ALTE CAZURI DRAMATICE DE COPII ROMÂNI RAPITI DE BARNEVERNET. Desi familia Avramescu a CASTIGAT procesul cu POLITIA COPILULUI, institutia pastreaza in continuare COPIII!/ Experta norvegiana in Protectia Copilului: PRELUAREA COPIILOR IN REGIM DE URGENTA A CRESCUT INGRIJORATOR/ Drama continua a familiei BODNARIU/ Amploarea REEDUCARII SEXUALE din Norvegia

• Digi24: EXCLUSIV Digi 24. Noi cazuri de români cărora autoritățile norvegiene le-au luat copiii. Astăzi: Familia care a învins Barnevernet, dar care nu şi-a primit copiii nici după un an

Cazul Bodnariu, familia care a rămas fără cei cinci copii după ce a fost acuzată de abuz și îndoctrinare religioasă, a făcut ca spaţiul public să devină scena unei dezbateri crescânde despre regulile pe care românii plecaţi în Norvegia trebuie să le respecte odată ce au ales să trăiască în această ţară, despre autonomia părintelui în educarea propriului copil, dar și despre legitimitatea măsurilor de separare a familiilor și despre soliditatea motivelor în baza cărora s-a acţionat astfel. Dar, cazul Bodnariu nu este singular.

Pentru a înțelege fenomenul în toată complexitatea sa, Digi24 aduce în prim-plan noi cazuri de familii de români care s-au intersectat, într-o formă sau alta, cu sistemul norvegian de Protecţie a Copilului (Barnevernet). Cazuri care, după cum veţi vedea, pot fi de două tipuri. Unii, asemenea familiei Bodnariu, sunt şi acum separaţi de copiii lor, alţii au reuşit să-şi păstreze familia întreagă fugind din Norvegia.

Demersul nostru urmărește, în același timp și să introducă o necesară nuanțare într-o dezbatere publică în care emoția a împins adesea în plan secund atât faptele concrete cât și semnele de întrebare. Dincolo, însă, de dramatismul poveștilor şi de argumentele părinţilor, care în absenţa unor poziţii oficiale din partea autorităţilor de resort norvegiene, ar putea fi privite cu o oarecare rezervă, rămân întrebările legate de modul în care funcţionează sistemul norvegian şi de interpretarea legilor din perspectiva principiului „binelui superior al copilului”.

Digi 24 prezintă astăzi povestea familiei Avrămescu Cruz, doi soţi cu dizabilități auditive ai căror băieţei de cinci, respectiv şase ani, au fost luați de lângă părinţi, după care au fost despărțiți şi unul de celălalt. Deşi o decizie judecătorească a stabilit ca nejustificată măsura luată de Protecţia Copilului, hotărârea instanţei, de reintroducere a lui Roberto şi Adrian în sânul familiei naturale, nu a fost pusă în aplicare nici după un an.

Informaţiile oficiale de care dispun autoritățile române arată că în şapte familii, în care cel puţin unul dintre soţi este român, copiii au fost separaţi de părinţii biologici, minorii fiind preluaţi sub diferite motive de autorităţile norvegiene de Protecţie a Copilului.

În total, vorbim la ora actuală de 16 minori aflaţi în evidenţele Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti. Alţi 10 copii din şase familii au trecut prin experienţe similare în ultimii cinci ani, cazurile fiind între timp închise, însă nu neapărat prin soluţii în favoarea părinților români.

Înainte să împlinească patru, respectiv cinci ani, doi copii sunt separaţi de părinţii lor, o româncă şi un cetăţean norvegian, apoi sunt separaţi şi unul de celălalt. După câteva luni, adică acum exact un an, părinţii câştigă în instanţă dreptul de a-şi recupera cei doi băieţei, dar, surpriză: Roberto şi Adrian nu sunt lăsaţi să se întoarcă la mama şi la tata pentru că Barnevernet, autoritatea de Protecţie a Copilului, nu a reuşit ca în intervalul în care au fost luaţi de acasă să le asigure o condiţie vitală – instruirea permanentă în limbajul mimico-gestual. Părinţii micuţilor au dizabilități auditive şi îi învăţaseră să comunice prin semne. Barnevernet, instituţia în cauză, a scăpat din vedere acest detaliu-cheie, aşa că soluţia pe care birocraţii au găsit-o a mai trimis o undă de şoc familiei: vor păstra în continuare copiii. Dar nici acum nu se ştie până când.

Roberto şi Adrian s-au născut la un an şi o zi distanţă într-o familie mixtă din Norvegia. Mama, Andreea Avrămescu Cruz, este româncă, iar tatăl, Roberto Cruz, e cetăţean norvegian, cu origini spaniole şi argentiniene. Deşi sunt fraţi, Roberto şi Adrian trăiesc despărţiţi. În prima parte a lui 2014, statul i-a separat pe micuţi de părinţii lor, apoi i-a separat pe unul de celălalt. Ce înţeleg Roberto şi Adrian din ceea ce li se întâmplă, la cinci, respectiv şase ani, cât au în prezent, e dificil de stabilit. Ce urme lasă la vârsta asta un contact rezumat la întâlniri lunare cu mama şi cu tatăl naturali – a câte trei ore şi sub o strictă supraveghere a asistenţilor sociali – din nou, poate doar intuit.

Cert este, însă, că pentru custodia lor se duce de un an şi jumătate o luptă acerbă între părinţii biologici şi autoritatea norvegiană de Protecţie a Copilului.

Ce spune mama

„În 19 martie 2014, i-au luat de la grădiniţă, eu nu am ştiut. I-am dus la grădiniţă, eu am plecat la cumpărături şi m-am trezit cu vizita poliţiştilor la mine acasă, nu ştiam ce s-a întâmplat. Mi-au zis să mergem împreună pentru a povesti despre copii. Mi s-a adus un interpret”, a povestit mama echipei Digi 24, via Skype.

Tot ea a precizat că nu și-a bătut copiii. „Judecătoarea a spus că în ianuarie (anul trecut) îmi dă copiii şi s-a tot amânat, ni s-a spus să avem răbdare, să aşteptăm. Copiii ştiau limbajul semnelor, dar acum, pentru că nu am mai vorbit cu ei, nu îl mai ştiu aşa de bine”, a adăugat mama.

Potrivit acesteia, părinții văd copiii timp de trei ore pe lună.

 „Mă bucur să îmi văd copiii şi ei sunt bucuroşi, dar ei nu mai vorbesc prin semne, ci prin interpret. Copiii sunt separaţi, locuiesc la două familii, ei mă tot întreabă când se pot întoarce acasă. Este greu. După ce-i lăsăm, doamna care are grijă de ei mi-a spus că cei mici plâng pentru că ne iubesc. Le e dor şi unul de celălalt”, a mai declarat mama.

Conform variantei oficiale, susținută şi de avocata din Norvegia a soţilor Avrămescu Cruz, întreaga poveste a început în ziua în care, la grădiniţă fiind, copiii au spus că fuseseră bătuţi de părinţii lor. Declaraţia micuţilor (rămân neclare circumstanţele în care ea a fost luată de către personalul instituţiei de învăţământ) a făcut apoi obiectul unei examinări judiciare. Pas care, în final, a condus, potrivit explicaţiilor oferite de avocata Eva Frivold rudelor din România ale Andreei Avrămescu Cruz, la preluarea copiilor din sânul familiei, printr-o procedură de plasament de urgenţă. Decizia datează din 19 martie 2014.

Iar de aici încolo, situaţia s-a complicat şi mai mult, întrucât autorităţile norvegiene au decis deschiderea a două dosare – unul penal, iar celălalt legat de îngrijirea copiilor. Practic, Andreea şi Roberto Cruz au şanse să-şi mai vadă copiii acasă doar dacă reuşesc să câştige cele două procese distincte, unul cu Protecţia Copilului, iar celălalt cu poliţia.

Părinţii câştigă procesul, dar nu primesc copiii pentru că Barnevernet nu a reuşit să le conserve cunoştinţele despre limbajul semnelor

În dosarul deschis de Protecţia Copilului, părinţii au primit în cele din urmă câştig de cauză. Deşi, în 19 august 2014, prima instanţă a decis plasarea micuţilor la alte familii, Andreea şi Roberto Cruz au câştigat recursul, instanţa ultimă concluzionând, în 12 ianuarie 2015, că nu există motive pentru ca minorii Adrian şi Roberto să fie luaţi de lângă părinţii lor. Însă bucuria a fost scurtă.

Potrivit informaţiilor confirmate pentru rudele din România şi de avocata Eva Frivold, în intervalul în care băieţii nu au mai trăit alături de mama şi tatăl naturali, „municipalitatea a eșuat în a le asigura copiilor condiţiile necesare pentru a nu uita limbajul semnelor”. Cum ziceam mai sus, Andreea şi Roberto Cruz au dizabilități auditive, cei mici neavând în schimb această problemă. „Este o tergiversare, doar puteau să trimită un interpret de două ori pe săptămână sau de câte ori doreau pentru a se ocupa de copii. Există totuşi o sentinţă judecătorească şi ei nu o pun în aplicare”, susţine bunicul din România al celor doi copii, Constantin Avrămescu.

Urmarea acestui eşec al autorităţilor care îi luaseră sub protecţie şi îngrijire pe Adrian şi Roberto? Ei bine, o nouă decizie a judecătorilor: cei mici trebuie să rămână în continuare în familiile străine în care fuseseră plasaţi. „Potrivit instanţei, nu ar fi urmat să fie vorba de o perioadă lungă, municipalitatea urmând să le ofere copiilor instrucţia necesară pentru a fi din nou capabili să comunice prin semne cu părinţii lor. Totuşi, municipalitatea a eşuat în continuare (să le asigure această instrucţie)”, le transmitea avocata rudelor din România ale Andreei Avrămescu Cruz. Era deja noiembrie 2015. De atunci au mai trecut două luni, iar săptămâna trecută s-a împlinit un an de când copiii soţilor Avrămescu Cruz ar fi trebuit să fie returnaţi părinţilor lor, dar, iată, surprinzătoarea incapacitate a autorităţilor de a le oferi integral îngrijirea specifică a dus cazul într-un impas ce pare tot mai insurmontabil.

În acelaşi timp, problemei de mai sus i se adaugă existenţa celui de-al doilea dosar deschis pe numele părinţilor, în care aceştia sunt acuzaţi de violenţă asupra copiilor. În opinia avocatei Eva Frivold, este de aşteptat ca soluţionarea unui asemenea caz să dureze doi ani.

În luna octombrie 2015, magistraţii s-au pronunţat în primă instanţă. Potrivit lui Bogdan Avrămescu, fratele din Bucureşti al Andreei Avrămescu Cruz, cei doi soţi au fost condamnaţi la câte cinci luni de închisoare şi plata unei amenzi a câte 3.000 de coroane fiecare.

„Am înţeles totuşi că una dintre ideile pe care le vehiculează Protecţia Copilului de acolo ar fi ca Roberto şi Adrian să rămână în familii surogat până la împlinirea vârstei de 18 ani, deci să nu se întoarcă acasă, şi eventual întâlnirile copii-părinţii naturali să fie mai dese”, adaugă Bogdan Avrămescu.

“Principalul obiectiv este ca un copil să rămână cu familia lui”

Într-un interviu acordat, săptămâna trecută, Digi 24, ambasadoarea Norvegiei la Bucureşti, doamna Tove Bruvik Westberg, arăta faptul că măsura plasării copiilor în alte familii este ultima soluţie la care se recurge, prin urmare, se aplică unor cazuri extreme. “Vreau să subliniez că principalul obiectiv este ca un copil să rămână cu familia lui şi în acest sens este asistată familia. Este ultima variantă să se emită un ordin de luare sub protecţie. Pentru că este o măsură drastică şi este ultima soluţie, niciodată prima”, explica diplomatul.

Avocat: S-a considerat că plasarea la rude nu este în interesul copiilor

De ce au fost plasaţi Adrian şi Roberto direct în grija unor familii surogat şi de ce nu a fost preferată varianta unei custodii temporare oferită unor rude? Acestea sunt, iată, alte întrebări pe care, având în vedere durata la care s-a ajuns de când micuţii au fost separaţi de părinţi, şi-o pun mulţi dintre apropiaţii Andreei şi a lui Roberto Cruz. Asta, în condiţiile în care Adrian şi Roberto au bunici în Norvegia, au bunici şi în România, au unchi la Craiova şi la Bucureşti şi, la un moment dat, petrecuseră trei luni în ţara natală a mamei lor. Şi în condiţiile în care chiar şi instanţa care s-a pronunţat definitiv în acest caz a stabilit că separarea celor doi minori de mama şi tatăl lor fusese nejustificată.

Potrivit informaţiilor puse la dispoziţie rudelor de către avocata Eva Frivold, “fusese luată în considerare plasarea copiilor în familia unor rude, dar s-a considerat că nu ar fi suficient pentru ei, nu ar fi în interesul lor”.

“S-a ajuns la extreme: ca educator eşti obligat să trimiţi informaţiile chiar şi dacă nu eşti sigur că sunt adevărate”

Punctul de pornire al cazului Avrămescu Cruz, în care copiii au fost separaţi de părinţii naturali în urma unei sesizări transmise autorităţilor de resort de către personalul de la grădiniţa la care cei mici erau înscrişi, nu este singular.

În Norvegia, cadrele didactice au obligaţia de a semnala orice suspiciune. Rămâne, totuşi, neclară grila în baza căreia factorii de decizie fac distincţie între ceea s-a petrecut cu adevărat în familie şi ceea ce poate fi doar o exagerare a copilului (având în vedere vârsta fragedă a acestuia) sau între realitate şi un răspuns care poate fi rodul unei eventuale manipulări a minorului prin modul în care îi sunt adresate întrebările.

George Alexander este un român stabilit de câteva decenii în Norvegia. Spre deosebire de mulţi dintre cei care îşi exprimă părerea pe fondul scandalului izbucnit odată cu apariţia în spaţiul public a cazului Bodnariu şi a celorlalte cazuri similare, George Alexander lucrează în sistemul de educaţie norvegian. În ultimii 20 de ani, a fost director în mai multe grădiniţe şi şcoli din Oslo şi, după cum recunoaşte, poziţiile ocupate au făcut ca în numeroase rânduri să interacţioneze cu angajaţii Barnevernet. Ţinea, de fapt, de atribuţiile sale de serviciu.

În prezent, este una dintre vocile care critică modul în care instituţia norvegiană de Protecţie a Copilului a evoluat şi în care a permis înmulţirea abuzurilor. Din această perspectivă, l-am întrebat care este mecanismul prin care personalul didactic urmăreşte copilul, îl interoghează cu privire la condiţiile din mediul familial şi, nu în ultimul rând, sesizează autorităţile abilitate pentru a fi deschisă procedura de investigare a modului în care părinţii au grijă de copiii lor. L-am mai întrebat, totodată, dacă personalul didactic este în vreun fel recompensat pentru acest tip de intervenţie. „Cadrele didactice nu primesc nicio recompensă pentru semnalările lor. Sunt obligate să facă asta, la angajare semnează o declarație prin care se obligă să furnizeze informații Protecției Copilului”, explică George Alexander.

Totuşi, susţine domnia sa, există aici o latură care plasează întregul mecanism sub o umbră de îndoială: „Ceea ce este ciudat este faptul că, în ultimii ani, s-a ajuns la extreme: eşti obligat să trimiţi informaţiile chiar şi dacă nu eşti sigur că sunt adevărate, ci numai nişte bănuieli/suspiciuni. Aceasta este una dintre cauzele pentru care eu sunt foarte critic împotriva acestui sistem”, punctează George Alexander.

De ce sunt separaţi şi fraţii unul de celălalt?

Cazul Avrămescu Cruz a izbucnit la începutul anului 2014. Copiii au fost luaţi de lângă părinţii lor, au fost deschise două dosare pe numele celor din urmă. Una din întrebările, momentan rămase fără un răspuns concludent, pe care o ridică şi acest caz, vizează cursul relaţiei dintre fraţi, acolo unde familia separată are mai mult de un copil. De ce, după ce sunt luaţi de lângă părinţii, fraţii sunt şi despărţiţi?

În opinia lui George Alexander, răspunsurile posibile curg pe două paliere.

* Numărul mai mare de fraţi, situaţia, de exemplu, a familiei Bodnariu: „Este dificil de găsit o familie care să preia cinci copii deodată. Alternativa ar fi fost să interneze copiii într-o instituție specială. Dar, cunoscând situația, crede-mă, si aceste instituții de preluare a copiilor sunt supraaglomerate în Norvegia. Tocmai datorită neprofesionalismului angajaților de la Barnevernet, care creează de multe ori probleme singuri si, în plus, aleg cele mai ciudate soluții”, consideră interlocutorul nostru.

* Sau absurdul regulilor respectate fără vreo atenţie la nuanţe. George Alexander: „În lipsa lor de profesionalism si de omenie, angajații de la Barnevernet, care proclamă sus si tare că se preocupă de Interesul Suprem al copiilor, au uitat tocmai de acest lucru! Totul a fost făcut la repezeală, de mântuială, totul a fost o improvizație… Nu cred că vreun angajat de la Barnevernet si-a făcut vreodată probleme de constiință. Birocrații nu au sentimente sau logică, ei au doar reguli”.

Roberto şi Adrian s-au născut la un an şi o zi distanţă, în noiembrie 2010, respectiv noiembrie 2009. În 2014 au fost luaţi sub protecţia autorităţilor, iar câteva luni mai târziu, în decembrie 2014, au fost şi separaţi unul de celălalt. De aproape doi ani îşi văd părinţii o dată pe lună, timp de câteva ore. De un an şi o lună se întâlnesc unul cu celălalt doar din când în când. […]/ integral pe digi24.ro

• Republica/ Raluca Ion: EXCLUSIV. Experta norvegiană care a însoțit Barnevernet în 41 de cazuri în care s-au luat copiii descrie o realitate „îngrijorătoare”

53.000 de copii au primit în anul 2013 asistență din partea serviciilor de protecție socială din Norvegia, iar 17%, adică aproximativ 9.000 dintre ei, au fost scoși din familiile naturale și dați în plasament. Dintre aceștia, 1.609 au fost luați de acasă în regim de urgență, față de 945, în 2008, arată statisticile pe site-ul Directoratului pentru Copii, Tineri și Familie din Norvegia. În 2012, apărea în Norvegia un studiu despre stresul resimțit de copii în momentul în care sunt luați de acasă de Barnevernet.

Autoarea lui este Gunn Astrid Baugerud, profesor asociat, la Departamentul de Asistență Socială, Protecția Copilului și Politici Sociale, de la Colegiul Universitar de Științe Aplicate din Oslo și Ankershus, cel mai mare colegiu universitar de stat din Norvegia. Studiul, aplicabil în domeniul psihologiei criminalistice, își propunea să afle cât de bine își aminteau copiii situația și arată că, de cele mai multe, copiii pot da informații corecte despre lucrurile serioase care li se întâmplă.

Cercetătoarea a însoțit echipele Barnevernet la 41 de cazuri în care serviciile sociale au luat copiii, de urgență sau planificat din familiile biologice.

„Copiii care au fost luați de urgență au manifestat un stres semnificativ mai mare în timpul evenimentului, în comparație cu copiii care au fost anunțați și pregătiți că vor fi luați din familie”,

spune Gunn Astrid Baugerud, care a arătat că, uneori, totul dura 20 de minute, copiii nu aveau timp să își ia, de pildă, o jucărie preferată, iar doi sau trei dintre ei au încercat să fugă.

Într-un interviu pentru Republica.ro, aceasta vorbește despre ce înseamnă interesul al copilului, despre când și cum trebuie să fie luat din familia naturală.

„Angajații serviciilor sociale ar trebui, poate, să evite plasamentul în regim de urgență. Pentru că numărul de acum e prea mare și nu știu de ce este atât de mare în Norvegia și nu știu dacă acest lucru este în interesul superior al copilului. Dacă copilul este bătut sau părinții sunt drogați sau alcoolici, atunci trebuie să îl iei. Dar sunt o grămadă de cazuri care ar fi putut fi rezolvate altfel”,

spune Gunn Astrid Baugerud.

Potrivit acesteia, în sistemul de protecție ar trebui să fie doar cazurile grave, în care părinții au probleme mari.

„Dar în multe alte cazuri este vorba despre probleme economice, o familie poate avea nevoie doar de o persoană care să ia copilul o dată pe săptămână etc. Nu ar trebui să fie în sistemul de protecție socială. Acolo trebuie să fie doar cazurile grave. Și ar trebui să fie implicate alte agenții care să ajute familiile, dacă nu comit abuzuri grave. Dacă ești sărac, nu înseamnă că îți maltratezi copilul”.

Ca și în România, în Norvegia violența împotriva copiilor este interzisă prin lege. Spre deosebire de România, însă, în Norvegia nivelul de toleranță publică față de pedepsirea fizică copiilor este zero. Multe familii norvegiene au renunțat să își mai pedepsească fizic copiii încă din secolul al 19-lea. Cazul Bodnariu a născut dezbateri aprinse: „O palmă e ceva oribil. Dar asta te face un părinte psihopat?”, „Nu confundați Norvegia cu Statul Islamic” sau „Bătaia e ruptă din Rai” sunt câteva dintre articolele de opinie publicate pe Republica.ro.

CITIȚI INTERVIUL PE LARG

[…]

Copiii plasați în regim de urgență au avut un nivel semnificativ mai mare al nivelului de stres, mai multe semne emoționale, mai multe reacții fizice

Ați fost pe teren cu echipele Barnevernet. Ce ați observat?

Am participat ca cercetător la momentele în care serviciile sociale au scos copiii din familiile biologice, de urgență sau planificat. Am înregistrat reacțiile copiilor și ale părinților în timpul evenimentului și după acesta, la o săptămână și la trei luni. Ceea ce am aflat este că copiii care au fost luați de urgență au manifestat un stres semnificativ mai mare în timpul evenimentului, în comparație cu copiii care au fost anunțați și pregătiți că vor fi luați din familie.

Care erau semnele observabile de stres?

Nu am putut face, firește, măsurători ale bătăilor inimii sau ale nivelului de cortizol – hormonul stresului, din sânge. Am observat însă reacțiile emoționale ale copiilor, reacțiile lor fizice, dacă copilul a încercat să fugă, dacă plângea, râdea sau nu manifesta nicio emoție. Am măsurat toate aceste lucruri pe o scară de la 1 la 5. Ce spunea copilul, dacă era de acord sau nu acord. De asemenea am observat dacă copilul opune sau nu rezistență fizică.

Au existat situații în care copiii au încercat să opună rezistență fizică sau să fugă?

Am măsurat și nivelul global de stres, pentru că am împărțit fiecare înlăturare din familie în șapte faze, de la momentul în care serviciile ajungeau la ușă până când copiii erau luați. Ceea ce era semnificativ diferit în cazul copiilor luați de urgență, față de cei cărora li s-a spus că vor fi luați, a fost că au avut un nivel semnificativ mai mare al nivelului de stres, mai multe semne emoționale, mai multe reacții fizice. Nu foarte mulți copii au încercat să fugă, am văzut doar două sau trei cazuri din 41 de cazuri de scoatere din familie la care am asistat.

În cazul plasamentului de urgență, copilul nu are niciun fel de control. Pentru că serviciul de protecție al copilului decide, copiii trebuie să îi urmeze pe asistenții sociali și nu are absolut nicio influență asupra a ceea ce urmează să i se întâmple

În cercetarea dvs. spuneați că, în unele cazuri totul dura doar 20 de minute. Copiii nu puteau să își ia cu ei un obiect de confort, un iPod, o bicicletă.

Este adevărat. Nu știu de ce copiii luați în regim de urgență aveau un nivel de stres mai mare. Știm astăzi că dacă urmezi să faci o intervenție chirurgicală dureroasă, dacă ți se spune despre procedura medicală și unde urmează să o faci, nivelul de stres este mai mic. În plasamentul de urgență, copiii nu știu unde se duc, nu știu ce se întâmplă, nimeni nu a vorbit cu ei în avans. Apoi e un al doilea lucru: atunci când o experiență este nouă, nivelul de stres crește. Al treilea factor ține de controlul situației. În cazul plasamentului de urgență, copilul nu are niciun fel de control. Pentru că serviciul de protecție al copilului decide, copiii trebuie să îi urmeze pe asistenții sociali și nu are absolut nicio influență asupra a ceea ce urmează să i se întâmple. Cred că scoaterea planificată din familie, atunci când se dovedește că este necesar să iei copilul, este o soluție mult mai bună, pentru că scade stresul copiilor, al părinților și cred că și al asistenților sociali. Cred că și pentru aceștia este o situație stresantă, fiindcă lucrurile sunt imprevizibile. De obicei sunt însoțiți de poliție atunci când vin să ia copiii.

Ce recomandări ați făcut serviciilor de protecție a copilului după această cercetare?

Am ținut multe cursuri pentru angajații Barnevernet și, de asemenea, fac parte dintr-un grup al Directoratului pentru Copii, Tineri și Familie și am elaborat un document, pe care asistenții sociali să sperăm că îl citesc, cu recomandări pentru astfel de cazuri. Am scris un raport legat de plasamentul de urgență și un altul cu recomandări, nu știu cât au citit. Dar am călătorit și am ținut cursuri cu angajații Barnevernet și să sperăm că acum există discuții în organizațiile locale pe aceste chestiuni. Dar este îngrijorător, pentru că a existat o creștere de sută la sută a cazurilor de plasare a copiilor în regim de urgență între 1999 și 2009. Cred că acest lucru e îngrijorător.

Ați mai vorbit despre necesitatea ca asistenții sociali să aibă cunoștințe de psihologia copilului, despre impactul pe care îl au acțiunile lor. Ce ar trebui să știe angajații Barnevernet?

Există din ce în ce mai multe cercetări la nivel internațional, în SUA, de pildă, care arată că mulți dintre copiii care au fost supuși unor rele tratamente au disfuncționalități în sistemul de reglare al stresului.

Dacă serviciile de protecție socială trebuie să ia copiii din familia biologică, trebuie să fie conștienți că unii dintre ei, nu toți, au astfel de disfuncționalități și pot fi mai vulnerabili dacă îi scoți în regim de urgență din familii, în comparație cu cei care nu au fost expuși abuzurilor. De asemenea, angajații serviciului de protecție socială ar trebui să aibă cunoștințe despre cum să calmeze situația, să vorbească cu copilul, să îi dea informații, să îl liniștească. Însă poate cel mai important lucre este că acela ar trebui poate să evite plasamentul în regim de urgență. Pentru că numărul de acum e prea mare și nu știu de ce este atât de mare în Norvegia și nu știu dacă acest lucru este în interesul superior al copilului. Dacă copilul este bătut sau părinții sunt drogați sau alcoolici, atunci trebuie să iei copilul. Dar sunt o grămadă de cazuri care ar fi putut fi rezolvate altfel.

Care este impactul scoaterii copilului din familie?

Acest lucru depinde foarte mult de fiecare caz în parte. Pentru că dacă copilul este expus în mod grav unor rele tratamente, atunci, firește, că trebuie luat de părinți grijulii care să se ocupe de dezvoltarea lui, astfel încât aceasta să să meargă într-o direcție corectă. Depinde de circumstanțe și de îngrijirea de care are parte copilul. Ce se întâmplă în cazul plasamentului de urgență este că copilul ajunge într-o familie temporară de îngrijire. Acestea iau copilul imediat, iar uneori copilul ajunge să stea șapte, opt, nouă luni acolo. Pentru un copil mic nu este bine, pentru că apoi va fi dus într-o familie permanentă de îngrijire. Dacă statul nu găsește de la bun început casa de îngrijire și copilul este mutat de câteva ori, ceea ce se întâmplă câteodată, efectul este opus, este un efect negativ asupra dezvoltării copilului. Știu că Barnevernet încearcă să evite acest lucruri, dar când ești scos în regim de urgență treci prin cel puțin două mutări: una din familia biologică, cealaltă din familia temporară. Iar uneori e chiar mai mult.

În opinia dvs, când ar trebui scos copilul din familie?

Cred că este important să ajuți copilul și familia cât de curând se poate. Când serviciile de protecție socială primesc informația, trebuie să ajute familia. Există în SUA intervenții bazate pe cercetare care au dat foarte bune rezultate. De obicei, copiii au un atașament nesigur față de părinți și, dacă lucrezi la interacțiunea dintre părinți și copii, în special în cazul celor mici, este poate cea mai bună muncă de protecția copilului pe care o poți face. Dacă serviciile de protecție socială reușesc să îndrume părintele, să îi arate cum să comunice și cum să ofere dragoste, cum să se comporte, acest lucru este cel mai bun. Este posibil. Serviciile de protecție socială trebuie să încerce să intre în legătură cu familia și să încerce sistematic intervenții bazate pe cercetare, despre care știm că funcționează. Și este o problemă la serviciile sociale, nu doar din Norvegia, lipsa acestor intervenții bazate pe cercetare.

Există și cazuri de copii care nu ar fi trebuit luați din familie, dar totuși au fost?

Copiii abuzați au o grămadă de deficiențe, hiperactivitate, probleme de comportament, probleme academice etc. Pe de altă parte, ar trebui însă să ajutăm părinții și copiii să interacționeze și să schimbăm comportamentul părinților, felul în care comunică, felul în care oferă îngrijire. Există speranță. Și cred că doar în cazurile grave ar trebui scoși copiii din familii. Pare că multe cazuri nu ar trebui să fie în sistemul de protecție socială. În sistemul de protecție socială ar trebui să fie cazurile grave, unde sunt părinți cu probleme mari. Dar în multe alte cazuri este vorba despre probleme economice, o familie poate avea nevoie doar de o persoană care să ia copilul o dată pe săptămână etc. Nu ar trebui să fie în sistemul de protecție socială. Acolo trebuie să fie doar cazurile grave. Și ar trebui să fie implicate alte agenții care să ajute familiile, dacă nu comit abuzuri grave. Dacă ești sărac, nu înseamnă că îți maltratezi copilul.

Care este opinia dvs. personală față de scoaterea copiilor din familie?

Susțin scoaterea copiilor din familie, dacă părintele nu este disponibil, dacă nu vrea să ajute, dacă nu admite că are probleme și dacă expune copilul la rele tratamente severe copilul trebuie luat. Știm astăzi că adversitățile pentru acești copii sunt mari, riscul ca ei să dezvolte probleme psihologice și de comportament este mare. Există cercetări în acest sens. Întotdeauna sunt copii care vor trebui scoși din familie. Dar asta nu însemnă că nu trebuie să facem eforturi pentru a crește competența angajaților serviciilor sociale, a intervențiilor bazate pe cercetare, că nu trebuie să facem eforturi pentru a ajuta familiile. Fiindcă acest lucru este cel mai bun pentru copii: să crească în familia lor. Însă aceasta trebuie să le ofere grija de care au nevoie.

[…]/ integral pe republica.ro

***

• Adevarul: Discuţia sfâşietoare dintre soţii Bodnariu şi fetele cu care nu au mai vorbit de când au fost luate. Naomi: „Mi-e aşa de dor de voi că plâng în fiecare seară“

Marius şi Ruth Bodnariu, rămaşi fără cei cinci copii preluaţi de autorităţile norvegiene în 16 noiembrie 2015, au vorbit joi la telefon, pentru prima dată, cu Naomi şi Eliana, fetele cele mari ale familiei pe care soţii Bodnariu nu au avut voie să le vadă până acum.

Soţii Bodnariu au rămas fără patru din cei cinci copii ai familiei în data de 16 noiembrie, iar în 17 noiembrie a fost luat din familie şi bebeluşul de trei luni. De atunci, Marius şi Ruth Bodnariu au putut să îi vadă doar pe băieţii cei mici (două ore pe săptămână) şi pe bebeluş (patru ore pe săptămână). Pe fetele cele mari Naomi (7 ani) şi Eliana (5 ani), cei doi soţi nu au avut voie să le vadă timp de două luni. Potrivit soţilor Bodnariu, Serviciul de Protecţie a Copilului din Norvegia nu le-a permis părinţilor nici să vorbească la telefon cu fetele cele mari.

Joi, 14 ianuarie 2016, părinţilor le-a fost permis pentru prima dată după două luni să vorbească cu fetele la telefon, câte 10 minute cu fiecare. Marius Bodnariu le-a trimis apropiaţilor un mesaj în care arată că a vorbit cu fetele cele mari, iar acestea le-au spus părinţilor că le este dor de ei şi abia aşteaptă să se întoarcă acasă.

Astazi am vorbit cu fetele, mai intai cu Naomi, 10 minute.

Ce s-a mai bucurat, li s-a spus de aseara ca vor vorbi cu noi azi, si abia asteptau. Naomi vorbeste intr-una si ne-am bucurat sa vedem ca nu s-a schimbat. Dar din cand in cand se oprea si spunea: Asa mi-e de dor de voi! Ne spune cum la scoala au iesit afara sa vada o pisica. Naomi a alunecat pe gheata, a cazut si s-a lovit si nimeni nu a ridicat-o, chiar si doamna profesoara a trecut pe langa ea. Ma gandesc si acum, de ne spune noua asta?! Era vesela in glas, si chiar asa ne spune: „mi-e asa de dor de voi ca plang aproape in fiecare seara”.

Ne spune ca dupa ce au fost la Casa Copiilor (cladirea unde au fost interogate) s-au dus inapoi la casa de plasament si ca vor ramane aici pana se vor face adulti. A crezut ca noi o sa murim. Cand sa ne despartim ne spune din nou ca ii este dor de noi si apoi bufneste in hohot de plans si spune ca vrea acasa.

Cand Eliana vine la telefon este foarte timida. Incepe prin a ne spune ca ii e dor de noi. Ne spune ca o sa ii vada pe fratiori saptamana viitoare. I-a mai vazut o singura data pana acum. Fetele le-au facut cadouri. Eliana spune ca o sa ne vedem sigur foarte curand, si asta spera ea. Si daca asta nu se v-a intampla atunci o sa se unfurie rau pe cei care nu o lasa sa ne vada. Ea vrea sa ne intalneasca si asta este o hotarare in baza legilor Elianei. Timpul se scurge si asistentele sociale ne grabesc sa incheiem convorbirea. Eliana ne spune din nou ca ne iubeste.

• Stirile ProTV: Familia Bodnariu si-a vazut pentru prima data copiii dupa 2 luni. Cazurile similare care vorbesc despre un “stat in stat”

Sute de parinti romani sau din alte tari traiesc aceeiasi drama. Dintr-un motiv sau altul, le-au fost luati copiii de autoritatile norvegiene. Familia Bodnariu ar fi reusit sa isi vada copiii, pe cei mai mari, si sa petreaca mai multe minute impreuna. Sunt momente dificile pentru ambele parti pentru ca trauma despartirii aduce, de cele mai multe ori, lacrimi in ochii tuturor. Tatal inca se mai gandeste la motivele pentru care a vrut sa locuiasca in Norvegia. Autoritatile de la Protectia Copilului urmeaza pasii anchetei sociale declansate in acest caz, indiferent de actiunile statului roman, care a cerut ca cetatenii sai sa fie protejati si ajutati sa-si recupereze cei cinci copii, aflati in prezent in centrele de plasament. Cei mici au dubla cetatenie, romana si norvegiana si acest argument obliga autoritatile de la Olso sa permita omologilor romani sa aiba acces la un minim de informatii. Urmeaza insa luni de asteptare pana la un verdict si chiar si acela poate fi atacat. Cazurile de romani care au ramas temporar sau definitiv fara copii nu sunt singulare. […]

• EvZ: CAZUL BODNARIU scoate la iveală PRACTICI TERIFIANTE legate de EDUCAȚIA SEXUALĂ A COPIILOR. “Eu ce sunt, BĂIEȚEL SAU FETIȚĂ?”

Din cauza promovării agresive a ideii de diversitate, un fenomen îngrijorător a luat amploare în rândul copiilor și al adolescenților din „Țara Fiordurilor”. Întrebarea de mai sus e formulată de sute de tineri și nu este adresată părinților, cum poate ar fi fost normal, ci unor consilieri care le stau la dispoziție pe platforma online ung.no.

Te simți singur? Nu ești sigur în privința orientării tale sexuale? Poți apela, gratuit și anonim, numărul de telefon…”.

Sub eticheta acestui anunț – una dintre multe altele – se regăsește un site oficial de informare a copiilor, a adolescenților și a tinerilor cu vârste cuprinse între 13 și 20 de ani din Norvegia.

Platforma on line se numește ung. no și are rolul de a suplini rolul părinților care nu reușeșc, din rușine, din lipsă de timp, sau din neglijență, să le ofere propriilor copii o minimă educație sexuală sau să-i ajute în orice altă nelămurire legată de activitățile specifice vârstei. Ca în aproape orice problemă care vizează societatea norvegiană, chestiunea în cauză poate atrage adepți sau contestatari cu o ușurință uluitoare.

Cum s-a ajuns aici și alte întrebări esențiale

Faptul că autoritățile statului au scornit o modalitate extrem de simplă prin care copiii și tinerii pot găsi rapid răspunsuri pertinente la în-trebări deosebit de importante pentru formarea lor ca oameni – nu poate fi decât o inițiativă lăudabilă.

Dar – iar acest dar, această conjuncție simplă, atât de prezentă în tot ce ține de mentalitatea nordică – atrage atenția asupra unei logice dezbateri: s-ar mai fi ajuns la această bulversare generală și acută a copiilor din Norvegia dacă statul n-ar fi promovat atât de agresiv diversitatea sub toate formele? S-ar mai fi ajuns la situația ca un copil de 13 ani, un puști, un mucos, cum l-ar numi românii, să se întrebe, nedumerit, dacă este băiețel sau fetiță? S-ar mai fi ajuns aici dacă acești pui de oameni n-ar fi fost învățați încă de la grădiniță noțiuni sexuale explicite, poate prea grele pentru un suflețel necopt? Și cum se explică faptul că, deși primesc o astfel de educație atât de devreme, când le vine rândul să joace rolul părinților, cei mai mulți tineri eșuează lamentabil, iar funcția lor este preluată de o platformă on line unde angajați ai statului – psihologi, juriști, sexologi și naiba mai știe ce alți specialiști – încearcă să le limpezească mintea și să-i ajute să facă alegeri? Discuția rămâne deschisă și, mai ales, liberă.

Dacă sunteți totuși curioși să aflați ce probleme îi macină pe copiii, pe adolescenții și pe tinerii din Norvegia – și ar trebui să fiți, pentru că mâine- poimâine emigrați în „Țara Fiordurilor”, așa cum a făcut și Marius Bodnariu – înarmați-vă cu răbdare și parcurgeți rândurile de mai jos.

Nu mai puțin de 600 de întrebări ale unor puști cu vârste cuprinse între 13 și 16 ani se regăsesc pe site-ul ung. no. Am ales, pentru exemplificare, câteva dintre ele, cu mențiunea că aceste 600 de semne de întrebare se referă, exclusiv, la nelămurirea dacă sunt normali, gay, lesbi sau bi, cum spun ei, acești preadolescenți confuzi.

Un puști de 13 ani e convins că e „bi”

„Hei! Am o nelămurire: mă nasc gay sau mediul influențează asta?”. Răspunsul psihologului vine imediat: „Hei, bine c-ai întrebat. Ambele situații sunt valabile. Te poți naște așa sau poți deveni ulterior. Dar e bine să fii tu însuți!”. Ce să înțelegem de aici? Inclusiv faptul că modelul societății norvegiene poate determina un copil să-și schimbe orientarea sexuală? Mai precis – un băiat normal poate deveni homosexual „grație” mediului în care trăiește? Evit un răspuns de teama de a nu scăpa, în scris, o înjurătură. Totuși, atenție unde emigrați, să nu vă schimbe mediul!

Alt exemplu. Un puști de 13 ani este în ceață totală: „Sunt atât de nesigur de ceea ce sunt și de ceea ce nu sunt… Am fost agresat în școală și numit gay. Toți băieții se jucau cu mașinuțe și cu tractoare, dar mie îmi plăceau păpușile Barbie. Când ei jucau fotbal, eu cântam… Ce credeți, sunt băiețel sau fetiță?”. Răspunsul, avizat, nu întârzie: „Bine că ai sunat, este primul pas în călătoria în care vei afla cine ești. Să știi că nu ești singurul care nu este sigur de sentimentele sale. Au sosit multe mesaje pe această temă, te putem ajuta să-i întâlnești pe cei asemeni ție. Oricum, dacă-ți recunoști orientarea sexuală, în ciuda reacțiilor negative din jur, vei simți o uriașă ușurare. Homosexualitatea nu spune nimic despre noi, ca oameni. Toți suntem diferiți, asta e normal”.

Citiți și despre problema spinoasă a unui alt norvegian de 13 ani, un copil până la urmă: „Sunt bi, este ok?”. Răspunsul psihologului este șocant, dacă nu idiot: „Ce bine că ai dublă orientare! Așa poți afla mai multe despre curiozitățile tale sexuale”. Mai departe, copilul de 13 ani cere date despre alți copii la fel ca el, cu scopul de a încerca diverse relații sexuale – iar specialistul de serviciu se conformează, livrându-i adrese de site-uri explicite în domeniu!. Pare un pic cam mult, nu? Democrație, democrație, dar parcă n-ar fi fost rău să fie înștiințați și părinții de aventurile puștiului lor.

Trecem mai departe, sper că nu v-ați plictisit. Șarjează un băiat de 17 ani care se crede „fetiță”: „Hei! Cred că sun gay, dar nu vreau să le spun părinților. Ce să fac?”. Răspunsul e, din nou, năucitor: „Nu vrei să afle și ei? Nu-i nimic, bine că ne-ai sunat pe noi, suntem de încredere 100%. Te vom ajuta”. Și, uite, așa, câteodată, dispare în neant noțiunea de părinte. Ung.no îi este copilului și mamă, și tată. O fi bine, o fi rău? Exemple de copii norvegieni copleșiți pur și simplu de enigma nerezolvată a orientării lor sexuale ar putea continua pe sute de pagini. Așadar, discuția rămâne deschisă și, mai ales, liberă.

Explicații legate de alcool, droguri, agresiuni sexuale și bani

Platforma on line ung.no nu oferă copiilor și adolescenților norvegieni doar consiliere pe teme sexuale. Specialiștii angajați de stat stau la dispoziția doritorilor și când vine vorba despre alcool, droguri, boli cu transmitere sexuală etc. Ba chiar se dau sfaturi legate de bani, puștii fiind învățați cum să-și gestioneze resursele fără a mai cere sfatul părinților. De asemenea, copiii sunt învățați cum să se ferească de agresiunile sexuale, dar și cum să utilizeze prezervativele.

• Bogdan Calehari: Copiii nu aparțin părinților lor. Ei aparțin Statului

Fetița cantă la școală un cântec religios. Directoarea  reclamă. “Privatizatul” intră în acțiune: fetița, frații și surorile ei sunt trimiși în alte orașe. Părinții nu. Un bunic își îmbrățișează nepoata. Atașament deplasat. O mamă își hrănește odrasla cu mâna, iar alta doarme în pat cu copilul ei. Pentru asta rămân singure. Protecția copilului! Secțiunea 31 din lege: “de la 6 ani copilul are drept la co-determinare”. Poză: băieței și fetițe cu stegulețe curcubeu. LGBT, Gay Parade. Co-determinare! PIB uriaș, autostrăzi moderne, un S.A. le ia cu forța copiii – 58 milioane euro profit/ an. Norvegia. Civilizație!

Cu toți în pielea goală (Tous a poil). La școală! În bănci, așezați, copiii. Pe pupitre, așezate, cărțile: “Tata poartă rochie”, “Am doi tați ce se iubesc”, “Noua rochie a lui Bill”, “Cu toți în pielea goală”. Poze. Copiii le privesc: mama, tata, bunicul, bunica, învățătoarea. Cu toți în pielea goală! Centrul de documentare pedagogică al învățământului francez. Părinții protestează. Hitler: “Nu-mi pasă că te împotrivești. Copilul tău déjà îmi aparține.” Laurence Rossignol, senatoare socialistă: “Copiii nu aparțin părinților lor. Ei aparțin Statului”! Grevă de 24 de ore. Învățătorii francezi au fost bătuți de elevii lor de 10 -11 ani! Părinții își abuzează și agresează copiii. Statul îi apără. Vrem un stat puternic! Gender, pedagogie non-directivă, deconstrucție. Franța.

http://www.theoriedugenre.fr/?Papa-porte-une-robe-la-litterature

http://www.huffingtonpost.fr/2014/02/19/photo-tous-a-poil-livre-nu-cope_n_4814187.html

Obama: “Drepturile homosexualilor sunt mai presus de libertățile religioase”. Sacrosanctul anus! În “grădinițele neutre” băiețeii se joacă cu păpușile, iar fetițele cu mașini, săbii și pistoale. Suedia, Germania. Copii botezați “neutru”: Pops! Liberi, departe de teroarea familiei patriarhale, copilașii își descoperă identitatea de gen. Co-determinare! Centru Federal – Regiunea Europa al Organizației Mondiale a Sănătății. Documentul “Standarde pentru educație sexuală în Europa”. Experții OMS: încă de la 2-3 ani, cei mici încep să se masturbeze. Recomandare: educația sexuală și “educația de gen” trebuie să înceapă de la creșă și grădiniță! Proceduri standardizate OMS. Conform lor, la creșe și grădinițe cei mici sunt învățați să-și descopere propriul trup și organele genitale, prin atingeri repetate. Știință, Pedofilie, Pedagogie. Familia mecanism de opresiune. O mama a dormit în pat cu copilul ei. Un bunic și-a îmbrățișat nepoțica. Atașament deplasat. OMS standardizează: 6 – 9 ani se învață despre penetrare, între 9 și 12 ani: analul, oralul și orgasmul. Copii educați. Copii standardizați. Copii neutri. Normalitate.

Statul elvețian scoate pe piață jucării SEX BOX. Cu penisuri și vagine. În scoli, benzi desenate cu fetițe care se masturbează. Cu băieței privindu-și părinții cum fac sex. La scoală, fetița a cântat un cantec religios. Barnevernet. Oficiul Federal al Sănătății Publice și Ministerul Învățământului – grija față de copii. Statul nu comite abuzuri. Părinții, da. Școala, și nu familia, formează oameni. Postmodernitate!

http://www.bzga-whocc.de/?uid=20c71afcb419f260c6afd10b684768f5&id=home

Suisse : Les cours d’éducation sexuelle et la « SexBox » en question

Școală. Cursuri de “sex social” și “gender” obligatorii. Dacă copiii lipsesc, părinții sunt amendați. Refuză? 40 de zile de închisoare. Își obligă copiii, sunt sancționați. Democrație socială. Stat social. Sex social. Gender. Imigrație. Sex-Mob. Germania va fi schimbată – Merkel. Familia greșește. Cetățenii greșesc. Statul, nu! Marxism.

Democrație, civilizație, valori, progres. Sfârșit.

• Adevarul/ Liviu Mihaiu: Sindromul Oslo. Sau să moară iezii vecinului!

N-aş fi intervenit în spaţiul public pe cel mai fierbinte subiect „nepelinel“ din spaţiul atât de patetic românesc dacă nu aş cunoaşte „bucuria de a fi mamă“ a patru copii, dacă n-aş fi făcut cursuri de democraţie în Oslo în 1991, dacă nu aş fi monarhist şi dacă nu aş avea maşină suedeză pe nume Saabina.

Pentru mine Norvegia este spaţiul politic şi social în care am înţeles prevalenţa democraţiei asupra capitalismului. Aici am fost şocat pentru tot viitorul meu democratic. Este ţara în care fiind martor al unei bătai dintre două norvegience de culori total opuse, întâmplată în barul universităţii, am invăţat la două dimineaţa, cu berea-n gât, ce-nseamnă discriminarea pozitivă când toată lumea s-a repezit la norvegianca de culoare ca nu cumva să fi păţit ceva în timp ce „albesa“ era în knock out tehnic printre mese (jur c-aşa a fost!).

În plus de asta, oricât de emancipat credeam că sunt cu cercelul meu din ureche, am trăit blândeţea emancipării scandinave pe pielea mea, începându-mi adevărata viaţă sexuală alături de o scandinavă care citea benzi desenate. Tot acolo am văzut ce înseamnă stat asistenţial, în care o persoană singură cu probleme medicale cvasi ireversibile are dreptul la două ture de asistente plătite de stat, pe vremea când la noi încă se descopereau ororile orfelinatelor româneşti în reportajele franţuzeşti. Şi tot acolo am rămas fără replică (ceea ce pentru mine este echivalentul intrării in comă) atunci când o coafeză pe care o invitasem la dans mi-a zis cu toată responsabilitatea de care nimeni în România nu va fi în stare în următoarea sută de ani: „Cum mai pot eu să dansez cu tine când mă gândesc la copiii din România!!!?“ (jur că aşa a fost!!!).

Ca să ne-nţelegem: nu am cum să nu fiu veşnic recunoscător Norvegiei! Cu-atât mai mult cu cât Norvegia este mai preocupată de sănătatea Mediului din România mai mult decât toate partidele politice româneşti. Aşa că ţara regelui Harald şi a unuia dintre cele mai bune indexuri democratice din lume este pentru mine ca şi a doua mamă.

De la care nu vreau să mă ia nimeni. Niciodată.

Problema mea nu este cu Norvegia, ci cu România. Şi ca să fiu păliticăli corect, precum m-au invăţat norvegienii la şcoală, reformulez: nu cu ţara, ci cu anumiţi cetăţeni ai ei, şi anume cu cei care îi urăsc pe ceilalţi.

Este evident că nu poţi da un verdict în cazul Bodnariu din moment ce nu ştim raportul secretizat al cazului şi nici verdictul unei instanţe judecătoreşti. Evident că nu sunt de acord cu corecţia fizică în educaţia copiilor, cu o singură excepţie: Traian Băsescu. Fac aceste precizări ca să-mi fie ţărâna înjurăturilor mai uşoară.

Până când vom afla însă adevărul barneverneţilor norvegieni trebuie să vă fac nişte mărturisiri care cu siguranţă mă vor decredibiliza în faţa a cel puţin 37% din cititori:

1. Am fost altoit de mama mea şi uneori abuzat în jurul mesei cu bătătorul de covoare, drept pentru care şi acum îi cer despăgubiri în ciorbe şi pilafuri

2. Sunt creştin şi mă tratez ca atare rugându-mă pentru voi, deşi mulţi agnostici v-ar da afară din casă.

3. Îmi iubesc ţara, ceea ce mă face deja un suspect de naţionalism şi retrograd de globalism.

Din prima traumă mi se trage, psihanalitic vorbind, revolta mea faţă de orice fel de abuz, drept pentru care mă lupt ca tâmpitul de 26 de ani cu toate ielele şi relele care îmi ies in cale. Ba mai mult, am prins braconieri cu mâna mea, dar cu cealaltă pe pistolul poliţiştilor din barca statului (jur că aşa a fost!).

Din a doua stare de agregare mi se trage următorul deficit democratic şi eventual oprobiul întregii societăţi: „Iisus a dat expresia celui mai pur sentiment: iubirea şi iertarea aproapelui său. Dacă l-ar fi acceptat pe Iisus, omenirea ar fi avut 2.000 ani în avans în civilizaţie“, aşa cum bine zice autorul best seller-ului din anii 80, „Inteligenţa Materiei“, profesorul şi medicul neurolog şi psihiatru, Dumitru Constantin Dulcan.

Iar dintr-a treia mărturisire sforăitoare mai cred că eşecul României este eşecul patriotismului.

Dar şi mai şi mai mult decât atât, nu-mi prea plac românii care-şi fac ţara şi semenii în toate felurile ca expresie supremă a complexului de superioritate occidentală şi universalitate cosmică. Şi-al cărui imn ar trebui să fie: „Noi nu suntem Români!“. Om fi fost odată, dar acum nu mai suntem ca voi, cei care, să zicem, vă bateţi copiii, raţi’ai dracu` de primitivi cu melcii voştri!

Bunăoară, vă propun tuturor celor care nu se isterizează civic următoarea soluţie veselă:

Dacă 63% din români îşi altoiesc copiii, iar 37% nu, rezultă pe cale de consecinţă că 63% din români ar trebui să-şi piardă copiii pentru totdeauna, iar 80% din copiii acestei ţări ar trebui să-şi piardă părinţii pentru totdeauna.

Sau mai există nişte soluţii de compromis:

1. 63% să plece in Norvegia, predau copiii şi fac alţii la faţa locului, iar 37% să rămână să facă din România un regat condus de copii cu un rege pe nume: DNAtinsul cel Mare.

2. 37% să plece în Norvegia şi să-nceapă imediat o colaborare pfa cu Barnevernet, iar 63% să înfiinţeze o republică a copiilor bătuţi, iar cel mai bătut dintre ei să fie preşedintele pe nume Cedai Mă Jedai.

3. Reprezentatul a celor 63% să se bată cu alesul celor 37% şi cine învinge rămâne în România, iar învinşii pleacă în Norvegia.

În traducere pentru cei serioşi şi cu-adevărat responsabili, declar pe proprie răspundere următoarele gânduri în formă continuată: Nu cred în pedepsele radicale pentru că ele formează traume mai mari decât ceea e de presups să-ndreapte. Nu cred în severitatea oricărei recluziuni, deci nu cred în pârnaie, pe româneşte. Nu văd în „metoda Sophie’s Choice“ o soluţie recuperatorie prin separare (cu excepţia cazurilor extreme). Nu cred în ură şi pedeapsă. Cred în iubire, sprijin şi consiliere. Se-aude până-n fundul clasei !?

Aştept înjurături la poşta norvegiană a redacţiei, cu o singură excepţie: Elena Udrea.