans­mi­te de la o generaţie la alta, instituţionalizându‑se. Des­chi­de­rea spre har este demonstrată de exprimarea sinceră a mâhnirii faţă de instituţionalizarea harului. Prin urmare, se cuvine ca atât instituţiile, cât şi cei ce se află în fruntea aces­tora să se străduiască să‑şi redobândească sensibili­ta­tea şi capacitatea de a‑şi înţelege şi accepta vulnerabilităţile, deplângându‑şi învârtoşarea inimii (cf. Evrei 3, 8).

(v) Idealizarea preotului şi fenomenul de „transfer de imagine”

Biserica trebuie să se ferească de a‑şi idealiza sau ido­la­­triza conducătorii, transformându‑i în zei şi ve­ne­rân­du‑i. Nu avem decât un singur Stăpân suprem – aceasta e rea­litatea pe care o mărturiseşte întreaga Biserică în fie­ca­re duminică, înainte de celebrarea Sfintei Euharistii. Da­că îi vom idealiza pe păstorii noştri, îi vom aşeza într‑o ca­te­go­rie singulară, excluzându‑i, de fapt, din co­mu­ni­­tate. În ori­ce situaţie, idealizarea echivalează cu o dezuma­nizare. Preoţii sau ierarhii nu mai au pri­lejul să înveţe din pro­pri­i­le greşeli, pentru că, idealizaţi fiind, nu le e permis să fa­că nici o greşeală! Ei sunt obligaţi să fie desăvârşiţi. Din pri­cină că nici unul dintre noi, oamenii, nu e desăvârşit, unii simt nevoia de a‑şi as­cunde slăbiciunile, pretinzând, „de dragul cre­din­cio­şi­lor”, că sunt mai virtuoşi decât sunt în realitate. În felul acesta se insinuează în ei ipocrizia, iar rănile lor lăuntrice se infectează şi se agravează. Să‑i privim pe preoţi şi pe episcopi ca pe nişte oameni ca toţi oa­menii, cu defecte şi calităţi – păcătoşi şi sfinţi ca ori­ca­re dintre noi.

Într‑un remarcabil studiu despre conduita sexuală ina­dec­vată a unora dintre clerici, Candace R. Benyei anali­zea­ză fenomenul de idealizare a păstorilor Bisericii, adu­când în discuţie conceptele psihologice de „transfer” şi „contratransfer” sau „transfer secundar” de personalitate:

„[…] Transferurile şi contratransfe­ru­ri­le de iubire sunt alcătuite din toate pasiu­nile iraţio­nale, toa­te falsele iubiri şi toate experienţele afective ne­re­uşi­te ale unei persoane sau, mai pre­cis, din dorinţa avi­dă de a poseda obiectul unei afecţiuni imaginare. Adevărata dra­goste însă nu poate exista decât într‑o rela­ţie au­ten­ti­că, atunci când cele două persoane im­pli­cate într‑o rela­ţie de afecţiune au încetat de a mai avea iluzii unul de­spre celălalt, chiar dacă acest fapt poate fi une­ori dure­ros, nu văzându‑se ca prin oglindă, în ghicitură (I Co­rin­teni 13, 12), ci văzându‑se faţă către faţă, aşa cum sunt ei în realitate. Nu este deloc greu pen­tru un preot sur­menat şi lipsit de afecţiune să cadă în capcana de a cre­de că puternicele sentimente induse prin aceste fe­no­me­ne de transfer şi contratransfer sunt in­diciile unei iu­biri de care n‑a avut niciodată parte şi pe care, în sfârşit, a dobândit‑o – o iu­bire adevărată, căreia i se abandonează fără să se gândească câtuşi de puţin la consecinţele unui astfel de abandon.”

Idealizarea preotului sau fenomenul de „transfer de ima­gine” trebuie recunoscut ca atare. Să veghem cu toată grija ca nu cumva amabilitatea, îngăduinţa, concesiile şi vu­l­nerabilitatea preoţilor, pe de o parte, şi admiraţia cre­din­cioşilor faţă de aceştia sau chiar idolatrizarea lor de că­­tre credincioşi, pe de altă parte, să ajungă să con­stituie te­meiuri de manevrare a oamenilor de către unii con­du­că­tori spirituali care‑şi urmăresc satisfacerea ambiţi­ilor per­sonale, a setei lor de putere sau a dorinţei de a fi iu­biţi. Ajunşi aici, aş îndrăzni să definesc abuzul de auto­ri­ta­te spirituală drept diferenţa categorică dintre cei ce‑I slu­jesc lui Dumnezeu şi credincioşilor cu smerenie şi dra­­goste jertfelnică şi cei ce‑şi impun voinţa asupra aces­to­ra din urmă, profitând de naivitatea lor şi exploatându‑i din punct de vedere fizic, afectiv sau du­hovnicesc.

(vi) Responsabilităţile conducătorilor Bisericii

În trecut, atât creştinii răsăriteni, cât şi cei apuseni considerau Taina Preoţiei drept suprema formă de slujire în­tru iubire. Neîndoielnic, misiunea povăţuitorilor spiri­tuali este aceea de a afirma, consolida şi susţine câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt cu­rate, câte sunt vrednice de iubire, câte sunt cu nu­me bun (Filipeni 4, 8). Obiectivul principal al relaţiei pre­o­tului cu credincioşii este desfiinţarea păcatului şi restaurarea vieţii (cf. Ioan 10, 10). Pe baza acestei relaţii care du­ce la metamorfozarea lăuntrică a omului, lumea va pu­tea afla în Biserică vindecarea şi echilibrul spiritual du­pă ca­re tânjeşte. În acest fel, Biserica îşi va îndeplini mi­siu­­nea ei de a binevesti săracilor, de a‑i vindeca „pe cei zdro­biţi cu inima”, de a le vesti „robilor libertatea şi orbilor ve­­de­rea” şi de a‑i slobozi „pe cei apăsaţi” (cf. Luca 4, 18‑19).

Conştient de aptitudinile şi înzestrările sale, care sunt da­ruri ale lui Dumnezeu, cel ce a preluat îndatoririle de slujitor al Domnului trebuie să ia neîncetat aminte la de­fi­cienţele şi limitele proprii, mai ales la slăbiciunile şi is­pi­tele per­sonale, interpersonale şi spirituale de care tre­bu­ie să aibă grijă să se ferească necontenit, su­pra­ve­ghin­du‑se cu mul­tă vigilenţă. Slujitorii Bisericii au responsa­bi­­litatea de a se comporta totdeauna într‑o manieră adec­va­tă celor che­maţi să vindece rănile sufleteşti ale oa­me­ni­lor şi să le înlesnească evoluţia pe plan spiritual. Orice ac­ţiune contrară atingerii acestor obiective va avea drept consecinţă lezarea celor ce le‑au fost încredinţaţi, de mul­te ori însoţită de convingerea acestora că ei sunt cei vi­no­vaţi şi că nu sunt vrednici de a fi iubiţi de Dumnezeu şi ier­taţi de El – Cel pe care slujitorii Bisericii sunt chemaţi să‑L reprezinte.

Grija deosebită pentru responsabilitatea morală pe ca­re‑o presupune slujirea pastorală l‑a determinat pe Sfân­tul Isidor Pelusiotul să afirme următoarele într‑una dintre cele mai semnificative scrisori ale sale despre autoritatea spirituală:

„Răspunderea nu este una uşoară, ci e foarte grea; este o slujire dificilă, plină de obligaţii, căci nu e vor­ba de­spre o autori­tate pentru care nu se dă socoteală; ne­ce­si­tă o mare atenţie la detalii, întocmai celei cerute în şti­in­ţa medicinei, nu o supraveghere tiranică; presu­pune lua­re‑aminte şi sensibilitate, nu pu­tere nestăpâ­nită”.

De nu vă veţi reveni şi nu veţi fi ca pruncii, spune Dom­nul nostru Iisus Hristos, nu veţi intra în Împărăţia ce­rurilor (Matei 18, 3). Acest avertisment nu este adre­sat numai mirenilor, ci fiecărui membru şi slujitor al Bi­se­ricii. Conducătorii Bisericii să nu îngăduie poziţiei lor să‑i facă să se simtă superiori celorlalţi oameni. Sfântul Ignaţiu Teoforul, episcopul Antiohiei, scria:

„Nimeni să nu se trufească cu rangul său sau să se con­sidere superior, căci credinţa şi dragostea sunt totul, şi ele vor precumpăni asupra tuturor lucrurilor”.

(vii) Dinamica puterii în slujirea pastorală şi călăuzi­rea spirituală

Îndrumarea duhovnicească şi ucenicia spirituală nu pre­supun dominare şi subordonare. Toţi oamenii poartă în ei chipul lui Dumnezeu, toţi sunt egali între ei, toţi au o nepreţuită valoare. În ceea ce‑i priveşte pe creştinii bo­te­zaţi, toţi au primit Duhul Sfânt la Botez, intrând ast­fel în rândurile preoţiei împărăteşti (I Petru 2, 9) a Mân­tui­to­rului Hristos. Toţi sunt vrednici de cinste şi res­pect. Aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă cei ce au pri­mit hirotonia se consideră superiori celorlalţi oameni, se amăgesc pe ei înşişi; hirotonia înseamnă slu­jire, nu su­pe­­rioritate. Un părinte duhovnicesc autentic îşi jertfeşte via­­ţa pentru cei pe care‑i păstoreşte (cf. Ioan 10, 11), din dra­­goste pentru ei, iubindu‑i aşa cum i‑a iubit Hristos (cf. Ioan 13, 34). Aceasta este singura sa autoritate, singura sa „pu­tere” – puterea unui părinte duhovnicesc hristic (cf. Ioan 10, 11). Descriind consecinţele suferite de preoţii ca­re‑şi folosesc greşit autoritatea, Sfântul Ioan Gură de Aur afir­ma că preferă anarhia unei autorităţi întrebuinţate cu netreb­nicie. Realitatea contemporană ne ajută să re­de­fi­nim cu vigilenţă şi ingeniozitate conceptele de în­dru­ma­re duhov­nicească şi ascultare, dar şi să le desă­vârşim, aju­­tân­du‑ne să facem deosebirea între autoritatea spirituală autentică şi cea disimulată.

Există mentori duhovniceşti care le pretind fiilor şi fi­i­ce­lor lor duhovniceşti o deplină şi necondiţionată as­cul­ta­re. Absenţa smereniei îi determină să dorească să‑i stă­pâ­neas­că pe alţii. Încercând să distragă atenţia de la faptul că urmăresc doar să‑şi impună autoritatea, ei îşi justifică ati­tudinea necreştină făcând apel la „spirituali­tatea” crucii; în acest fel, o relaţie disfuncţională ajunge să fie ex­plicată „logic” prin prisma „răstignirii voii pro­prii”, ar­gu­mentul principal fiind că voinţa unui fiu du­hov­nicesc se cere biruită pentru ca acesta să se sme­reas­că, deoarece nu­mai prin smerenie va putea evolua spi­ri­tual. S‑ar putea re­plica: „Într‑o asemenea situaţie, cum se poate verifica da­că mentorul duhovnicesc îşi menţine sme­renia, lepă­dân­du‑se de propria voie?” Tradi­ţia pa­tris­ti­că identifică aceas­tă încălcare a legilor duhov­niciei, aceas­tă constrân­ge­re a ucenicilor de a‑l asculta pe părin­tele lor spiritual în con­diţiile în care ascultarea de­vine o satisfacere a am­bi­ţi­i­lor personale ale acestuia, cu păcatul desfrânării. Sfântul Marcu Ascetul afirma acest lucru fără nici un echivoc:

„Cel care amestecă în ascuns în poruncă voia sa este un des­frânat”.

Dincolo de faptul că întrebuinţarea improprie a auto­ri­tă­ţii duhovniceşti e o formă de desfrânare spirituală, ea este şi o formă de autism spiritual – oamenii şi lucru­rile ajun­gând să fie percepute în funcţie de utilitatea pe care o au pentru aşa‑zisul mentor. Un astfel de mentor spiritual nu va putea niciodată pretinde că este de bună credinţă atunci când rosteşte binecunos­cutele cuvinte ale Rugă­ciu­nii Domneşti: „facă‑se voia Ta [s.a.], precum în cer aşa şi pe pământ.”

Relaţiile spirituale care nu‑l implică decât pe unul din­tre cei doi (duhovnic şi credincios) nu vor fi niciodată niş­te relaţii sănătoase, iar relaţia spirituală dintre ei nu‑şi va putea atinge ţinta: un cuget eliberat de neguri, o ini­mă cu­rată, voinţa de a iubi. Este necesară o angajare du­hov­nicească fermă atât din partea povăţuitorului su­fle­tesc, cât şi a discipolului. Duhovnicul trebuie să se fe­reas­că de a le în­cătuşa voinţa fiilor şi fiicelor sale sufleteşti, după cum şi pă­rinţii trebuie să se ferească de a‑i întărâta pe copiii lor, ca să nu se deznădăjduiască (Coloseni 3, 21).

Cel ce nu are o voinţă puternică nu se va respecta nici pe el însuşi, nici pe ceilalţi, pentru că nu învăţăm să‑i iubim pe alţii şi pe noi înşine decât printr‑un act de voinţă. De aceea, este imperios necesar să ne lepădăm de voinţa cea căzută, care ne împiedică să‑l iubim pe aproa­pele nos­tru, şi să primim iubirea lui Dumnezeu. E ne­voie de un efort susţinut şi statornic pentru a ne restaura voinţa. Cel ce îşi „taie voia” încetează de a mai trăi din plin mo­men­tul pre­zent şi nu poate împlini voia lui Dum­ne­zeu. Voinţa noas­tră nu trebuie să slăbească, ci să se în­tărească prin iu­bi­re, să meargă din putere în putere (Psalmi 83, 8).

Sensul creştin al lepădării de sine (cf. Matei 16, 24) nu con­­­stă în trădarea sau abandonarea sinelui, ci într‑o dina­mi­­că transfigurare lăuntrică aflată în centrul a ceea ce sun­tem şi facem. Să nu ne anihilăm voinţa, ci să o meta­mor­fo­zăm în aşa fel încât să se poată exprima la modul op­tim. Încet‑încet, ucenicia duhovnicească ne învaţă să mer­gem ală­turi de Hristos, să trăim şi să iubim cu inten­si­­tatea care ne‑a fost dăruită dintru începuturi, din zorii creaţiei.

(viii) Îndatoririle supravegherii pastorale

Preoţii şi ierarhii au în mod frecvent întrevederi de or­din confidenţial cu toţi cei care, la ceas de cumpănă şi vulnerabilitate acută, le solicită sprijin şi alinare sufle­tească. Deoarece în calitatea lor de părinţi sufleteşti ei sunt mijlocitorii prin intermediul cărora se manifestă iu­bi­rea lui Dumnezeu şi harul Lui, relaţiile lor cu credin­cio­­şii trebuie să fie pline de dragoste, sensibilitate şi grijă faţă de interesele şi binele acestora. În unele situaţii, e ne­voie ca preocuparea faţă de propria persoană sau do­rin­ţa de a fi noi înşine înţeleşi să fie lăsată deoparte de dra­gul unei iubiri mult mai mari, iu­birea de semeni.

Credincioşii se smeresc de bunăvoie atunci când vin la spo­vedanie, dezvăluindu‑şi cu încredere slăbiciunile şi înfrângerile, nutrind speranţa de a fi întâmpinaţi cu multă com­pasiune, de a fi iertaţi de Dumnezeu şi tămăduiţi sufle­teşte. Preotul are îndatorirea şi privilegiul de a‑i în­con­ju­ra cu dragoste smerită pe credincioşii care vin la el în ast­fel de momente vulnerabile şi potenţial regenera­toare. În acest fel, el va oferi o mărturie vibrantă de soli­daritate uma­nă în duhul nemărginitei milostiviri dumne­zeieşti fa­ţă de întreaga creaţie. Implorând milă şi iertare pentru păcatele celor ce se căiesc sincer, ca şi cum ar fi vorba de si­ne însuşi, preotul se cuvine să nu uite nicio­dată că ei sunt cei pentru care a murit Hristos şi să con­ştientizeze fap­tul că şi el e la fel de păcătos şi neputincios şi capabil de a săvârşi răul ca şi cei ce îngenunchează în faţa lui Dum­­ne­zeu în prezenţa lui. În adâncul sufletului, să în­ge­nun­­c­heze şi el la picioarele crucii lui Hristos Domnul. Este multă bucurie în ceruri atunci când un pă­cătos se că­ieş­te, şi părintele duhovnicesc este printre primii care simt aceas­tă bucurie aici, pe pământ.