PARINTELE TEOFAN MUNTEANU DE LA MANASTIREA NERA despre trairea pe orizontal, boala instrainarii de Dumnezeu, degradarea educatiei copiilor si lipsa de sens a tinerilor de azi

30-09-2012 9 minute Sublinieri


[…]

“Trăim pe orizontal, nu pe vertical. Sunt două dimensiuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafaţa lucrurilor”

– Părinte, călugărul fuge din lume pentru a se apropia de Dumnezeu. Dar astăzi nu mai este aşa de uşor să te izolezi, nici dacă te ascunzi în vârf de munte. Cum simţiţi tremurul lumii în mânăstire?

– Sfântul Siluan Athonitul l-a întrebat cândva pe ucenicul său, părintele Sofronie de la Essex, cum îi merge rugăciunea. Şi părintele Sofronie i-a spus: “Câ­teo­dată reu­şesc să uit lumea, pierd legă­tura fizică, şi când mă adâncesc în rugăciune, uit chiar şi trupul”. Şi părintele Siluan i-a spus: “Dar trupul nu e tot lumea?”. Deci, da­că trupul ne este conectat total la această lume, tot ce se întâmplă în lume ne afectează. Resimţim puternic frământările lumii, chiar dacă ar fi să nu întâlnim pe ni­meni luni de zile şi să nu avem nici un mij­loc de informare. Ecou­rile zbate­rii continue a lu­mii, care aleargă fără ţintă, fără să-şi tragă sufletul, ajung şi la noi. Şi, într-o anumită măsură, ne şi influenţează. Cu toţii ne plân­gem că timpul este prea scurt, că nu mai avem tihnă. Facem foarte multe într-un timp mai scurt decât înainte, dar nu reuşim să împli­nim în adâncurile vieţii noastre ceva temeinic.

– De ce credeţi că se întâm­plă aşa?

– Pentru că trăim pe orizon­tal, nu pe vertical. Sunt două di­men­siuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafaţa lucrurilor, cu o viteză tot mai mare, dar fără nici un câştig. Pe vertical înaintezi mai greu, dar cu mai multă bucurie şi mai mare linişte, căci mergi spre Domnul. Însă e foarte dificil să alegi di­men­siunea verticală, pentru că ar tre­bui să poţi să te însingurezi. Or, omul nu mai poate sta cu el însuşi. Suntem învăţaţi de mici să nu acceptăm să rămânem singuri cu noi înşine. Oriunde ne-am afla, la lucru, în maşină, acasă, la o întâlnire cu prietenii, sun­tem asal­taţi de stimuli şi clişee exterioare. Ascultăm muzică, ne uităm la televizor, vorbim la telefon, facem orice, numai să rămânem “conectaţi” – de fapt, deco­nectaţi de la interiorul nostru şi, în mare măsură, de la viaţa adevărată. Tot timpul avem în viaţa noastră un fond sonor, care produce o ieşire a omului în afara lui, nu-l lasă să se interiorizeze. Asta o spunea avva Do­rotei, acum 1600 de ani: dacă vrei să vezi care sunt limitele cuiva, închide-l într-o cameră fără nimic de făcut, lasă-l acolo singur o zi, două, trei şi vezi cum reacţio­nează. Dacă acum te las fără telefon mobil, fără com­puter şi internet, fără o carte, într-o cameră absolut goa­lă, să vezi ce faci tu cu tine însuţi. Să faci experienţa aceasta de rupere de anexele care îţi scot sufletul în afară şi care îţi subţiază, de la puterea de concen­trare, până la puterea sufletească şi la cea trupească. Vei vedea că intri în panică. Dacă ai puterea să stai aşa o vreme şi să-ţi regăseşti viaţa lăuntrică, altfel te vei ruga, altfel vei gândi şi te vei comporta.

“Moştenim o fire din ce în ce mai stricată”

– Cu alte cuvinte, telefonul mobil, televizorul şi internetul ne dictează un alt stil de viaţă: trăim mai mult în afara noastră decât înlăuntru. Care sunt consecinţele?

– Cum spuneam, tendinţa aceasta de ieşire din noi nu e nouă. Sfinţii Părinţi ai Bise­ricii spun că e o boală care se numeşteînstrăinare de la Dumnezeu”. Adică, noi am căzut din harul Domnului. Şi suntem în cădere “liberă” – pun ghilimelele pentru că nu e liberă deloc, ci e robie în păcat. Cădem dintr-un hău într-un hău mai mare, dintr-un întuneric într-un întuneric şi mai mare. Această degradare a fiinţei umane este pricinuită de mai mulţi factori: de la educaţia greşită, până la lipsa de pastoraţie serioasă.

– Înstrăinaţi de Dumnezeu erau oamenii şi acum 2000 de ani. De aceea a şi venit Mântuitorul, ca să ne poată aduce acasă. Totuşi, după Înviere, avem mai multe instrumente de luptă duhovnicească şi mai multă putere spirituală. Am primit învăţătura de credinţă şi slujbele, martirii şi sfinţii, spovedania şi împărtăşania… De ce căderea ne este şi mai mare?

– Pentru că şi ispitele sunt mai mari, frate dragă. Şi mai este un lucru: boala s-a cronicizat. Or, în condiţiile astea nu poate fi decât mai rău. Aş zice că e mersul firesc al istoriei. Ni s-a prorocit doar că va veni sfârşitul acestei lumi. Moştenim o fire din ce în ce mai stricată, din genera­ţie în ge­neraţie. Omul este ca un bulgăre de zăpadă care se măreşte prin ros­togoli­rea, generaţie după gene­raţie, prin păcate. Şi e firesc ca omul modern să fie mai păcă­tos.

Nu ne dăm seama de asta, de­cât când vedem în copiii noştri ce de­gradare le-am transmis. Un exem­plu dintre cele mai banale. Când am ajuns la oraş, am fost foarte mirat să văd că sunt copii care li se adresează părinţilor cu “tu”, pentru că eu fusesem edu­cat să-i apelez numai cu “dum­neata”. Ei, şi acum, copiii care se adresau cu “tu” au copii la rân­dul lor, iar aceştia li se adresează cu “bă”. Mâine ce va deveni acest “bă”?

– Dar nu e totul pierdut. Cel puţin la noi, românii, bisericile sunt pline, se construiesc multe schituri şi mânăstiri. E vorba de o trăire autentică sau de formalism?

– Într-un bloc de zece etaje din Bucureşti trăiesc peste 200 de persoane. La două, trei blocuri, o biserică ar fi deja neîncăpătoare, dacă am fi cu adevărat orto­docşi. Câte biserici se ridică? Par multe, dar nu sunt. Ca să nu mai spun că şi viaţa care se înfiripă în multe dintre parohii nu este o viaţă parohială în sensul propriu al cuvântului. Adică, parohia nu mai este o familie, cum ar trebui. E de citit, în acest sens, viaţa părintelui Constantin Sârbu, care e emblematică pentru ce a făcut din parohia de la Bariera Vergului.

“Drama tineretului de astăzi nu este că merge pe-o cale greşită, căci toate generaţiile fac greşeli, ci că nu-i mai pasă”

– Sunteţi un duhovnic căutat de către tineri. Care sunt problemele lor cele mai acute?

– Voi răspunde cu un cuvânt pe care l-am auzit de la Gheronda Iosif Vatopedinul, la mânăstirea Vatoped, şi care m-a marcat. Şi anume, că drama tineretului de astăzi nu este că merge pe-o cale greşită, căci toate generaţiile fac greşeli, ci că nu-i mai pasă. Dacă îi atragi atenţia unui tânăr că e în eroare, îţi va răspunde: “Şi ce dacă?”. Cea mai mare problemă a tinerilor de azi este lipsa de sens a vieţii lor. Este o consecinţă a înstrăi­nării noastre de Dumnezeu. Omul nu ştie nici de unde vine, nici încotro se îndreaptă, nici dacă are vreun rost să încerce să afle. Toate celelalte probleme decurg din lipsa de sens.

Dacă tu nu ştii pentru ce trăieşti, cum să-ţi întemeiezi o familie? De ce să faci ceva pentru celălalt? Cum să te bucuri de viaţă?… Durerea acestei absenţe a rostului poate fi conştientizată sau nu, expri­mată sau nu. Dar cu toţii suferă din pricina asta. Se vede pe chipurile lor, sunt scurşi de viaţă, mohorâţi, ca drogaţii care s-au îmbâcsit de substanţe care să le excite simţirile sufleteşti şi trupeşti şi după aceea se pră­buşesc într-o gaură neagră, fără speranţă. Unii cer ajutor, alţii nu ştiu cui să-l ceară, alţii refuză, se închid în ei înşişi sau se lasă pradă exceselor care le dau senzaţia că trăiesc – în consum de droguri, de porno­grafie sau în second life, în reţelele sociale… Sunt cu totul ieşiţi din ei înşişi şi nu-şi mai trăiesc, de fapt, pro­pria viaţă. Asta înseamnă foarte multă suferinţă.

– Ce faceţi, ca duhovnic, să le arătaţi drumul bun?

Pot să ajut oamenii în măsura în care Domnul îi luminează pe cei care îşi doresc să fie convinşi de ceva. Asta este una din experienţele mele dureroase ca duhovnic: ducem de multe ori o muncă titanică, cu suflete care nu-şi doresc cu adevărat să se vindece. Domnul a întemeiat Biserica, în primul rând, ca loc în care omul se vindecă şi pe urmă se îndumnezeieşte. Ca să devenim asemeni lui Dumnezeu, aşa cum sun­tem chemaţi, trebuie ca mai întâi să ne vindecăm de patimi, după cum ne arată Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Eu pot să-l ajut foarte puţin pe omul care nu vrea să renunţe la patimi. Câteodată, oamenii nici nu conştien­ti­zează că sunt bolnavi sau cât de bolnavi sunt şi că au nevoie de ajutor din afară. Cu toate astea, noi, preoţii, suntem datori să oferim mai multe lucruri, bazate pe tradiţie, din care fiecare va lua câte ceva, ce i se va po­trivi, ce va putea. Ca şi Mântuitorul care vine cu trupul şi sângele Lui, iar omul dacă vrea le primeşte, dacă nu, nu. Din păcate, marea majoritate a noastră, a preoţilor, nu ne facem datoria aşa cum trebuie. Suntem deficitari pe toate planurile: filantropic, misionar, catehetic, de duhovnicie. Ce faci ca să-i aduci pe tineri la biserică? Să deschizi o discotecă, o sală de internet pe lângă biserică, un centru social? Orice ai încerca să faci este o lucrare cu două tăişuri. Unul bun, care poate să taie lanţurile cu care dracul îl trage pe om în afara Bisericii şi îl face să se simtă “bine” şi relativ împlinit. Cine încearcă să facă în Biserică o replică la oferta dracului, dar evident cu efect invers, riscă să cadă într-o capcană de tip protes­tant.

Se pot face însă altele. De pil­dă, un centru cultural. Avem şi noi unul în proiect, pe lân­gă mânăs­tire, dar numai neputinţele noastre şi lipsa de ajutor din afară ne-au îm­pie­dicat să-l realizăm până acum. Când spun un centru cultu­ral, nu mă refer la unul strict orto­dox, ci la unul care să-i înveţe pe tineri să deprindă valorile umane profunde, general valabile, să-i în­ve­ţe să fie oameni. Pe urmă, ar ­tre­bui să facem tot felul de activităţi care să-i pună împreună pe fetele şi băieţii din biserică. Tine­rii noştri nu se mai cunosc în bise­rică, ci în cu totul alte medii, şi asta se traduce îndeobşte în tot felul de neînţelegeri şi ne­împliniri, atunci când formează cu­pluri. Mi-aduc aminte că pă­rin­tele Emilianos, sta­re­ţul mânăstirii Si­mon Petras din Grecia şi duhovni­cul mânăstirii de maici de la Ormi­lia, a îngăduit ca tine­rele şi tinerii să meargă împre­ună în tabere mânăsti­reşti, nu pentru desfrâu, ci pentru a învăţa să fie împreună. La vremea aceea, duhovnicii mai tradiţionalişti s-au arătat indig­naţi de o asemenea iniţiativă. Iar părintele Emilianos le-a răspuns că cel mai “rău” lucru care se poate în­tâm­pla este ca tinerii aceia să se căsă­torească, altceva nimic (râ­de). “Iro­nia sorţii” face ca marea lor ma­jori­tate să fie astăzi membri ai obşti­lor de la Simon Petras şi Ormilia. La noi, tinerii nu se mai cunosc în bise­rică, pentru că nu avem activităţi să-i punem îm­pre­u­nă, să comunice şi să dobân­deas­că valorile funda­men­tale ale vieţii şi o perspectivă creştin-orto­doxă asupra lor. Cine-i vinovat în afară de noi? Şi încă o pro­blemă. Tot ce oferă Biserica, de la sistem de edu­caţie, până la petre­cerea timpului liber, de la presă la cultură, este insignifiant prin comparaţie cu ce oferă restul societăţii unui om în for­mare. Şi atunci, acest război este unul pierdut. Asta nu înseamnă că trebuie să ne predăm.

Ca părinte, sunt obligat să-i dau co­pilului tot ce pot eu mai bun şi, cândva, acea sămân­ţă bună va înflori. Domnul nu a spus că toate neamu­rile se vor converti, ci i-a trimis pe apostoli să arunce sămânţa la toate neamurile, să propovăduiască la toată făptura Evan­ghe­lia. Câţi din toţi cei care au auzit Cu­vântul îl vor asculta şi-l vor urma e o problemă care nu e a noastră.

– Părinte, aţi atins multe răni în acest interviu, dar zâmbetul de pe chip nu vi s-a şters. De unde vă vine această putere? Cumva de la acei, câţi vor fi fiind, care vă învăluie cu dragostea lor?

– Şi de la ei. Dragostea cu care sun­tem înconjuraţi este una dintre marile bucurii pe care Domnul ni le dă din când în când, în ciuda nevred­niciei noas­tre. Când am venit aici, la mânăstire, la înce­put trăiam într-o sărăcie lucie. Nu foarte departe de noi, o femeie în vârstă avea un teren pe care venea să-l lucreze de la câţi­va kilometri depărtare, de unde lo­cuia, pe jos. Era un om trăit greu, muncit mult, ca ţăranul ro­mân veri­tabil. Dar avea mereu o bu­cu­rie pe faţă. Într-o zi, a venit la mâ­năstire, şi-a deschis de­saga şi a scos un boţ de mămăligă cu brânză, pe care ni l-a dat. Era mâncarea ei, de la care se înfrânase, deşi fusese toată ziua la sapă. Ne văzuse cum trăim şi a consi­derat că avem mai multă ne­voie de boţul acela de mămă­ligă cu brânză. Omul ăsta este emblema poporului român, care şi-a rupt întotdeauna de la gură pentru cel mai în nevoie. Ăştia sunt oamenii care ne dau speranţă şi pe care se întemeiază binele pen­tru ge­neraţiile care vin. Pe oamenii bucuriei se clă­deşte nă­dej­­dea. De astfel de oameni avem parte mereu, din mila Domnului, şi nu sunt numai bătrâni, sunt şi tineri, care fie au avut parte de o educa­ţie sănătoasă, fie Dom­nul a găsit în sufletul lor o fantă prin care a putut să-şi strecoare iubirea lui şi minunata Lui chemare către o viaţă nouă.

– Sunteţi o mânăstire care se im­plică social, din dragoste pentru se­meni. Simţiţi că dragostea sfinţiilor voas­tre este primită?

– Cred că Domnul îngăduie pentru fiecare mânăstire, ca şi pentru fiecare om care vrea să-I slujească, să aibă par­te şi de multe mângâieri, dar şi de multe împotriviri. Când apuci pe calea Domnu­lui, mergi împotriva curentului, şi atunci e normal să fii lovit. Aşa a fost în­tot­deauna. Alţii ne primesc dragostea şi ne îmbrăţişează, alţii ne răstălmăcesc şi ne judecă. Toate le ducem cu bucu­rie.

La Mânăstirea Nera (com. Sasca Montană, 327330, jud. Caraş-Severin) se poate ajunge pe DN 57 Oraviţa, spre SV (NULL km), apoi pe DJ 571 Ciuchici-Ma­covişte-Sasca Montană (NULL km) şi, în fine, pe un drum forestier de 2 km.

Legaturi:


Categorii

Educatie, Pagini Ortodoxe, Preoti si duhovnici romani, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Razboiul impotriva familiei / vietii/ copiilor

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

42 Commentarii la “PARINTELE TEOFAN MUNTEANU DE LA MANASTIREA NERA despre trairea pe orizontal, boala instrainarii de Dumnezeu, degradarea educatiei copiilor si lipsa de sens a tinerilor de azi

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. In primul rand este adevarat ca “Moştenim o fire din ce în ce mai stricată” – iar cu trecerea timpului, mai ales dupa trecerea prin cele 2 razboaie mondiale s-a spus (de catre Pr.Sofronie Saharov)ca s-a ridicat Darul Sf.Duh de la oameni, devenind mai rai, trufasi, neinduplecati SI datorita tinerii de minte a raului (pricinuit cu sau fara de voie si primit anevoie)- asta fiind si semnul apropierii duhului antihristic in lume.

    Sufletul omului fiind de natura divina, se simte BINE (constient sau nu) numai in atributele superioare de spiritualitate la care poate ajunge prin imitarea (prin traire cu ajutorul lui Dumnezeu) a darurilor Sf.Duh; altminteri, suntem/devenim asa cum prooroceste David prin Sf.Duh “Fiii oamenilor, dintii lor sunt arme, si sageti si limba lor sabie ascutita” iar pentru cu cei nascuti/crescuti in vremurile astea se intampla exact cum profeteste in ps.57 (imediat urmator):

    “3. Instrainatu-s-au pacatosii de la nastere, ratacit-au din pantece, grait-au minciuni.
    4. Mania lor dupa asemanarea sarpelui, ca a unei vipere surde, care-si astupa urechile ei,
    5. Care nu va auzi glasul descantatoarelor, al vrajitorului care vrajeste cu iscusinta.”

    Prooroceste apoi ce se va intampla pentru TOTI cei care, “in inima faradelege lucreaza pe pamant, nedreptare mainile lor impletesc” – si ai lor urmasi, a caror fire stricata este pervertita si se complac in ea :

    “6. Dumnezeu va zdrobi dintii lor in gura lor; maselele leilor le-a sfaramat Domnul.
    7. De nimic se vor face, ca apa care trece; intinde-va arcul Sau pana ce vor slabi.
    8. Ca ceara ce se topeste vor fi nimiciti; a cazut foc peste ei si n-au vazut soarele.
    9. Inainte ca spinii vostri sa se aprinda, ca pe niste vii intru manie ii va inghiti pe ei.”

    In privinta lui “Cine încearcă să facă în Biserică o replică la oferta dracului, dar evident cu efect invers, riscă să cadă într-o capcană de tip protes­tant.” sunt cu totul de acord – eu nu acuz Biserica pentru ca nu se prostitueaza ca cei din Occident ca sa nu-si piarda si bruma de ‘enoriasi’;

    -nu sunt de acord sa faci pact nici macar cu-n pui de drac DOAR pentru a atrage tineri zbanghii sau adulti satuli de moralitate, prin concerte date in Biserica sau pe plaja (cum am vazut la catolici) si unde, ala al lor (asa-zis popa in odajdii) ‘slujeste’ (stim cum…)iar tinerii – imbracati sumar – se imbratiseaza pe saltele intr-o atitudine total relaxata unde n-are ce cauta sacrul, doar profanul!

    – n-as vrea sa vad la noi preoti, chinuind chitara in ritm de rock pentru a determina tinerii sa-si arunci ochii spre ei, iar apoi – spre Biserica!

    -daca gasesc vreo VINA Bisericii, este acea care-i priveste pe intai-statatorii ei, in frunte cu Patriarhul care, are trebui (daca ii/il DOARE cu adevarat pentru ceea ce se intampla cu tineretul asta) sa urecheze si sa anatemizeze comportamentul aberant al seniorilor (pornind de la parinti pana la conducatori) SI care, NU MAI SUNT cum trebuie si sa amendeze strasnic (prin puterea cuvantului) ceea ce se promoveaza de catva timp la noi: anti-romanesc si anti-national!

    “Tot ce oferă Biserica, de la sistem de edu­caţie, până la petre­cerea timpului liber, de la presă la cultură, este insignifiant prin comparaţie cu ce oferă restul societăţii unui om în for­mare. Şi atunci, acest război este unul pierdut. Asta nu înseamnă că trebuie să ne predăm.” – din pacate, am observat cum sunt injurati preotii, monahii DAR ceilalti – noi, mirenii care facem parte integrala (si de necontestat) din ea (Biserica) si ca putem/avem ROLUL chiar obligatia sa ne schimbam si, la randu-le si pe altii (in special pe ‘cei dintre astia mai mici frati ai Mei’ cum erau numiti copiii)- nu se constientizeaza (poate nici nu se vrea)!

    Ce usor se arata cu degetul…daca si noi, laicii n-am mai fi schizofrenici avand comportament cameleonic si impartit (in functie de situatii si/sau interese), n-ar mai exista contradictie flagranta intre ceea ce se predica in Biserica si ceea ce ACCEPTA intru TOTUL DE ACORD – prin comportament aberant si total anti-crestin – societatea (laica), in ansamblul ei!

    Altfel, copii, tinerii si viitori adulti vor copia ceea ce au vazut/auzit la parinti si n-ar mai trebui sa ne plangem ca, adolescentii, tinerii in fomarea lor ca maturi (de mai tarziu) se injosesc, se prostitueaza, se ‘aliniaza’ trendurilor nebune si ca, pentru a-si adormi constiinta care-i roade ca un cariu se arunca in ‘placeri’ (de moment) si de tot felul (sex, droguri, alcool) negand BUCURIA – la care DE FAPT SUNT/SUNTEM chemati;

    -cel mai bine a surprins aceasta Maica Siluana in dialogul cu tinerii si unde – m-a uimit, prin acuratete, afirmatia ei:

    “Plăcerea care acum ne ucide, a fost la început acolo în organul plăcerii adevărate, care este adâncul minții noastre, locul întâlnirii de taină cu Dumnezeu.” – deci, pastram din/in strafunduri de memorie, bucuria la care am fost chemati si care, este pervertita, coborata la nivel de placere animalica, netransfigurata in puritatea bucuriei, care este ALTCEVA!

    Spune apoi, mai jos spre exemplificare:

    “Când privim lucrurile așa cum le-a rânduit Dumnezeu totul e altfel și totul e bucurie împărtășită cu El, Creatorul. Nu cum le vedem noi acum.

    Cum zicea și Părintele Cleopa unui tânăr care l-a întrebat: „Ce mă fac părinte, că fetele astea cu picioare lungi și atât de dezbrăcate, mă duc rău în ispită? Ce să fac? Să umblu cu ochii închiși pe stradă?”. Și zice Părintele: „Nu, taică, nu, că ai să cazi în canalizare. Uită-te acolo și zi așa: Doamne, dacă picioarele lor sunt atât de frumoase, dar Tu, Care le-ai făcut!”.

    Iată, un traseu care ne duce în Rai. Adică gândul trimis întâi la Dumnezeu: Dumnezeu le-a făcut, mi le-a dat mie să le văd, sau, ce știu eu, mai mult decât atât, să merg cu ele în parc, de exemplu, și atunci vine bucuria și recunoștința către Dumnezeu și așa vor participa și simțurile mele la această bucurie.

    Aceasta este lucrarea mea: să transform prin chemarea lui Dumnezeu această plăcere în bucurie, altfel mă devorează ea pe mine.

    Păi nu e plăcut să mănânci o ciocolată? Că asta e o plăcere la care călugării se pricep foarte bine, o gustă mult. Păi, e bună. Hai, mănânci una, mănânci două, mănânci trei… Ce vine? Durerea. Durerea de toate felurile, de zici că nu-ți mai trebuie ciocolată în veci. Această durere este semnalul de alarmă, că nu-i bine. Și ce vom spune tânărului care vrea să sărute o fată? Ce voi spune copilului care vrea să sară pe canapea? Îi voi invita și învăța să-și facă „inventarul” avantajelor și dezavantajelor care urmează plăcerii respective.

    Acesta este primul act de asistență pe care i-l poți oferi cuiva de lângă tine sau chiar și ție când ești ispitit de o plăcere. Să vedeți ce puține avantaje ies la acest inventar! Care-i avantajul că ai sărit în pat? Păi… că mi-a plăcut! Și care-s dezavantajele? Că s-a supărat mama, că mă bate tata, că se strică patul, că-mi ia banii de pușculiță să cumpere alt pat, că…”

  2. Apropos de copii care se adreseaza cu “tu” parintilor. Mai nou se adreseaza cu “tu” la toata lumea, de la profesori pana la vecini si necunoscuti oarecare.

  3. Doamna Magda !

    Multe se pot invata de la Dumneavoastra.
    Tineti tot asa cuvantul…

    Sanatate

  4. @Gigel

    Nu sunt de acord DIN START cu astfel de familiarisme din partea copiilor, adolescentilor, tinerilor – in general!

    DAR, ca sa ma fac ‘avocatul’ de partea cealalata incerc/am incercat o explicatie, pentru ca exista intotdeauna UNA (daca nu, mai multe):

    1. In privinta parintilor – daca li se permite copiilor – si nu se iese prin ton si/sau atitudine din respectul cuvenit, nu mi se pare ceva grav! Adresarea cu ‘matale’ sau ‘dumneata’ nu arata intotdeauna respect si/sau consideratie fata de parinti; poti sa-l ‘mata-lesti’ prin vorba, dar prin accent si intonatie aproape sa se simta injurat/a;

    2. In privinta cunscutilor (rude, vecini, profesori) este BINE si INDICAT sa ramai in limita bunelor-maniere folosind plurarul de reverenta punand o PUNTE de (ne)trecere(daca vreti) care va arata respect fata de cei mai mari decat tine dar totodata si de interdictie de intrare cu bocancii in intimitatea ta, daca cuiva dintre interlocutori (mai in varsta…) li se pare ca-si poate permite lucrul acesta;

    Atunci cand copiii nu mai au respect, trebuie cautat la CAUZA, nu reflectand continuu numai la EFECT, enervandu-te pe ei!

    Ei, copiii/adolescentii/tinerii – poate! – si din lipsa de repere/MODELE adevarate, isi arata frustrarea si dispretul pentru cei care, chiar daca nu sunt vrednici de dispret, nu reusesc/n-au reusit INSA – sa le capteze atentia iar, prin felul (alor’mari) de “A FI” (in ciuda celui de “A STII”) n-au reusit sa le cucereasca inima si mintea dorindu-si sa-i/le urmeze…in fapt – pentru mai tarziu – in propriile familii, societate, profesie!

  5. Ce spune Parintele Teofan in legatura cu adresarea parintilor de catre copii si invers este ceva de adancime, o reflexie a faptului ca legatura dintre parinte si copil nu mai este inteleasa aproape deloc. In cel mai bun caz aceasta relatie a devenit una profund morala si trupeasca, de multe ori idolatra. In cel mai rau caz, nu mai este nici macar atat, ci este un fel de cardasie intre parinte si copil.

    Trebuie urmata o cale de mijloc pe care putini o mai cunosc. Respectul parinte-copil trebuie sa fie unul sfant, nu unul posesiv din nici un sens. Nici copilul, nici parintele nu isi apartin unul altuia, ci fiecare, si unul pe altul, lui Dumnezeu. Pe de alta parte, multi care pricep ca e nevoie de respect desavarsit, uita ca este nevoie si de afectiune si caldura din ambele sensuri, dar din nou, la un nivel sfant, dumnezeiesc, nu unul trupesc. Pana la urma si parintele este tot un copil mai mare, cu mai multa experienta, care a avut binecuvantarea de la Dumnezeu sa aduca pe lume inca un copil. Deci relatia trebuie sa fie si una frumosa si copilareasca, nu doar una morala si seaca de emotie. Copilul trebuie si el tratat cu acelasi respect pentru ca si el este menit sa ajunga un dumnezeu dupa Har. Deci pana la urma exista mai mult un fel de fratietate intre parinte-copil, si nu acea posesivitate lumeasca.

    Aceasta modalitate de inmultire a omului este totusi lasata de Dumnezeu dupa caderea in pacat, si nu este desavarsirea la care este chemat fiecare om. De aceea trebuie cu atat mai mult evitate deraierile si alipirea de patimile care pot aparea. Totusi este si poate fi ceva sfant, si frumos (!) daca este facut cum trebuie, si poate fi o punte catre desavarsire. Si este cel mai usor si firesc lucru, doar ca omul este instrainat de aceste concepte care nu se pot regasi decat prin Biserica.

    Cred ca adresarea cu “dumneata” este una potrivita, dar sa fie un “dumneata” spus cu dragoste. 🙂 Sincer, nici nu stiam ca poate exista acest fel de adresare. Cred ca si “tu” poate fi ok, dar dupa cum a spus cineva, din tonul pe care este spus un lucru reiese ce simte omul de fapt. Un “tu” poate fi spus in multe feluri si insemna multe lucruri.

  6. @IoanC

    N-am mai intalnit demult o expresie asa de frumoasa si totodata, atat de duioasa prin “Pana la urma si parintele este tot un copil mai mare, cu mai multa experienta, care a avut binecuvantarea de la Dumnezeu sa aduca pe lume inca un copil. Deci relatia trebuie sa fie si una frumosa si copilareasca, nu doar una morala si seaca de emotie.”

    Se schimba un pic macazul si se apasa pe rana prin realitatea relatiilor care au ca baza – de cele mai multe ori “un fel de cardasie intre parinte si copil.”

    Tonul da muzica!
    Daca tonul nu este fals, contra-facut, acordurile muzicii de pe partitura inimii, suna frumos…ce mult conteaza cum spui si daca ceea ce spui, este o iesire din sine catre celalalt SI in care nu exista prefacatorie, interes!

    Pana la urma, sensul peiorativ al unor cuvinte, indiferent cat de ‘politicos’ dar RECE sunt spuse, arata – dispretul suveran sau dezgustul fata de ceva sau cineva si care, nu poate fi ascuns, disimulat; adesea, inima simte cu mult dinaintea mintii; cat de isteaza ar fi mintea, n-are gradul de percutare in afara atat de pregnant ca cel al inimii; mintea, este fixata in hotarul ei, inima ramanand cea care da ghes si imbold mintii sa prelucreze, sa conexeze, sa rationeze – eu asa cred….

    Modul de adresare, apelativele, au valoare si au fost lasate pentru a te pozitiona corect din punct de vedere ierarhic aratand respectul cuvenit fiecaruia in parte;

    Doamne, Doamne… ne-a lasat sa-i zicem Tatal nostru – spre exemplu – ne adresam Lui ca unui Tata si, chiar daca nu ii spunem ‘matale’ sau Dvs. asta nu inseamna ca ne tragem de sireturi sau ne batem pe burta in mod nepoliticos.

  7. @Magda

    Si eu ma gandeam la faptul ca pe Dumnezeu, pe sfinti si pe ingeri ii adresam cu “tu”. Imi e greu sa explic de ce, dar cred ca poate mai mult simt de ce.
    In nici un caz nu este un “tu” spus la nivel lumesc. Altfel, poate ca o nuanta de apropiere sfanta exista in acest “tu”.

    In limba engleza de exemplu nu exista “dumneavoastra”, numai “tu”, si totusi nu ramai cu impresia ca exista vreo lipsa de respect sau neintelegere intre parinti-copii, etc. De asemenea, cred ca intelesul, sau duhul cuvintelor se pot schimba de-a lungul timpului. Un “tu” spus acum 100 de ani s-ar putea sa aibe altfel de conotatii decat un “tu” spus astazi.

    “Dumneavoastra” e iarasi un fenomen interesant. Parintele Teofan zicea de “dumneata”, nu de “dumneavoastra” cand copiii adreseaza pe parinti. “Dumneata” parca ar fi mai potrivit decat “tu” pentru inceputurile unui copil. Dar daca ne uitam la “dumneavoastra”, nu vad sub nici un aspect cum un copil ar adresa parintele cu “dumneavoastra”; parca aici se simte o instrainare. De fapt, poate ca “dumneavoastra” nu poate niciodata sa depaseasca aceasta nuanta de instrainare, dar poate oferi o nuanta de respect. Si iarasi, “tu” ar putea da nuanta de apropiere in detrimentul celei de respect. Dar totul cred ca e la nivel de duh oricum, si la cum interpreteaza societatea cuvintele la un moment dat. Aici trebuie atentie ca nu tot timpul folosirea unor anumite cuvinte din trecut mai poate fi relevanta sau necesara in ziua de azi. Nu stiu daca a incepe acum a folosi “dumneata” mai poate fi considerat necesar, relevant; bine ar fi de am intelege ce se petrece in adancime in primul rand.

  8. …si mai este un aspect pe care il constat de fiecare data cand se iveste ocazia interactiunii copilului meu unui adult apropiat.
    Eu ii spun copilului ” Spune Buna ziua Domnule…cutarescu” iar cutarescu…il corecteaza si ii zice ” nu ma lua cu domnule/doamna, spune-mi Cristi sau Mirela”!
    Toata lumea spune ca nu in asta consta respectul…ba da , este un inceput, de la modul de adresare, de intampinare!
    De cate ori nu am avut , noi astia mari, tendinta sa spunem despre un copil care nu saluta, ca este prost crescut?!
    Ma zgarie pe creier cand aud un copil de 6 ani spunand pe nume mamei colegei ei!!! NU SE POATE! Trebuie sa existe o delimitare! Dar repet, adultilor din ziua de azi li se pare anacronic sa li te adresezi cu dna sau Dl. Si daca ei gandesc asa…automat si copii lor vor fi educati in acelasi spirit!

  9. @denisa

    Asa este, dar astea sunt legi de adresare la nivel strict lumesc stabilite mai mult sau mai putin arbitrar. Acum realizez ca la nivel duhovnicesc trebuie rediscutate aceste lucruri pentru ca ele capata o alta natura, si mai ales trebuie sa poarte iubire (caldura) si afectiune.

    De aceea, ideal ar fi ca un copil crescut crestineste sa se adreseze in genul, “Maicuta Denisa”, sau chiar si “Surioara (sora) Denisa”. Cum ne-am simti daca am fi adresati cu asemenea gingasie de catre un copilas? 🙂

    Si copilul trebuie tratat ca un adult in faza de inceput. De aceea si Hristos cand este pictat in icoane in faza de copil, are totusi privire de adult. Este o minune. Orice copil are insa capacitati duhovnicesti extraordinare pentru ca este chip al lui Dumnezeu in faza de inceput. Deci trebuie adresat cu respect, de pe picior de egalitate (nu de sus, asta e ceva lumesc). Cu ocazia asta ii oferim si posibilitatea sa se maturizeze cat mai repede. Multi copii care sunt alintati de parinti se maturizeaza foarte greoi sau chiar deloc (nici la varste avansate). Este drept, am vrea sa ramanem copii intotdeauna, si se poate, daca inimile noastre raman asa (si ne si spune Dumnezeu, ca trebuie sa ramanem copii in inimile noastre), insa trebuie sa si crestem, sa ne maturizam, iar asta se petrece in mintile noastre.

  10. Acum e destul de greu si nefiresc sa revenim la formele de adresare traditionale, acolo unde nu s-au pastrat in mod natural, asa dupa cum ar fi artificial sa ne imbracam in ie, itari si opinci, dar sa traim la bloc si sa mergem la birou 🙂 Sigur, e putin fortata analogia, dar pe undeva cred ca ramane valabila. Pana la urma, e mai important “sa pastram ce avem”, macar, si sa nu pierdem si mai mult, dupa cum spune undeva in Apocalipsa si ingerul unei Biserici, si mai ales sa nu ne cramponam de litera, ci sa mergem la esenta si duhul mesajului pe care a vrut sa-l transmita p. Teofan de la Nera. Si care are, in vietile noastre, multe alte exemplificari mult mai grave si mai de substanta decat simpla formula de adresare in familie.

  11. @admin

    De acord. Voiam sa mai zic ca Parintele Teofan doar “raporta” ce a observat in lume spre a exemplifica un fenomen mai amplu. Daca ar fi sa discutam despre formule de adresare in special, discutia ar fi una lunga, mai ales d.p.d.v. crestin, care este altceva decat la ce se referea parintele in special.

  12. Pingback: PARINTELE TEOFAN DE LA MAN. NERA: Jertfa din decembrie 1989 a fost calcata in picioare, am batjocorit libertatea, darul lui Dumnezeu… -
  13. Pingback: Parintii Pantelimon si Iustin de la Oasa in conferinta de la Arad, “Trup si suflet” (si AUDIO): CUM NI SE CONFISCA ASTAZI “TRUPUL VIETII NOASTRE CRESTINESTI” SI CUM SE PIERDE, TREPTAT, CREDINTA CARE NU SE MANIFESTA? -
  14. Pingback: CUVINTE CATRE TINERI de la parintii Constantin Coman si Hrisostom de la Putna. CUM SE POATE BIRUI DESFRANAREA SI PASTRA FECIORIA? Care sunt conditiile unei casnicii fericite? Ce inseamna sa iubesti cu adevarat? -
  15. Pingback: Familia Ortodoxa: CUM IUBESTE TANARUL "GENERATIEI GOOGLE"? De la Fat Frumos si Ileana Cosanzeana la moda „emo". ADOLESCENTII SI DEGENERAREA IUBIRII SI FRUMOSULUI - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  16. Pingback: "JURNALUL UNUI PUSTI" - bestseller-ul contra-educatiei sau cum ne pervertim singuri copiii, de dragul "emanciparii" si patimii de "a fi in randul lumii" - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  17. Pingback: BUCURIA VIETII intre implinire launtrica si placere, intre frumusete si senzualitate. Parintele Pantelimon si Parintele Iustin de la Man. Oaşa ne cheama SA NE RECUPERAM VIATA CARE NE E CONFISCATA DE LUME (video) -
  18. Pingback: TICALOSIREA GENERALA si DRAMELE TACUTE: "Omul e mai tare decât dracu'! Pe diavol nu-l vad in stare sa-si manipuleze meschin si pervers odraslele..." - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  19. Pingback: TINERII – NOUA GENERATIE IMBECILIZATA? - Recomandari
  20. Pingback: Interviu de suflet cu PARINTELE GHEORGHE HOLBEA despre modelele sale formative si duhovnicii sai, INTALNIREA CU PARINTELE STANILOAE si criza tinerilor traitori in “societatea relativismului absolut” -
  21. Pingback: Irina Nastasiu: De ce plang Arhanghelii? “BALUL BOBOCILOR” – pretext pentru DEZMAT ORGIASTIC in randul adolescentilor, sub ochii si cu acordul profesorilor? - Recomandari
  22. Pingback: EDUCATIA ORTODOXA si LUMEA CONTEMPORANA. Cum sa imunizam copiii pentru intrarea in “minunata lume noua”, anti-crestina, de astazi? -
  23. Pingback: Uciderea pruncilor – de la Irod la societatea infanticida de astazi. PRUNCII BETLEEMULUI SI PRUNCII SODOMEI: “Ofensiva celui viclean de la începutul lumii nu s-a axat niciodată mai mult pe copii” -
  24. Pingback: Doamna ASPAZIA OTEL-PETRESCU despre FAMILIA ROMANEASCA de altadata si MODUL DE VIATA TRADITIONAL: “In familie exista intotdeauna si Cel Nevazut ca membru al familiei. Era o viata asezata. Acum omul traieste la intamplare” -
  25. Pingback: Parintele Teofan Munteanu in Familia ortodoxa despre LUCRAREA RUGACIUNII in vremea “firescului caderii” generale, PRIGOANA si PIEIREA NEAMULUI: “Suntem putini, suntem ‘turma mica’. Si vom deveni si mai putini” -
  26. Pingback: PARINTELE TEOFAN de la Nera: “INVIEREA nu poate fi inteleasa decat cu un «CUGET DE OM NEBUN». Vacanta de Pasti pentru multi este un concediu din care Dumne­zeu a fost ‘concediat’“ si prin care SE ADANCESC IN MOARTE -
  27. Pingback: Parintele Dosoftei de la Manastirea Putna despre CUTREMURUL DUHOVNICESC PE CARE IL TRAIM, ca urmare a NIHILISMULUI care ataca credinta si temeliile vietii (VIDEO, TVR) - Recomandari
  28. Pingback: DUMINICA SAMARINENCEI. Predici audio si video despre SETEA DUPA APA VIE A VESNICIEI, A DUHULUI SFANT: “Apa cea vie se afla intotdeauna si numai pe calea cea stramta” -
  29. Pingback: IPS HIEROTHEOS pentru “Lumea monahilor”: “CEA MAI GRAVA BOALA A OMULUI DE ASTAZI ESTE IUBIREA DE SINE. Dragostea nu este un simplu sentiment, nici doar cuvinte de dragoste, ci inseamna asumarea crucii pentru celalalt“. Ce raspuns p
  30. Pingback: Probleme si dificultati in educarea copiilor: EDUCATIA FETELOR -
  31. Pingback: CE JUCARII, JOCURI sau PAPUSI CUMPARAM COPIILOR? Cum si in ce scop se creeaza la copii ATRACTIA PENTRU URAT SI MONSTRUOS si cum sunt invatate fetitele sa se identifice cu femeile “usoare” (efectul “BARBIE”)? -
  32. Pingback: Schiarhimandritul Ioachim Parr despre AROGANTA CREDINCIOSILOR CARE SI-AU LUAT IN “PROPRIETATE” ORTODOXIA: “Ne pur­tam ca si cum Evanghelia ne-ar apartine noua. Luam sfintenia si socotim ca ea este a noastra. Aceasta este tragedia Biseri
  33. Pingback: PARINTELE ROMAN BRAGA despre ORTODOXIE si OCCIDENT, demonizarea tinerilor si drumul necesar catre “adancul din noi”: “TREBUIE SA EXISTE O REACTIE IMPOTRIVA A TOT CEEA CE ESTE RAU IN SOCIETATE. Si mai ales la români, care sunt inclinati
  34. Pingback: Interviu de suflet cu PARINTELE GHEORGHE HOLBEA despre modelele sale formative si duhovnicii sai, INTALNIREA CU PARINTELE STANILOAE si criza tinerilor traitori in “societatea relativismului absolut” | Cuvântul Ortodox
  35. Pingback: Cand copilul nu asculta… CATASTROFA NOILOR CURENTE DE “EDUCATIE LIBERALA”, ANTI-AUTORITARA. Repudierea respectului si construirea micilor tirani. INCOTRO DUCE DUHUL TRUFIEI SI AL NEASCULTARII IN EDUCATIA COPIILOR? | Cuvântul Ortodox
  36. Pingback: “Împăratul e gol!” – LIDIA STĂNILOAE despre PERVERTIREA COPIILOR si IPOCRIZIA “PREACINSTITILOR SPECIALISTI” in “bunastarea psihica” a copiilor, care vor sa-i emancipeze, “protejandu-i” de “traumel
  37. Pingback: PREASFINTITUL MACARIE DRAGOI – un episcop ortodox cu CHIPUL DE LUMINA, cu INIMA CAT UN OCEAN, cu O CREDINTA VIE si cu O SFANTA SIMPLITATE DE COPIL. Chipurile dorului – reportaje TVR din satul bistritean SPERMEZEU, raiul de bastina al duiosului
  38. Pingback: INVIEREA LUI HRISTOS CA POGORARE IN MIJLOCUL IADULUI DIN LUMEA NOASTRA… Pastorala IPS Teofan: “Există multă moarte în noi şi în lume, dar există şi oameni ai învierii care nu şi-au plecat genunchii în faţa mulţimii de idoli aşeza
  39. Pingback: CONFESIUNILE PARINTELUI PANTELIMON (I). De ce a renuntat la MUZICA ROCK, cum a intrat in manastire, ce parere are despre fenomenul Facebook? HOTII DE TIMP, SEDUCTIA CURIOZITATII si IDENTITATILE DE IMPRUMUT | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare