Teologul RADU PREDA – cuvant la Iasi de INDEMN pentru IESIREA LA VOT la “un REFERENDUM prin care reconfirmam faptul ca suntem asa cum suntem. CA DERANJAM, ASTA ESTE BINE, credinta noastra conteaza”. LUAREA CRUCII, darul libertatii platite de martirii comunismului si MARTURISIREA NORMALITATII (audio + text)
UPDATE:
RADU PREDA (Facebook):
CÎT DE LA VEST POȚI FI ÎN EST?
Intrarea în linie dreaptă a referendumului privind modificarea Constituţiei prin precizarea componenţei familiei, cel puţin la momentul constituirii ei biologice, a scos la iveală o serie de prejudecăţi şi, mai grav, de tactici manipulatorii.
O prejudecată: ne confruntăm cu un non-subiect. Ca şi cum problema, cît se poate de reală, a statutului familiei, acum şi pe viitor, ar face parte dintr-o listă de teme minore. Mai mult: unii văd în acest exerciţiu democratic exercitarea unei presiuni religioase inacceptabile. Or, cei care votează DA nu o fac dogmatic, ci dintr-un civism care are, într-adevăr, şi o bază antropologică iudeo-creştină. Sînt cetăţeni care nu au luat pe nimeni cu asalt, au adunat semnături şi care, iată, pe căi plebiscitare legitime, se exprimă. A le contesta această libertate, în post-totalitarism, este grav. Foarte grav.
O altă prejudecată: ne rupem de Vest, ceea ce, simetric, înseamnă că ne „afundăm” în Est. Ca şi cînd ar exista o geopolitică a păcatelor, acceptate şi încurajate într-o parte, interzise şi combătute în cealaltă. Ar fi suspect de simplu, dacă lucrurile ar sta astfel. În plus: dacă Vestul este reductibil la valori şi practici discutabile, atunci de ce ne mai mirăm că Estul apare drept alternativă? Comitem o dublă nedreptate: ignorăm rezistenţa culturală a celor din Vest, care nu vor să fie sclavii corectitudinii politice, şi lupta pentru statul de drept a celor din Est, sătui de regimurile dictatoriale.
O manipulare: boicotul. Pentru că nu ne place partidul de guvernământ care organizează exerciţiul democratic. Se uită cu bună ştiinţă că este vorba despre o problematică traversînd toate partidele, că nu ne angajăm într-o luptă de moment, ci investim, la propriu, în viitor. Ceva suspect: cine cheamă la boicot a chemat pînă de curînd la protest! Cum se împacă?! Poate fi libertatea de exprimare, prin vot sau protest, o virtute facultativă? La trei decenii de la căderea comunismului, a mai avea astfel de dileme indică o neînţelegere fundamentală a darului libertăţii.
O altă manipulare: relativizarea mediatică. Deja vedem cum vocile contra au primit un generos spaţiu de manifestare, în vreme ce vocile pro sînt fie „flancate” de hermeneuţi interesaţi, fie scoase pur şi simplu din circuit. Politica unei cunoscute reţele de socializare o demonstrează: chiar dacă opinia ta rezonează cu a multor altora, este suficient un singur denunţ, neverificat, pentru ca să dispari din fluxul dezbaterilor! Supravieţuitorii cenzurii din Est sînt acum victime ale cenzurii din Vest! O răsturnare de situaţie care ne arată că geografia nu este o referinţă fixă.
Radu PREDA
***
Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos) – Radu Preda – Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi – 16 septembrie 2018:
„Să facem un exercițiu de voință în care să reafirmăm normalitatea!” – Radu Preda
“Iubiților, săptămâna care a fost si aceasta, care sta sub semnul crucii, si asta nu intamplator, pentru ca este inceput de an bisericesc, iar crucea este, daca vreti, steagul nostru. Asa cum un stat, cand primeste un nou ambasador, arboreaza steagul celui care vine in vizita si se acrediteaza, la fel si noi, arboram la inceput de an bisericesc steagul propriu, care este crucea, care sigur, stim bine, din instrument de umilinta a devenit mijloc de mantuire.
In pericopa pe care am auzit-o astazi este un verb foarte important. Noi ne luam crucea, nu o primim. Crucea nu este o fatalitate, nu este o pedeapsa, nu este ceva care se impune. Crucea o luam, asemenea unor soldati bine instruiti, care isi iau arma din rastel. Nu vreau sa merg mai departe cu aceasta metafora razboinica, dar noi toti, ca ostasi ai lui Hristos, fiecare in felul sau, mai mult sau mai putin instruiti, ne luam crucea, din rastel. Si o luam nu pentru ca ne-ar fi impusa, nu pentru ca cineva ne-ar fi obligat la acest lucru. Pentru ca stim ca fara ea suntem descoperiti, adica suntem vulnerabili. Crucea nu este arma prin care Dumnezeu ne domina pe noi, ci este arma prin care noi ne apropiem de El, luptandu-ne impotriva celor care ne stau in cale, patimi, ganduri, pacate, ispite.
Asadar, a fi sub semnul crucii, la urma urmei, este un semn al libertatii. Si, ca sa ilustrez acest lucru care este evident sau poate nu, va dau doua exemple. Unul din istoria noastra recenta, dar mai indepartata putin si unul din aceste zile.
In primul exemplu, cei care si-au luat crucea in inchisorile comuniste. Nimeni nu i-a obligat, nimeni nu i-a fortat. Majoritatea au fost arestati pentru diverse etichete politice – se spunea ca sunt fie legionari, fie burghezi, fie agenti ai imperialismului occidental. In orice caz, erau inchisi pe un motiv care nu avea cu nimic de-a face cu credinta. Insa multi dintre ei, in lungile seri si in lungile zile ale detentiei, intre patru pereti sau muncind ca robi la stuf in Delta, incetul cu incetul aveau sa converteasca condamnarea politica in sansa de mantuire. Nu este o metafora atunci cand spun – si-o repet cu vreme si fara vreme – ca in mod paradoxal, precum in cazul imparatilor romani la inceputul crestinismului, si comunismul a fost – fara sa vrea si fara sa stie – un laborator al sfinteniei, pentru ca, in puscariile comuniste, oameni care erau incarcerati din diverse pricini, reale sau imaginare, aveau sa redescopere adevarata libertate, incat au ajuns sa ilustreze paradoxul ultim de a fi mai liberi, daca putem face termeni de comparatie, mai liberi decat proprii lor gardieni, pentru ca descoperisera o cale spre cer.
Iar crucea o vedem scrijelita peste tot, la Jilava in Fortul 13, pe cantul usilor de la Ramnicu Sarat, la Pitesti, la Gherla, la Aiud, la Sighet. Era semn de recunoastere intre oameni care poate nu se vedeau fizic niciodata, ca acolo candva a trecut cineva care impartasea acelasi gand, aceeasi credinta. Crucea a unit, precum alfabetul morse, milioane de destine, cunoscute si mai cu seama necunoscute. Si de ce luau ei crucea, de ce si-o asumau? Pentru ca voiau sa dea un sens suferintei lor. E foarte important sa ne gandim ca daca crucea, in cazul Mantuitorului, are o transformare de sens uluitoare, din instrument de tortura devenind arma de mantuire, la fel si in viata noastra de zi cu zi, cand ne luam crucea, in mod constient, tot ce se intampla are o noima. Iar cei care, zeci de mii, sute de mii de detinuti, de deportati din perioada comunista voiau sa dea un sens crucii lor, suferintei lor. Pentru ca daca nu ar fi dat un sens, ar fi insemnat, pur si simplu, fie ca Dumnezeu i-a parasit, fie ca lumea este nedreapta, fie ca absurdul domina istoria. Pentru a nu fi un mare ghinion, un mare esec in viata lor, suferinta trebuia sa fie purtatoare de sens, asa cum este si crucea – si de aceea, ca ne place sau nu, ca o constientizam sau nu, libertatea de astazi, pe care noi o primim, a fost luptata, a fost pregatita de cei care nu au avut-o. Asa cum parintii se straduiesc o viata intreaga sa lase parintilor o casa, sa nu mai inceapa de la zero, ca sa aibe timp sa se ocupe si de lucruri mai inalte, tot astfel si noi, acum treizeci de ani, ne-am bucurat de-o libertate care incepuse demult sa inmugureasca te miri unde, in temnite, in lagare, in inchisori.
Acesti oameni sunt exemple vii. Inca mai sunt printre noi [foarte putini dintre ei, n.n.]. Am fost de curand la Alba Iulia, asta vara, unde s-a intamplat ceva miraculos. Presa noastra n-a dat importanta. Nici n-am vrut, noi care am organizat si am prilejuit acest eveniment la Alba Iulia. Ganditi-va, fratilor, la o secventa de acest tip: zece fosti partizani, din munti, impuscati precum niste caini de trupele securitatii si aruncati in gropi comune. Dupa saptezeci de ani i-am scos noi, cei de la Institutul de Investigare al Crimelor Comunismului, iar pe 23 august, o zi simbolica – Pactul Ribbentrop-Molotov – i-am reinhumat cu onoruri militare si cu trei episcopi la capatai. Ce lectie a istoriei mai poti sa vrei, cand vezi ca crucea te scoate nu doar din nevoile tale personale, dar, practic, converteste intreaga noastra istorie. Si, alaturi de noi, doua sute si ceva de fosti detinuti politic, care impreuna ar fi facut peste o mie de ani de condamnari. Imaginea aceasta nu o sa o uit, este imaginea anului centenar. Un an in care nu avem niciun motiv sa facem Cantarea Romaniei, sa ne bucuram frenetic si sa mancam in zi de post fasole cu carnati.
Este un an in care trebuie sa ne amintim, iubitilor, ca, din acesti o suta de ani, peste jumatate i-am petrecut in regimuri autoritare si dictatoriale, in care s-au comis abuzuri si crime. Din 1938, de la lovitura de stat “constitutionala” a lui Carol al II-lea si pana in ultimile zile ale lui decembrie ’89, Romania a fost o tara subjugata. De aceea zic celor mai tineri: libertatea pe care o aveti voi e platita in avans, ratele sunt la zi si cu dobanda, asa incat aveti toata libertatea de a merge inainte cu fruntea sus. Dar de ce? Pentru ca au fost inaintea voastra oameni care nu s-au rusinat de cruce – expresia aceasta minunata a Sfantului Iustin Martirul si Filosoful, de a nu te rusina de cruce, a nu-ti fi rusine de ea, pentru ca prin ea recapeti, te-miri-cum – prin minune, bineinteles -, demnitatea pe care altii ti-o refuza.
In aceste zile – si trec la al doilea exemplu – suntem chemati sa reafirmam forta transfiguratoare a crucii. Cum? Prin faptul de a reconfirma normalitatea. Stiu, se va scrie, se va vorbi mult despre acest referendum. Citeam de curand opinia unui prieten care spunea ca, intr-adevar, este absurd sa votezi pentru lucruri evidente. Este ca si cum am face un referendum care sa se stabileasca ca focul arde si apa te uda. Dar am ajuns exact in acel moment in care se adeveresc cuvintele lui Avva Antonie din Pateric, care avertizeaza – iata, inca din secolul IV dupa Hristos – ca va veni o vreme in care nebunii ne vor spune noua: nebunilor. Deci evidenta nu mai este evidenta, ci trebuie demonstrata. Nu mai suntem ca in epoca memorandistilor cand se spunea la tribunalul din Viena ca existenta unui popor nu se demonstreaza, ci se afirma. Am putea calchia aceasta afirmatie si sa spunem ca normalitatea ar trebui sa nu fie demonstrabila, ci doar sa o afirmi. Iata, insa ca suntem in situatia in care trebuie sa votam, sa o reconfirmam. Si asta nu in conditii de prigoana, nu intre patru pereti si nu lucrand asiduu la stuf. Avem libertatea de a folosi instrumentele libertatii. Nu este un indemn populist, dar trebuie sa mergem la vot. Chiar daca nu se vor intruni cele 6 milioane de voturi – ceea ce e greu de crezut – dar daca vom fi mai mult de trei milioane care se vor exprima pentru normalitate, vom da un semnal ca Romania nu poate fi condusa de o elita scabroasa care vrea sa ne impuna anormalitatea pe post de normalitate. Nu judecam pe nimeni, nu facem vanatoare de vrajitoare, nu suntem impotriva celor care, intr-un fel sau altul, au alte optiuni, pentru ca stim, empatizam, multi dintre ei sunt ne-fericiti, trebuie sa ne rugam pentru ei. N-am facut-o prea mult in acesti ani si poate de aceea s-au invrajbit fronturile atat de tare, incat am ajuns la aceasta situatie aparent absurda, de a vota pentru lucruri normale.
Dar revin la pericopa de astazi. Crucea, pe langa faptul ca trebuie luata in cunostinta de cauza, adica este un act de libertate sa iti asumi crucea, este si mijloc, este un vehicul. Crucea, cand o iei, ea te preia, te duce ea. E foarte important sa o primesti, sa o iei, ca dupa aceea sa constati ca, de fapt, ea te duce. De aceea, dincolo de polemici, dincolo de razboiul ideologic, eu cred ca ceea ce ne asteapta este, pana la urma urmei, totusi, o minune, o dovada ca Dumnezeu lucreaza in creatia lui si in istorie. Repet, chiar daca nu vom fi 6 milioane, dar vom fi macar trei, daca nu chiar patru, se va reconfirma pentru a nu stiu cata oara ca prin vocile pacatosilor – cum suntem noi, aici, sa nu ne imaginam ca suntem bravi – ca prin vocile pacatosilor, prin modul lor de a fi prezenti in istorie, la momentul cand istoria ii cheama, se reconfirma adevarul. E ceva maret, nu stiu daca pot sa va transmit emotia. Asa cum un detinut politic in anii ’50 era purtator de libertate in zeghe, noi trebuie sa fim purtatori de libertate in ciuda celor care folosesc libertatea impotriva noastra. Suntem adevaratii purtatori de libertate.
De fapt, referendumul acesta pentru familie este un referendum relativ simplu, pentru ca el are ca obiect distinctia aceasta fundamentala intre cei care inteleg libertatea ca libertinaj si altii care inteleg libertatea ca responsabilitate. Sunt cuvine aparent mari, dar va rog sa ma credeti ca nu sunt. Fac parte din cotidianul nostru. Si poate ca Dumnezeu a randuit asa – nu poate, sunt sigur – ca in anul centenar, cu o clasa politica despre care nu mai vorbim, sa facem un exercitiu de vointa in care sa reafirmam normalitatea. Ce ofranda mai puternica si mai onesta putem aduce celor care au murit nestiuti pentru libertatea noastra, decat de a face uz constient si constructiv de propria noastra libertate! In an centenar!
Nu stiu daca ma fac inteles, [dar] anul acesta este un an al miracolelor. Nu doar pentru ca zece partizani din munti, fostii “banditi” de ieri, sunt reinhumati cu onoruri militare si slujbe, dar este si anul in care, dupa peste jumatate de secol de atrocitati, avem sansa ca prin vocile noastre anonime si pacatoase, sa reafirmam, cu puterea pe care ne-a dat-o Bunul Dumnezeu, ca randuiala Lui nu este o simpla impunere a unei vointe supreme, ci ca este libertatea noastra. Referendumul care ne asteapta – va rog sa luati ca atare – este un moment in care ne reafirmam libertatea de a ne lua crucea, libertatea de a accepta faptul ca sunt niste rigori, care nu sunt spre moartea omului, ci spre invierea lui.
Va fi un examen teribil si pentru noi, dar mai cu seama pentru cei care ne ataca. Campania care va precede referendumul va arata daca cei care ne contexta au inteles cu adevarat ca sunt si ei, asemenea noua, beneficiarii unei libertati care a inceput sa fie construita in inchisori. Tare mi-e teama ca nu vor intelege, ca vor lua doar caimacul libertatii, doar ceea ce este la suprafata, spuma, ca vor fi superficiali, ca ne vor acuza ca suntem medievali – o, de-am fi! Ce incultura sa [asociezi] Evul Mediu cu [ignoranta] si cu intunecimea…! Ca suntem fundamentalisti! Ma intreba acum zece ani cineva la Geneva: “E adevarat ca ortodocsii sunt fundamentalisti?”, “Da, sunt fundamentalisti!”. “Cum asa?”, se mira ca nu-l contrazic. “Da, cred in fundamente, au fundamente, si cine are fundamente e fundamentalist”. Ne vor acuza ca suntem obscurantisti, ca nu vrem modernizarea tarii, ca si cum pacatul ar fi factor de crestere economica. Pai vedem, fix in aceasta zi, in momentul in care va vorbesc, acum zece ani, se producea cel mai mare faliment din istoria economica a lumii moderne, cea mai mare banca a Americii intra in faliment. De ce? Pentru ca ridicase pacatul la nivel de principiu economic: minte-l pe om, da-i credit, lasa-l sa investeasca toate visele, toate sperantele, toate emotiile, toate asteptarile copiilor care voiau sa traiasca intr-o casa mare, ca dupa aceea sa ii iei totul si sa-l faci rob. Acum 10 ani se intampla acest lucru! Deci avem exemple la indemana. Deci cei care ne-au acuzat ca suntem obscurantisti, ca stam in calea modernizarii, trebuie sa le spunem un lucru foarte simplu, si daca se poate cat mai lipsit de patima: noi nu putem fi altfel. Acest referendum nu ne obliga sa marturisim ceva ce nu marturisim in mod curent si mai cu seama duminica de duminica la biserica. Este un referendum prin care reconfirmam faptul ca suntem asa cum suntem. Ca deranjam, asta este bine, inseamna ca credinta noastra conteaza.
Iubitilor, fara panica, fara sentimente apocaliptice! Suntem intr-o situatie harazita de Dumnezeu, in care putem sa ne reafirmam libertatea, fara a fi in pericol. Nimeni nu ne sta cu pusca la tampla, nu ne paste inchisoarea, nu ne paste nimic rau. Si atunci, in aceste conditii ingaduite de Dumnezeu si pentru care trebuie sa multumim zi de zi, a nu merge la vot si a nu reafirma ca suntem intr-adevar ceea ce suntem, ar fi un gest de ingratitudine. Nu doar fata de Dumnezeu, ci, repet, fata de cei care, in puscariile comuniste si nu numai, au luptat pentru o libertate pe care n-au mai vazut-o niciodata, majoritatea dintre ei murind in dorul ei.
Asadar, nu vreau sa fiu patetic, dar 7 octombrie este ziua in care se va vedea daca luam cu adevarat in serios crucea (…)”.
Legaturi:
SFINTII INCHISORILOR COMUNISTE au platit pretul libertatii noastre de acum…
9 Commentarii la “Teologul RADU PREDA – cuvant la Iasi de INDEMN pentru IESIREA LA VOT la “un REFERENDUM prin care reconfirmam faptul ca suntem asa cum suntem. CA DERANJAM, ASTA ESTE BINE, credinta noastra conteaza”. LUAREA CRUCII, darul libertatii platite de martirii comunismului si MARTURISIREA NORMALITATII (audio + text)”