“Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi?” – ISPITA “ULTIMATUMURILOR” si PRECIPITAREA RAVNEI FARA CHIBUZINTA/ De ce se pomeneste episcopul la Liturghie?/ SFANTUL SI MARELE SINOD… DIN LAUNTRUL NOSTRU ABANDONAT/ Litera si Duh in aplicarea canoanelor de catre duhovnic. DARUL DEOSEBIRII care nu “sparge capetele”
- Pr. Constantin Sturzu/ Doxologia: Graba de a acţiona şi cugetul bisericesc
Acum două mii de ani, după ce Tatăl Cel din ceruri i-a descoperit lui Petru că Iisus este Hristosul (Mesia), după ce Domnul spune ucenicilor câte urmează să pătimească înainte de a fi răstignit, acest inimos pescar din Galileia Îl ia deoparte şi îndată-L dojeneşte: „Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22). Gest care, după logica omenească, ar merita apreciere, vădind grijă promptă pentru ca Iisus să nu aibă de suferit şi râvnă multă spre a-L proteja de orice durere. Numai că Hristos nu are nevoie să fie apărat sau protejat, ci urmat cu credinţă. Domnul îl pune la punct pe Petru într-un mod extrem de dur: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23). Aşadar, pe de o parte avem un moment pozitiv: Petru Îl mărturiseşte pe Iisus ca fiind Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu; aici este inspiraţie divină. Momentul următor, în care Petru Îi spune Domnului ce să nu facă, ce să nu permită să I se întâmple, este însă unul negativ; satana îl inspiră acum pe cel numit şi Chefa. Ce înţelegem noi de aici? Că este bine să-L mărturisim pe Domnul Iisus Hristos, aşa cum ne învaţă Biserica, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi în sobornicitate. Primul sinod, cel apostolic de la Ierusalim, îşi anunţa hotărârile cu formula: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Faptele Apostolilor 15, 28).
După acest episod relatat în Evanghelii, se petrece însă un altul în care alţi „stâlpi ai Bisericii”, Iacov şi Ioan, se dovedesc a fi nedeplin cunoscători ai lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în lume. Cei doisprezece primiseră de la Hristos Domnul „putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece bolile” (Luca 9, 1). Adică să lucreze spre eliberarea celor stăpâniţi de duhurile întunericului şi spre deplina vindecare a oamenilor. Mergând ei spre Ierusalim, au intrat într-un sat de samarineni, ca să pregătească găzduirea lui Iisus. Numai că samarinenii nu i-au primit. Atunci „ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? Iar El, întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 54-55). Mă tem că şi astăzi există în Biserică persoane care, dacă ar avea putere, s-ar repezi să-i spulbere pe toţi cei ce sunt neprimitori şi necinstitori ai Domnului. Graba de a judeca şi uşurinţa cu care cerem pedeapsă denotă că nu am înţeles încă fiii cărui Duh suntem.
La aceste două momente relevante pentru ce înseamnă conştiinţă bisericească – adică să avem „gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 16) –, mai găsim unul, în acelaşi capitol 9 de la Luca. Apostolul Iubirii, Ioan, Îi spune Domnului: „Învăţătorule, am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate demoni şi l-am oprit, pentru că nu-Ţi urmează împreună cu noi. Iar Iisus a zis către el: Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi“ (Luca 9, 49-50). Era scandalos pentru ucenici ca unul care nu Îi urmează lui Hristos, nu este adică „împreună cu ei”, să poată lucra ceva în numele Domnului. Şi Ioan se precipită să acţioneze fără a mai aştepta să-L întrebe pe Mântuitorul şi ia o decizie care se dovedeşte a fi greşită.
Pe de altă parte, avem şi o reacţie promptă şi care este validă din perspectiva ecleziologiei ortodoxe. Sfântul Apostol Pavel relatează confruntarea lui cu Petru (Chefa): „Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii? Noi suntem din fire iudei, iar nu păcătoşi dintre neamuri. Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta” (Galateni 2, 11-16). Ca şi în alte situaţii, Petru se smereşte şi îşi asumă greşeala. Chiar dacă a fost foarte promptă, intervenţia lui Pavel nu a fost una care să producă tulburare în Biserică, ci dimpotrivă, a adus pacea. El a intervenit pentru refacerea comuniunii între cei convertiţi dintre iudei şi creştinii proveniţi dintre „neamuri”. Da, într-o astfel de situaţie chiar trebuie să acţionăm grabnic, să intervenim spre a se evita orice formă de rupere sau de împărţire pe „bisericuţe”!
Cu siguranţă mai sunt şi alte pasaje scripturistice din care învăţăm cât de mult greşim când ne grăbim să judecăm lucruri din Biserică sau din afara ei după o logică omenească, neluminată de Duhul Sfânt. Râvna noastră, bunele noastre intenţii, chiar şi o anumită erudiţie, nu sunt suficiente. Poate şi să ni se pară că împlinim voia lui Dumnezeu, că apărăm Adevărul, şi să fim, de fapt, în mare rătăcire. Aşa cum se poate vedea şi în pericopele de mai sus şi cum putem constata din întreaga istorie a Bisericii, între semnele cele mai limpezi care ne arată că acţionăm sub spectrul înşelării se numără impulsul de a lua decizii sau de a da sentinţe imediat, ispita de a vorbi doar „limba” ultimatumurilor şi graba de a rupe comuniunea cu ceilalţi. În Biserică e nevoie să acţionăm cu multă răbdare, calm şi chibzuit, cu rugăciune şi cu multă sfătuire. Grabă să fie doar în a arăta dragoste de aproapele, în a căuta comuniunea cu el. Fidelitatea faţă de credinţă trebuie să fie dublată întotdeauna de stăruinţa de a păstra comuniunea. Nici un efort nu este prea mare când e vorba atât de mărturisirea Adevărului, cât şi de păstrarea unităţii în Biserica cea Una a lui Hristos. Amândouă sunt la fel de importante.
- Parohia Sf. Maxim Marturisitorul Iasi:
Câteva considerații cu privire la importanța ierarhiei sacramentale
Conştiinţei că Cel ce merge pentru amintire, spre răstignire, sau e răstignit şi, în această calitate, urcă sau Se află pe jertfelnicul de sus ca jertfă iubitoare pentru păcatele noastre, îi dă expresie preotul cerând, după pilda tâlharului răstignit la dreapta lui Hristos, pomenirea tuturor celor ce cred în El în împărăţia Sa cea cerească, în care Se suie Hristos acum cu jertfa Sa. Aceleiaşi conştiinţe îi dă expresia poporul credincios întărind prin „Amin” convingerea că Hristos purtat de preot în mâini, prin chipul darurilor, e Împăratul ce intră pentru noi ca jertfă în Împărăţia cerurilor, întemeind propriu-zis acea Împărăţie, dinainte de timpuri prevăzută, pe seama noastră. Înainte de a lăuda pe Împăratul nevăzut, comunitatea liturgică, continuând Heruvicul, Îi va cere mântuirea pentru toți cei din biserică şi mai ales pentru toți cei dragi, vii şi morţi, pentru cei prezenţi şi pentru cei absenţi. Îi va cere Celui ce va urca sau Se află cu jertfa Sa pe jertfelnicul de sus, pomenirea lor în Împărăţia Lui, adică aşezarea lor lângă El. Aşa cum tâlharul de-a dreapta e sigur atât de iminența intrării lui Hristos în Împărăţia de sus, în care doar revine ca om, căci ca Dumnezeu o are din veci, cât şi de moartea Lui mântuitoare pentru toți, cerându-I să-l pomenească, să-l ducă şi pe el în acea împărăţie, prin pomenirea de către El: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta (Lc 23, 42) – aşa sunt siguri şi cei din biserică atât de intrarea iminentă sau de aflarea împăratului Hristos, Cel nevăzut, de-a dreapta Tatălui în stare de jertfă pentru noi, cât şi de puterea Lui de a-i aduce la viața adevărată pe ei, care pot sfârşi în orice clipă, şi pe toți cei dragi ce cred în El, fie că sunt încă vii, fie că sunt adormiţi, dacă sunt pomeniţi de Împăratul preaînalt, pentru a-i ridica mai aproape de El.
Credincioşii, deşi au lepădat toată grija cea lumească, n-au lepădat răspunderea de a ajuta cu rugăciunea lor la mântuirea tuturor şi grija de mântuirea lor. Tocmai în aceasta se arată concentrarea întregii lor încrederi în Împăratul nevăzut, Care Se aduce neîncetat jertfă pentru toți. Ei îl laudă întâi prin aceste cereri, înainte de a-L lăuda prin conţinutul cântării.
Prin aceste pomeniri, conştiinţa sobornicitătii Bisericii îşi capătă în fiecare membru al ei o nouă întărire. Cei de pe pământ sunt orientaţi spre veşnicie, dar vor să-i aibă cu ei pe toți cei vii şi morţi; ei se simt legaţi şi de cei adormiţi şi ca având datoria de a cere pomenirea lor de către Hristos, împlinindu-şi prin aceasta partea lor de responsabilitate fată de ei. Dar nu se roagă numai pentru pomenirea celor adormiţi, ci pentru toți cei de față, pentru toți cei prezenţi şi absenţi. Toți trebuie să vrem şi trebuie să cerem să fim împreună în Împărăţia lui Hristos. Nu suntem exclusivişti. Aceasta ar arăta lipsa noastră de iubire, deci neîmplinirea condiţiei care se cere pentru a fi făcuţi părtaşi de Împărăţia iubirii veşnice. Toţi suntem responsabili unii pentru alţii. Jertfa permanentă a Iui Hristos, inaugurată pe Golgota, ne leagă pe toți, pentru că s-a adus pentru toți. Dacă Hristos nu Şi-a restrâns scopul jertfei Sale, nici noi nu trebuie să-l restrângem printr-un fel de egoism individual, sau de grup.
Ne rugăm întâi pentru pomenirea arhiereului, prin care ni se comunică harurile lui Hristos, venite de la Apostoli, şi care le are în comuniune cu toţi episcopii, deci cu toată Biserica. Prin aceasta se arată că vrem să rămânem în unitatea şi în dreapta credinţă a Bisericii apostolice. Nu ne putem mântui decât în aceasta. Despărţirea de ea e una cu despărţirea de Hristos, de unitatea celor ce-L recunosc în adevărul Lui, aşa cum L-au cunoscut Apostolii. Nu numai arhiereul şi preotul se roagă pentru credincioşii păstoriţi, ci şi credincioşii pentru ei. Nu numai de la inimă curge sângele spre mădulare, ci şi invers. Aşa se menţine unitatea şi viaţa organismului.
[…]
Apoi preotul cere şi el diaconului să-l pomenească. Întâietatea lui în har îl obligă la întâietatea în smerenie. Diaconul îi răspunde: „Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa”. După ce a pomenit pe toți, preotul nu se putea lăsa singur nepomenit. Nu putea rămâne singur în afara Împărăţiei iubirii veşnice, la care se ajunge prin participarea la jertfa lui Hristos şi prin pomenirea tuturor de către toţi şi prin el însuşi. La rândul său, diaconul cere preotului: „Roagă-te pentru mine, părinte”. Iar preotul cere pentru diacon de la Dumnezeu darul cel mai înalt, venirea Duhului Sfânt peste el, ca arvună a Împărăţiei: „Duhul Sfânt să vie peste tine şi puterea Celui Prea înalt să te umbrească”. Duhul îi va da sufletului diaconului puterea să nască spiritual pe Hristos în el, dar pe Hristos Cel jertfit şi înviat, aşa cum i-a dat Maicii Domnului puterea să nască pe Hristos cu trupul din trupul Ei. Îi va da diaconului puterea să-L nască pe Hristos spiritual şi să-L arate credincioşilor prin ecteniile ce le va spune din mijlocul lor.
Diaconul întoarce preotului, la darul acestei rugăciuni, darul aceleiaşi rugăciuni, în conştiinţa că unde e Duhul apare comuniunea schimbului şi că Duhul nu lucrează fără conlucrarea oamenilor: „Acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre”. De abia acum cere şi el preotului să-l pomenească, ceea ce acesta şi face. Toate pomenirile se încheie astfel cu pomenirea diaconului, cu pomenirea slujitorului celui mai umil al Bisericii, aşa cum erau pomeniţi, poate, la agapele din primele timpuri ale Bisericii, diaconii care pregăteau aceste agape. Dar ultima pomenire în timp nu e şi ultima în rezultatul ei. Slujitorii de pe treapta cea mai de jos slujesc tuturor, dar la urmă toţi cei slujiţi îşi aduc aminte de ei. Şi mulţumirea generală se încoronează prin mulţumirea ce li se aduce lor.
[Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR, București, 2004, pp. 378-380, 388-389]
- Marturie Athonita/ Schitul Lacu: Sfântul și Marele Sinod
Un sinod (sfânt și mare sau orice altceva) se poate întruni într-o insulă din ocean. De asemenea un sinod se poate întruni, paradoxal, într-un ocean ce cuprinde o insulă. Insula este omul, iar oceanul este lumea sa lăuntrică.
Dacă oceanul lăuntric este liniștit, se va face o cale de comunicare fără vânturi. Iar dacă se va face apă de viață, se va revărsa, răcorind și adăpând și alte suflete. Dacă însă rămâne o mare învolburată și tulburată, îl va condamna pe om să devină o insulă lipsită de viață.
Totdeauna în cugetarea și scrierea empirică și harismatică a Sfinților Părinți realitate este considerată sub două forme. Exterioară și interioară (lăuntrică). Rânduiala bisericească și slujba sunt puse înainte ca o reprezentare a slujbei duhovnicești în sporirea sufletului. Astfel există biserica, unde se adună credincioșii, dar și biserica lăuntrică a inimii. Există jertfelnicul pe care se săvârșește Taina Dumnezeieștii Liturghii, dar și jertfelnicul lăuntric, unde, de asemenea, se săvârșește taina euharistică. Structura bisericească corespunde virtuților, iar Euharistia și împărtășirea corespunde lucrării tainice a Duhului în inimă. Astfel, există sinod văzut, unde mulți oameni se adună, dar și sinod tainic, nevăzut, care se săvârșește în lăuntrul unui om. Aici locul întrunirii este camera cea mai înaltă, care se numește minte, ochiul sufletului sau inima adâncă. Mădulare ale acestui sinod sunt puterile sufletului: voința, dorința, mânia, gândurile. Părinții pustiului spun foarte simplu: „Adună-ți toate gândurile, așează-le înaintea lui Hristos și toate împreună să spună: «Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos, Împăratul și Dumnezeul nostru»”. Omul „se închină în curtea cea sfântă” a lui Dumnezeu, lărgindu-și inima sa spre sfințenie. Curtea este sinaxa bisericească, dar mult mai mult este starea duhovnicească, lăuntrică. Fără o petrecere cerească, spune Sfântul Vasilie cel Mare în Omilia la Psalmi, nimeni nu se poate închina „în curtea cea sfântă”, chiar dacă s-ar considera pe sine vrednic de sinaxele simțite. Reînnoirea Bisericii provine din reînnoirea în Duh a fiecărui mădular al Trupului.
Biserica cerească se constituie tainic în lăuntrul omului. Aici, dintru început, se săvârșește taina unității omului și a unității lumii. Iar calea către unitate este participarea la înțelepciune, frumusețe, dreptate, dragoste și sfințenie. Cum poate exista unitate, sinaxă, comuniune, dacă omul care este chemat să se unească cu ceilalți este un copac fără rădăcină și sucuri, fără unitate lăuntrică? Fără acest sfânt și mare sinod, toate celelalte forme sunt firimituri care se strivesc. Acestea sunt cele omenești, care sunt numai omenești și care au drept punct de pornire un EU, care pretinde o valoare transcendentală. Fapte zgomotoase și găunoase care se sfârșesc repede. Și sunt ca și cum ai merge printr-un pustiu fără apă, printre ruinele unei cetăți ruinate de mai multe sute de ani, unde vezi statui, busturi, coloane cu dedicații și inscripții, de pe care vântul fierbinte a șters numele și istorisirile. Și tot ceea ce a fost, persoane și evenimente, s-au afundat în slava cea stricăcioasă. Ceva asemănător a cugetat și Gamaliil, învățătorul de lege, atunci când Sinedriul evreilor voiau să-i omoare pe Apostoli: „Bărbaţi israeliţi, luaţi aminte la voi, … că înainte de zilele acestea s-a ridicat Teudas, zicând că el este cineva, căruia i s-au alăturat un număr de bărbaţi ca la patru sute… După aceasta s-a ridicat Iuda Galileianul şi a atras popor mult după el; dar şi acela a pierit şi toţi câţi au ascultat de el au fost împrăştiaţi. Şi acum zic vouă: Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu” (F. Ap. 5, 35-39).
Unii, cu seriozitate și dintr-un simțământ nobil, se nevoiesc pentru fapte umane, însă ne conduc departe de Dumnezeu și de adevăr. Alții, cu mintea lor tulburată și cu ochii speriați se grăbesc să aducă ei înșiși un vânt pârjolitor și cu unelte ascuțite șterg nume și texte. Aceștia aduc pustiul, mai înainte ca însuși timpul să probeze calitatea și durabilitatea lucrurilor. Se grăbesc să depisteze vrăjmași, să vâneze tâlhari, lăsându-și poarta lor deschisă și grădina lor neudată. Aceștia sunt cei care caută „barbari”, deoarece ei sunt o oarecare rezolvare, dau un oarecare sens vieții, ieșire din patimile care-i mișcă spre luptă.
Cineva a citit că Dumnezeu are „pizmă” pentru mântuirea omului și a considerat că urmăm pizma dumnezeiască, prin a căuta cu încăpățânare împlinirii voii sale – si mai ales „prima” lui voie, de vreme ce prima voie a lui Dumnezeu este bună. Aceasta este o dovadă a faptului că, citindu-i pe Părinți, mai degrabă citim ceea ce avem în mintea noastră foarte mică.
Toți care adunăm saci cu nisip la ușa noastră sau pietre de anatemă, să ne supunem ostenelii să deschidem Evanghelia la o oarecare pagină, să ne adunăm atenția la o propoziție și să ne întrebăm pe noi înșine: Oare eu fac aceasta? Merită să consemnăm aici un dialog scurt cu un oarecare tânăr din străinătate, căruia i-am spus:
– În loc să cauți mereu eretici și să te ocupi exclusiv cu ceilalți, să faci polemică și să-ți faci sufletul câmp de luptă, nu ar fi mai bine să-ți întorci atenția la lipsurile vieții tale personale, la păcatele tale, la lucrarea ta duhovnicească?
Răspunsul său a fost ca o catapultă:
– Nu, fiindcă aceasta îmi dă viață!A, ce frumos! Oare, câte fapte ortodoxe aparent curajoase și incompatibile ascund o patologie primejdioasă? Primejdia vine din altă parte, de la însuși înlocuitorul vieții. Iar această amenințare ne află și ne ia nepregătiți. Să ne întoarcem la povața Părinților: „Cercetează toată zidirea și pe toate în sinea ta. Nu privi în afară, ci apleacă-te înspre cele dinlăuntru, adună-ți toată mintea în casa înțelegătoare a sufletului, biserică fără formă Domnului întocmind” (Cuviosul Nil, Epistola 119).
Aceasta este mai înainte de toate Sfântul și Marele Sinod. Unii nici măcar nu-l bănuiesc, pentru că sămânța Semănătorului a căzut pe piatră. Unii îl folosesc în mod figurat pentru predicile lor, pentru că sămânța a fost înăbușită de multă vreme de închipuirea lumească. Iar alții îl disprețuiesc pentru că nu le slujește intereselor lor.
Astăzi se accentuează unilateral numai exteriorul, structura, relația, iar interiorul este considerat ca ceva fantastic. Această poziție se potrivește omului epocii noi. La această unilateralitate contribuie și teologia persoanei clădită în aer, de la care rezultă primatul de stăpânire și desființarea egalității duhovnicești.
De aceea și un lucru bun care s-a făcut la recentul Sinod de la Creta, a fost menționarea tradiției isihaste și a sinoadelor care l-au validat. Această tradiție teologică, care mărturisește participarea personală, reală la energiile necreate ale lui Dumnezeu, este esența care desparte empiric credința ortodoxă de erezie. Comuniunea energiilor necreate depășește înțelesul și rațiunea ierarhiei intransigente, precum și a formelor și comportamentelor de stăpânire, care caracterizează eclesiologia romano-catolică și care, în ultima vreme, se revarsă și ale noastre.
Din fericire, chiar fiecare cleric ortodox înțelege că sărăcia duhovnicească nu se înlocuiește cu structuri și vrednicii. Și că, dacă vrem să aflăm adevărul în ceva, îl vom căuta la Sfinți, la prietenii smeriți ai lui Dumnezeu cei cu inima luminată, care și-au făcut dogma viață. Acest adevăr însuși poporul cel credincios îl primi și-l va păstra. Acest adevăr va rămâne.
- Roman Ortodox in Franta: Sfantul Paisie Aghioritul, Cuviosul Sofronie Saharov si Parintele Arsenie Papacioc conglasuiesc: “mai ales in vremea de astazi nu ajuta sa aplice cineva toata Legea Bisericii cu o asprime fara discernamant”
Aparuse in anul 1990 o “carte” al carui titlul coincidea cu numele editurii care o tiparise si era folosita de multi crestini sub forma unui indreptar de spovedanie. Parintele Arsenie, avand discernamant duhovnicesc, arata ca aceasta compilatie poate face mult rau, autorul ei nefiind duhovnic, ci numai diacon, el insusi spunandu-si “nemonah”. In acest sens se stie ca, cu cat sunt oamenii mai sofisticati cu atat dau mai putina insemnatate formelor; pe cand oamenii simplisti abia se aduna laolalta ca si alcatuiesc regulamente strasnice, intotdeauna in viziunea lor forma avand prioritate asupra fondului. In speta, compilatia amintita emana un duh de asprime in privinta aplicarii canoanelor, fiind astfel in contrast cu viziunea avei Arsenie care spunea ca aceste canoane
“raman valabile ca niste mari faruri de orientare care sa puna in lumina gravitatea pacatelor, dar trebuie cunoscuta si aplicarea lor cu pogoramant“.
In prezenta editie intalneam ca un laitmotiv aceasta pledoarie mai sus mentionata, in fiecare interviu care cuprinde intrebari despre spovedanie. Cu privire la acest aspect i s-a reprosat candva ca nu este “in litera canoanelor” privind maniera in care aplica pogoramintele. De fapt era in duhul Cuviosului Paisie Aghioritul care spunea:
Ava Arsenie avea o comuniune in duh cu Parintele Sofronie Saharov care zicea:
“De multe ori chinul duhovnicului este ca se distruge pe sine insusi si isi strica lucrarea sa, ramanand in legile si in canoanele exterioare. Exista parinti duhovnicesti care, pentru a fi siguri, tin litera legii. Asta le da o oarecare siguranta, insa mult mai siguri sunt cei care se primejduiesc pentru dragostea fratelui si fac iconomie traind in duhul legii. Facand iconomie in rugaciune, simt ca pentru dragostea fratelui au incalcat litera legii. Aceasta abatere ii tine in smerenie, cea care aduce harul. Dimpotriva, cei care se justifica pe ei insisi, stiindu-se pastratori ai legii, se ingreuiaza catre mantuire. Duhovnicii care sunt exagerat de exigenti nu-i pot tine aproape pe oameni, nici nu-i pot ajuta“.
Parintele Sofronie Saharov avertizeaza insa ca nu este potrivit oricarui duhovnic sa aplice pogoramantul, ci numai aceloara care il au din preaplin pe Duhul Sfant si harisma deosebiri duhurilor, celorlalti cu prudenta [a se vedea Hierotheos Vlachos, Cunosc un om in Hristos/Parintele Sofronie de la Essex, Ed. Sophia, 2011, pag. 298]. In acest sens l-am auzit de multe ori pe Parintele Arsenie spunand referitor la cei care faceau pogoramant prin imitatie:
“ca prea “pogoara” pogoramantul!”
“Marii duhovnici s-au consacrat in Ortodoxie intotdeauna prin “darul deosebirii”. Aceasta a fost intotdeauna semnul dupa care au fost recunoscuti: din felul cum dadeau raspunsul la problemele ce li se puneau. Un raspuns izvorat din darul deosebirii, este intotdeauna cel potrivit, cel ce-ti rezolva problema, cel care nu e cuvant, ci leac, balsam care vindeca, transforma, schimba si asa-l consacra pe cel care nici o alta decizie nu-l consacra ca atare”. [Dr. Antone Plamadeala, Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa, Sibiu, 1983, p. 119].
Sursa: Parintele Arsenie Papacioc, O clipa inima mi se facuse cer
Legaturi:
- “O, de ar fi trăit atunci oarecare super-zeloţi şi super-ortodocşi contemporani! Ar fi aruncat defăimarea de TRĂDĂTOR în obrazul marelui SFÂNT FOTIE”. Fericitul parinte marturisitor EPIFANIE despre PERICOLUL SCHISMEI CARE INCEPE CU NEPOMENIREA EPISCOPILOR si necesitatea rabdarii si ICONOMIEI in chestiunile critice care privesc UNITATEA BISERICII: “Să nu ne grăbim, fratele meu!”
- SA PAZIM UNITATEA FAMILIEI BISERICII, tinand si marturisind credinta ortodoxa CU INTELEPCIUNE SI CU DRAGOSTE, “nu cu isterie si cu condamnari irevocabile ale altora”! CINE SE RUPE DE BISERICA, ACELA MOARE! “Slavă lui Dumnezeu, că nu ne întreabă PE NOI pe cine să mântuiască, fiindca ar fi pustiu raiul!” (CUVINTE AUDIO SI TEXT)
- Asociatia Christiana despre RISCUL SFASIERII BISERICII in urma TULBURARILOR GENERATE DE SINODUL DIN CRETA, nevoia de dialog real IN INTERIORUL ORTODOXIEI si despre atitudinile DUSMANOASE SI ULTIMATIVE la adresa IPS Teofan: “Cele 4 Biserici care nu au venit in Creta si episcopii greci (vezi Hierotheos) care nu au semnat, N-AU AMENINTAT PE NIMENI si AU PASTRAT COMUNIUNEA”
- “Şi noi ce facem, încă o dezbinare, încă o schismă, încă o grupare care se va crede de zilele viitoare ‘adevărata Biserică Ortodoxă’?…”
- Oameni si… demoni travestiti in salvatori: “CRUCIADA” IMPOTRIVA RAULUI (din afara) a “LUPTATORULUI ORTODOX” PANA LA… MACELARIREA FRATILOR: “Cain l-a ucis pe Abel pentru că nu a ucis păcatul DIN PROPRIA INIMĂ. Patima luptei cu Sistemul e de neoprit şi fraţii încep să devină trădători ai Ortodoxiei, dușmani camuflați…”
***
- SFANTUL IOAN MAXIMOVICI – ierarhul Bisericii Universale. LUPTA PENTRU UNITATEA SI PACEA BISERICII A SFANTULUI ARHIEPISCOP DE SAN FRANCISCO. “Întăreşte Doamne Biserica Ta pe care ai câştigat-o cu scump Sângele Tău!”
- “A DEZBINA CINEVA BISERICA este un rau la fel de cumplit ca A CADEA IN EREZIE. Nici sangele muceniciei nu poate spala acest pacat!”
- “Biserica se teme de dezbinari si de schisme, care au ca baza demonicul egoism”
- CE VALOARE AU SINCERITATEA SI ADEVARUL FARA DISCERNAMANT? Cuviosul Paisie ne invata CUM SA FACEM BINELE, cum sa-i indreptam pe altii si cum sa marturisim
- Cuviosul Paisie Aghioritul despre CEI CARE TULBURA BISERICA cu atitudini extreme, SUB PREXTELE “DREPTATII”
- CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL DESPRE CLER SI BISERICA (II): Cum se infrunta problemele bisericesti, cum se iau deciziile in Biserica in duh ortodox: “SA SE EVITE EXTREMELE. Cu extremele nu se rezolva problemele. Din pacate, in vremea noastra AVEM MULTI CARE O TULBURA PE BISERICA MAMA”
- “Oare S-a impartit Hristos?” – ABSENTA LUI HRISTOS ca centru al vietii noastre duce la ATACAREA UNITATII BISERICII prin cultul anarhic al unor personalitati omenesti
- UNDE MAI ESTE UNITATEA DUHULUI INTRE NOI?
- PARINTELE SOFIAN SI “MARTURISITORII” CALOMNIEI: “Pana cand va ridicati asupra omului? Cautati toti a-l dobori, socotindu-l ca un zid povarnit si ca un gard surpat…”
- Fanatism si relativism – extremele pierzarii. RAVNA CARE NE INSALA versus CALEA CEA STRAMTA SI DE TOTI PRIGONITA
- DRACUL-TEOLOG si inselarile care dezbina Biserica “in numele Domnului”
- Cuvant al Protos. Hrisostom de la Putna: “DIAVOLUL LUCREAZA INSELAREA PRIN OAMENI, incercand sa provoace GROAZA si, mai ales, DEZBINARE, RAZVRATIRE. Prezenta lui Dumnezeu PROVOACA, iar lumea reactioneaza prin VRAJMASIE fata de slujitorii Lui… De ce atunci cand Dumnezeu Isi arata BUNATATEA Sa fata de noi, noi NE IMPIETRIM MAI TARE?!” (VIDEO si TEXT)
- Parintele Agapie Corbu despre FANATISM, FANATICI si reactia fata de SOCIETATEA APOSTAZIATA
- In actualitate: IMPOSTORUL RELIGIOS, FALSUL PROFET, INSELATUL, FANATICUL… (I)
- DESPRE “SECTARISMUL ORTODOX” SI INSELAREA “DREPTILOR” HIPERCRITICISTI
- CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”
- FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite
- “O ASTFEL DE „CORECTITUDINE” VA PRODUCE MEREU NUMAI SCHISME si in cele din urma ajuta numai miscarea ecumenica…”
- Parintele Serafim Rose despre FERICITUL AUGUSTIN SI “ZELOTII” SUPERCORECTI (II): “Simt in aceste inimi reci o pregatire pentru lucrarea lui Antihrist”
- Cuviosul Serafim Rose despre ISPITELE NOU-CONVERTITILOR sau CUM SE POATE PIERDE HARUL LA CEI RAVNITORI
- INDRUMARILE STARETULUI IOSIF DE LA OPTINA: “Ravna care vrea sa indrepte orice rau este ea insasi un mare rau”
- DREPTATEA ADEVARATA si ZELUL CEL NEBUN. De la Avva Isaac Sirul
- Sfantul Nectarie de Eghina despre RAVNA CEA INSELATA si RAVNA CEA ADEVARATA
- SA NE REAMINTIM DUHUL ADEVARATEI MARTURISIRI, CA SA NU CADEM IN INSELARE
- Cum putem APOSTAZIA daca pierdem duhul si trairea Ortodoxiei
- “NU POATE SA FIE ADEVAR FARA DRAGOSTE SI NICI DRAGOSTE FARA ADEVAR! Am vazut pe multi care se cred marturisitori pentru ca urasc” – Pr. Mihai Aldea (si audio)
- Pr. Mihai-Andrei Aldea: DE UNDE INCEPE SI CUM SE FACE LUCRAREA DE PROPOVADUIRE (MARTURISIRE)? Cum putem sa-i iubim pe cei aflati in rataciri si pacate grele? Cum poti sa cazi din Adevar chiar fara sa stii?
- FATARNICIA SI RAUTATEA DEGHIZATE IN RAVNA “INTRANSIGENTA” PT. ADEVAR
- PARINTELE SAVATIE LA SOPHIA: “Nu-i destul sa stii canoanele, trebuie sa le mai si vezi in Duhul Sfant!”
- Reeducarea azi: DUHUL BOLSEVISMULUI, LA LUCRU PRINTRE CRESTINI SI INSELAREA IDEOLOGIZARII “SISTEMICE”
- IPS HIEROTHEOS VLACHOS – cuvant esential despre UCENICI si FANI in Biserica
- IPS Hierotheos Vlachos: MONAHISM SANATOS, MONAHISM BOLNAV
- Parintele Epifanie combate EXTREMISMELE STILISTE si arata cum Biserica intotdeauna a lucrat cu ICONOMIE si DREAPTA SOCOTEALA
- Sfantul Paisie Aghioritul despre SEMANAREA CU VOLUPTATE A SMINTELII OTRAVITOARE AVAND CHIPUL “MARTURISIRII ADEVARULUI”: “Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există şi luptători ai diavolului?”
- EPISTOLA PLINA DE DURERE A CUVIOSULUI PAISIE AGHIORITUL despre tulburarile din Biserica, DE MARE ACTUALITATE si astazi
***
- DESPRE IPOCRIZIA LEGALISTA SI LIBERTATEA DUHULUI: “De ce ajungem sa pretuim mai mult o regula decat un om?”
- Cuviosul Paisie despre SENSIBILITATE SI DEZNADEJDE, mustrarea fara iubire si discernamant si nevointa gresita: “Dumnezeu nu e tiran ca sa ne sufoce”
- Cuvinte parintesti pline de iubire si de intelepciune de la Cuviosul Paisie Aghioritul pentru DREAPTA-SOCOTEALA, MARIME DE SUFLET si NADEJDE
- DISCERNAMANTUL – lumina, “sarea” si cârma indispensabile vietii duhovnicesti. CUVIOSUL PAISIE: “Vezi lucrurile ingust; esti atenta doar la ceea ce trebuie facut si nu-ti pasa de om. Nu ai discernamant si de aceea le infrunti pe toate sec, formalist”. SI DRAGOSTEA ARE NEVOIE DE INTELEPCIUNE
- Cuv. Paisie Aghioritul despre lucrarea duhovnicului: “Manuirea sufletului cere delicatete…”. CAND E NEVOIE DE INGADUINTA SI CAND DE ASPRIME?
- Cuviosul Sofronie: “In locul regulei scrise trebuie ca inima noastra sa se largeasca…”
- “Faţă către faţă” cu Dumnezeu si cu fratele nostru. Cum iesim din DUHUL IMPERSONAL, cum devenim PERSOANE, cum ni se deschid ochii?
- CUVIOSUL SERAPHIM ROSE: NU PUTEM CITA CANOANE UNUI OM CARE SE INEACA. Supercorectii, Patriarhia Moscovei si cazul dramatic al pr. Dimitrie Dudko
- Cuviosul Serafim Rose: “In ce stramta camasa de forta a logicii vor sa ne sileasca sa intram…” – ULTIMUL CONFLICT AL PARINTELUI SERAPHIM CU GRUPAREA ZELOTISTA
- FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite
- PARINTELE STARET MELCHISEDEC (Man. Putna) in revista “Familia ortodoxa”: “MAI AVEM NEVOIE DE DISCERNAMANT in ziua de astazi?”
- Ieroschim. Stefan Nutescu (Schitul Lacu) despre dreapta socotinta: “EXTREMELE NU SUNT DE LA DUMNEZEU… NI SE CERE SA URMAM CALEA DE MIJLOC”.
- PARINTELE CLEOPA despre dreapta masura, sfatuire, smerenie, despre ispitele calugarilor si ale celor ce nazuiesc spre daruri mari: “Cate oleaca, incet…”
- Parintele Nichifor Horia (Iasi) despre MARTURISIREA CREDINTEI, DISCERNAMANT, DRAGOSTE, ZELOTISM SI HABOTNICIE
- Sf. Ioan Casian: SFATUIREA CU BATRANII SI FUGA DE EXTREME – CONDITIILE MANTUIRII
- SFINTII IOAN CASIAN SI GHERMAN cu o dilema duhovniceasca in fata avvei Iosif – O LECTIE DE DISCERNAMANT
- DESPRE CADEREA PRIN VIRTUTI SI FUGA VICLEANA DE VINDECARE. De ce avem nevoie de duhovnici si de binecuvantare?
- LECTIA ESENTIALA A DISCERNAMANTULUI – FOARTE ACTUAL!
- PARINTELE ARSENIE BOCA. Roadele iubirii de sine si ale ravnei fara sfatuire si fara ascultare. Cum iti poti “taia mintea” in Scripturi si pana unde se poate ajunge? Cum sa recunosti inselarea?
- GHERON IOSIF ISIHASTUL despre discernamant si stravedere: „Sare, fiilor, e trebuinta de sare!”
- Arhimandritul Sofronie Saharov: „Traim in vremurile de pe urma. Judecata se poate petrece si acum”. CARE E CONDITIA DEOSEBIRII DUHURILOR?
- Parintele Rafail Noica: “NU NE DAM SEAMA CAT TRAIM IN INCHIPUIRE!” (AUDIO, VIDEO)
- Parintele Rafail Noica – cuvant important pentru deosebirea gandurilor (VIDEO): CE ESTE MINCIUNA? CUVINTE CARE INVIAZA SI CUVINTE CARE OMOARA
- CADERILE “DE-A DREAPTA”. Noi invataturi si pilde de pateric romanesc culese de IPS Antonie Plamadeala. CONDITIILE FAPTELOR CU ADEVARAT MANTUITOARE
- SFANTUL IOAN DAMASCHIN. Din viata si invataturile sale duhovnicesti. DREAPTA SOCOTEALA, SMERENIE, ASCULTARE: “Dumnezeu nu cauta la binele ce se face si PARE ca e bine, ci la scopul pentru care se face”
- “LUMEA INCLINA CATRE UN CRESTINISM FALS, ISTERIC”. Cand inselarea si fanatismul devin normalitate in viata bisericeasca…
Sa va intareasca si sa va ocroteasca Domnul Dumnezeu, fratilor, ca prin valul acesta de rautati si ispite ce se abate peste voi in numele unui dumnezeu personal si exclusivist, categoric si nerabdator, aveti certitudinea ca slujiti Celui ce singur S-a suit pe Cruce pentru mantuirea oamenilor necunoscatori si nerecunoscatori si atunci si acum si in toate veacurile!
@carmen
Sa ne ferim totusi de cuvantul “exclusivist”…nu prea mai am incredere in intelesurile lui din momentul in care l-am auzit pe un celebru duhovnic roman batran categorisindu-i pe Parinti drept “exclusivisti” .Noi sa tinem cu dintii de parohia noastra(alegeti-va cu grija parohia…o spun cu durere),de manastiri,neamul nostru si Ortodoxie.
“Cuviosul Paisie ne este pilda de dreapta-socoteala si de atitudine profund duhovniceasca, intr-o lume (bisericeasca) tentata prea usor de extreme. Pentru unii blandetea si dragostea exclud fermitatea si curajul rostirii adevarului, sunt absolutizate si duse, prin inselare sau ipocrizie, la o extrema, ajungand sa justifice orice compromis dogmatic, moral sau canonic. Pentru altii “dreptatea” se transforma in patima si ravna lor devine oarba, fanatica, lipsita de intelepciune, inchinandu-se literei, si nu Duhului, excluzand bunatatea inimii si compasiunea si indreptatind infierbantarea sangelui, declamand obsesiv, la foc automat, numai canoane si anateme, avand pe buze intruna cuvinte ca “apostati” si “eretici” despre oricine ni se pare ca nu e suficient de “drept” si de riguros cu litera legii.
…
“La fel, nu putem sa zicem, daca vrem sa ramanem ortodocsi, ca noi ne ocupam doar de viata launtrica si nu ne intereseaza daca ierarhii nostri fac rugaciuni si semneaza declaratii de compromis cu ereticii, dar ne amagim daca am crede ca ravna marturisitoare ne absolva de necesitatea de a duce o viata duhovniceasca, de rugaciune si de lupta proprie cu patimile. Cum zice Scriptura, “Si pe una sa o faceti, dar nici pe cealalta sa nu o lasati“. http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/09/07/cuviosul-paisie-aghioritul-si-cele-doua-rani-opuse-ale-bisericii-de-azi-ecumenismul-si-stilismul/
De-aia-i mai bine sa te gandesti inainte. Nu dupa. Toti avem rugaciunea la indemana pana la urma si Biserica va fi vesnic vie, deci nu are rost sa ne mai lamentam. Daca stii ca mocneste un foc la tine in casa, il stingi si pe urma abia pleci, ca sa nu te trezesti cu casa in flacari cand te intorci. Cel mai bine e sa invatam cu totii ceva din asta.
http://www.teologie.net/2016/06/26/cu-ce-ne-am-ales-dupa-sinodul-din-creta/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2016/09/03/parintele-serafim-rose-simplitate-criticism-rabdare-viata-duhovniceasca-smerenie-ingamfare-incredere-in-ratiune-corectitudine-inima-calda-inmuiata-umor/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2016/09/02/parintele-serafim-rose-calea-imparateasca-ecumenism-zelotism-ravna-fara-cunostinta/