PROPAGANDA STATULUI ASISTENTIAL SI A NEMUNCII LA ROMÂNI. Soldatii neoliberalismului vor eliminarea venitului minim garantat

valabil pentru clasa de mijloc. pentru ”asistatii social”, sunt valabile doar prima si ultima

• Ziarul Financiar: Harta pieţei muncii. Cifrele unui stat asistenţial. Dacă în Bucureşti, Timiş, Sibiu sau Braşov rata de ocupare a populaţiei depăşeşte 30%, în judeţe precum Giurgiu, Botoşani sau Vaslui, doar unu din zece locuitori are un loc de muncă

Cu 20 de milioane de locuitori din care doar 4,8 milioane sunt salariaţi (iar un sfert lucrează la stat), România rămâne cu eticheta de stat asistat social, căruia încă îi lipseşte strategia pentru crearea unei clase de mijloc puternice. Dacă în state precum Ungaria  sau Cehia rata de ocupare a populaţiei este de 40- 50%, România rămâne cu un procent modest, de doar 23% din populaţie cu statut de salariat şi cu peste 400.000 de pensionari mai mulţi decât salariaţi.

Situaţia este cu atât mai îngrijorătoare dacă statisticile sunt analizate la nivel regional.

Dacă doar în Bucureşti, Timiş, Sibiu sau Braşov rata de ocupare a populaţiei depăşeşte 30%, în judeţe precum Giurgiu, Botoşani sau Vaslui, doar unu din zece locuitori are un loc de muncă.

Din punctul de ve­dere al raportului dintre salariaţi şi pensionari, cea mai dramatică si­tua­ţie se întâlneşte în ju­deţul Teleorman, unde un salariat susţine, din taxe şi contribuţii, câte 2,3 pensionari.La dis­tan­ţă imediată se află Giurgiu, unde raportul este de un salariat la 2,2 pensionari, Botoşani (un salariat la 1,99 pen­sionari) şi Vaslui (un sa­lariat la 1,93 pensionari). Dacă în 2013 s-a ajuns la un raport aproximativ egal între numărul salariaţilor şi cel al pensionarilor la nivel naţional (un salariat la 1,08 pensionari), situaţii mai bune din acest punct de vedere s-au înregistrat în Bucureşti (un salariat la 0,53 pensionari), Ilfov (1 la 0,66), Timiş (1 la 0,71), Sibiu (1 la 0,79), Constanţa (1 la 0,8) sau Braşov (1 la 0,8).

În completarea acestor date vine şi situaţia privind rata şomajului, aproape dublă faţă de cea înregistrată la nivel naţional în judeţe precum Teleorman, Vaslui, Mehedinţi, Alba sau Dolj.

În materie de salarii, analiza hărţii pe judeţe a salariilor medii arată că, la şapte ani de la integrarea în Uniunea Eu­ropeană, România este departe de a avea salarii comparabile cu cele din statele membre. Astfel, salariul mediu net a ajuns anul trecut la 1.579 de lei net (cca. 360 de euro net pe lună) la nivel naţional, fiind de aproape trei ori mai scăzut faţă de nivelul salarial mediu din statele UE, care este de circa 1.000 de euro net pe lună.

Sărăcia populaţiei este reflectată şi prin nivelul scăzut al salariilor primite de cei care încă au un loc de muncă în judeţele ocolite de investitori. Astfel, în Harghita salariul mediu este de 1.130 de lei pe lună, iar pe următoarele locuri în clasamentul celor mai mici salarii medii din ţară se mai află Bihor (1.155 lei), Maramureş (1.165 lei), Vaslui (1.172 lei) şi Covasna (1.179 lei). La polul opus se află municipiul Bucureşti (unde salariul mediu a ajuns la 2.304 lei net pe lună), Ilfov (1.960 lei), Timiş (1.704 lei), Cluj (1.672 lei) şi Argeş (1.649), adică zonele în care s-au făcut investiţii în ultimii ani, în domenii precum IT, servicii de externalizare sau automotive. Tot în Timiş, Ilfov şi Bucureşti s-au înregistrat şi rate scăzute ale şomajului, de sub 2%.

• Riscograma/ Lucian Davidescu: De ce românii “nu vor” să muncească

Știți bine de ce-i săracă România, nu? Pentru că oamenii nu vor să muncească, pentru că primesc ajutor social de la stat. Ei bine, la Dăngeni – Botoșani abia acum a ajuns informația asta iar primarul s-a grăbit să dea shară-n-țară.

Destoinic primarele, leneși consătenii, a zis țara. Să li se taie ajutoarele sociale ca să pună osul la muncă. Iată de ce țara bate câmpii:

România are aproape jumătate din populație rurală, mult peste oricine altcineva din UE și dublu față de medie (la care oricum contribuie substanțial). Un rural oricum mult mai sărac și mai primitiv decât ce înseamnă în vest. Numărul fermelor “de subzistență”, care consumă mai mult de jumătate din ce produc, este uriaș: 3,5 milioane în România din cele 6,5 milioane ale întregii Uniuni.

Asta e o problemă istorică pe care România n-a reușit s-o rezolve. Iar politicile ceaușiste și post-ceaușiste au apucat-o exact de la capătul greșit: în loc de o dezvoltare organică, prin care să-i atragă pe oameni către activitățile mai bine plătite, au încercat să-i mâne către joburi care ori erau neproductive (ceaușismul) ori nu existau (post-ceaușismul).

“Cine chiar vrea să muncească își găsește” este o platitudine naivă. Sigur că cei mai buni își vor găsi de muncă, chiar și atunci când bătaia este de zece pe un post. Dar dacă ceilalți nouă, “mai proști” și care “nu vor așa mult” nu își găsesc, nici salariul primului nu poate fi prea mare.

Cam cât de rațional ar fi cineva să lase o certitudine, chiar modestă, pentru o incertitudine majoră și cam la fel de modestă?

Cât de mult sau de puțin voiau să muncească s-a văzut exact când s-au deschis granițele: Până acum, mai mult de două milioane de români și-au luat câmpii la propriu și s-au dus să muncească în agricultură sau alte meserii grele în Spania sau Italia, o bună bucată de vreme ilegal. Și despre ei se spunea că “nu vor să muncească”. Și totuși, n-au venit în România cele 40.000 de companii a 50 de angajați necesare ca să le dea de lucru. Păi și de ce să mai fi venit, după ce au auzit că “putorile” de români oricum nu vor să muncească?

Sigur că au plecat dintre cei mai ambițioși, mai talentați, mai isteți. Nu-i nici o bucurie. Dar de aici până la a trage concluzia că cei rămași nu-s buni de nimic e un pas uriaș. Sau trebuia să plece chiar toți, ca să-și demonstreze meritele?

România tocmai a ajuns exportator net de alimente, iar răposatul Culiță Tărâță și alți mari latifundiari n-au contribuit mai deloc la asta. Cea mai mare parte a producției o fac fermele ăstea micuțe pe care le avem, inclusiv cele de subzistență care așa mici cum sunt mai vând și pe la piață, când apucă, și mai hrănesc și niscaiva neamuri pe la oraș care “chiar vor să muncească” dar al căror salariu “decent de 10 milioane” se duce tot pe chirie și utilități.

Și totuși, mereu apar cazuri în care “nu găsești cu cine să faci treabă”, începând cu investitori de talia fabricii din Botoșani și ajungând la mici proprietari care caută zilieri să le lucreze terenul. De ce? Pentru că “nu vor să muncească”, desigur…

Iată și versiunea cealaltă:

Munca în propria gospodărie are o valoare proprie, pe care micul proprietar știe s-o evalueze destul de bine. Chiar și în bani dacă trebuie, dar în primul rând în termeni de cât de mult îi acoperă nevoile imediate. O fermă “de subzistență”, oricât de mică, îi va asigura proprietarului un adăpost și confortul alimentar, adică nevoile umane de bază. Ca să renunțe la asta, el are nevoie de un venit cu care să-și cumpere aceleași lucruri și de ceva în plus pentru deranj. Dar vaai, știe deja că fratele de la oraș care muncește pe cele “zece milioane” vine tot la el să ceară de mâncare. Deci care om rațional de pe lumea asta ar accepta așa un schimb?

După toate standardele lumii civilizate, să ai doar mâncare și adăpost dar nimic altceva înseamnă sărăcie cruntă (sigur, se mai schimbă standardele că de când cu criza mulți își doresc măcar atât, dar ignorăm deocamdată).

Orice altceva cere cash. Chiar și pentru niște cheltuieli minimale – plata impozitelor, factura la curent, caietele și creioanele copiilor. Ce să mai vorbim de luxul de-a te duce la crâșmă-n-sat, la un-leu-cinzeaca (rumoare revoltată în București, orașul-barurilor-ieftine-și-mereu-pustii).

Zilierii agățați din crâșmă cel mai probabil au depășit problema asta – doar sunt acolo pentru un motiv, pe cât de volatil pe atât de temeinic. Poate că muncesc șase luni pe an în Spania și nu-s dispuși să muncească pe mai puțin de jumătate din banii pe care-i iau acolo (cam mult, nu?). Poate că tocmai și-au vândut o recoltă și vor să se odihnească. Sau poate au vreun apartament la oraș și-l închiriază pe “cât face”, pe toată leafa unuia care “chiar vrea să muncească”. Sau poate unii chiar nu-s buni de nimic și trăiesc doar din furat, doar că nu-i corect ca asta să fie prima variantă.

Cam în punctul ăsta se încurcă planurile și se invită la masă ajutorul social, zis și venit minim garantat. Pe care îl iau poate și cei care-și permit un-leu-cinzeaca dar, mai important, și cei care nu și-o permit.

Ca oportunitate este mult de discutat, cu siguranță că existe și formule mai eficiente de-ai ajuta pe oameni – iată doar un exemplu, dacă ar trece odată legea interconectării micilor furnizori la rețeaua de electricitate, multe gospodării mici ar ieși din starea de semi-dependență fie făcându-și microcentrale pe biomasă fie livrând combustibil pentru cei care și-au făcut. Lichiditatea este imediată, fără toată logistica și toți nervii pe care îi presupune vândutul de legume și fructe la piață. Și mai există probabil alte 10 variante chiar mai bune, separat sau împreună – numai capacitate administrativă să existe

Ca valoare, “ajutorul social” este derizoriu – 142 de lei, adică un euro pe zi. Pentru banii ăștia, beneficiarul trebuie măcar teoretic să lucreze 72 de ore pe lună, deci pe 45 de eurocenți pe oră – jumătate din salariul minim. La sfârșit, din banii adunați, își poate cumpăra cam o cinzeacă întreagă de single-malt.

Gaura în bugetul public este cam jumătate de procent de PIB – o adevărată probă de eficiență a cât de mult poate fi ținută în crâșmă o zecime din populația țării, cu atât de puțini bani.

Dar iată că apare și ideea asta, că VMG ar trebui să dispară așa mic cum e el, pentru că îi stimulează pe oameni la un anumit stil de viață. Lucru care e de-a dreptul dăunător, nu de dragul VMG care așa cum am zis deja nu-i cea mai fericită rezolvare, ci pentru că igoră complet problema, deci orice altă posibilă rezolvare. Când minimum de cash pe care îl primesc acum dispare și e înlocuit cu nimic, viața lor va fi mai grea, da, dar tot nu vor ocupa niște joburi care nu există.

Nu își vor schimba stilul de viață pentru orașele din România, adică pentru o sărăcie poleită. Și nici orașele nu ar fi pregătite să-i primească, decât pe foarte puțini dintre ei. Îl vor schimba eventual pentru satele totuși prospere din Italia și Spania, și abia atunci vom descoperi poate că încă nu plecaseră chiar toți cei ambițioși, talentați, isteți. Și tot așa de la capăt, până când se rezolvă problema complet, prin emigrație.

Motivul pentru care țăranii refuză viața de oraș pe salariul minim este că totuși au deja o viață puțin mai bună, așa cum este ea. Ceaușismul îi momea măcar cu o casă ieftină, “cu veceu înăuntru”. Post-ceaușismul nu-i momește cu nimic, în afară de îndemnul “la muncă”.

Ceea ce până la urmă este corect ca principiu. Cererea și oferta, piața liberă e bine să funcționeze ca să se vadă clar – fiecare cât îl duce capul. Numai că regula asta funcționează și invers: dacă tu, angajator, ai propus o sumă și ai reușit să aduni doar o cincime din personalul pe care-l căutai, poate că legea cererii și ofertei tocmai ți-a șoptit nu foarte discret că ar trebui să licitezi mai mult.

• LigaOamenilordeCulturaBontindeni/ Valer Simion Cosma: Despre un sincer ”Arbeit macht frei!” de la Vlad Petreanu

   ”Cum se preocupă cei puțini dar aleși de problemele celor mulți, naivi și, uneori, alegători!” Așa își începea meditația publicată aici cu vreo 4 ani în urmă un bun prieten. Mi-a venit în minte izbutita formulare dimineață când m-am trezit citind textul lui Vlad Petreanu prin care propunea eliminarea venitului minim garantat. Argumentația este impecabilă, logica simplistă, elementară și tăioasă precum briciul unui faimos filosof medieval pe care n-are rost să-l mai pomenesc aici. Reputat luptător în guerrilla anti-asistați sociali, domnul Petreanu pune reflectoarele (și le încinge!) pe o mare bubă a societății autohtone: cei care reușesc să supraviețuiască ”fără a fi nevoiți să muncească, de fapt, în mod organizat”. Sunt perfect de acord cu dumnealui și mai ales cu modul strălucit în care a descifrat tacticile de supraviețuire și (mai ales!) metodele de sabotare a economiei și progresului societății ale acestor elemente ce apasă greoi asupra bugetului și care trag în jos România celor harnici, spălați și duși la serviciu. Totuși, oricîtă dreptate i-aș da și oricît m-a impresionat argumentația dumnealui, consider necesar să semnalez o eroare strecurată (din păcate!) chiar în titlu.

Din cîte știu eu, atunci cînd scrii un text serios, mai ales pe un subiect atît de grav, se recomandă titluri care sintetizează cuprinsul materialului, astfel că în cazul de față ”Arbeit macht frei!” era cel mai potrivit titlu. Știu, domnul autor știe că această formulă este cam interzisă după ce, cu ceva vreme în urmă, alți dornici de a curăța societatea de metehne nepotrivite și, mai ales, de elemente nocive, au utilizat această formulă ce proslăvește munca, la intrarea în lagărele de muncă și … exterminare. ”Mesajul “Arbeit macht frei” a fost preluat de nazisti in 1933 din titlul unei nuvele germane si folosit de Guvernul Republicii de la Weimar in 1928 ca slogan in programul de reducere a somajului. Mesajul a fost folosit de nazisti si afisat la intrarea in lagarele de concentrare, inclusiv la Auschwitz.”(HotNews) Cu atât mai mult când faci apologia muncii organizate, scandalizat fiind de munca cu ziua, atît de nocivă progresului individual și colectiv. Dacă dumnealui, om cu viziune și experiență, nu are curajul să-și asume ideile pe care le propagă în adevărata lor adîncime, la ce ne mai putem aștepta de la această societate măcinată de cancerul lenei și al proteicelor ajutoare sociale?

   Dar eu aș merge chiar mai departe, dacă tot e să fim onești. Nu e rea ideea dumnealui cu înfometarea, pardon, tăierea ajutoarelor în diferite forme, de la cele sociale până la cele pentru încălzirea locuințelor sau a celor pentru susținerea familiei. E clar că astfel unii din cele peste 2 milioane de așa ziși cetățeni (pentru că nu pot fi numiți cetățeni aceste făpturi care nu contribuie cu NIMIC la dezvoltarea frumoasă a societății) inventariate de domnul Petreanu, vor fi nevoiți să pună osul și pe salarii mizerabile, acceptând orice fel de job-uri cu care vor fi binecuvântați de diferiți întreprinzători. Dar, așa cum zicea și dumnealui când explica metodele josnice și necivilizate de supraviețuire, ”cu un porc în spatele casei și niște găini în poiată, cu cîte o zi de muncă necalificată și neimpozitată pe ici, pe colo, și, poate, cu cîte un furtișag la nevoie, oamenii aceaștia pot supraviețui fără a fi nevoiți să muncească”.Cred că, cel puțin deocamdată, România încă nu e pregătită să mergem până acolo încât să se dea lege ca celor care exercită o muncă necalificată și neimpozitată, zilierilor și celor care nu muncesc deloc, să li se confiște porcii și orice orătanie care-i poate ajuta să supraviețuiască și să fenteze impozitarea. Deși, poate, o variantă mai soft și mai puțin evident direcționată către acele categorii care chiar ne deranjează, ar putea fi aceea de a interzice creșterea de porci și găini în afara fermelor avizate. Sau, o variantă și mai subtilă, fixarea unei limite de minim 100 de bucăți pentru cei pasionați de creșterea de porci, găini, vite ș.a. . Păi astfel până și cei care au deja joburi calificate ar fi nevoiți să-și mai ia unul și n-ar mai pierde vremea cu creșterea animalelor, o ocupație neimpozitată și care oricum pune presiune infernală pe marile ferme și crescătorii, știrbind procente bune din profit. Pe de altă parte, gândiți-vă ce sumă frumușică s-ar putea strînge din impozitarea a două job-uri pe o singură persoană. Știu, salariile sunt mărunte rău și procentul impozitat poate părea nesemnificativ, dar când înmulțești cu cîteva milioane de astfel de muncitori, se strîng ceva bani care pot merge ca subvenții pentru marii investitori, ca reduceri de taxe pentru aceștia sau la compensarea energiei ieftine dată tot acestora.

De șomaj s-ar putea scăpa repede printr-o lege care să anuleze garantarea salariului minim pe economie și care să oblige toți cetățenii să accepte job-urile disponibile pe o rază de 100 de km de reședința lor. Cei care nu găsesc joburi în zona lor, să fie deportați, pardon, să fie mutați în zonele unde sunt fabrici sau investiții cu deficit de personal sau cu angajați care fac nazuri și trebuie disponibilizați ca să le fie învățătură de minte. Și ca să le mai potolim apetitul pentru înmulțire (de fapt știe toată lumea că toarnă plozi după plozi pentru ajutorul social și spirt), de ce să nu limităm acordarea alocației la maxim un copil sau să fie direct proporțională cu venitul? Soluția sterilizării celor ce trăiesc sub limita sărăciei, dacă nu s-a făcut imediat după revoluție, ca și lustrația, îmi pare cam tardivă și poate părea necivilizată în mileniul trei. Să nu mai zic că ăștia, ca și pensionarii, votează greșit! Dar asta-i altă temă!

Îi înțeleg legitima mîhnire față de recentul incident din Botoșani unde un primar s-a inflamat tare rău și și-a dat drumul pe facebook când a remarcat că cei pe care-i păstorește refuză să accepte cele 50 de joburi puse la dispoziție de un providențial investitor, datorită salariului de numai 1000 lei și datorită navetei zilnice. Cît de insensibil trebuie să fi încît să ratezi o astfel de oportunitate de  a progresa în domeniul confecțiilor, când se știe clar că mantra rostită frenetic în orice corporație spune că ”dacă ești un angajat serios și cu inițiativă, vei fi remarcat și vei promova; poate vei cunoaște alți oameni care-ți vor împărtăși experiențe și iți vor da idei”. Ce mai, e ca într-o redacție în care discuți ultimele vorbe de duh ale lui Osho sau, mai nou, Tony Poptămaș! Dar cu brutele alea inculte și flămânde, ”care stau pe cur, în jeg, așteptând ajutorul social de la o lună la alta”, nu merge. În astfel de cazuri ar putea fi folosită jandarmeria, că tot au nevoie de antrenament și know-how pentru investițiile mai mari ce stau să vină potop peste noi ca să ne redea independenței energetice.