PARINTELE TEOFAN MUNTEANU DE LA MANASTIREA NERA despre trairea pe orizontal, boala instrainarii de Dumnezeu, degradarea educatiei copiilor si lipsa de sens a tinerilor de azi
“Trăim pe orizontal, nu pe vertical. Sunt două dimensiuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafaţa lucrurilor”
– Părinte, călugărul fuge din lume pentru a se apropia de Dumnezeu. Dar astăzi nu mai este aşa de uşor să te izolezi, nici dacă te ascunzi în vârf de munte. Cum simţiţi tremurul lumii în mânăstire?
– Sfântul Siluan Athonitul l-a întrebat cândva pe ucenicul său, părintele Sofronie de la Essex, cum îi merge rugăciunea. Şi părintele Sofronie i-a spus: “Câteodată reuşesc să uit lumea, pierd legătura fizică, şi când mă adâncesc în rugăciune, uit chiar şi trupul”. Şi părintele Siluan i-a spus: “Dar trupul nu e tot lumea?”. Deci, dacă trupul ne este conectat total la această lume, tot ce se întâmplă în lume ne afectează. Resimţim puternic frământările lumii, chiar dacă ar fi să nu întâlnim pe nimeni luni de zile şi să nu avem nici un mijloc de informare. Ecourile zbaterii continue a lumii, care aleargă fără ţintă, fără să-şi tragă sufletul, ajung şi la noi. Şi, într-o anumită măsură, ne şi influenţează. Cu toţii ne plângem că timpul este prea scurt, că nu mai avem tihnă. Facem foarte multe într-un timp mai scurt decât înainte, dar nu reuşim să împlinim în adâncurile vieţii noastre ceva temeinic.
– De ce credeţi că se întâmplă aşa?
– Pentru că trăim pe orizontal, nu pe vertical. Sunt două dimensiuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafaţa lucrurilor, cu o viteză tot mai mare, dar fără nici un câştig. Pe vertical înaintezi mai greu, dar cu mai multă bucurie şi mai mare linişte, căci mergi spre Domnul. Însă e foarte dificil să alegi dimensiunea verticală, pentru că ar trebui să poţi să te însingurezi. Or, omul nu mai poate sta cu el însuşi. Suntem învăţaţi de mici să nu acceptăm să rămânem singuri cu noi înşine. Oriunde ne-am afla, la lucru, în maşină, acasă, la o întâlnire cu prietenii, suntem asaltaţi de stimuli şi clişee exterioare. Ascultăm muzică, ne uităm la televizor, vorbim la telefon, facem orice, numai să rămânem “conectaţi” – de fapt, deconectaţi de la interiorul nostru şi, în mare măsură, de la viaţa adevărată. Tot timpul avem în viaţa noastră un fond sonor, care produce o ieşire a omului în afara lui, nu-l lasă să se interiorizeze. Asta o spunea avva Dorotei, acum 1600 de ani: dacă vrei să vezi care sunt limitele cuiva, închide-l într-o cameră fără nimic de făcut, lasă-l acolo singur o zi, două, trei şi vezi cum reacţionează. Dacă acum te las fără telefon mobil, fără computer şi internet, fără o carte, într-o cameră absolut goală, să vezi ce faci tu cu tine însuţi. Să faci experienţa aceasta de rupere de anexele care îţi scot sufletul în afară şi care îţi subţiază, de la puterea de concentrare, până la puterea sufletească şi la cea trupească. Vei vedea că intri în panică. Dacă ai puterea să stai aşa o vreme şi să-ţi regăseşti viaţa lăuntrică, altfel te vei ruga, altfel vei gândi şi te vei comporta.
“Moştenim o fire din ce în ce mai stricată”
– Cu alte cuvinte, telefonul mobil, televizorul şi internetul ne dictează un alt stil de viaţă: trăim mai mult în afara noastră decât înlăuntru. Care sunt consecinţele?
– Cum spuneam, tendinţa aceasta de ieşire din noi nu e nouă. Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că e o boală care se numeşte “înstrăinare de la Dumnezeu”. Adică, noi am căzut din harul Domnului. Şi suntem în cădere “liberă” – pun ghilimelele pentru că nu e liberă deloc, ci e robie în păcat. Cădem dintr-un hău într-un hău mai mare, dintr-un întuneric într-un întuneric şi mai mare. Această degradare a fiinţei umane este pricinuită de mai mulţi factori: de la educaţia greşită, până la lipsa de pastoraţie serioasă.
– Înstrăinaţi de Dumnezeu erau oamenii şi acum 2000 de ani. De aceea a şi venit Mântuitorul, ca să ne poată aduce acasă. Totuşi, după Înviere, avem mai multe instrumente de luptă duhovnicească şi mai multă putere spirituală. Am primit învăţătura de credinţă şi slujbele, martirii şi sfinţii, spovedania şi împărtăşania… De ce căderea ne este şi mai mare?
– Pentru că şi ispitele sunt mai mari, frate dragă. Şi mai este un lucru: boala s-a cronicizat. Or, în condiţiile astea nu poate fi decât mai rău. Aş zice că e mersul firesc al istoriei. Ni s-a prorocit doar că va veni sfârşitul acestei lumi. Moştenim o fire din ce în ce mai stricată, din generaţie în generaţie. Omul este ca un bulgăre de zăpadă care se măreşte prin rostogolirea, generaţie după generaţie, prin păcate. Şi e firesc ca omul modern să fie mai păcătos.
Nu ne dăm seama de asta, decât când vedem în copiii noştri ce degradare le-am transmis. Un exemplu dintre cele mai banale. Când am ajuns la oraş, am fost foarte mirat să văd că sunt copii care li se adresează părinţilor cu “tu”, pentru că eu fusesem educat să-i apelez numai cu “dumneata”. Ei, şi acum, copiii care se adresau cu “tu” au copii la rândul lor, iar aceştia li se adresează cu “bă”. Mâine ce va deveni acest “bă”?
– Dar nu e totul pierdut. Cel puţin la noi, românii, bisericile sunt pline, se construiesc multe schituri şi mânăstiri. E vorba de o trăire autentică sau de formalism?
– Într-un bloc de zece etaje din Bucureşti trăiesc peste 200 de persoane. La două, trei blocuri, o biserică ar fi deja neîncăpătoare, dacă am fi cu adevărat ortodocşi. Câte biserici se ridică? Par multe, dar nu sunt. Ca să nu mai spun că şi viaţa care se înfiripă în multe dintre parohii nu este o viaţă parohială în sensul propriu al cuvântului. Adică, parohia nu mai este o familie, cum ar trebui. E de citit, în acest sens, viaţa părintelui Constantin Sârbu, care e emblematică pentru ce a făcut din parohia de la Bariera Vergului.
“Drama tineretului de astăzi nu este că merge pe-o cale greşită, căci toate generaţiile fac greşeli, ci că nu-i mai pasă”
– Sunteţi un duhovnic căutat de către tineri. Care sunt problemele lor cele mai acute?
– Voi răspunde cu un cuvânt pe care l-am auzit de la Gheronda Iosif Vatopedinul, la mânăstirea Vatoped, şi care m-a marcat. Şi anume, că drama tineretului de astăzi nu este că merge pe-o cale greşită, căci toate generaţiile fac greşeli, ci că nu-i mai pasă. Dacă îi atragi atenţia unui tânăr că e în eroare, îţi va răspunde: “Şi ce dacă?”. Cea mai mare problemă a tinerilor de azi este lipsa de sens a vieţii lor. Este o consecinţă a înstrăinării noastre de Dumnezeu. Omul nu ştie nici de unde vine, nici încotro se îndreaptă, nici dacă are vreun rost să încerce să afle. Toate celelalte probleme decurg din lipsa de sens.
Dacă tu nu ştii pentru ce trăieşti, cum să-ţi întemeiezi o familie? De ce să faci ceva pentru celălalt? Cum să te bucuri de viaţă?… Durerea acestei absenţe a rostului poate fi conştientizată sau nu, exprimată sau nu. Dar cu toţii suferă din pricina asta. Se vede pe chipurile lor, sunt scurşi de viaţă, mohorâţi, ca drogaţii care s-au îmbâcsit de substanţe care să le excite simţirile sufleteşti şi trupeşti şi după aceea se prăbuşesc într-o gaură neagră, fără speranţă. Unii cer ajutor, alţii nu ştiu cui să-l ceară, alţii refuză, se închid în ei înşişi sau se lasă pradă exceselor care le dau senzaţia că trăiesc – în consum de droguri, de pornografie sau în second life, în reţelele sociale… Sunt cu totul ieşiţi din ei înşişi şi nu-şi mai trăiesc, de fapt, propria viaţă. Asta înseamnă foarte multă suferinţă.
– Ce faceţi, ca duhovnic, să le arătaţi drumul bun?
– Pot să ajut oamenii în măsura în care Domnul îi luminează pe cei care îşi doresc să fie convinşi de ceva. Asta este una din experienţele mele dureroase ca duhovnic: ducem de multe ori o muncă titanică, cu suflete care nu-şi doresc cu adevărat să se vindece. Domnul a întemeiat Biserica, în primul rând, ca loc în care omul se vindecă şi pe urmă se îndumnezeieşte. Ca să devenim asemeni lui Dumnezeu, aşa cum suntem chemaţi, trebuie ca mai întâi să ne vindecăm de patimi, după cum ne arată Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Eu pot să-l ajut foarte puţin pe omul care nu vrea să renunţe la patimi. Câteodată, oamenii nici nu conştientizează că sunt bolnavi sau cât de bolnavi sunt şi că au nevoie de ajutor din afară. Cu toate astea, noi, preoţii, suntem datori să oferim mai multe lucruri, bazate pe tradiţie, din care fiecare va lua câte ceva, ce i se va potrivi, ce va putea. Ca şi Mântuitorul care vine cu trupul şi sângele Lui, iar omul dacă vrea le primeşte, dacă nu, nu. Din păcate, marea majoritate a noastră, a preoţilor, nu ne facem datoria aşa cum trebuie. Suntem deficitari pe toate planurile: filantropic, misionar, catehetic, de duhovnicie. Ce faci ca să-i aduci pe tineri la biserică? Să deschizi o discotecă, o sală de internet pe lângă biserică, un centru social? Orice ai încerca să faci este o lucrare cu două tăişuri. Unul bun, care poate să taie lanţurile cu care dracul îl trage pe om în afara Bisericii şi îl face să se simtă “bine” şi relativ împlinit. Cine încearcă să facă în Biserică o replică la oferta dracului, dar evident cu efect invers, riscă să cadă într-o capcană de tip protestant.
Se pot face însă altele. De pildă, un centru cultural. Avem şi noi unul în proiect, pe lângă mânăstire, dar numai neputinţele noastre şi lipsa de ajutor din afară ne-au împiedicat să-l realizăm până acum. Când spun un centru cultural, nu mă refer la unul strict ortodox, ci la unul care să-i înveţe pe tineri să deprindă valorile umane profunde, general valabile, să-i înveţe să fie oameni. Pe urmă, ar trebui să facem tot felul de activităţi care să-i pună împreună pe fetele şi băieţii din biserică. Tinerii noştri nu se mai cunosc în biserică, ci în cu totul alte medii, şi asta se traduce îndeobşte în tot felul de neînţelegeri şi neîmpliniri, atunci când formează cupluri. Mi-aduc aminte că părintele Emilianos, stareţul mânăstirii Simon Petras din Grecia şi duhovnicul mânăstirii de maici de la Ormilia, a îngăduit ca tinerele şi tinerii să meargă împreună în tabere mânăstireşti, nu pentru desfrâu, ci pentru a învăţa să fie împreună. La vremea aceea, duhovnicii mai tradiţionalişti s-au arătat indignaţi de o asemenea iniţiativă. Iar părintele Emilianos le-a răspuns că cel mai “rău” lucru care se poate întâmpla este ca tinerii aceia să se căsătorească, altceva nimic (râde). “Ironia sorţii” face ca marea lor majoritate să fie astăzi membri ai obştilor de la Simon Petras şi Ormilia. La noi, tinerii nu se mai cunosc în biserică, pentru că nu avem activităţi să-i punem împreună, să comunice şi să dobândească valorile fundamentale ale vieţii şi o perspectivă creştin-ortodoxă asupra lor. Cine-i vinovat în afară de noi? Şi încă o problemă. Tot ce oferă Biserica, de la sistem de educaţie, până la petrecerea timpului liber, de la presă la cultură, este insignifiant prin comparaţie cu ce oferă restul societăţii unui om în formare. Şi atunci, acest război este unul pierdut. Asta nu înseamnă că trebuie să ne predăm.
Ca părinte, sunt obligat să-i dau copilului tot ce pot eu mai bun şi, cândva, acea sămânţă bună va înflori. Domnul nu a spus că toate neamurile se vor converti, ci i-a trimis pe apostoli să arunce sămânţa la toate neamurile, să propovăduiască la toată făptura Evanghelia. Câţi din toţi cei care au auzit Cuvântul îl vor asculta şi-l vor urma e o problemă care nu e a noastră.
– Părinte, aţi atins multe răni în acest interviu, dar zâmbetul de pe chip nu vi s-a şters. De unde vă vine această putere? Cumva de la acei, câţi vor fi fiind, care vă învăluie cu dragostea lor?
– Şi de la ei. Dragostea cu care suntem înconjuraţi este una dintre marile bucurii pe care Domnul ni le dă din când în când, în ciuda nevredniciei noastre. Când am venit aici, la mânăstire, la început trăiam într-o sărăcie lucie. Nu foarte departe de noi, o femeie în vârstă avea un teren pe care venea să-l lucreze de la câţiva kilometri depărtare, de unde locuia, pe jos. Era un om trăit greu, muncit mult, ca ţăranul român veritabil. Dar avea mereu o bucurie pe faţă. Într-o zi, a venit la mânăstire, şi-a deschis desaga şi a scos un boţ de mămăligă cu brânză, pe care ni l-a dat. Era mâncarea ei, de la care se înfrânase, deşi fusese toată ziua la sapă. Ne văzuse cum trăim şi a considerat că avem mai multă nevoie de boţul acela de mămăligă cu brânză. Omul ăsta este emblema poporului român, care şi-a rupt întotdeauna de la gură pentru cel mai în nevoie. Ăştia sunt oamenii care ne dau speranţă şi pe care se întemeiază binele pentru generaţiile care vin. Pe oamenii bucuriei se clădeşte nădejdea. De astfel de oameni avem parte mereu, din mila Domnului, şi nu sunt numai bătrâni, sunt şi tineri, care fie au avut parte de o educaţie sănătoasă, fie Domnul a găsit în sufletul lor o fantă prin care a putut să-şi strecoare iubirea lui şi minunata Lui chemare către o viaţă nouă.
– Sunteţi o mânăstire care se implică social, din dragoste pentru semeni. Simţiţi că dragostea sfinţiilor voastre este primită?
– Cred că Domnul îngăduie pentru fiecare mânăstire, ca şi pentru fiecare om care vrea să-I slujească, să aibă parte şi de multe mângâieri, dar şi de multe împotriviri. Când apuci pe calea Domnului, mergi împotriva curentului, şi atunci e normal să fii lovit. Aşa a fost întotdeauna. Alţii ne primesc dragostea şi ne îmbrăţişează, alţii ne răstălmăcesc şi ne judecă. Toate le ducem cu bucurie.
La Mânăstirea Nera (com. Sasca Montană, 327330, jud. Caraş-Severin) se poate ajunge pe DN 57 Oraviţa, spre SV (NULL km), apoi pe DJ 571 Ciuchici-Macovişte-Sasca Montană (NULL km) şi, în fine, pe un drum forestier de 2 km.
- Vezi, de acelasi Parinte, si: CUM SA-L MAI (RE)CUNOASTEM PE DUMNEZEU ASA CUM ESTE?
- A se vedea si: Magazinul TRUP SI SUFLET al asociatiei ortodoxe SINAXA: carti duhovnicesti, leacuri naturale si bucate sanatoase
Legaturi:
- PARINTELE ANTHONY KARBO (SUA) despre educatia copiilor in Biserica si despre purtarea cu tinerii cazuti in pacate. “TRAIM FARA DUMNEZEU SI NICI NU NE DAM SEAMA! Astazi diavolul nu ne mai lupta cu gloante, ci ne copleseste cu dulciuri”
- CE SE POATE FACE PENTRU TINERII ORTODOCSI DE ASTAZI? Cu Parintele Serafim Rose despre joaca de-a Ortodoxia a noilor generatii narcisiste
- PARINTELE SERAFIM ROSE DESPRE EDUCATIA ORTODOXA A COPIILOR (VIDEO). Cum putem lupta cu ispitele lumii si cum putem trai ortodox in vremurile din urma?
- TINERII SI DUMNEZEU. LA CE LE POATE FOLOSI BISERICA? S.O.S., salvati copiii lasati de parinti fara sens! Scrisoare de adio… LUMII FALSE SI MOARTE
- Parintele Serafim Rose: FORMAREA SUFLETELOR TINERE. “Daca nu vei deprinde simtaminte firesti, atunci toate scrierile ortodoxe nu-ti vor fi de niciun folos”. CUM E AFECTATA VIATA DUHOVNICEASCA DE NEVOILE PSIHOLOGICE SI DE IMATURITATEA EMOTIONALA A TINERILOR?
- Cuviosul Paisie despre neoranduiala launtrica si infatisarea exterioara
- Dmitri Avdeev despre cum sa ne educam crestineste copiii. PERICOLE IGNORATE SI DE MULTI PARINTI CREDINCIOSI: JUCARIILE SI EROII LA MODA, TELEVIZORUL
- CUM SA NE MANTUIM COPIII? Raspunsurile Arhimandritului AMBROZIE IURASOV – de praznicul Sfantului Cuvios Stelian Paflagonul
- CUM SA NE CRESTEM COPIII? (III) Bazele vietii crestine. DEPRINDERILE CAII CELEI STRAMTE
- ORTODOXIA – CREDINTA PATIMITOARE versus “PARADISUL NEBUNILOR”
- Criza si salvarea tinerilor traitori in vremea nihilismului
- VLADICA BARTOLOMEU DESPRE TARELE OMULUI CONTEMPORAN: instrainarea prin Internet si TV, paranoia egocentrista, lingusirea si senzualitatea. “Cand va fi sfarsitul lumii?
- Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
- Maica Nina Krighina despre relatiile dinaintea casatoriei (I). SI DESPRE FETELE PROVOCATOARE, IMBRACAMINTEA “MODERNA” SI “PARTENERUL IDEAL”
- Maica Nina Krighina despre CAPCANELE “CASATORIILOR DE PROBA”, “lacrimile femeii” (II). De ce e pacat CONCUBINAJUL si DE CE SUFERA FETELE?
- CRUD, DAR REAL: “VARA este anotimpul in care MODA scoate „carnea” pe piata. Am devenit nu oameni frumosi, ci PICIOARE FRUMOASE, forme provocatoare”
In primul rand este adevarat ca “Moştenim o fire din ce în ce mai stricată” – iar cu trecerea timpului, mai ales dupa trecerea prin cele 2 razboaie mondiale s-a spus (de catre Pr.Sofronie Saharov)ca s-a ridicat Darul Sf.Duh de la oameni, devenind mai rai, trufasi, neinduplecati SI datorita tinerii de minte a raului (pricinuit cu sau fara de voie si primit anevoie)- asta fiind si semnul apropierii duhului antihristic in lume.
Sufletul omului fiind de natura divina, se simte BINE (constient sau nu) numai in atributele superioare de spiritualitate la care poate ajunge prin imitarea (prin traire cu ajutorul lui Dumnezeu) a darurilor Sf.Duh; altminteri, suntem/devenim asa cum prooroceste David prin Sf.Duh “Fiii oamenilor, dintii lor sunt arme, si sageti si limba lor sabie ascutita” iar pentru cu cei nascuti/crescuti in vremurile astea se intampla exact cum profeteste in ps.57 (imediat urmator):
“3. Instrainatu-s-au pacatosii de la nastere, ratacit-au din pantece, grait-au minciuni.
4. Mania lor dupa asemanarea sarpelui, ca a unei vipere surde, care-si astupa urechile ei,
5. Care nu va auzi glasul descantatoarelor, al vrajitorului care vrajeste cu iscusinta.”
Prooroceste apoi ce se va intampla pentru TOTI cei care, “in inima faradelege lucreaza pe pamant, nedreptare mainile lor impletesc” – si ai lor urmasi, a caror fire stricata este pervertita si se complac in ea :
“6. Dumnezeu va zdrobi dintii lor in gura lor; maselele leilor le-a sfaramat Domnul.
7. De nimic se vor face, ca apa care trece; intinde-va arcul Sau pana ce vor slabi.
8. Ca ceara ce se topeste vor fi nimiciti; a cazut foc peste ei si n-au vazut soarele.
9. Inainte ca spinii vostri sa se aprinda, ca pe niste vii intru manie ii va inghiti pe ei.”
In privinta lui “Cine încearcă să facă în Biserică o replică la oferta dracului, dar evident cu efect invers, riscă să cadă într-o capcană de tip protestant.” sunt cu totul de acord – eu nu acuz Biserica pentru ca nu se prostitueaza ca cei din Occident ca sa nu-si piarda si bruma de ‘enoriasi’;
-nu sunt de acord sa faci pact nici macar cu-n pui de drac DOAR pentru a atrage tineri zbanghii sau adulti satuli de moralitate, prin concerte date in Biserica sau pe plaja (cum am vazut la catolici) si unde, ala al lor (asa-zis popa in odajdii) ‘slujeste’ (stim cum…)iar tinerii – imbracati sumar – se imbratiseaza pe saltele intr-o atitudine total relaxata unde n-are ce cauta sacrul, doar profanul!
– n-as vrea sa vad la noi preoti, chinuind chitara in ritm de rock pentru a determina tinerii sa-si arunci ochii spre ei, iar apoi – spre Biserica!
-daca gasesc vreo VINA Bisericii, este acea care-i priveste pe intai-statatorii ei, in frunte cu Patriarhul care, are trebui (daca ii/il DOARE cu adevarat pentru ceea ce se intampla cu tineretul asta) sa urecheze si sa anatemizeze comportamentul aberant al seniorilor (pornind de la parinti pana la conducatori) SI care, NU MAI SUNT cum trebuie si sa amendeze strasnic (prin puterea cuvantului) ceea ce se promoveaza de catva timp la noi: anti-romanesc si anti-national!
“Tot ce oferă Biserica, de la sistem de educaţie, până la petrecerea timpului liber, de la presă la cultură, este insignifiant prin comparaţie cu ce oferă restul societăţii unui om în formare. Şi atunci, acest război este unul pierdut. Asta nu înseamnă că trebuie să ne predăm.” – din pacate, am observat cum sunt injurati preotii, monahii DAR ceilalti – noi, mirenii care facem parte integrala (si de necontestat) din ea (Biserica) si ca putem/avem ROLUL chiar obligatia sa ne schimbam si, la randu-le si pe altii (in special pe ‘cei dintre astia mai mici frati ai Mei’ cum erau numiti copiii)- nu se constientizeaza (poate nici nu se vrea)!
Ce usor se arata cu degetul…daca si noi, laicii n-am mai fi schizofrenici avand comportament cameleonic si impartit (in functie de situatii si/sau interese), n-ar mai exista contradictie flagranta intre ceea ce se predica in Biserica si ceea ce ACCEPTA intru TOTUL DE ACORD – prin comportament aberant si total anti-crestin – societatea (laica), in ansamblul ei!
Altfel, copii, tinerii si viitori adulti vor copia ceea ce au vazut/auzit la parinti si n-ar mai trebui sa ne plangem ca, adolescentii, tinerii in fomarea lor ca maturi (de mai tarziu) se injosesc, se prostitueaza, se ‘aliniaza’ trendurilor nebune si ca, pentru a-si adormi constiinta care-i roade ca un cariu se arunca in ‘placeri’ (de moment) si de tot felul (sex, droguri, alcool) negand BUCURIA – la care DE FAPT SUNT/SUNTEM chemati;
-cel mai bine a surprins aceasta Maica Siluana in dialogul cu tinerii si unde – m-a uimit, prin acuratete, afirmatia ei:
“Plăcerea care acum ne ucide, a fost la început acolo în organul plăcerii adevărate, care este adâncul minții noastre, locul întâlnirii de taină cu Dumnezeu.” – deci, pastram din/in strafunduri de memorie, bucuria la care am fost chemati si care, este pervertita, coborata la nivel de placere animalica, netransfigurata in puritatea bucuriei, care este ALTCEVA!
Spune apoi, mai jos spre exemplificare:
“Când privim lucrurile așa cum le-a rânduit Dumnezeu totul e altfel și totul e bucurie împărtășită cu El, Creatorul. Nu cum le vedem noi acum.
Cum zicea și Părintele Cleopa unui tânăr care l-a întrebat: „Ce mă fac părinte, că fetele astea cu picioare lungi și atât de dezbrăcate, mă duc rău în ispită? Ce să fac? Să umblu cu ochii închiși pe stradă?”. Și zice Părintele: „Nu, taică, nu, că ai să cazi în canalizare. Uită-te acolo și zi așa: Doamne, dacă picioarele lor sunt atât de frumoase, dar Tu, Care le-ai făcut!”.
Iată, un traseu care ne duce în Rai. Adică gândul trimis întâi la Dumnezeu: Dumnezeu le-a făcut, mi le-a dat mie să le văd, sau, ce știu eu, mai mult decât atât, să merg cu ele în parc, de exemplu, și atunci vine bucuria și recunoștința către Dumnezeu și așa vor participa și simțurile mele la această bucurie.
Aceasta este lucrarea mea: să transform prin chemarea lui Dumnezeu această plăcere în bucurie, altfel mă devorează ea pe mine.
Păi nu e plăcut să mănânci o ciocolată? Că asta e o plăcere la care călugării se pricep foarte bine, o gustă mult. Păi, e bună. Hai, mănânci una, mănânci două, mănânci trei… Ce vine? Durerea. Durerea de toate felurile, de zici că nu-ți mai trebuie ciocolată în veci. Această durere este semnalul de alarmă, că nu-i bine. Și ce vom spune tânărului care vrea să sărute o fată? Ce voi spune copilului care vrea să sară pe canapea? Îi voi invita și învăța să-și facă „inventarul” avantajelor și dezavantajelor care urmează plăcerii respective.
Acesta este primul act de asistență pe care i-l poți oferi cuiva de lângă tine sau chiar și ție când ești ispitit de o plăcere. Să vedeți ce puține avantaje ies la acest inventar! Care-i avantajul că ai sărit în pat? Păi… că mi-a plăcut! Și care-s dezavantajele? Că s-a supărat mama, că mă bate tata, că se strică patul, că-mi ia banii de pușculiță să cumpere alt pat, că…”
Apropos de copii care se adreseaza cu “tu” parintilor. Mai nou se adreseaza cu “tu” la toata lumea, de la profesori pana la vecini si necunoscuti oarecare.
Doamna Magda !
Multe se pot invata de la Dumneavoastra.
Tineti tot asa cuvantul…
Sanatate
@Gigel
Nu sunt de acord DIN START cu astfel de familiarisme din partea copiilor, adolescentilor, tinerilor – in general!
DAR, ca sa ma fac ‘avocatul’ de partea cealalata incerc/am incercat o explicatie, pentru ca exista intotdeauna UNA (daca nu, mai multe):
1. In privinta parintilor – daca li se permite copiilor – si nu se iese prin ton si/sau atitudine din respectul cuvenit, nu mi se pare ceva grav! Adresarea cu ‘matale’ sau ‘dumneata’ nu arata intotdeauna respect si/sau consideratie fata de parinti; poti sa-l ‘mata-lesti’ prin vorba, dar prin accent si intonatie aproape sa se simta injurat/a;
2. In privinta cunscutilor (rude, vecini, profesori) este BINE si INDICAT sa ramai in limita bunelor-maniere folosind plurarul de reverenta punand o PUNTE de (ne)trecere(daca vreti) care va arata respect fata de cei mai mari decat tine dar totodata si de interdictie de intrare cu bocancii in intimitatea ta, daca cuiva dintre interlocutori (mai in varsta…) li se pare ca-si poate permite lucrul acesta;
Atunci cand copiii nu mai au respect, trebuie cautat la CAUZA, nu reflectand continuu numai la EFECT, enervandu-te pe ei!
Ei, copiii/adolescentii/tinerii – poate! – si din lipsa de repere/MODELE adevarate, isi arata frustrarea si dispretul pentru cei care, chiar daca nu sunt vrednici de dispret, nu reusesc/n-au reusit INSA – sa le capteze atentia iar, prin felul (alor’mari) de “A FI” (in ciuda celui de “A STII”) n-au reusit sa le cucereasca inima si mintea dorindu-si sa-i/le urmeze…in fapt – pentru mai tarziu – in propriile familii, societate, profesie!
Ce spune Parintele Teofan in legatura cu adresarea parintilor de catre copii si invers este ceva de adancime, o reflexie a faptului ca legatura dintre parinte si copil nu mai este inteleasa aproape deloc. In cel mai bun caz aceasta relatie a devenit una profund morala si trupeasca, de multe ori idolatra. In cel mai rau caz, nu mai este nici macar atat, ci este un fel de cardasie intre parinte si copil.
Trebuie urmata o cale de mijloc pe care putini o mai cunosc. Respectul parinte-copil trebuie sa fie unul sfant, nu unul posesiv din nici un sens. Nici copilul, nici parintele nu isi apartin unul altuia, ci fiecare, si unul pe altul, lui Dumnezeu. Pe de alta parte, multi care pricep ca e nevoie de respect desavarsit, uita ca este nevoie si de afectiune si caldura din ambele sensuri, dar din nou, la un nivel sfant, dumnezeiesc, nu unul trupesc. Pana la urma si parintele este tot un copil mai mare, cu mai multa experienta, care a avut binecuvantarea de la Dumnezeu sa aduca pe lume inca un copil. Deci relatia trebuie sa fie si una frumosa si copilareasca, nu doar una morala si seaca de emotie. Copilul trebuie si el tratat cu acelasi respect pentru ca si el este menit sa ajunga un dumnezeu dupa Har. Deci pana la urma exista mai mult un fel de fratietate intre parinte-copil, si nu acea posesivitate lumeasca.
Aceasta modalitate de inmultire a omului este totusi lasata de Dumnezeu dupa caderea in pacat, si nu este desavarsirea la care este chemat fiecare om. De aceea trebuie cu atat mai mult evitate deraierile si alipirea de patimile care pot aparea. Totusi este si poate fi ceva sfant, si frumos (!) daca este facut cum trebuie, si poate fi o punte catre desavarsire. Si este cel mai usor si firesc lucru, doar ca omul este instrainat de aceste concepte care nu se pot regasi decat prin Biserica.
Cred ca adresarea cu “dumneata” este una potrivita, dar sa fie un “dumneata” spus cu dragoste. 🙂 Sincer, nici nu stiam ca poate exista acest fel de adresare. Cred ca si “tu” poate fi ok, dar dupa cum a spus cineva, din tonul pe care este spus un lucru reiese ce simte omul de fapt. Un “tu” poate fi spus in multe feluri si insemna multe lucruri.
@IoanC
N-am mai intalnit demult o expresie asa de frumoasa si totodata, atat de duioasa prin “Pana la urma si parintele este tot un copil mai mare, cu mai multa experienta, care a avut binecuvantarea de la Dumnezeu sa aduca pe lume inca un copil. Deci relatia trebuie sa fie si una frumosa si copilareasca, nu doar una morala si seaca de emotie.”
Se schimba un pic macazul si se apasa pe rana prin realitatea relatiilor care au ca baza – de cele mai multe ori “un fel de cardasie intre parinte si copil.”
Tonul da muzica!
Daca tonul nu este fals, contra-facut, acordurile muzicii de pe partitura inimii, suna frumos…ce mult conteaza cum spui si daca ceea ce spui, este o iesire din sine catre celalalt SI in care nu exista prefacatorie, interes!
Pana la urma, sensul peiorativ al unor cuvinte, indiferent cat de ‘politicos’ dar RECE sunt spuse, arata – dispretul suveran sau dezgustul fata de ceva sau cineva si care, nu poate fi ascuns, disimulat; adesea, inima simte cu mult dinaintea mintii; cat de isteaza ar fi mintea, n-are gradul de percutare in afara atat de pregnant ca cel al inimii; mintea, este fixata in hotarul ei, inima ramanand cea care da ghes si imbold mintii sa prelucreze, sa conexeze, sa rationeze – eu asa cred….
Modul de adresare, apelativele, au valoare si au fost lasate pentru a te pozitiona corect din punct de vedere ierarhic aratand respectul cuvenit fiecaruia in parte;
Doamne, Doamne… ne-a lasat sa-i zicem Tatal nostru – spre exemplu – ne adresam Lui ca unui Tata si, chiar daca nu ii spunem ‘matale’ sau Dvs. asta nu inseamna ca ne tragem de sireturi sau ne batem pe burta in mod nepoliticos.
@Magda
Si eu ma gandeam la faptul ca pe Dumnezeu, pe sfinti si pe ingeri ii adresam cu “tu”. Imi e greu sa explic de ce, dar cred ca poate mai mult simt de ce.
In nici un caz nu este un “tu” spus la nivel lumesc. Altfel, poate ca o nuanta de apropiere sfanta exista in acest “tu”.
In limba engleza de exemplu nu exista “dumneavoastra”, numai “tu”, si totusi nu ramai cu impresia ca exista vreo lipsa de respect sau neintelegere intre parinti-copii, etc. De asemenea, cred ca intelesul, sau duhul cuvintelor se pot schimba de-a lungul timpului. Un “tu” spus acum 100 de ani s-ar putea sa aibe altfel de conotatii decat un “tu” spus astazi.
“Dumneavoastra” e iarasi un fenomen interesant. Parintele Teofan zicea de “dumneata”, nu de “dumneavoastra” cand copiii adreseaza pe parinti. “Dumneata” parca ar fi mai potrivit decat “tu” pentru inceputurile unui copil. Dar daca ne uitam la “dumneavoastra”, nu vad sub nici un aspect cum un copil ar adresa parintele cu “dumneavoastra”; parca aici se simte o instrainare. De fapt, poate ca “dumneavoastra” nu poate niciodata sa depaseasca aceasta nuanta de instrainare, dar poate oferi o nuanta de respect. Si iarasi, “tu” ar putea da nuanta de apropiere in detrimentul celei de respect. Dar totul cred ca e la nivel de duh oricum, si la cum interpreteaza societatea cuvintele la un moment dat. Aici trebuie atentie ca nu tot timpul folosirea unor anumite cuvinte din trecut mai poate fi relevanta sau necesara in ziua de azi. Nu stiu daca a incepe acum a folosi “dumneata” mai poate fi considerat necesar, relevant; bine ar fi de am intelege ce se petrece in adancime in primul rand.
…si mai este un aspect pe care il constat de fiecare data cand se iveste ocazia interactiunii copilului meu unui adult apropiat.
Eu ii spun copilului ” Spune Buna ziua Domnule…cutarescu” iar cutarescu…il corecteaza si ii zice ” nu ma lua cu domnule/doamna, spune-mi Cristi sau Mirela”!
Toata lumea spune ca nu in asta consta respectul…ba da , este un inceput, de la modul de adresare, de intampinare!
De cate ori nu am avut , noi astia mari, tendinta sa spunem despre un copil care nu saluta, ca este prost crescut?!
Ma zgarie pe creier cand aud un copil de 6 ani spunand pe nume mamei colegei ei!!! NU SE POATE! Trebuie sa existe o delimitare! Dar repet, adultilor din ziua de azi li se pare anacronic sa li te adresezi cu dna sau Dl. Si daca ei gandesc asa…automat si copii lor vor fi educati in acelasi spirit!
@denisa
Asa este, dar astea sunt legi de adresare la nivel strict lumesc stabilite mai mult sau mai putin arbitrar. Acum realizez ca la nivel duhovnicesc trebuie rediscutate aceste lucruri pentru ca ele capata o alta natura, si mai ales trebuie sa poarte iubire (caldura) si afectiune.
De aceea, ideal ar fi ca un copil crescut crestineste sa se adreseze in genul, “Maicuta Denisa”, sau chiar si “Surioara (sora) Denisa”. Cum ne-am simti daca am fi adresati cu asemenea gingasie de catre un copilas? 🙂
Si copilul trebuie tratat ca un adult in faza de inceput. De aceea si Hristos cand este pictat in icoane in faza de copil, are totusi privire de adult. Este o minune. Orice copil are insa capacitati duhovnicesti extraordinare pentru ca este chip al lui Dumnezeu in faza de inceput. Deci trebuie adresat cu respect, de pe picior de egalitate (nu de sus, asta e ceva lumesc). Cu ocazia asta ii oferim si posibilitatea sa se maturizeze cat mai repede. Multi copii care sunt alintati de parinti se maturizeaza foarte greoi sau chiar deloc (nici la varste avansate). Este drept, am vrea sa ramanem copii intotdeauna, si se poate, daca inimile noastre raman asa (si ne si spune Dumnezeu, ca trebuie sa ramanem copii in inimile noastre), insa trebuie sa si crestem, sa ne maturizam, iar asta se petrece in mintile noastre.
Acum e destul de greu si nefiresc sa revenim la formele de adresare traditionale, acolo unde nu s-au pastrat in mod natural, asa dupa cum ar fi artificial sa ne imbracam in ie, itari si opinci, dar sa traim la bloc si sa mergem la birou 🙂 Sigur, e putin fortata analogia, dar pe undeva cred ca ramane valabila. Pana la urma, e mai important “sa pastram ce avem”, macar, si sa nu pierdem si mai mult, dupa cum spune undeva in Apocalipsa si ingerul unei Biserici, si mai ales sa nu ne cramponam de litera, ci sa mergem la esenta si duhul mesajului pe care a vrut sa-l transmita p. Teofan de la Nera. Si care are, in vietile noastre, multe alte exemplificari mult mai grave si mai de substanta decat simpla formula de adresare in familie.
@admin
De acord. Voiam sa mai zic ca Parintele Teofan doar “raporta” ce a observat in lume spre a exemplifica un fenomen mai amplu. Daca ar fi sa discutam despre formule de adresare in special, discutia ar fi una lunga, mai ales d.p.d.v. crestin, care este altceva decat la ce se referea parintele in special.
http://oameni-si-demoni.blogspot.ro/
Parohia si Euharistia