PS BENEDICT: Să dăm mai multă încredere lui Dumnezeu și mai puțină nouă înșine și lumii! OBSESIA CONTROLULUI VIEȚII versus LEPĂDAREA DE SINE și ALEGEREA CĂII LUI HRISTOS (video, text)

PS Benedict Bistrițeanul: „Dați-I mai multă încredere lui Dumnezeu!”

Cuvântul de învățătură al Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit în Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos), 20 septembrie 2020, la Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.

“[…] După ce Sfântul Apostol Petru, luându-L deoparte, Îl mustra, ferindu-se de Cruce si de suferință, Domnul Hristos iese în fața auditoriului și spune cu tărie: oricine voiește să vină dupa Mine! Și primul aspect la care mă voi opri este acest verb, această chemare: oricine voiește…

Evanghelia este o chemare, o invitație. Dacă este o chemare, înseamnă că atitudinea noastră este și o alegere. Alegem să fim cu Hristos sau nu. De fapt, de la început, de când există omul, viața lui a însemnat a alege, a alege între ceva și altceva. Putem să-L alegem pe Hristos și varianta pe care ne-o propune sau putem să alegem lumea cu variantele ei. Evanghelia de astăzi ne descrie calea lui Hristos. El ne prezintă calea Lui, drumul Lui, dacă vrem să-I urmăm. (…)

A-I urma Lui Hristos nu este o glumă, nu este o chestiune de duminică, de comoditate, de confort, nici pe departe. Hristos nu este un Dumnezeu al confortului, Hristos este un Dumnezeu al luptei, al căutării, al neliniștii. Hristos este un Dumnezeu provocator, care nu ne lasă să ne trăim viața într-un mod mediocru, ci ne vrea să participăm cu totul, pentru că viața este una singură și nu mai există alte șanse după.

Asadar oricine voieste, Hristos ne cheama la aceasta cale a Lui. Ziceam ca Evanghelia este o chemare si, in consecinta, o chestiune de alegere. Dar este mai ales dupa, in momentul urmator, o asumare. Calea Lui este o asumare, pentru ca presupune niste reguli. Ne spune Sfantul Apostol Pavel ca noi suntem in aceasta viata ca intr-o lupta sau ca intr-un joc. Si ca orice lupta, ca orice joc, viata are niste reguli. Daca ne asumam calea lui Hristos inseamna ca ne asumam si aceste reguli si folosim si instrumente in consecinta: postul, rugaciunea, spovedania, impartasania, toate celelalte pe care le putem evidentia. Si in felul acesta, daca dorim, pornim pe drum. Cel ce voieste, sa vina dupa Mine... Sa mergem in urma Lui, sa stam in spatele Lui, sa ne uitam cum El a trait si sa traim asemenea Lui si mai mult decat atat: urmandu-I, suntem impreuna cu El, nu doar ca traim asa cum El a trait.

Si apoi vine prima conditie dupa aceasta decizie. Daca noi ne-am decis sa Ii urmam lui Hristos, Hristos spune doua conditii si prima conditie este aceasta: oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine… Acest cuvant, aceasta chemare, sa ne lepadam de noi insine, este iarasi extrem de provocatoare pentru ca vorbim de o lume in care (auto)controlul [detinerea controlului] devine o obsesie. Ne planuim fiecare moment, ne punem telefonul sa sune la ora fixa, calculam cat avem nevoie pentru a ne pregati, sa plecam la ora cutare, sa ajungem la ora cutare, cautam vremea pe internet sa vedem cum este, daca ploua, daca ninge, toate sunt extrem de calculate. In momentul in care pierdem controlul, intram in panica, pentru ca toate lucrurile mai inainte pareau sa fie clare in mintea noastra. Din aceasta pricina ziceam ca a ne lepada de noi insine este provocator, deoarece contesta si, intr-un fel, ne atentioneaza stand fata in fata cu aceasta tendinta, paguboasa din punct de vedere Evanghelic: autocontrolul, sa controlam totul, sa planuim totul, totul sa fie pus ca la carte, sa fie potrivit planului.

Intr-un fel, aceasta obsesie a [auto]controlului [a deținerii controlului] descopera o incredere excesiva in noi insine. Viata ne dovedeste ca nu suntem in stare noi insine sa facem foarte multe lucruri sau cele mai multe lucruri prin puterea noastra, doar prin puterea noastra. Si totusi noi ne incapatanam. Aceasta incredere netarmurita in tehnica, in dezvoltare, de fapt ne descopera pe omul care se increde atat de mult in el insusi, incat nu mai lasa spatiu pentru nimic si pentru nimeni si mai ales pentru Dumnezeu.

Lepadarea de sine inseamna sa parasim aceasta obsesie a [detinerii] controlului si sa Ii mai lasam spatiu si Lui Dumnezeu, pentru ca El este deasupra tuturora si oricum viata ne confirma ca oricat ne-am calcula lucrurile, oricat le-am pune la punct, tot exista semn de imprevizibil si tot se pot intampla o gramada de lucruri care nu ne aduc siguranta, dimpotriva, ne pun intr-o stare de frica, ne panicheaza chiar – si contextul vremurilor pe care le traim ne dovedeste cu prisosinta acet lucru. Aceasta lepadare de sine iarasi ne pune fata in fata cu o alegere: ne incredem in  noi insine sau ne mai incredem si in Dumnezeu? Este nevoie, in vremurile noastre mai mult decat oricand, de incredere in Dumnezeu. Dati-i incredere lui Dumnezeu! Sa Ii dam incredere lui Dumnezeu! Pentru ca, altminteri, daca ne punem prea multa incredere in noi, oricum vom fi dezamagiti.

Daca ne punem increderea in ceilalti vom fi dezamagiti, daca ne punem increderea in noi insine si asa vom fi dezamagiti, pentru ca standardele pe care ni le propune lumea sunt foarte inalte si nu le putem atinge sub nici o forma, sau nu toti, oricum. Si mai mult decat atat, standardele pe care ni le propune lumea par sa fie uniforme, dar noi nu suntem uniformi in aceasta lume. Pe unii ii face fericiti o realitate, pe altii, alta, pe altii ii face fericiti bogatia, pe altii mai putina bogatie, pe altii siguranta, pe altii familia, standardele noastre in mod real sunt foarte diferite, dar societatea in care noi traim parca ne uniformizeaza si ne arata ca toti ar trebui sa fim in varianta aceasta si daca mergem pe aceasta linie nu putem ajunge la alta situatie decat in aceea in care ne dezamagim, dobandim frici de tot felul, dobandim neincredere si pana la urma chiar cadem in diverse depresii. Si depresia este o forma camuflata a increderii sporite in noi insine. O forma bolnavicioasa, as zice. Cand Dumnezeu este stapan peste toate, fricile scad. Daca exista frica de Dumnezeu nu mai exista frici majore in aceasta lume. Cand nu mai exista frica de Dumnezeu, exista frici si fricile nasc pui si ne transformam viata intr-o succesiune de frici, pana la angoase in cele din urma.

As mai zice inca un lucru despre aceasta lepadare de sine, pe de o parte si, pe de alta parte, despre increderea excesiva in sine. Poate intru intr-o zona in care nu sunt specialist, dar e un duh totusi care circula si se simte in atmosfera, legat de atitudini. Exista o tendinta in psihologie care subliniaza sau pune in centru asa numita dezvoltare personala, realizare de sine, care intr-un fel descopera aceasta incredere excesiva in sine. „Noi suntem masura tuturor lucrurilor” – intr-un fel sau altul, cam aceasta este teza care se propaga. As zice ca este un egocentrism camuflat. Da, si eu zic alaturi cu Proorocul David: Iti multumesc, Doamne, ca sunt o faptura asa de minunata! Dar Iti multumesc, in varianta [in sensul] in care Tu esti in mine, eu sunt darul Tau, tot ceea ce se intampla bun in  mine il pun pe seama lui Dumnezeu si a darului pe care El mi l-a dat si nu ca o incredere excesiva in sine, ca o realizare personala, ca o autoindumnezeire, ca sa o numesc intr-un termen si mai tehnic. Hristos in noi, Hristos in mine, asta este valoarea omului si asta este realizarea omului. Si daca Hristos este in mine, toate le pot intru Hristos, Cel care ma intareste, dupa cuvantul Sf Apostol Pavel. Da, toate le pot, dar in Hristos, care ma intareste.

Iar cea de-a doua conditie pe care ne-o evoca Evanghelia de astazi este aceasta: cine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine… si apoi sa isi ia Crucea. Ce poate sa insemne acest lucru? As talcui in felul urmator: a-ti lua Crucea inseamna sa nu te mai lupti cu viata, sa o traiesti pur si simplu. Si o suferinta, atata timp ramane suferinta cat nu ti-o asumi. Si cred ca si dumneavoastra, oricare, ati avut experienta suferintei, si intelegem ca inainte de a trece printr-o suferinta exista o frica mare, dar cand trecem prin suferinta, daca trecem si cu intelepciune si intelegem ca Hristos este Cel care ne insoteste, ne dam seama ca, dupa ce parcurgem aceasta suferinta, nu mai suntem la fel. Zic eu: suntem mai subtiri, suntem mai atenti la viata, suntem mai atenti la Imparatia lui Dumnezeu. Suferinta ne face mai transparenti pentru Dumnezeu. Nu este aceeasi atitudinea inainte si dupa suferinta. Inainte – ne e frica, dar daca primim crucea, ne-o asumam si o traim impreuna cu Hristos, suferinta devine sursa de viata, de intelepciune si sursa de apropiere de Imparatia lui Dumnezeu. Noi nu putem sa zicem mare lucru despre suferinta, pentru ca este o taina si este grea dar oamenii duhovnicesti, traind suferinta, au vorbit tare frumos despre ea, ba mai mult decat atat, au cerut-o in viata lor. Mie personal si probabil ca la multi dintre dumneavoastra ne-ar fi tare greu sa cerem suferinta pentru ca doare, dar oricum avem totusi aceasta credinta si nadejde ca, daca Dumnezeu o ingaduie intr-o forma sau alta, in diversele ei fatete, atunci El traieste impreuna cu noi aceasta realitate si trecem prin ea.

A-ti lua crucea ziceam ca inseamna a nu te mai lupta cu viata, a nu te mai impotrivi vietii, ci a te arunca cu incredere in iuresul ei, inseamna intr-un fel viata la maximum, pentru ca, deopotriva, dragostea presupune si suferinta, si daca dragostea inseamna viata si viata inseamna dragoste, atunci inseamna ca cine traieste, iubeste si sufera, traieste o viata din belsug, asa cum ne invata Domnul Hristos. As zice intr-un fel vorbind despre cruce ca vorbim despre o “aventura”, care este cale catre Inviere dar nu de unii singuri, tocmai de aceasta este o “aventura” realizabila si nu este o aventura copilareasca, asa cum ni se pare noua atunci cand suntem foarte tineri, ca putem sa facem o mie si o suta de lucruri. Este o “aventura” impreuna cu Hristos care ne duce la Inviere.

Si as zice si vorba aceasta: totul este bine cand se termina cu Invierea. Si aceasta este vestea buna a Crucii, pentru ca dincolo de Cruce este Invierea. Si apoi, dupa aceste doua conditii: sa se lepede de sine, sa isi ia Crucea, vine “sa Imi urmeze Mie”. Pur si simplu sa apucam pe calea pe care Hristos ne-o pregateste.

Nu e usor sa Ii urmezi lui Hristos, de aceea va spuneam la inceput ca a urma Evanghelia nu este o gluma, nu este o chestiune de duminica, temporara sau partiala, ci este totuna cu viata.

Si m-as apropia de final apeland doar la concluzia Evangheliei de astazi ca sa vedem cumva care este sfarsitul crucii la care ne cheama Hristos. Este calea vederii lui Dumnezeu, pentru ca asa se termina Evanghelia de astazi: “Adevarat graiesc voua, ca sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind intru putere”. Nu sunt putini cei care traiesc o cruce grea, dar care vad Imparatia lui Dumnezeu venind intru putere inca din aceasta lume. La capatul Crucii se afla Invierea, se afla Dumnezeu venind intru slava, Imparatia lui Dumnezeu venind intru slava.

Si ca sa termin intr-o nota realista, foarte realista. In ceea ce ma priveste si cred ca in ceea ce ne priveste pe multi pentru ca ziceam, calea Crucii este grea si nu putem sa Ii cerem lui Dumnezeu mai mult decat putem noi sa purtam, dar ca sa inchei intr-o nota realista si optimista deopotriva, ma voi folosi de cuvintele Mitropolitului Antonie de Suroj care zice cam asa: Doamne, nu iti cer nici Cruce, nici mangaiere, Iti cer numai atat: sa stau in fața Ta. Amin!”

Legaturi: