INCREDEREA IN DUMNEZEU PREFACE ZDROBIRILE IN BINECUVANTARI daca “ne punem vietile in mana Lui”. CUM LUCREAZA PUTEREA MINUNATA A LUI DUMNEZEU IN CIUDA NEPUTINTELOR MELE?

27-09-2015 Sublinieri

pescuirea minunata Cernica

Pentru Duminica a optsprezecea (a XVIII-a) dupa Rusalii, va mai recomandam:

***

DucInAltum-1024x812

Predica Parintelui Nichifor Horia (Manastirea Sfintii Trei Ierarhi) la Duminica pescuirii minunate – 2012:

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

sursa: Doxologia

“Iubiţi credincioşi,

Am auzit astăzi cuvântul Evangheliei pescuirii celei minunate.

Pe când mulţimea Îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi El şedea lângă lacul Ghenizaret,
A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.
Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile.
Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi.
Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.
Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele.
Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde,
Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.
Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.
Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni.
Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

De cele mai multe ori suntem cuprinşi, în planurile noastre de zi cu zi, în rânduielile pe care le avem, ale serviciului, ale grijilor pe care le avem, ale copiilor, ale programului obişnuit, fricile pe care le avem, poate, că nu vom face faţă vremurilor, că nu vom reuşi să ne plătim datoriile, că nu vom reuși să fim în înţelegere cu ai noştri, de multe ori îngrijoraţi de dezamăgirile pe care ni le fac oamenii sau de trădările pe care ni le fac prietenii, încât, adeseori, în programul nostru aproape că nu mai avem o înțelegere a felului în care lucrează Dumnezeu și, chiar dacă în programul zilei avem un moment, seara sau dimineaţa, în care ne rugăm sau poate duminica venim la biserică, în timpul zilei obişnuite prea puţin înţelegem cum şi dacă ne vorbeşte Dumnezeu şi prea puţin mai avem timp, ba chiar și dorinţa de a vorbi noi înșine cu Dumnezeu, de a înţelege că minunile Lui, poate nu asemenea celei din Evanghelia de astăzi, ne înconjoară la tot pasul. Minuni care încep de la o floare care ne cheamă cu frumuseţea ei să-L slăvim pe Dumnezeu, care încep poate de la o vorbă bună pe care ne-o spune cineva apropiat şi pe care nu-l băgăm în seamă, care încep de la o problemă rezolvată, de la o grijă pe care Domnul în chip minunat o rezolvă şi iată, noi nu apucăm să vedem şi să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că alte îngrijorări şi alte frici vin asupra noastră şi rămânem în acest carusel al obişnuinţei de a ne rezolva oarecum singuri treburile, de a fi prea puţin atenţi la felul în care Dumnezeu lucrează în jurul nostru.

Apostolul Simon Petru era zbuciumat după o noapte întreagă în care pescuise sau, mai bine spus, încercase să prindă peşte. Din aceasta îşi trăia agonisita vieţii de zi cu zi. Şi, o noapte întreagă trudind el însuşi şi cei împreună cu el, cu încă o corabie, nu prinseseră nimic. O noapte de trudă în care îşi pusese nădejdea că, din peştele respectiv, va agonisi ceva pentru el, pentru familia lui, căci Petru era om căsătorit. pe-lacul-ghenizaretŞi spălându-şi mrejele, probabil cu obidă, probabil cu dezamăgire, pentru că nu prinsese nici măcar să aibă ce pune pe masă, după toate acestea iată că aude la malul Ghenizaretului – care era un lac foarte mare, încât unii îi spun marea Ghenizaretului – cuvântul Mântuitorului Hristos și mulţime de oameni care ascultau acest cuvânt şi îl ascultau cu interes.

Această mulţime de oameni nu venea să asculte nişte ştiri interesante, nu erau lângă Mântuitorul doar din curiozitate, ci pentru că vedeau că acest cuvânt era, cum spune Scriptura, un cuvânt cu putere multă. Cuvântul este o energie care hrăneşte sau care poate face rău în jur. Adeseori noi luă cu multă ușurătate cuvintele. Cu multă ușurătate vorbim prietenilor noştri, copiilor noştri, celor din jurul nostru. De multe ori noi înşine suntem conştienţi de uşurătatea cu care vorbim. De multe ori suntem presaţi de gânduri – şi gândul, fiind putere și energie, ne poate doborî – gând de răutate asupra cuiva sau de bănuială sau de dezamăgire şi nici aceste gânduri nu ştim cum să le chivernisim, cum să le înțelegem, care sunt din neputinţa noastră, care sunt de la Dumnezeu, care sunt din altă parte. Suntem adeseori într-o moară a gândurilor şi a grijilor și a fricilor de tot felul.

Iată, cuvântul Domnului acum era acest cuvânt cu putere multă, cuvânt care vestea oamenilor adevărul şi înţelesul că viaţa era mult mai mult decât ce pare a fi, adică o goană de a avea ce pune pe masă, de a-ţi face proiecte de viitor, poate mici bucurii, mici sărbători, dorinţa să-ţi fie sănătoşi cei apropiaţi şi, de cele mai multe ori, doar atât. Cuvântul Mântuitorului era primit cu putere multă pentru că omul are, în adâncul lui, un for ombilical nevăzut cu Dumnezeu. Subţire, dar mult mai puternic decât cel care leagă pruncul în pântecele maicii sale de mama lui. De multe ori noi nu înţelegem, aşa cum pruncul nu înţelege în pântecele mamei lui, că toată hrana şi toată grija este din partea mamei pentru ca el să trăiască fără grijă acolo și fără nicio teamă, fiind păzit de mama care îl păzeşte şi îl ocroteşte. Adeseori, noi înşine pe pământ nu înţelegem, precum pruncul în pântecele mamei lui nu înţelege, cu câtă grijă şi gingăşie Dumnezeu îngrijeşte de noi.

Simon aude acest cuvânt şi înţelegem că Mântuitorul era deja cunoscut în Iudeea. Oamenii care se adunaseră pe malul Ghenizaretului nu se adunaseră spontan, ci deja ştiau de acest cuvânt puternic, cuvânt înţelept, dar nu cu înţelepciunea acestei lumi, ci din înţelepciunea dumnezeiască, care ajungea la inima omului şi vestea cum să trăiască ca să fie viu cu adevărat. Şi obosit şi, probabil nerăbdător să ajungă acasă, să se odihnească, aude acest cuvânt de la Mântuitorul de a-L primi în corabie, pentru ca de acolo să înveţe mulţimile. Lacul Ghenizaretului are o formă de amfiteatru, iar, aşezat într-o corabie, aproape de mal, cuvântul se aude în întregul cuprins al malului, aşa cum se aude în amfiteatre. Nu erau pe vremea aceea nici boxe, nici microfoane, încât, îndepărtându-Se un pic cu corabia, Mântuitorul îşi creează condițiile propice astfel încât cuvântul Său să ajungă la fiecare din cei ce voiau să asculte acest cuvânt și pentru asta se adunaseră acolo. Și Simon Petru, deși era obosit, îşi pune nu numai corabia, ci şi sufletul în slujba acestui cuvânt. Câți dintre pescarii noştri de astăzi ar mai fi deschişi după o noapte întreagă de trudă, şi încă de trudă neroditoare, să se deschidă unui asemenea cuvânt, să aibă răbdare şi să-şi mute gândul de la nereușita lui, de la truda lui, la acest cuvânt și la Acest Învăţător, că aşa Îl numeşte atunci Sf. Ap. Petru, încă neavând conştiinţa că era mai mult decât un Învăţător sau decât un Prooroc oarecare. Deci câţi dintre pescarii de astăzi ar mai avea această deschidere? Probabil foarte puţini, ba mulţi ar fi luat în râs un asemenea demers:

<Lasă, învăţătorule, de cuvinte ne arde nouă? Noi nu avem ce pune pe masă. Criza economică bate la porţile noastre, copiii ne mor de foame, iată câtă minciună este în jurul nostru! Nu de cuvinte ne arde nouă.>

Dar nimic din toate acestea nu au fost în gura lui Petru, ci, mânând corabia puţin mai departe, astfel încât cuvântul să se audă trebuincios celor din jur, ascultă el însuşi cuvântul şi-l ascultă cu luare aminte. Pentru că Petru, ca şi fratele lui, Andrei, erau într-o așteptare a Dumnezeului Celui viu; era proorocită venirea lui Mesia şi erau atenţi la această proorocie. Nu întâmplător se făcuseră ucenici ai Sf. Ioan Botezătorul, pentru că văzuseră și în Sf. Ioan Botezătorul un cuvânt adevărat şi o râvnă adevărată și un curaj de a-L mărturisi pe Dumnezeu și de a mărturisi adevărul. Sf. Ioan Botezătorul, cu mult curaj, a stat împotriva împăratului celui ce era în nelegiuire luând-o pe femeia fratelui său. Și Apostolii înţeleseseră că singurul interes al lui Ioan era acela de a sluji desăvârșit, fără frică şi fără poticnire, Adevărului şi Dumnezeului Celui viu.

Iată, dar, că în această aşteptare Domnul îi găseşte vrednici de a pricepe cuvântul Lui. Câţi dintre noi astăzi vom fi vrednici a pricepe cuvântul lui Dumnezeu, care în multe chipuri ni se vesteşte şi căută să ajungă la inima noastră? Aşadar, Petru îşi pune corabia ca amvon Mântuitorului Hristos, fără să se poticnească de faptul că o noapte întreagă îi fusese de oboseală şi de zdroabă. Şi iată că, după ce Mântuitorul Îşi Tine cuvântul şi mulţimile se hrănesc cu acest cuvânt, în chip neaşteptat Mântuitorul îi spune:

Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi.

Şi Simon, ca şi ceilalţi împreună cu el, ştiau că, dacă noaptea nu au prins nimic, când peştele este mai uşor de înşelat, atunci ziua, după o noapte întreagă în care nu ai prins nimic, nu mai are rost nici măcar să te mai gândești la aşa ceva, darămite să mai faci o osteneală. Si răspunde: Învăţătorule, noaptea întreagă ne-am trudit şi nimic nu am prins. Dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Adică: <Din experienţa mea de pescar ştiu că acum e cu neputinţă să mai prind chiar şi câțiva peştişori. Dar, pentru acest cuvânt…>cuvânt pe care Petru l-a înţeles a nu fi cuvânt obișnuit, că era cuvânt de la Dumnezeu, Petru s-a încredinţat Domnului şi a aruncat mrejele şi a început din nou să pescuiască. Şi minunea pe care o vesteşte Evanghelia este că în chip neaşteptat – şi această minune pescarii aveau s-o înţeleagă cel mai bine – mrejele s-au umplut încât nu au încărcat numai corabia lui Simon, ci și pe cea a lui Iacov şi a lui Ioan, fiii lui Zevedeu, cei care veniseră să îi ajute la această pescuire neaşteptată.

Și, în acest moment, Simon a înţeles că ceea ce s-a întâmplat nu a fost un rod al hazardului, ci a fost minunea lui Dumnezeu şi de aceea, în momentul când înţelege această minune, nu-L mai numeşte Învăţător, ci Domn:

Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!

spune Petru, când vede această minune lucrând. Şi când spune: Ieşi de la mine, Doamne, nu spune pentru că ar fi vrut să se îndepărteze de Hristos, n-o spune pentru că ar fi vrut să nu se mai bucure de cuvântul Lui şi de mângâierea Lui şi de înţelesurile vieţii celei veșnice, ci o spune pentru că, în lumina lui Hristos, se vedea pe el însuşi om neputincios, cu multe poticniri, aşa cum spuneam adeseori robit de prea multe gânduri, de multă necredinţă, de prea multă poticneală în faţa unui Dumnezeu atât de apropiat, Care nu doar ne punea înainte cuvântul Adevărului, ci apropiat de toată neputinţa omului, de toată grija lui cea mai de pe urmă.

rugaciune-deisis1Ne învaţă în Evanghelia de astăzi Petru şi Evanghelistul Luca, care o relatează, să înţelegem cuvântul Proorocului:

De n-ar zidi Dumnezeu casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc

şi să înţelegem că, atunci când începem ceva, să începem cu rugăciune, cu încredinţarea că Domnul Însuşi ştie osteneala şi nevoia noastră şi, precum lui Petru i-a înmulţit în chip neaşteptat toată agonisita şi toată truda, tot astfel și fiecăruia dintre noi Domnul îi cunoaşte îngrijorarea și neputinţa şi Însuşi îngrijeşte de cele de folos.

Şi iată, la acest cuvinte Domnul îi spune: Nu te teme. Parafrazăm noi:

<Nu te teme, pentru că, în ciuda neputinţelor tale, Domnul caută râvna ta cea adevărată şi onestitatea ta şi simplitatea cu care vrei să slujeşti lui Dumnezeu.>

Nu te teme, căci de azi înainte vei fi pescar de oameni.

Adică vei vesti oamenilor cuvântul Evangheliei, care înseamnă Buna Vestire, cuvântul că viaţa înseamnă mult mai mult decât această pescuire obișnuită, că viaţa înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu încă de aici, înseamnă începutul veșniciei împreună cu Dumnezeu. Cuvânt al Evangheliei pe care, vestindu-l, iată o vei face cu puterea Mântuitorului, Cel Ce a venit să-ţi descopere acest cuvânt.

Ne amintim din Scriptură că, după Înviere, Mântuitorul li Se arată lui Petru și celorlalţi Apostoli tot la malul Ghenizaretului și tot cu o minune a unei pescuiri asemenea cu aceasta, covârşitoare. Ieşiseră la pescuit, nu prinseseră nimic, ba erau şi descurajaţi pentru că nu mai ştiau nimic de Cel răstignit. Şi, stând la țărmul mării, Mântuitorul îi întreabă:

Fiilor, aveţi ceva de mâncare?

Şi, la cuvântul acestora că Nu avem, le spune:

Aruncaţi mreaja de-a dreapta corabiei şi veţi afla.

82c09e30ce207a2eab730bd4e7dff651Si spune Scriptura că au prins o sută cincizeci şi trei de peşti mari şi, atâţia fiind, totuși mreaja, care nu era pregătită să reziste la o asemenea cantitate, nu s-a rupt. Şi atunci ucenicii, cunoscând minunea unei asemenea pescuiri, nu au avut nicio îndoială că Cel Care-i aştepta la malul mării era Însuşi Mântuitorul Hristos Cel înviat.

Iată că între două pescuiri minunate Apostolii şi-au trăit întreaga lor împreună-lucrare cu Mântuitorul Hristos. Şi, dacă lui Petru i s-a spus:

Vei fi pescar de oameni,

la cea de-a doua pescuire Domnul îi aminteşte aceasta, la întrebarea:

Petre, Mă iubeşti tu pe Mine?

şi răspunsul acestuia:

Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc,

dându-i poruncă:

Paşte mieluşeii Mei.

Întruparea Mântuitorului şi cuvântul Lui era dat asemenea unui om care rătăceşte pe cale şi nu ştie încotro să se îndrepte, ce trebuie să agonisească în viaţa aceasta, pentru ce trebuie să lupte, cum să le îndrepte gândurile ca să cunoască fericirea pe care o caută, întâlnirea cu Dumnezeul Cel viu. Şi iată, Mântuitorul, Care nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă să fie viu, vrea ca acelaşi gând să fie în Apostolii Săi şi vrea ca acelaşi gând să lucreze în fiecare din noi, care am crezut acestui cuvânt. Astfel încât, împreună cu Apostolii şi preoţii şi toţi cei ce suntem în Biserică să putem mărturisi precum psalmistul:

Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.

Să putem să ne minunăm de Dumnezeu şi să-L vestim tuturor celorlalţi. Şi să ne încredinţăm lui Dumnezeu aşa cum Petru şi-a încredinţat corabia şi viaţa şi gândurile, pentru că în urma acestei minuni, Petru, care era om căsătorit, om care purta grija întregii familii, urmează Mântuitorului lăsând toate și nu întâmplător, ci lăsându-le cu încredințarea că Domnul Însuşi este Cel Ce lucrează în lume şi în sufletele tuturor celor ce cred în El.

Cuvântul Evanghelie ne cheamă, aşadar, ca și noi să ne încredinţăm Cuvântului Celui viu, să ne îngrijim de cuvântul pe care îl rostim, ştiind că el poate fi putere sau otravă și că avem de dat socoteală pentru fiecare cuvânt. Să ne încredinţăm Domnului şi să-i încredinţăm pe cei din jurul nostru de adevărul Evangheliei și, bucurându-ne de viaţa veşnică ce ni se binevesteşte, să dăm Domnului, încă de dimineaţă, în încredințare, și grijile noastre, și nevoile noastre, şi fricile noastre, spunând, precum Sf. Ap. Petru:

Doamne, iată, noaptea întreagă m-am trudit şi n-am prins nimic, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele,

spunând şi noi:

Doamne, iată, cu puterea mea şi cu priceperea mea încerc să fac toate cele pe care sunt dator şi responsabil să le fac, dar Tu Însuţi ajută-mă ca lucrarea mea să fie roditoare şi roditoare nu doar pentru a avea ce pune pe masă, ci pentru a avea înţelegerea să trăiesc ziua de astăzi fără de păcat şi întreaga viaţă a mea, pentru ca pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Amin”.

manati la adanc

***

Doxologia:

Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii – Pescuirea minunată – IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

Ancoraţi în Dumnezeu, toate ne sunt cu putinţă

“Dreptmăritori creştini,

Pericopa evanghelică ce s-a citit la Sfânta Liturghie ne istoriseşte despre neputinţa şi dezamăgirea Apostolului Petru care, după ce o noapte întreagă s-a ostenit cu pescuitul, n-a prins nimic. Însă, în clipa în care Iisus îi porunceşte să arunce mreaja în mare, pescarul galileean, cedând voinţei Mântuitorului, are parte de o pescuire minunată, prinde mulţime mare de peşte(Lc. 5, 6).

Întâmplarea minunată de pe ţărmul Mării Tiberiadei ne învaţă să ne unim voia noastră cu voia lui Dumnezeu, să renunţăm la părerea şi ambiţia noastră şi ca nişte ucenici supuşi, să lucrăm cu credincioşie, precum ne porunceşte Domnul.

Dacă-L ascultăm cu smerenie pe Stăpânul ceresc vom primi, în mod sigur, ajutorul Său care transformă răul în bine, slăbiciunea în putere şi înfrângerea în biruinţă.

Iubiţi credincioşi,

În Vechiul Testament ni se spune că poporul lui Israel a avut de luptat cu filistenii. Din rândul acestora s-a ridicat, într-un timp, un uriaş – Goliat – căruia nimeni nu îndrăznea să-i stea împotrivă. Atunci, David a zis lui Saul: „Să nu se împuţineze nimeni cu duhul din pricina lui; robul tău se va duce şi se va bate cu acest filistean” (I Regi 17, 32). Dar tot David a mai spus că nu poate să lupte în armură, căci nu este obişnuit cu ea.

David nu putea să-l înfrângă pe Goliat cu propria putere, dar Dumnezeul Cel viu, pe Care se bizuie toată credinţa lui, poate să biruie. În faţa ochiului său duhovnicesc stătea Acela Care odinioară era în faţa zidurilor Ierihonului, când Iosua a trebuit să lupte. Această „căpetenie a oştirilor lui Dumnezeu” mai este şi azi în acţiune.

Lupta lui Israel în acele zile era o luptă a lui Dumnezeu, la fel ca atunci când soarele şi luna trebuiau să se oprească din mersul lor, pentru ca Iosua să judece pe canaaniţi cu judecata lui Dumnezeu.

Nimic nu ne dă fermitate şi dârzenie în luptă ca adevărul că acţionăm pentru Dumnezeu şi că El este cu noi. Având convingerea că stăm de partea lui Dumnezeu, nimic nu ne poate abate de la calea slujbei pentru El.

Sfântul Apostol Pavel putea să spună:

„Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte” (Filip. 4, 13).

Cel mai slab credincios poate totul prin Hristos. Împăratul David a cunoscut puterea prezenţei lui Dumnezeu în pustietate şi singurătate, înainte de a ieşi la iveală. Acolo, Dumnezeu l-a scăpat din ghearele leului şi din laba ursului, iar acum El îl poate scăpa din mâna filisteanului.

Aceasta este credinţa adevărată, care în orice împrejurare se alipeşte de Dumnezeu.

Se spune despre o sfântă că, la un moment dat, s-a gândit să construiască o biserică, dar nu avea decât 2 bani. Episcopul i-a spus: „Bine, bine, te gândeşti să faci o asemenea construcţie, dar cu ce ai s-o faci? Gândeşte-te dacă eşti în stare s-o faci cu aceşti 2 bănuţi! Îndrăzneşti să începi o asemenea lucrare?”. Ea a răspuns: „Aşa este dacă lucrurile rămân numai pe seama mea. Dar dacă mă întovărăşesc cu Dumnezeu, atunci totul este posibil!”.

De aici se vede limpede că recunoaşterea puterii lui Dumnezeu devine putere şi în noi. Credinţa este o schimbare de condiţie umană, prin alianţa iubirii active cu Dumnezeu. Dacă avem credinţă în Tatăl Atotţiitorul şi în purtarea Sa de grijă, vom primi întotdeauna putere de la El spre a învinge suferinţa sau lipsa.

Părintele ceresc poate să înmulţească ceea ce ni se pare puţin şi poate să prefacă în bine ceea ce ni se pare supărător.

Sfântul Pavel ne spune:

„Şi pentru ca să nu mă trufesc…, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al Satanei…, pentru aceasta de trei ori L-am rugat pe Domnul, ca să-l îndepărteze de la mine” (II Cor. 12, 7-8).

Dumnezeu i-a dat Apostolului puterea să biruiască acea boală fizică. El n-a fost biruit de ea. Ghimpele în trup nu l-a ţintuit pe Pavel în pat ca pe un invalid, ci l-a împins spre o mai mare dependenţă de Hristos, spre o mai mare putere.

De aceea, el scria atât de minunat şi de frumos:

Ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor care-L iubesc” (Rom. 8, 28).

Când Apostolul zice „toate”, vorbeşte de suferinţă, de boli, de sărăcie, de prigoane. Aceste necazuri, dacă sunt primite cu smerită supunere şi cu îndelungată răbdare, se prefac în valori veşnice.

“Aşa de mare e bunătatea lui Dumnezeu, încât El chiar din rele poate scoate cele bune. Ba Domnul nici n-ar permite necazurile, dacă n-ar putea să aducă prin ele un bine mai mare” (Fericitul Augustin).

Înainte de a fi folosiţi din plin de Dumnezeu, va trebui, poate, să fim răniţi adânc. Istoria ne stă martoră. Să luăm doar două pilde.

Dumnezeu n-a împiedicat pe cei trei tineri evrei credincioşi să fie aruncaţi în cuptorul de foc din Babilon. Dar lăsându-i în mâna lui Nabucodonosor, prin acea încercare, El i-a făcut mai strălucitori decât dacă ar fi fost oaspeţi permanenţi în casa regelui.

Ce poate fi mai îngrozitor decât osândirea să fii spânzurat pe un lemn, gol, în văzul mulţimilor, alături de doi criminali? Asta a fost suferinţa şi moartea Mântuitorului, Care a primit să bea acest pahar rânduit de voia Părintelui Său.

Cât de dureros a fost acest obstacol al răstignirii pe care Iisus l-a întâmpinat! Totuşi, n-a fost înfrânt de el! De aceea

„Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume (Filip. 2, 9).

Prin propriile noastre puteri nu putem nimic, dar, dacă te faci instrumentul lui Dumnezeu, vei putea totul, căci, în bunătatea Sa, El vrea să utilizeze instrumente neajutorate, ca tine, ca mine. Vrei să fii tare? Dă-ţi, mai întâi, seama că eşti foarte slab. Apoi, să te laşi în grija lui Hristos, Care este un Părinte, un Frate şi un Învăţător, căci nimic în această viaţă nu este mai tare decât Hristos.

El este mai tare decât orice ispită, păcat şi eşec, mai tare decât orice greutate şi problemă, căci a spus:

„Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt. 28, 18).

Când ne aşezăm viaţa noastră în mâinile Domnului printr-un act personal de abandonare, El ne dă puterea să devenim mai mari decât am visat vreodată că am putea fi, mai mari decât o boală, mai mari decât slăbiciunea noastră, mai mari decât ura noastră, mai mari decât înfrângerile noastre.

Cu Hristos putem avea un uriaş în noi, precum arată Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan când zice:

Cel Care este în voi (Hristos) e mai mare decât cel care este în lume (Satana)” (I In. 4, 4).

De aceea, nu trebuie să fim înspăimântaţi de răutatea care ne împresoară, nici copleşiţi de problemele pe care le întâmpinăm. Cu Iisus, Biruitorul iadului, putem învinge puterea răului.

Când israeliţii l-au văzut pe gigantul Goliat au zis: „Priviţi la el. Priviţi la mărimea lui, la puterea lui, priviţi cât de mare este el faţă de noi!”. Dar David a zis: „Aşa este, dar priviţi-l cât de mic este el faţă de Dumnezeu!”.

De fapt, Dumnezeu foloseşte, adeseori, suferinţele şi greutăţile pe care le îndurăm ca să ne arate din nou că El este unica noastră sursă de putere. Când, în încercările noastre, vedem acest adevăr revelându-ni-se şi ne întoarcem spre El cu rugăciuni şi laude reînnoite, atunci, în mod sigur, vom primi „har, spre ajutor, la vreme potrivită (Evr. 4, 16).

Iubiţii mei,

Să nu uităm că în Sfânta Scriptură zdrobirea este adeseori premergătoare binecuvântării. După ce lui Iacob i s-a frânt coapsa şi a rămas olog, Dumnezeu l-a cinstit, schimbându-i numele în Israel (Biruitorul lui Dumnezeu) şi l-a binecuvântat (Fac. 32, 24-29).

Când Isaia L-a văzut pe Domnul „plin de mărirea Lui”, el a fost umilit de condiţia extrem de păcătoasă în care se afla. O singură privire asupra sfinţeniei lui Dumnezeu l-a despuiat de toată mândria, făcându-l să strige: „Vai mie, că sunt pierdut! Pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!” (Is. 6, 5). Prima dată a fost pierdut, apoi a fost în măsură să răspundă chemării lui Dumnezeu pentru slujbă.

Când Sfântul Apostol Pavel era copleşit de slăbiciuni, dureri şi nevoi, se bucura de acestea şi simţindu-se împuternicit de Dumnezeu, spunea:

„Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Cor. 12, 10).

Noi ştim că numai pentru că trupul lui Hristos a fost frânt şi sângele Lui a fost vărsat pe colina Golgotei, curg binecuvântările curăţitoare pentru viaţa noastră. Tatăl ceresc îngăduie să avem parte, în această „vale a plângerii”, de anumite greutăţi şi necazuri, dar nu trebuie să ne lăsăm biruiţi de ele.

Dacă ne încredem în El, Îi îngăduim, astfel, să prefacă zdrobirea noastră în măreaţă binecuvântare. Suntem confruntaţi cu frământările şi cu dificultăţile existenţei chiar acum? Să ne îmbărbătăm inima, punându-ne vieţile în mâna lui Dumnezeu, prin Care putem învinge şi în mijlocul suferinţelor.

Să ne amintim că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus clar:

„Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Mt. 17, 20). Amin.

pescuirea_minunata

Legaturi:

 

***

Zdrobirea, izvor de vitejie duhovnicească

Rezultat al acţiunii harului, această zdrobire face să se nască vitejia duhovnicească. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu e nimic

mai curajos decât o inimă înfrântă şi smerită, care respinge fara osteneală oştirile demonilor şi le pune cu totul pe fuga” (Cateheze 2, 42-44).

Această zdrobire aduce vitejia duhovniceasca fiindcă

„e singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, îndrăzneşte să-şi contemple propria mizerie duhovnicească, fără a cădea însă în deznădejde, încrezător dimpotrivă în aceea că acela, care l-a făcut să-şi vadă adâncul părăsirii sale, e în stare şi să-l facă să ajungă fără vătămare pe celălalt ţărm, unde se află Dumnezeu. Ajunge la această stare adoptând o atitudine profetică: pune toată dreptatea pe seama lui Dumnezeu, în timp ce faţa sa şi-o acoperă de ruşine [cf. Dn 9, 7]”.

Astfel Sfântul Ioan Scărarul afirmă şi el că vitejia duhovnicească e în acelaşi timp o biruinţă (Scara 14). Biruinţă prin aceea că, fără curajul pe care îl naşte zdrobirea, omul nu poate face faţă în chip potrivit sărăciei sale duhovniceşti, o sărăcie care se descoperă a fi un dar şi devine temeiul urcuşului său duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog:

„Ce e mai slăvit decât această sărăcie duhovnicească, care ne deschide împărăţia cerurilor?” [Cateheza 2, 42-44]).

Puterea acestui fenomen duhovnicesc al zdrobirii a cunoscut-o Sfântul Siluan prin cuvântul lui Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Şi a descoperit-o recurgând la cântarea sa îndrăgită:

„Curând voi muri şi sufletul meu ticălos se va pogorî în iadul strâmt şi întunecat, şi acolo singur, chinuit în flacăra nestinsă, voi spune plângând: «Unde eşti, Doamne, lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără tine!»”

***


Categorii

Arhim. Nichifor Horia, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Cuvantul ierarhilor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pescuirea minunata

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “INCREDEREA IN DUMNEZEU PREFACE ZDROBIRILE IN BINECUVANTARI daca “ne punem vietile in mana Lui”. CUM LUCREAZA PUTEREA MINUNATA A LUI DUMNEZEU IN CIUDA NEPUTINTELOR MELE?

  1. Pingback: ATINTIREA MINTII SPRE CELE DE SUS si PRIMIREA SMERITA A MUSTRARILOR. Raspunsuri duhovnicesti de la Arhim. Zaharia Zaharou: “Nu ar trebui să ne trăim stările sufleteşti singuri, ci ar trebui să le împărtăşim cu Dumnezeu” | Cuvântul Or
  2. Pingback: OCHII LUI DUMNEZEU. Motivele pentru care nu ne sunt ascultate intotdeauna rugaciunile si pentru care AVEM NEVOIE de dureri si necazuri ca sa (re)descoperim adevarul vietii noastre. DRAGOSTEA RANITA A LUI HRISTOS PE CARE O IGNORAM SI CARE CAUTA SA SE ODIHN
  3. Pingback: GHIMPELE IN TRUP si RELATIA REALA CU DUMNEZEU. “Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”. TREZIREA LA… COMUNIUNE | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: “Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află LA PICIOARELE DOMNULUI nostru şi să cerem mila Sa”. ÎN CIUDA PĂCATELOR NOASTRE, NĂDĂJDUIM! | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: Duminica a 29-a dupa Rusalii: BINECUVANTAREA NEPUTINTEI. Riscul duhovnicesc al “osificarii”, al “inchiderii asfixiante” in propriul sistem si al RATARII INTALNIRII CU DUMNEZEU. “Să alegem dorirea Adevărului sau compromisul
  6. Pingback: Mitropolitul Antonie al Surojului: CINE SUNTEM NOI, de la ce să plecăm în lucrarea interioară și CUM SĂ TRĂIM CU NOI ÎNȘINE? Cum lăsăm PUTEREA LUI DUMNEZEU să lucreze ÎNTRU NEPUTINȚA NOASTRĂ? | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos! | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate