Micuţă şi subţire, sprijinită într-un baston, mătuşa Ecaterina s-a încumetat la 85 de ani neîmpliniţi să bată singură drumul până la Bucureşti tocmai dintr-un sat de pe lângă Târgovişte. „Nu mă prea ţin picioarele, dar Iisus Hristos şi Sfântul Dimitrie m-au adus ca să mă pot ruga. I-am spus sfântului să ajute pe toată lumea şi pe mine neputincioasa şi nevrednica, că nu sunt bună de nimic”, vorbeşte bătrânica îmbrăcată, ca pentru sărbătoare, în cele mai frumoase haine ale ei, curate, îmbibate cu miros de mir şi busuioc.
Articole din categoria: Pagini Ortodoxe
„Sunt situații aparent fără de ieșire din viețile noastre, în care ni se pare că obstacolele sunt de nedepășit și în care primim de la Mântuitorul Hristos ajutor nespus, așa cum a primit tânărul Nestor, întru binecuvântarea și rugăciunea smerită a Sfântului Dimitire, pentru a-l înfrunta și învinge pe Lie-vandalul. Precum odinioară pe Nestor, Sfântul Dimitrie ne conduce la Hristos, ajutându-ne să învingem tot ceea ce uneori ni se pare de neînvins”.
Şi, în clipa în care am fost hirotonit, efectiv a simţit că un nou organ s-a grefat pe sufletul meu s-a grefat în mine. Şi când ea mi-a spus lucrul ăsta, i-am spus: “Ştii, exact asta am şi simţit!” S-a schimbat viaţa mea. Cel mai mare regret este că am acceptat să fiu preot, iar cea mai mare bucurie este că am acceptat să devin preot. Trăim într-un paradox, creştinismul e un paradox şi le trăim pe amândouă. Marea, marea bucurie şi mare tristeţe pe care le simt este sfârşitul Liturghiei. Tristeţe că se termină Liturghia. Că ajung la momentul binecuvântării finale şi că s-a terminat. Suntem rupţi din timp şi din spaţiu în Liturghie.
Omul are neapărată nevoie de priceperea de a distinge în celălalt frumusețea lăuntrică. Trebuie neapărat să ținem minte că exteriorul trece, pe când interiorul rămâne, înflorește și transfigurează exteriorul.
Când îi studiem viaţa, pronia dumnezeiască ne uimeşte: De ce s-a întâmplat ca un georgian să pună baza reînnoirii Bisericii şi Statului Român pe fundament naţional? Poate, pentru că a trebuit să se descopere adevărata dragoste creştină, deoarece este evident că, pe de o parte, Sfântul Antim Ivireanul a dus o luptă jertfelnică pentru identitatea naţională, iar pe de altă parte, el a demonstrat că aproapele nu mai are naţionalitate, ci slujirea lui Dumnezeu este mai presus de toate. Desigur, acest lucru este total diferit de viziunea lumii cosmopolite.
În ultimii ani, credincioșii pe care îi păstoriți sunt cuprinși de drama unui război care a adus după sine multă vărsare de sânge, lacrimi și suferință. Credincioșii ortodocși din România au urmărit și urmăresc cu mare compasiune starea de mucenicie în care se află frații lor în Hristos din Patriarhia Antiohiei. Am aflat cu durere faptul că sunt foarte mulți locuitorii creștini și necreștini care și-au părăsit casele, și-au pierdut pe cei apropiați, le-au fost răpite persoane dragi, le-au fost distruse bunuri materiale, culturale și spirituale. Au fost distruse biserici și mănăstiri și mulți creștini, clerici și mireni din ținutul apostolic al Siriei pătimesc răstigniri de tot felul, mulți dintre ei pentru singur fapt că mărturisesc credința în Domnul Hristos.
77. CUVANT (IN)ACTUAL 19-09-2016
Astazi suntem, majoritatea, atat de plini. De informatii, de cunostinte, de lucruri. De vorbe. Multe, incredibil de multe vorbe. Nu numai sau nu neaparat desarte. Dar si cele sfinte se desertifica de sens, de putere, devin banale, slabe. Stim atat de multe sau ni se pare ca stim, incat ajungem sa-i sufocam pe cei din jur, ba chiar si pe noi insine (daca ne permitem clipe de sinceritate) cu desteptaciunea noastra prin care ne dam iluzia ca intelegem si stapanim, macar intr-o anumita masura, realitatea, lumea, viata noastra… Dar ajungem sa nu mai putem auzi cu adevarat nimic in afara a ceea ce avem deja in noi insine si sa nu ne mai putem asculta decat pe noi insine si ceea ce ne confirma si ne indreptateste. Nu mai auzim si nu ne mai intereseaza Evanghelia. Da, o stim, poate aproape pe de rost… atat doar ca glasul viu din ea, care ne striga anume pe noi, nu ne mai misca, nu ne mai trezeste interesul. Suntem atat de plini de lume si de noi insine, incat nu mai vedem cat de goi am devenit. Din cauza prea-plinului de cuvinte, ajungem sa nu mai fim sensibili la cuvantul Vietii, la cuvantul Duhului, la… Cuvant. Zicea un parinte despre marea primejdie de a ni se parea ca suntem atat de ortodocsi, incat sa uitam sa mai fim si niste “simpli” crestini si oameni buni. Suntem atat de informati in toate cele, incat nu stiu daca mai avem constiinta INCEPUTULUI vietii de crestin, a vietii CU Hristos, adica a… Vietii. “Sa se lepede de SINE…”
Evanghelia acestei duminici este un duş rece pentru oricine crede că viaţa aceasta trebuie să fie una presărată cu petale de trandafiri, una de huzur şi satisfacere a oricărui chef. Părintele Micu arată că, prin această prismă strâmbă, „biserica însăşi e văzută uneori ca o ‘cooperativă’ ce prestează diferite servicii, o instituţie menită să ne ofere mângâiere, sănătate şi belşug.” De aceea, comentează pr. Micu, este şocant să afli că nu ţi se dă „nici o asigurare pentru ACEASTĂ viaţă: că vom trăi sănătoşi, mult şi bine, înconjuraţi de dragoste şi trataţi cu respect. Dimpotrivă, Hristos ne spune că a-L urma înseamnă adesea neînţelegere, suferinţă, prigoană.” Prigoană şi suferinţă de care El însuşi a avut parte de la această lume, „care nu L-a suportat, aşa cum întunericul nu suportă lumina care îl destramă”.
„Maricică, să te ferească Dumnezeu de dușmani și pe Maica Domnului să n-o lași, măcar de-acum înainte, că ai de tras, Maricică. Când ești liberă, lasă toate și citește acatistul. Dacă n-ai timp să-l termini, că ai servici, pune semn și-l scoți în capăt mai târziu. Ai să ai o bucurie…! Îmi spune șoptit: eu citesc cinci-șase-șapte. Citesc multe și nu văd bine, dar așa mă nevoiesc, cad de somn jos și iarăși o iau de la capăt, ca să le meargă bine la maici, la prășit, să nu se sfădească, să fie fără zavistie, fără răutate. Și când mergi pe drum, ori ești acasă, așa să zici: Maica Domnului, ajută-mă! Cine o strigat-o pe Maica Domnului, i-o fost bine!”. „Am plâns, Maricică, că omul nu te știe și oamenii nu te înțeleg. Dar să știi că Maica Domnului știe pe omul care face rugăciunea. Să cauți Acatistul Maicii Domnului, că Ea este foarte milostivă. Ea și pe omul care a greșit l-o scos. Și noi, cam așa suntem toți, ca niște tâlhari”.
tinerii au observat tendința de sexualizare a conceptului de „educație pentru sănătate”, temă intens dezbătută în spațiul public românesc;
răspunderea principală în această privință revine familiei (părinților);
tinerii nu doresc impunerea în școli a unei astfel de discipline; ea ar putea exista ca activitate extrașcolară, la dezvoltarea căreia să ia parte Familia, Biserica și personalul medical avizat;
Nimic nu este întâmplător în trecerea noastră prin lume, iar viaţa este frumoasă atâta timp cât nu o complici. Frumuseţea omului se observă prin iubirea şi dragostea lui. Unul din cele mai frumoase daruri pe care le poţi oferi aproapelui tău constă în rugăciunea şi iubirea pe care o porţi faţă de el. Cea mai mare jertfă pe care o poţi face pentru cel de lângă tine este să‑l iubeşti şi, dacă ţi‑a greşit, să‑l ierţi. Străbunicii noştri au trăit frumos, chiar dacă le‑a fost şi greu. Ştiau să se ferească de păcatul mare care aduce disperare. Acum oamenii îşi complică viaţa şi nu mai au noţiunea păcatului. Păcatul este ca şi puroiul, cu cât îl neglijezi şi nu îl cureţi, cu atât se extinde peste tot şi nu mai ai scăpare. Cu cât ne eliberăm mai mult de păcat, cu atât vom putea trăi mai simplu şi împăcaţi. Uneori simţi că nu mai înţelegi nimic şi ai o saturaţie de tot şi toate. Poate fi lipsa de rugăciune, dar mai cu seamă cred că este lipsa relaţiei noastre permanente cu Dumnezeu, nu numai prin rugăciune, ci şi prin gânduri frumoase şi sfinte. Până la urmă, iubirea îi dă omului şansa de a‑L vedea, simţi şi trăi pe Dumnezeu! Dumnezeu ne dăruieşte mângâiere pentru orice vreme, dar noi trebuie să învăţăm să primim.
Basilica: Bucureştiul este de astăzi gazda Întâlnirii Tinerilor Ortodocşi din toată lumea Festivitatea de deschidere #ITO2016. Patriarhul Daniel: „Aspirațiile spre bine și frumos ale tinerilor trebuie susținute de întreaga societate” (Video) În această seară, 1 septembrie 2016, în Bucureşti a …
Biserica Ortodoxă nu vede Biserica nedespărţită în Biserica din primul mileniu creştin, ci pe sine însăşi se socoteşte a fi, azi, ca şi ieri, Biserica nedespărţită. Schisma produsă în 1054 nu a divizat Biserica, ci i-a divizat pe creştini. Părintele Meyendorff scrie în această privinţă:
„Unitatea creştină este o unitate cu Hristos în Duhul Sfânt, şi nu o unitate între oameni pierdută de-a lungul istoriei; această unitate se află în Biserica cea una, pe care certurile dintre oameni n-o pot diviza. Oamenii nu-L pot diviza pe Dumnezeu şi Adevărul Său, şi apoi să îi reunifice; ei pot să-L părăsească pe Dumnezeu şi Adevărul Său, şi apoi să se întoarcă la El. La o astfel de întoarcere cheamă Biserica Ortodoxă pe ceilalţi creştini: o întoarcere la credinţa Apostolilor şi a Părinţilor, pe care ea are conştiinţa că a păstrat-o în toată deplinătatea ei”.
Basilica: Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din toată lumea (Bucureşti, 1-4 septembrie 2016) În perioada 1-4 septembrie 2016, la Bucureşti, va avea loc Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din toată lumea, eveniment cu participare naţională şi internaţională, organizat cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii …
Râvna noastră, bunele noastre intenţii, chiar şi o anumită erudiţie, nu sunt suficiente. Poate şi să ni se pară că împlinim voia lui Dumnezeu, că apărăm Adevărul, şi să fim, de fapt, în mare rătăcire. Aşa cum se poate vedea şi în pericopele de mai sus şi cum putem constata din întreaga istorie a Bisericii, între semnele cele mai limpezi care ne arată că acţionăm sub spectrul înşelării se numără impulsul de a lua decizii sau de a da sentinţe imediat, ispita de a vorbi doar „limba” ultimatumurilor şi graba de a rupe comuniunea cu ceilalţi. În Biserică e nevoie să acţionăm cu multă răbdare, calm şi chibzuit, cu rugăciune şi cu multă sfătuire. Grabă să fie doar în a arăta dragoste de aproapele, în a căuta comuniunea cu el. Fidelitatea faţă de credinţă trebuie să fie dublată întotdeauna de stăruinţa de a păstra comuniunea. Nici un efort nu este prea mare când e vorba atât de mărturisirea Adevărului, cât şi de păstrarea unităţii în Biserica cea Una a lui Hristos. Amândouă sunt la fel de importante.
Considerăm ca exagerată și cu totul nepotrivită atitudinea de întrerupere a pomenirii unor ierarhi la sfintele slujbe și rugăciuni, atitudine care se poate constitui în prilej de sminteală sau de dezbinare, în contextul și așa fragil (duhovnicesc, social, economic și politic) în care ne aflăm. Îndemnăm pe pelerinii care vin în acest sfânt loc, pe fiii duhovnicești ai aceste mănăstiri, și pe toți credincioșii, să rămână fideli Bisericii Ortodoxe, să păstreze comuniunea cu ierarhii pe care Dumnezeu i-a rânduit să ne păstorească, și să ceară sfatul părinților duhovnicești care le poartă de grijă. Iar atunci când sunt derutați sau neliniștiți de anumite luări de poziție ale unor ierarhi, preoți, monahi, sau frați creștini, să ceară, cu smerenie și fierbinte rugăciune, și părerea altor părinți. Și așa, prin împreună-sfătuire, să aflăm voia lui Dumnezeu cea bineplăcută Lui.
În sensul celor de mai sus aducem mărturia poziției echilibrate și mature a unor părinți cu experiență și cu discernământ cu care mănăstirea noastră ține, periodic, legătura: Arhimandritul Efrem, starețul Mănăstirii Vatopedi și a altor părinți vatopedini, Arhimandritul Efrem Filoteitul, părintele duhovnicesc al Mănăstirii Sf. Antonie cel Mare din Arizona – SUA (singurul ucenic direct în viață al Cuviosului Iosif Isihastul) și a altor părinți îmbunătățiți din această mănăstire, sau a părintelui Ieroschimonah Simeon Zaharia de la Schitul Poiana lui Ioan a Mănăstirii Sihăstria (Neamț). Părerile lor conglăsuiesc spre a îndemna la ferirea de orice acțiune care ar putea pricinui o dezbinare, dinăuntru sau dinafară, a Bisericii.
Este o imagine emoționantă această inversare de roluri: dacă în cele mai multe icoane pe care le vedem este reprezentată Maica Domnului cu dumnezeiescul Prunc în brațe, iată că azi avem în fața ochilor icoana Fiului ținând în brațe pe Maica Sa. Cea care L-a purtat în pântece, apoi în brațe, cea care L-a îngrijit în copilărie și I-a fost alături în toată activitatea Sa de propovăduire și vindecare este, la rândul ei, ținută acum în brațe de Hristos.
De aici, din această icoană, înțelegem și noi creștinii că trebuie să-L primim pe Hristos în sufletul și în viața noastră precum o maică primește și crește pe pruncul său. Dacă ne vom îngriji ca Hristos să rămână întru noi de-a lungul vieții noastre, atunci și El, când ni se va despărți sufletul de trup, ne va primi întru ale Sale, deschizându-și brațele într-o părintească îmbrățișare precum și noi am deschis brațele pentru a-L purta pe pământ.
Iar cei prinşi în această luptă, după o mai scurtă sau mai lungă perioadă, prezintă semnele următoarei transformări: sabia Adevărului ne mai fiind folosită pentru curăţirea propriei inimi, ci doar pentru a opri răul din lume, lasă inima să se împietrească. Iar după ce s-a împietrit destul, devine piatră de altar, pe care sunt junghiaţi lucrătorii răului din lume… Răul îi livrează jertfe până lucrarea de ”preot al Adevărului”, care taie pe piatra propriei inimii duşmanii Binelui şi ai Bisericii, devine o a doua natură, ceva de neoprit şi, mai ales, o misiune sfântă…
Individualismul nu a făcut decât să izoleze unul dintre scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru întreaga umanitate. Pentru că tragedia întregii umanități trebuie trăită ca pe propria noastră nenorocire. Noi purtăm o răspundere și pentru cel care este lângă noi.
În general, s-au schimbat substanța și calitatea relațională. Adolescenții și tinerii devin tot mai incapabili de a avea legături adevărate de prietenie, de camaraderie și, implicit, suferă foarte tare. Pierd această frumusețe a întâlnirii curate și a însoțirii dintre om și om prin viu grai. Le este frică să pună suflet într-o legătură pentru a nu le fi călcat în picioare. Când se întâlnesc unii cu alții, bucuria întâlnirii durează foarte puțin, dialogurile devin în scurt timp plate și epuizate, urmând apatia, plictiseala și dezamăgirea unora față de ceilalți. Prieteniile consumate pe rețelele de socializare sunt mai ,,ok” decât în realitatea în care oamenii nu mai sunt atât de interesanți, oferă economie de energie și sunt mai confortabile. Foarte puțini rămân capabili să întrețină o comunicare directă, cu miez, să se bucure de relații directe, statornice și profunde. Dar aici intervin și educația și gradul tot mai scăzut de cultură. […] internetul e tentant pentru că pune la dispoziție o lume magică, imaginară, care mai întâi ispitește, vrăjește simțurile și mintea, apoi le înrobește prin acel ,,vreau cât mai mult”. Oferă un ,,rai” efemer întors pe dos, amăgitor, la care ajungi fără efort. Dă robiei chip de libertate. Provoacă silă, dar nici nu mai poate fi abandonat. Lumea virtuală oferă o putere seducătoare, însă iluzorie, chiar și când este intelectuală.
Nu poţi să calci pe cadavre pentru ca tu să ai un stil de viaţă sănătos. Te conservi pe tine, dar mâhneşti pe altul. Din punct de vedere creştin nu e normal să te fixezi numai pe stilul de viată. Sunt oameni care cheltuie foarte mulţi bani pentru a avea o alimentaţie super-ecologică, dar deja se trece în cealaltă extremă: ca eu să am o viaţă mai lungă sau una mai sănătoasă, cheltui mult mai mult şi de fapt grija faţă de trup este născută de egoism, în cazul acesta. Dimpotrivă, din punct de vedere creştin, am grijă de trupul meu ca să îl folosesc pentru ceilalţi, să-l am ca un instrument spre slava lui Dumnezeu, spre a face bine celorlalţi şi nu să îl îngrijesc mai mult decât pe ceilalţi.
“La doi ani şi jumătate de la accident, m-am hotărât să mă botez ortodox. Nu pot să ştiu de ce mi s-a întâmplat mie asta exact, dar m-a ajutat să mă descopăr pe mine care eram cu adevărat. Nu doar aşa, ce voiam să par”, a dezvăluit fostul fundaş la Trinitas TV.
”Este interesant un lucru, că ziua cea mai tristă, sau cel puțin așa am simțit-o eu atunci, nu s-a petrecut pe vremea aceea, în care trăiam în munți cu prietenii mei și încercam să nu cădem în mîinile Securității, ci mai acum, în timpurile de după Revoluție. Pe vremea aceea, chiar și în situațiile cele mai grave, cele mai triste, cele mai tragic, uneori de-a dreptul dezastruoase pentru noi, totuși ne rămînea o speranță – speranța că într-o bună zi, lupta noastră și jertfa noastră nu va fi zadarnică. Dacă chiar m-ați întrebat așa ceva, să știți că m-ați pus în dificultate, omenește vorbind… Mărturisesc că ziua în care am fost cel trist și fără speranță, cel mai deziluzionat a fost ziua cînd în 1993, pare-se, am văzut la Televiziunea Română o scenă, petrecută în Patriarhie, în catedrala patriarhală; un grup de tineri îngenuncheați se rugau, un preot îi mîngia pe căpșor, alintîndu-i cu dragul nostru tineret. Copiii se rugau în catedrala patriarhală pentru ca Dumnezeu să-l aducă sănătos în țară pe Michael Jackson… aveau lacrimi în ochi și se rugau cu cucernicie, să spunem… iar preotul le cînta în strună, să zic așa…
O atenție specială a fost acordată, în cadrul acestor întâlniri, îngrijorărilor familiilor de români. Care este educația potrivită pentru copii, cum să fie protejați aceștia de feluritele ispite ale unei lumi dezorientate și hedoniste, cum să viețuiască după voia lui Hristos tinerii și tinerele, cum să trăiască familiile după principii sănătoase, atât suflești, cât și trupești, cum să fie întreținut focul credinței în mijlocul unei societăți secularizate, au fost câteva dintre subiectele conversațiilor întreținute de ierarh și de oaspeți cu cei întâlniți în Norvegia.
După vreo 70 de ani de discuții presinodale, pregătiri în diferite comisii, reflecții pro și contra, când cea mai multă lume își mutase gândul de la posibilitatea reală de a se întruni Sinodul, iată că într-un timp foarte scurt s-a forțat convocarea acestuia, cu o metodologie de lucru mai mult decât discutabilă, cu o agendă fără substanță reală teologică și discutabilă, fără diseminare, fără consultarea clerului din mănăstiri și parohii, nici a poporului credincios, care ar fi trebuit să trăiască acest eveniment mai mult decât o Liturghie. Faptul că site-ul oficial (după cum ne informează Agentia Basilica) este lansat cu doar câteva săptămâni înainte, arată încă odată că Marele Sinod stă sub semnul grabei și al improvizației.
Filmul a fost gândit ca un semn de recunoștință pentru toate mamele, surorile, prietenele, fiicele, pentru toate femeile, la care ne îndeamnă să ne aducem aminte Duminica a III-a după sărbătoarea Învierii, Duminica Mironosițelor.
Pornind de la versurile minunate și de la firul melodic excepțional care ne-au servit drept suport, imaginile încearcă să surprindă sentimentul de protecție pe care ți-l oferă familia, siguranța pe care o insuflă o mamă și o soție devotată, încrederea într-o prietenie sinceră și curată.
„Părinții contemporani spun că cea mai mare lipsă pentru omul prezentului este credința adevărată, din adâncul sufletului, deplină. Pentru că, și cei care spunem că suntem credincioși, de multe ori trăim foarte superficial în credință profundă în Dumnezeu. Ne prisosește în schimb lipsa de râvnă pentru mântuire. Lipsa de hotărâre pentru asumarea deplină a credinței, mai ales în asemenea vremuri provocatoare”, ne-a răspuns părintele.
Trăim tot mai mult nişte vremuri ale unei suprasaturaţii lăuntrice, lipsită însă de esenţă, ale urărilor superlative, pe care însă nimeni nu le trăieşte, ale unei energii îndreptate spre cele din afară, care însă risipeşte şi ultima brumă de agoniseală lăuntrică a omului. Chiar şi în Biserică suntem plini de cuvinte duhovniceşti, de îndemnuri înalte, de podoabe minunate – dar prea puţin punem în lucrare din ceea ce învăţăm şi înţelegem.
„Daca ai fi cunoscut si tu, in ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tai, caci vor veni zile peste tine, cand dusmanii tai vor sapa sant in jurul tau si te vor impresura si te vor stramtora din toate partile, si te vor face una cu pamantul, si pe fiii tai care sunt in tine, si nu vor lasa in tine piatra pe piatra pentru ca nu ai cunoscut vremea cercetarii tale (Lc. 19, 42-44).
Vreau să subliniez că România nu e formată numai din hoţi, numai din bandiţi, numai din oameni de nimic; sunt şi oameni care au importanţă. Eu asta vreau, să ridic ţara asta, să fac ceva pentru ea. Şi am făcut mult. M-a întrebat o ziaristă: „Dar ţara ce a făcut pentru dumneavoastră?” „Păi, ţara n-a făcut nimic, n-a făcut nimic…”. Eu mi-am vândut şi apartamentul în care stau ca să am nişte bani pentru cercetare, cu condiția să rămân în el până mor, așa că nu mai am nici o avere. Din punct de vedere material, la ora actuală sunt cel mai sărac medic din lume – nu din ţară, din lume. Nu mai am nimic, nici locuinţa, nu mai am nimic. Dar din punct de vedere sufletesc sunt cel mai bogat din lume. Am inima plină, sunt foarte mulţumit, am făcut totul pentru oameni, iubesc atât de mult oamenii, să le fac bine oamenilor şi să îi fac pe oameni bine! Această iubire faţă de oameni pe mine mă mulţumeşte cel mai mult.
Vizite la familiile greu încercate și la bolnavii din spitalele Norvegiei În perioada 15-22 aprilie 2016 Preasfințitul Părinte Episcop Macarie al Europei de Nord a vizitat comunitățile românești din Regatul Norvegiei. Și anul acesta, înaintea prăznuirii Sfintelor Paști, părintele …
Întrucât hotărârea aceasta a fost luată în ajunul primei duminici din Postul Mare, duminica aceea a fost numită Duminica Ortodoxiei, zi în care Biserica Ortodoxă serbează dreapta credinţă în plinătatea ei şi totodată biruinţa asupra tuturor ereziilor. De atunci, Duminica Ortodoxiei a fost introdusă în calendarul Bisericii, devenind o zi de aleasă cinstire a tuturor celor care au apărat dreapta credinţă şi sfintele icoane, o zi în care ne unim în rugăciune cu toţi creştinii ortodocşi din ţară şi de pretutindeni, o zi în care, în mod deosebit, ne simţim în comuniune cu toţi sfinţii, din toate timpurile, dar mai ales cu martirii, mărturisitorii şi cuvioşii care şi‑au dăruit viaţa Domnului Hristos, pentru apărarea dreptei credinţe şi cinstirea sfintelor icoane.
Pocăința asumată viu este contagioasă, îi va molipsi și pe ceilalți frați. Aceasta este forma cea mai bună și cea mai onestă de mărturie creștină în lume.
Sfânta Biserică ne pregăteşte prin cele două căi puse înainte. Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii al lui Dumnezeu sau al satanei? Eşti liber să alegi şi ai minte să descifrezi ce este bine şi ce este rău. Să nu iei binele drept rău şi răul drept bine. Trebuie să păşim cu inima curată în Postul cel Mare, în vederea Paştelui, a trecerii noastre de la omul trupesc la omul duhovnicesc, pentru ca nu numai cu gura, dar şi cu strunele sufletelor noastre să putem cânta „Hristos a Înviat!”.
„Toate spusele părintelui Arsenie Boca s-au adeverit în timp. Extraordinar, ce poate lucra Dumnezeu cu noi! Nimic nu e la întâmplare. Părintele Arsenie i-a spus bunicii mele din partea tatei, ucenică a marelui duhovnic, şi care odihneşte aici: «Suzana, tu vei face mănăstire, va ţine puţin, dar cineva din neamul tău o va ridica şi va dăinui. Voi nu aveţi idee ce loc sfânt este acesta. Aici vor cânta îngerii din cer»“, mărturiseşte cu tremur în glas maica Serafima…