NU VA TEMETI! – Predici (video/ audio, text) de mare folos la Duminica a noua dupa Rusalii: INCHISOAREA FRICII, “RABUFNIREA IUBIRII” si IMPREUNA-LUCRAREA CU DUMNEZEU: “Doamne, vreau sa fiu cu Tine!”

Ierom. Grigorie Benea – Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare, Potolirea furtunii), 2 august 2015, Manastirea Nicula:

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Îi mulţumim bunului Dumnezeu pentru această binecuvântată zi şi pentru darul pe care ni l-a făcut astăzi de a fi împreună aici la mănăstirea Nicula şi de a sluji împreună Taina Sfintei Liturghii. Şi o să încerc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vă pun la suflet câteva învăţături din Evanghelia care s-a citit astăzi, ce ne relatează minunea Mântuitorului Iisus Hristos în care El umblă pe mare şi potoleşte furtuna. Ei bine, vedem în istorie contextul acestei minuni este în imediată continuare şi legătură cu minunea care s-a citit săptămâna trecută, cu minunea înmulţirii pâinilor şi a săturării celor cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii, în pustie. Pe Mântuitorul Iisus Hristos L-au urmat, împreună cu ucenicii Săi, mii de oameni ca să asculte cuvântul Său de viaţă făcător, cuvântul Lui care îi hrănea sufleteşte şi că Mântuitorul Iisus Hristos, după ce le-a vindecat bolnavii şi a vorbit cu ei întreaga zi, căci ne spune Sfânta Evanghelie că se făcuse deja seară când şi-au dat seama că e târziu şi că nu au ce să mănânce şi aşa a avut loc minunea înmulţirii pâinilor. Se făcuse, deci, seară, Mântuitorul tot vorbind, uitaseră de ei şi oamenii şi Mântuitorul rostind cuvântul lui Dumnezeu. Şi, fiind deja hrăniţi duhovniceşte, Mântuitorul Se preocupă să fie hrăniţi şi trupeşte, înmulţind pâinile.

Şi, după această minune, începe Evanghelia care s-a citit astăzi, zicând: Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Mântuitorul Hristos a vrut să dea drumul oamenilor; nu era ca acum, căci adunându-se atâtea mii de oameni nu le putea spune să se urce în maşini şi într-o jumătate de ceas s-ar fi golit locul, ci era nevoie de jertfă în vechime, de osteneală trupească ca oamenii să-L urmeze atâţia kilometri pe Mântuitorul fără mâncare, fără a avea cele necesare vieţii trupeşti. Şi, deci, Mântuitorul, până ce le dă drumul mulţimilor, ne spune foarte interesant Sf. Evanghelie, a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt. Mi se pare foarte interesant că îi sileşte– de ce i-a silit? Fiindcă oamenii, ca şi Apostolii, Îl iubeau atât de mult pe Mântuitorul, atât de mult îi odihneau cvintele Lui, îi hrănea sufleteşte, aşa bucurie simţeau lângă El, încât n-ar mai fi vrut să plece de lângă El. Şi ni se întâmplă şi nouă, dacă avem o persoană pe care o iubim atât de mult, parcă nu am mai vrea să ne despărţim de persoana respectivă. Sau când mergem în vreun loc sfânt, la icoana Maicii Domnului sau la moaştele unui sfânt, simţim în suflet o bucurie, un răspuns de la Dumnezeu, harul dumnezeiesc care ne ţine acolo, parcă n-ai mai vrea să pleci. Cum au fost Sfinţii Apostoli Petru, Iacov şi Ioan pe muntele Taborului la Schimbarea la Faţă când au spus: Bine ne este nouă, Doamne, să fim aici. Sau când ne întâlnim cu un om sfânt şi parcă cuvintele lui ne hrănesc şi n-am mai vrea să ne despărţim de El. Aşa erau şi Sfinţii Apostoli faţă de Mântuitorul Hristos şi cred că asta e un prim lucru de folos pe care putem să-l tragem din Evanghelia de astăzi.

Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. – Mântuitorul avea deseori obiceiul să Se retragă în pustie, în singurătate şi să Se roage. Deşi era Dumnezeu adevărat şi venise în lume să propovăduiască oamenilor, Îşi lua timp să stea singur cu El şi cu Tatăl Ceresc ca să Se roage şi să primească putere. Și de aici putem să ne folosim, căci şi în viaţa noastră de zi cu zi de multe ori altfel putem să ducem greutăţile zilei dacă găsim un pic de timp să ne retragem şi să fim cu Dumnezeu. Nu-i nevoie să ne ducem în munţi, dar se întâmplă să stai la stop cu maşina şi atunci putem spune o rugăciune. Dacă am face asta, dacă ne-am învăţa să facem asta în fiecare zi, cu totul altfel ar arăta viaţa noastră. Altfel se întâmplă ca în viaţa cu soţul, cu cei apropiaţi, să fim agitaţi, nervoşi, şi să nu ştim din ce cauză. În mare măsură e din cauză că nu ne mai luăm timp să stăm noi cu noi înşine şi cu Dumnezeu şi să ne luăm de acolo hrană. Mântuitorul, deci, Se urcă în munte singur să Se roage. Şi ne spune Sf. Ev. Matei că, în timp ce se ruga, deja se făcuse târziu şi corabia era la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Corabia se îndepărtase de ţărm şi începuseră să se ridice valurile, să bată vântul împotrivă. Și se chinuiau sfinţii Apostoli să facă faţă furtunii. Și nu s-au chinuit o jumătate de ceas sau un ceas, ci erau la a patra strajă din noapte, deci între ora 3 şi 6 dimineaţa. Deci toată noaptea ei se chinuiseră şi Mântuitorul ştia că ei se chinuiesc şi Se uita la ei şi Se ruga, dar, cu toate astea, nu a venit la ei. Această imagine a mării tulburate de furtună poate să fie cu foarte multă uşurinţă cu o imagine a vieţii fiecăruia dintre noi. Fiecare dintre noi în viaţa noastră, care e ca o mare, întâlnim, vrând-nevrând, toţi, fără excepţie, întâlnim valuri, furtuni, vânturi puternice, greutăţi. La începutul călătoriei, fiind în sânul familiei, de multe ori suntem protejaţi şi parcă pornim cu gânduri bune, însă apoi, la mijlocul mării, aşa cum erau Sfinţii Apostoli, de cele mai multe ori – deşi se întâmplă şi ca de mici copii să întâlnim valuri şi furtuni – încep greutăţile, necazurile, dificultăţile, pe care toţi avem să le înfruntăm.

Și lucrul cel mai interesant aici este că Mântuitorul Însuşi îi trimite pe Sfinţii Apostoli în corabie, pe mare, deşi ştia foarte bine că marea o să fie învolburată, că o să fie furtună pe mare. El Însuşi îi trimite acolo. Şi mi se întâmplă ca preot de multe ori să vină oameni la mine să spună: “Părinte, eu nu înţeleg de ce-s greutăţile astea peste mine, de ce-s necazurile astea, că eu n-am făcut rău la nimeni, ci mă străduiesc să fac bine, să fiu corect în faţa lui Dumnezeu, nu înţeleg!” Dar vedeţi, aici vedem pildă de la Mântuitorul, Care i-a trimis pe Apostolii Săi pe mare, ştiind că or să fie luptaţi şi chinuiţi, ca să le încerce răbdarea şi încrederea, ca să le arată că nu este altă cale ca omul să se întărească, să înveţe, să câştige experienţă, decât prin focul necazurilor şi al greutăţilor. Asta-i calea pe care o rânduit-o Dumnezeu. Și, ca un fel de încurajare şi de pildă, El ne arată că acolo unde ne va trimite o să avem furtună, vijelii, tulburări, valuri mari care or să ni se pară că ne îneacă. Dar ne spune: Nu vă pierdeţi curajul, nu vă pierdeţi credinţa, sunt cu voi.

Aşa cum s-a întâmplat într-adevăr şi cu Sfinţii Apostoli, căci la a patra strajă din noapte Mântuitorul a venit umblând pe mare şi s-au speriat ucenicii când L-au văzut, căci li s-a părut că e o nălucă. Şi au strigat! Iar Mântuitorul, ca să nu se sperie, le-a răspuns repede, ca să-I recunoască vocea: Îndrăzniţi – adică aveţi curaj! – Eu sunt, nu vă temeţi! Cineva a numărat de câte ori se găseşte în Sfânta Scriptură îndemnul acesta, Nu vă temeţi; sau Nu te teme şi este de 365 de ori în toată Scriptura. Ca şi cum Dumnezeu ne-ar spune în fiecare zi asta, ştiind cât suntem de slabi şi cât de uşor ne piere curajul: Nu vă temeţi, Eu sunt cu voi! Teama e una dintre cele mai mari închisori pe care le are omul. Nu știu dacă sunt duşmani mai mari decât frica. În mod normal, frica e dată de Dumnezeu, un sentiment lăsat ca să-l protejeze pe om. Căci ţi-e frică de foc ca să nu te arzi, sau ţi-e frică la etajul 10 ca să nu sari şi să mori sau ţi-e frică la cutremur ca să fugi şi să scapi. Însă, pe lângă frica asta firească îngăduită şi rânduită de Dumnezeu mai este o frică ce ne paralizează, ce ne face să nu mai facem lucruri, să nu avem curajul să iubim căci ne e frică să nu fim trădaţi, să nu avem curajul să spunem ce părere avem de frică să nu râdă oamenii de noi, să nu avem curajul să facem ceva de frică să nu greşim şi, dacă greşim, să ne fie frică de ce spun ceilalţi. Și aşa frica devine ca o închisoare care nu ne lasă să mergem mai departe, nu ne lasă să avem încredere în ajutorul lui Dumnezeu, să înţelegem că, dacă Dumnezeu e cu noi, cum spune psalmul, nimeni nu e împotriva noastră. Şi în sensul ăsta Mântuitorul loveşte frica şi spune: Nu vă temeţi! – de 365 de ori în Sfânta Scriptură, pentru fiecare zi a anului. Şi singurul argument pe care-l dă este: Eu sunt. Îmi vine în minte o pildă pe care o spune părintele Serafim de la Căşiel; spune că era, la un moment dat, o corabie pe mare, în valuri şi furtună, marinarii alergau care-încotro să scape ce se poate, să nu umple apa barca, să nu se rupă catargul, să îndrepte corabia, erau toţi panicaţi, nu mai ştiau ce să facă, strigau, numai un singur băieţel stătea liniştit. Și unul dintre marinari îl întreabă: Tu nu te temi? – Nu! – De ce? – Păi tata e la cârmă. Încrederea aceea pe care o are copilul în tatăl lui, aia e încrederea pe care ar trebui noi s-o avem în puterea lui Dumnezeu, în atotputernicia lui Dumnezeu. El nu numai că poate să ne ajute, că e atotputernic, ci şi vrea să ne ajute, că ne iubește!

Așa, dragii mei, ar trebui să ne raportăm, ca și un copil la tatăl lui, cu încredere: Tatăl ceresc e la cârmă, nu mi-e frică de nimic! Oricât ar fi de greu, oricât ar fi de mari valurile, de imposibil de trecut zidul, știu că toate se pot cu Dumnezeu și că ceea ce e cu neputință la oameni e cu putință la Dumnezeu!

Și, într-adevăr, știm reacția Sf. Ap. Petru, când l-a văzut pe Mântuitorul, a zis: “Doamne, dacă ești Tu, spune să vin la Tine pe mare!”. Și Mântuitorul îi spune: “VINO!”. Și Sf. Ap. Petru iese pe mare, calcă pe mare și vede vântul care era împotrivă și, deși înainte mersese pe mare și nu și-a dat seama ce mare minune se întâmplă cu el, i s-a făcut frică și a strigat cum ar trebui să strigăm toți, dragii mei: Doamne scapă-mă! Doamne scapă-mă! Din tot sufletul lui a strigat, din tot adâncul inimii lui: Doamne scapă-mă! (…) Și Mântuitorul Iisus Hristos, bineînțeles, îl prinde de mână și îl ceartă: Puțin-credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?

Vedeți, cât de plină de sevă duhovnicească, de miez – în 5 versete câte cuvinte pline de hrană putem să găsim, câte învățături… Am putea să vorbim ore la rând.

Noi ne scufundăm în greutăți și în necazuri atunci când ne uităm la ele. Sf. Ap. Petru nu s-a mai uitat la Mântuitorul Iisus Hristos. În loc să se uite la El, să meargă la El și să aibă încredere că “Eu sunt!“, că e Dumnezeu acolo cu El, se uită la valuri, se uită la vânt, se uită la greutăți. Așa ni se întâmplă și nouă de multe ori: așa suntem de prinși de greutățile pe care le trăim, încât, pur și simplu, pierdem din vedere că Hristos e lângă noi, aici, acum și în fiecare clipă din viața noastră… E cu noi! Dacă am fi pătrunși de lucrul acesta, dragii mei, dacă am încerca să căutăm în sufletul nostru prezența lui Hristos, dacă am încerca să vedem că Hristos e cu noi, să simțim asta, nu ne-am mai lăsa înfricoșați de toate valurile, de toate vânturile. Am vedea că sunt acolo, am face tot ce depinde de noi ca să le biruim, dar am face-o cu liniște. Am face-o cu liniștea că, orice s-ar întâmpla, tata-i cu mine, mă iubește, nu mă lasă, are puterea să mă scoată.

Și îmi spunea un părinte din Muntele Athos când îi spuneam eu de grijile mele – că vorbesc din experiență, nu ca și cum aș fi biruit grijile și frica – (…): “Lasa-te in bratele Domnului! Lasa-te in mainile Lui, ca e acolo, iti poarta de grija, nu trebuie sa le controlezi tu pe toate!”. Lasa-te! Nu inseamna ca nu trebuie sa faci ceea ce depinde de tine, sa le faci, dar cu increderea aia ca e Tata aicea, ca biruinta-i a noastra, ca Dumnezeu ne iubeste, ca ne poarta de grija, ca nu avem de ce sa ne temem, cat El e cu noi!“

[…]”

***

Parintele Hrisostom Ciuciu – predica deosebita la UMBLAREA PE MARE si POTOLIREA FURTUNII, 5 august 2012, Manastirea Putna:

“Iubiti credinciosi, daca duminica trecuta am fost martorii unei minuni prin care Hristos a aratat marea sa iubire de oameni si mila Lui pe care o varsa necontenit catre noi, iata ca astazi este alt episod din viata Lui si, desigur, din a noastra, care ne pune inainte un alt aspect ce nu Il priveste numai atat pe El, in mod direct, ci as spune ca ne priveste in primul rand pe noi.

Vedem astazi cum aratarea lui Dumnezeu, prezenta lui Dumnezeu naste in inimile noatre ravna sfanta pentru a fi cu El. Nu de putine ori suntem pusi in situatia de a raspunde chemarii lui Dumnezeu si de multe ori aceasta chemare este foarte fina, este o chemare pe care noi, oamenii, nu o auzim in mod direct, ci ea pur si simplu vorbeste in interiorul nostru. Pur si simplu, noi vedem sau simtim aceasta chemare ca pe o rabufnire din interiorul nostru, avem o pornire catre Dumnezeu, pornire pe care noi nu o putem intotdeauna explica, nu-i putem gasi intotdeauna cauza. Asa s-a intamplat si in Evanghelia de astazi.

Duminca trecuta am vazut ca, dupa ce Mantuitorul a savarsit minunea inmultirii painilor, i-a trimis pe ucenicii Sai sa treaca singuri de cealalta parte a marii. Stim, iarasi, ca Mantuitorul a savarsit minunea inmultirii painilor dupa ce a aflat vestea tragica a mortii lui Ioan Botezatorul. Deci stim ca Hristos, Dumnezeu fiind, si stiind si bazandu-Se pe pronia dumnezeiasca, stiind randuiala lui Dumnezeu, stiind ca Ioan avea sa moara, totusi S-a intristat si a vrut sa fie singur. Mergand El spre adancul pustiei, ca sa stea singur sa se roage, acolo L-au intampinat oamenii. Si spune Evanghelia ca, facandu-I-se mila de ei, a stat si i-a invatat toata ziua pana la apusul ei. Dupa aceea a fost aceasta minune cu inmultirea painilor. Dupa care, iarasi, Hristos a vrut sa ramana singur si i-a trimis pe ucenicii Sai de cealalta parte a marii. De ce a vrut sa ramana El singur este lesne de inteles, dar de ce i-a trimis pe ei? In primul rand pentru ca minunea savarsita sa se poata aseza in inimile lor, sa se poata limpezi, ca ei sa poata intelege, fiecare in parte, ce anume a facut Hristos, ca ei sa poata intelege fiecare in parte ce anume a vrut Hristos cu el, ca, altminteri, nimeni nu poate sa inteleaga chemarea lui Dumnezeu, pentru ca aceasta chemare este personala, atat de intima, incat noi nu o simtim ca fiind ceva din afara, ci ceva din interiorul nostru.

Si iata-i pe ucenici pe mare cu corabia, cautand sa ajunga de cealalta parte si, venind furtuna, deodata L-au zarit pe Mantuitorul. Hristos venea singur, linistit, pe apele involburate. Oare, iubiti credinciosi, nu seamana aceasta imagine cu viata noastra? Nu este viata noastra o mare involburata in care ne simtim, din nefericire, de cele mai multe ori singuri? Dar, in viata asta a noastra, de multe ori Il si vedem pe Mantuitorul. Si, nu numai ca-L vedem, ci Ii si simtim mana cum ne atinge inima. Si atunci inima noastra, care a fost zidita de El, raspunde printr-un foc arzator, printr-o rabufnire de dragoste catre Dumnezeu. Si atunci noi strigam din adancul inimii, asemenea lui Petru: “Porunceste, Doamne, sa vin la Tine!” Aceasta este declaratia noastra de iubire fata de Dumnezeu. E ca si cum am spune: “Doamne, vreau sa fiu cu Tine! Daca si Tu vrei, lasa-ma sa vin!“. Nu mai tinem cont atunci de valuri si nici macar de neputintele noastre. Uitam de tot. Il vedem pe Hristos, Ii simtim degetul pe inima noastra si atunci nu mai suntem decat eu si cu El. Eu si cu El. Si atunci inima mea nu mai vrea decat sa fie impreuna cu El, si Il rog sa ma primeasca langa El. Si auzim, desigur, in inima noastra, raspunsul pe care il aude Petru: “Vino!“. Si lasam toate si ne ducem catre Dumnezeu, bazandu-ne pe aceasta rabufnire a iubirii noastre. Dar aceasta rabufnire a iubirii nu este deplina, nu este pe deplin curata, nu este pe deplin lamurita. Aceasta rabufnire nu are indeajuns de multa putere si indata ne vom vedea iarasi inconjurati de apele involburate. Si ce facem atunci? Ne aducem aminte cine suntem, ne aducem aminte de unde am plecat, ne aducem aminte ca suntem singuri. Si atunci, intr-un fericit caz – nu cel mai fericit, dar fericit – strigam: “Doamne ajuta-ma!“. E un strigat disperat, deci nedesavarsit! Strigam: “Doamne ajuta-ma!” si Dumnezeu, atunci, ne ajuta, ne intinde mana Sa, dar ne si dojeneste ca pe niste copii ai Lui iubiti si spune: “Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit? Ai uitat cum te-ai pornit la drum? Ai uitat ca Eu sunt aici pentru tine? Ai uitat ca Eu te-am chemat? Daca Eu te-am chemat, si daca tu Mi-ai cerut voie sa vii la Mine, si daca Eu ti-am zis “VINO!”, au, doara, te voi lasa Eu pana in sfarsit? Nu pentru tine am venit Eu Insumi pe apele aceste involburate? Nu M-am coborat Eu pentru tine in viata asta a ta, zbuciumata si necurata? Eu Insumi. Pentru tine. Si atunci, pentru ce te-ai indoit?“

Iubiti credinciosi, nu stiu daca, in limbajul nostru, indoiala este cea care caracterizeaza cel mai bine starea noastra din acel moment. Mai degraba, as putea spune uitarea sau neputinta, pentru ca daca noi ne-am tine mintea la Hristos, nu se poate sa-L uitam pe El, nu se poate sa nu ne lasam in voia Lui si mai ales nu se poate sa uitam ca rabufnirea aceea a fost o rabufnire de iubire. Acest lucru nu se uita, acest lucru nu se sterge. Insa noi uitam ceea ce este cel mai important, ca nu este de ajuns sa vrei sa ajungi la Hristos, ci este nevoie sa fii cu El: sa vrei sa fii cu El si sa incepi sa fii cu El.

O relatie de iubire nu se desfasoara in salturi. Nu-i declari cuiva iubire astazi pentru ca peste zece ani sa ne inatalnim si sa fim impreuna. O relatie se construieste. Si aceasta relatie se construieste numaidecat bazandu-se pe cel putin doua persoane. In cazul nostru – eu si Dumnezeu. Se construieste impreuna. Daca pornim catre Hristos si vrem sa fim cu El, sa nu uitam ca El lucreaza impreuna cu noi, sa nu uitam ca noi trebuie cu El, impreuna, sa hotaram un lucru sau altul, noi impreuna cu El trebuie sa luam decizii, noi avem nevoie in permanenta de El, altminteri aceasta relatie nu va fi una reala.

Neputinta trupului sau neputinta duhului sau inertia, toate acestea ne tin oare pe noi? Acestea sunt atat de puternice incat sa uitam ca Dumnezeu sta cu bratele deschise catre noi? Sa ne aducem aminte ca Dumnezeu este cel care a pus in noi aceasta chemare. Datorita acestei chemari este si raspunsul nostru de iubire. Asa cum spune Sf. Ap. Pavel filipenilor: “sunt incredintat ca cel care a inceput in voi lucrul cel bun il va duce la bun sfarsit“. Dumnezeu ne cheama si tot El ne trage. Dumnezeu ne-a iubit El mai intai si apoi noi am raspuns la iubirea Lui. Neputinta trupului este o simpla scuza. Este un cuvant in Patericul Egiptean care spune asa: “daca cineva stiind ca este un loc in care poate sa sporeasca nu se duce acolo, din pricina neputintei trupului, acela nu crede ca exista Dumnezeu“. Deci acela nu crede ca Dumnezeu poate si se gandeste numai daca el poate. Pai eu nu pot. Ce pot eu sa zic decat: “porunceste, Doamne, sa vin la Tine!“. Restul face Hristos. Sa-L lasam pe El sa lucreze.

Si mai este un aspect pe care il putem deduce din viata Sf. Ioan Iacob Hozevitul, pe care astazi Biserica il praznuieste. Un sfant contemporan, dat fiind ca moastele lui au fost descoperite in 1980, un sfant care a trait mai toata viata lui smerit, necunoscut de nimeni, am putea spune “in umbra”. A trait, dupa cuvantul unui alt sfant parinte care indemna si spunea asa: “sa-ti duci viata asa incat nimeni sa nu observe ca traiesti pe pamant, insa, in momentul in care vei muri, sa lasi in urma ta un mare gol“. Asa a trait Sfantul Ioan Iacob. A fost calugar la Man. Neamt si acolo si-a dus viata intr-un mod smerit, insa, la un moment dat, a plecat catre Hozeva, catre zona Ierusalimului, intr-un loc foarte pustiu, foarte arid, foarte neprielnic vietii omului. Nu s-a uitat la neputinta lui, nu s-a uitat la slabiciunea lui, s-a uitat doar la Hristos. Si ce socotim noi ca l-a manat sa paraseasca lumea si sa se duca la manastire, si apoi, de la manastirea Neamt, sa plece mai departe catre Hozeva? Acel aspect despre care am vrut sa va aduc aminte, si anume: SILINTA. Nu este de ajuns sa-I spun astazi lui Hristos: “Da, Doamne Te vreau; da, Doamne Te iubesc; Doamne cheama-ma la Tine“. Nu este de ajuns. Hristos nu sta pe loc, Hristos este iubire desavarsita, Hristos este insasi desavarsirea si desavarsirea este un urcus. Daca vrem sa fim cu El, trebuie sa urcam permanent. Nu ne putem permite sa stam nepasatori, nu ne putem permite sa spunem: “merge si asa!“, nu ne putem permite sa spune: “e bine!“. “Fereasca Dumnezeu de mai rau!” Daca vrem sa fim cu Hristos, trebuie sa simtim in inimile noastre acea tensiune care permanent ne impinge catre El, permanent ne aduce aminte ca mai avem ceva de facut, ca mai avem un pas de facut, ca inca nu L-am ajuns pe Hristos, ca inca se poate mai bine, ca inca se poate sa fim mai aproape de Hristos si acest imbold sa ne aduca aminte si sa nu ne lase sa dormim, caci somnul acesta seamana prea mult cu moartea sufletului si e pacat!

Sfantul Ioan Iacob Hozevitul nu si-a permis sa zica: “da, sunt la manastire, imi fac pravila, imi fac canonul, am rugaciunea mea, am trairi inalte, L-am simtit pe Dumnezeu lucrand in viata mea”. El stia un singur lucru: inca nu L-am ajuns pe Hristos si daca vreau sa-I dovedesc Lui ca-L iubesc, trebuie sa alerg mai tare dupa El.

Intr-un cuvant, iubiti crestini, relatia cu Dumnezeu se construieste si se construieste impreuna cu El, nu de unul singur. Sa nu credeti ca Biserica sau altcineva va va putea invata ce sa faceti [la modul foarte precis, “tehnic” si magic, automat – n.n.] ca sa va mantuiti. Nimeni nu poate sa-mi spuna mie: “fa asta si te vei mantui, fa asta si vei fi desavarsit, fa asta tu“. Nimeni! Daca noi cautam sa aflam astfel de tehnici ne pierdem vremea. Iubirea nu este tehnica, iubirea nu este metoda, mantuirea nu este [doar] efort personal. Toate acestea sunt produse ale unei relatii. Daca vrem insa sa invatam cum sa fim mai aproape de Hristos, cum sa lucrez impreuna cu Hristos – ati auzit si in cuvantul Apostolului de astazi, care zice ca impreuna-lucratori suntem cu Hristos – daca vrem sa invatam cum sa lucram mai bine si mai frumos cu Hristos, atunci da, Biserica ne sta aproape, Biserica, Sfintii Parinti si, as indrazni sa spun ca orice ne inconjoara se va transforma in dascal catre Hristos, pentru ca noi cautam ceea ce este bine si frumos, adica sa fim impreuna cu Hristos. Nu poti sa fii fiu al lui Hristos de la distanta, nu poti sa iubesti pe cineva prin corespondenta, ci numai de aproape. De atatea ori Hristos spune, chiar si in Vechiul Testament, “Eu nu sunt Dumnezeu de departe, ci Dumnezeu de aproape” [IEREMIA 23, 23: Au doară Eu numai de aproape sunt Dumnezeu, zice Domnul, iar de departe nu mai sunt Dumnezeu?]. Sfantul Proroc Osea spune “gata ca zorile Il veti gasi pe El”. [OSEA 6,3: “Să-L cunoaştem, să ne sârguim să cunoaştem cine este Domnul! Venirea Lui este sigură ca ivirea zorilor. Că El va veni la noi ca o ploaie timpurie şi ca o ploaie târzie care adapă pământul”] Si noi, in continuare, ne temem pentru ca Il socotim departe. Nu este departe. Noi uitam ca relatia asta se construieste impreuna. Iar relatia se va construi impreuna, atata timp cat ne vom sili spre ea.

Iubiti credinciosi, sa-l rugam pe Sf. Ioan Iacob Hozevitul sa lucreze in inimile noastre acea silinta, acea smerenie, acea iubire care l-au dus la Hristos. Sa-L rugam pe Hristos sa porunceasca sa mergem catre El. Sa-L rugam pe Hristos sa faca in asa fel incat sa intareasca privirea noastra si sa nu intoarcem ochii de la El catre valurile acestei vieti, sa-L rugam pe Hristos sa tina cont numai de dorinta noastra si nu de neputintele noastre. Sa-L rugam pe Hristos sa tina cont ca numai Lui i-am spus: “Doamne, pe Tine te vreau, porunceste, Doamne, sa vin la Tine!” Amin”.

 

Legaturi:

UMBLAREA PE MARE. Predici audio de la Putna si Sihastria Putnei: AVEM NEVOIE DE CURAJ SI DE CONSECVENTA “PANA LA CAPAT” in urmarirea tintei noastre duhovnicesti. SA INDRAZNIM SA MERGEM PE APA IN LUME, URMANDU-L PE HRISTOS. Sa nu renuntam atunci cand simtim ca ne scufundam!

PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu in DUMINICA POTOLIRII FURTUNII. Dumnezeu ingaduie furtunile incercarilor ca sa ne smereasca si sa ne izbaveasca de marea inselare a increderii in propriile fapte: “UNDE ESTE SMERENIA, ACOLO VINE DUMNEZEU”

Predici (audio si text) la DUMINICA MERSULUI PE APA SI A POTOLIRII FURTUNII: Parintele Arsenie Boca, IPS Bartolomeu Anania si altii. CREDINTA SI INDOIALA

INCREDEREA IN HRISTOS

MERSUL PE APA IN MIJLOCUL FURTUNILOR VIETII: “Trebuie sa stim sa cerem ajutor. Sa intindem mana, asa cum a facut-o Petru, sa ne incredintam Domnului”

“Eu sunt, nu va temeti!” – LINISTEA DIN TOIUL FURTUNII

FURTUNA INFRICOSATOARE S-A RIDICAT…

“Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar dacă se ridică necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie, PRIVEŞTE SPRE HRISTOS!”

Evanghelia umblarii pe mare si a potolirii furtunii: “DOAMNE, SCAPA-NE!”

“Niciodata sa nu-ti pierzi nadejdea mantuirii, ci sa strigi catre Dumnezeu si sa plangi. DUMNEZEU NICIODATA NU TRECE CU VEDEREA UN SUFLET CARE VREA SA SE MANTUIASCA SI SA SE POCAIASCA, ORICAT DE MULT S-AR RANI IN LUPTA!”

“ABANDONATI-VA IN MAINILE LUI DUMNEZEU!”

Cuviosul Paisie Aghioritul: ACOLO UNDE NU POATE OMUL, AJUTA DUMNEZEU!

Lupta rugaciunii: SA NE TINEM STRANS DE MANA LUI DUMNEZEU!

MANA LUI DUMNEZEU – parintele Gheorghe Calciu

ATINGEREA VESNICIEI – experienta uluitoare, “prooroceasca”, a vederii tainice a IUBIRII LUI DUMNEZEU, care ne insufla TANJIREA dupa trairea neincetata in prezenta Sa, chemându-ne la TRANSFIGURARE: “Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!”

PREDICA la DUMINICA INMULTIRII PAINILOR de la Putna (audio). LECTIA COM-PATIMIRII: “Lasati-va inimile sa primeasca, sa poarte durerea fratilor, si cu astfel de inimi mergeti la Hristos. Dumnezeul nostru este APROAPE”

“Doamne, facem orice, numai nu ne pune sa ne schimbam viata!”. PREDICI AUDIO si TALCUIRI DE MARE PROFUNZIME la EVANGHELIA INMULTIRII PAINILOR: Ce vrea Hristos de la noi si ce cautam noi la Dumnezeu?

Ce facem cand “locul este pustiu si vremea a trecut…”? Cum folosim MINUNILE pe care le primim zilnic de la Domnul? MILA LUI DUMNEZEU si PAINEA CARE SE FRANGE, SE IMPARTE SI NI SE DA SPRE MANCARE. “Hristos este un Dumnezeu sensibil la durerea noastra, sensibil la nevoile noastre, participant la suferintele noastre”. PREDICI (video, audio text) la Duminica a 8-a dupa Rusalii

SFANTUL INTAI MUCENIC STEFAN, arhidiaconul marturisitor in Duhul Sfant. PS DAMASCHIN DORNEANUL: Oare a trecut vremea marturisirii? TOATA LUMEA SE TEME ACUM, NU MAI SUNTEM OAMENI LIBERI, CI OAMENI USOR DE CONTROLAT! “Nu dobandim CURAJUL atunci cand ne negam FRICILE, ci cand le INFRUNTAM” (video, audio)

“SA NU NE RUSINAM DE DUMNEZEU! Sa stiti ca Il pierdem pe Hristos pentru ca n-avem curajul acestei femei sa-L marturisim cu sinceritate. Dumnezeu pleaca de la cei care, dupa asemenea descoperiri, se tem”. BINECUVANTATA NE-RUȘINARE DE A-L MARTURISI PE HRISTOS SI FERICITA NE-PĂSARE DE “CE VA ZICE LUMEA”

“Ne-am slabanogit cu totul, abia palpaie credinta noastra, suntem dispusi a ne plia dupa cei ce au puterea, ACCEPTAM ORICE, DE DRAGUL DE A NE PASTRA LINISTEA SI CONFORTUL. Ne-am invatat cu COMPROMISUL, cu DUBLU-GANDITUL, cu adevarurile ciuntite, care sunt mai rele decat minciunile”. Pr. CEZAR AXINTE – cuvant cu putere multa despre MARTURISIRE vs. LASITATE si ISPITELE DINAUNTRUL UNEI COMUNITATI unde se pierde smerenia si se raceste iubirea

“O, prietenilor! Vedeţi să nu vă despartă de Mine vreo FRICĂ…”. Dumnezeiasca TAINĂ A IUBIRII MIELULUI JUNGHIAT, a “Ospățului Stăpânului” Care PE SINE SE DĂRUIEȘTE spre Mâncare de nemurire

VINO, DOAMNE IISUSE! “Nu te teme! Eu sunt Dumnezeul tău şi te ţin de mână şi te întăresc…”

NU TE TEME, TURMĂ MICĂ! NU NE LASĂ DUMNEZEU! “Să ştiţi că pentru toţi deznădăjduiţii aceştia care par pierduţi, lepădaţi şi uitaţi, ai nimănui, S-a rugat Hristos atunci în Grădina Ghetsimani” DUMNEZEU SE ROAGĂ PENTRU MINE… Cum putem intra sub aripile ocrotitoare ale rugăciunii Sale arhierești din Ghetsimani?

LUPTA LUI IISUS DIN GRADINA GHETSIMANI: “Intristat este sufletul Meu pana la moarte”. CHINUL SUFLETESC AL DOMNULUI INAINTE DE PATIMA SA si marea lectie pentru noi: RUGACIUNEA e indispensabila cand avem de luat hotarari!

PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu la PILDA SEMANATORULUI despre importanta esentiala a ATENTIEI LA TINE INSUTI, a TREZVIEI NEINCETATE: “Orice stare pe loc si nepasare fata de suflet este de fapt o cadere, o coborare”. LUCRAREA LUI DUMNEZEU in fata BÂLCIULUI MINTII NOASTRE

“CANTATI DOMNULUI CANTARE NOUA…” – Arhim. Zaharia Zaharou ne descopera “cum tanjeste Dumnezeu ca noi sa ne smerim pentru a ne putea darui inca si mai mult har”. RECUNOSTINTA FATA DE DUMNEZEU – IZVOR NESECAT DE INSUFLARE. “Ispita noutatii” vs. dinamica nesfarsita a vietii harului

Parintele Paisie Aghioritul: CUM SA DUCEM “LUPTA CEA BUNA” SI CUM SA SPORIM DUHOVNICESTE?

PREDICA AUDIO (+ text) a Parintelui Nichifor Horia la Duminica a IV-a a Postului Mare: “DE POTI CREDE, TOATE SUNT CU PUTINTA CELUI CE CREDE!”