Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (1)
“Cel aflat in amagire de sine… pe toti ii invata si ii mustra cu o nerusinare plina de indrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a sangelui, infierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceasta infierbantare nenorocita si pierzatoare”.
*
VEZI SI:
“Se pleaca, se lasa trasa libera noastra voie spre inselare: pentru ca orice inselare linguseste parerea noastra de sine, slava desarta, trufia noastra“.
– Ucenicul: Insira-mi felurile amagirii dracesti care se nasc din indeletnicirea nepotrivita cu rugaciunea in chip necuvenit.
– Staretul: Toate felurile de inselare demonica la care se supune cel ce se nevoieste in rugaciune apar ca urmare a faptului ca la temelia rugaciunii nu este pusa pocainta, ca pocainta nu s-a facut izvorul, sufletul, scopul rugaciunii.
“Daca cineva”, spune Preacuviosul Grigore Sinaitul, “in increderea in sine intemeiata pe parerea de sine,“ (In original se spune: “daca viseaza cineva sa ajunga prin parere la cele inalte”. Am intrebuintat aici o expresie lamuritoare, ca sa arat mai limpede intelesul cuvantului parere), viseaza sa ajunga la stari inalte de rugaciune si a dobandit ravna nu adevarata, ci sataniceasca: pe acela, diavolul il prinde repede in laturile sale, ca pe un slujitor al sau”.
Oricine se sileste sa intre la nunta Fiului lui Dumnezeu nu in vesminte curate si luminate, puse in randuiala prin pocainta, ci de-a dreptul in zdrentele sale, in starea omului vechi, de pacatosenie si amagire de sine este aruncat in intunericul dinafara: in inselarea draceasca. “Te sfatuiesc”, spunea Mantuitorul celui chemat la preotia cea de taina, “sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe, ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si unge cu alifia lacrimilor “ochii tai” cei simtiti si ochii “mintii” ca sa vezi. Eu pe cati ii iubesc, ii mustru si ii pedepsesc: sarguieste, dar, si te pocaieste” (Apoc. 3, 18-19).
Pocainta si toate cele ce o alcatuiesc, cum ar fi: strapungerea sau indurerarea duhului, plansul inimii, lacrimile, osandirea de sine, pomenirea si simtirea din vreme a mortii, a judecatii lui Dumnezeu si a muncilor celor vesnice, simtirea ca Dumnezeu este de fata, frica de Dumnezeu – toate acestea sunt daruri Dumnezeiesti, daruri de mare pret, daruri care sunt inceputul si temelia oricarei sporiri chezasia darurilor mai inalte si vesnice. Fara a le fi primit pe acestea mai inainte, nu este cu putinta sa ni se incredinteze darurile cele din urma.
“Oricat de inalte ar fi nevointele noastre“, a spus Sfantul Ioan Scararul, “daca nu am dobandit inima indurerata, atunci nevointele noastre sunt si mincinoase si desarte” (Scara Cuvantul al 7-lea).
Pocainta, duhul infrant, plansul, sunt semne care dau marturie despre nevointa cu buna cuviinta in rugaciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o directie gresita, semn al amagirii sau al sterpiciunii. Una sau cealalta, adica inselarea sau sterpiciunea (lipsa de roade), alcatuiesc o urmare cu neputinta de ocolit a indeletnicirii cu rugaciunea intr-un chip nepotrivit, iar indeletnicirea cu rugaciunea in chip nepotrivit este nedespartita de amagirea de sine.
Cel mai primejdios dintre felurile de rugaciune nepotrivita este atunci cand cel care se roaga alcatuieste prin puterea inchipuirii sale nazariri sau himere, luandu-le, la aratare din Sfanta Scriptura, iar de fapt – din propria lui stare, din caderea sa, din pacatosenia sa; prin aceste inchipuiri isi maguleste parerea de sine, slava desarta, cugetarea semeata, trufia, se amageste pe sine insusi. Se poate vedea lesne ca toate alcatuirile inchipuirii firii noastre cazute, schimonosite de cadere, nu sunt adevarate – ele sunt nascocire si minciuna, atat de iubite, atat de in firea ingerului cazut.
Visatorul, odata cu primul pas facut pe calea rugaciunii, iese din taramul adevarului, paseste pe taramul minciunii, pe taramul satanei, se supune de bunavoie inrauririi satanei. Sfantul Simeon, Noul Teolog, zugraveste astfel rugaciunea visatorului si roadele ei:
“El ridica spre cer mainile, ochii si mintea, isi inchipuie in mintea sa” – asemenea lui Klopstock si lui Milton – “sfaturile Dumnezeiesti, bunatatile cele ceresti, cinurile sfintilor ingeri, locasurile ingerilor; pe scurt, aduna in inchipuirea sa toate cele auzite din Dumnezeiasca Scriptura, le cerceteaza in vremea rugaciunii, cauta la cer; prin toate acestea isi starneste sufletul sau catre Dumnezeiasca dorire si dragoste; cateodata varsa lacrimi si plange. In acest chip, inima lui se trufeste incetul cu incetul, fara a pricepe el aceasta cu inima; i se pare ca cele savarsite de el sunt rodul harului Dumnezeiesc spre mangaierea lui, si roaga pe Dumnzeu ca sa-l invredniceasca a petrece pururea in aceasta stare. Acesta este semnul inselarii. Un asemenea om de s-ar si linisti cu linistire desavarsita, nu poate sa scape de nebunie si sminteala. Iar daca totusi nu se intampla cu el aceasta, oricum nu va ajunge niciodata la cinul duhovnicesc al priceperii si virtutii sau despatimirii. Intr-acest chip, s-au inselat cei care au vazut lumina si stralucire cu ochii acestia trupesti, au mirosit buna-mireasma cu mirosul lor, au auzit glasuri cu urechile lor. Unii din ei s-au indracit, stramutandu-se, cu mintea vatamata, dintr-un loc intr-altul; altii au primit un demon in chip de inger luminos, s-au inselat si au trait neindreptati pana la sfarsit, fara a primi sfat de la nici unul dintre frati; altii, indemnati fiind de diavol, si-au pus capat zilelor; unii s-au aruncat in prapastie; altii s-au spanzurat. Si cine poate a socoti feluritele amagiri ale diavolului, cu care amageste el, si care sunt cu neputinta de asternut in cuvinte? Totusi, din cele spuse de noi, orice om cu capul pe umeri poate sa afle vatamarea care ia nastere din acest fel de rugaciune. Iar daca vreunul din cei care il intrebuinteaza nu va patimi nici una din nenorocirile aratate mai sus, din pricina ca traieste in obste – caci in aceste nenorociri cad mai mult pustnicii, care traiesc in singuratate – insa unul ca acesta isi va petrece intreaga viata fara sa izbandeasca nimic” (Despre primul chip al luarii aminte si rugaciunii, Filocalia vol.1 ).
Toti Sfintii Parinti care au descris nevointa rugaciunii mintii ne opresc nu numai a alcatui de la sine inchipuiri, ci si a ne pleca, prin voia si incuviintarea noastra, spre inchipuirile si nalucirile care ni se pot infatisa pe neasteptate, fara a atarna de voia noastra. Si aceasta se intampla in timpul nevointei la rugaciune, mai cu seama in linistire.
“Nu primi nicicum”, spune Preacuviosul Grigorie Sinaitul, “daca vei vedea ceva cu ochii cei simtiti ori cu mintea, in afara sau inlauntrul tau, de-ar fi chipul lui Hristos, sau chip de inger, sau al vreunui sfant, sau daca ti se va arata lumina… Fii cu luare- aminte si paza! Nu-ti ingadui a te increde in ceva, nu arata invoire cu gandul si cu glasul la nimic, nu te increde in graba vreunei aratari, de ar fi ea adevarata si buna; fii rece catre ea si instrainat pazind statornic mintea ta lipsita de inchipuiri, fara a alcatui in sine vreun chip si fara a fi intiparita de nici un chip. Cel ce a vazut oarece cu mintea sau cu simturile, de-ar fi vedenia si de la Dumnezeu, si o primeste cu grabire, lesne cade in inselare – cel putin, isi descopera inclinarea spre inselare, primind vedenia cu graba si usuratate. Noul incepator trebuie sa-si intoarca toata luarea-aminte spre singura lucrarea inimii si doar pe aceasta s-o recunoasca neamagitoare – iar altceva nimic sa nu primeasca pana ce nu va fi intrat in despatimire. Dumnezeu nu se manie pe cel ce se teme de inselare si vegheaza asupra sa cu cea mai mare luare- aminte, chiar daca acesta nu va primi ceva trimis de Dumnezeu, necercetind aceea cu toata osardia; dimpotriva, Dumnezeu il va lauda pe unul ca acesta pentru buna sa intelegere” (Despre primul chip al luarii-aminte si rugaciunii).
Sfantul Amfilohie, care era intrat in calugarie din tinerete, s-a invrednicit la varsta barbatiei si a batranetii sa duca viata sihastreasca in pustie. Inchizandu-se intr-o pestera, el se indeletnicea cu linistirea, si a atins o mare sporire. Atunci cand s-au implinit patruzeci de ani de cand ducea viata pustniceasca, i s-a aratat noaptea un inger si i-a zis: “Amfilohie! mergi in oras si paste oile cele duhovnicesti”. Amfilohie petrecea luand-aminte la sine si n-a bagat deloc in seama porunca ingerului. In noaptea urmatoare ingerul s-a aratat din nou, innoind porunca si adaugand ca el vine de la Dumnezeu. Si iarasi Amfilohie nu a aratat supunere ingerului, temandu-se ca nu cumva sa fie amagit si aducandu-si aminte de vorbele Apostolului, ca si satana ia chip de inger de lumina (2.Cor. 11,14). In ce-a de-a treia noapte, ingerul s-a aratat din nou si incredintandu-l pe Amfilohie asupra sa printr-o slavoslovie a Dumnezeirii pe care duhurile cele lepadate nu o pot suferi, l-a luat pe batran de mana, l-a scos din chilie si l-a dus intr-o biserica ce se gasea in apropiere. Usile bisericii s-au deschis singure. Biserica s-a umplut de lumina cereasca; in ea se aflau multime de barbati sfinti in vesminte albe, cu fetele stralucind ca soarele. Acestia l-au hirotonit pe Amfilohie episcop al orasului Iconium (Vietile Sfintilor, 23 noiembrie).
Purtandu-se intocmai pe dos, Preacuviosii Isaachie si Nichita ai Lavrei Pecerska, noi si necercati in viata pustniceasca, au suferit cumplita nenorocire, increzandu-se cu nechibzuinta in vedeniile ce li se aratasera. Celui dintai i s-a aratat o multime de demoni intru stralucire: unul dintre demoni a luat chipul lui Hristos, iar ceilalti chip de sfinti ingeri. Pe cel de-al doilea l-a amagit demonul mai intai prin buna- mireasma si glas, pasamite Dumnezeiesc, iar apoi a statut inaintea ochilor lui in chip de inger (Patericul Lavrei Pecerska). Monahii incercati in viata calugareasca, monahii cu adevarat sfinti se tem de inselare si nu au incredere in sine cu mult mai mult decat incepatorii, si mai cu seama aceia care sunt cuprinsi de infierbantare catre nevointa. Cu dragoste fierbinte, Preacuviosul Grigorie Sinaitul il preintampina asupra inselarii pe isihastul pentru care a fost scrisa cartea lui.
“Voiesc sa ai intru cunostinta cele despre inselare; voiesc aceasta cu scopul de a te putea pazi pe tine insuti de inselare, ca prin cuvantul neluminat de smerenia cuviincioasa, nu cumva sa-ti pricinuiesti o mare vatamare, nu cumva sa-ti pierzi sufletul tau. Libera voie a omului inclina lesne spre partasia cu potrivnicii nostri, si mai cu seama voia celor neincercati, fragezi in nevointa, ca a unora ce sunt inca stapaniti de demoni” (Patericul Lavrei Pecerska).
Cat de adevarat este cuvantul! Se pleaca, se lasa trasa libera noastra voie spre inselare: pentru ca orice inselare linguseste parerea noastra de sine, slava desarta, trufia noastra.
“Demonii se afla in apropierea incepatorilor si a celor aflati in randuiala de sine (idioritmici), pe care ii inconjura, intinzandu-si laturile cugetelor si inchipuirilor vatamatoare, pregatind prapastii spre cadere. Cetatea incepatorilor – intreaga fiinta a fiecaruia dintre ei – se afla inca sub stapanirea balaurilor… Nu te lasa, din usuratate, in seama celor ce ti se infatiseaza, ci sa petreci intru buna intemeiere, pastrand cele bune cu multa chibzuinta, si lepadand cele viclene… Sa-ti fie stiut ca lucrarile harului sunt lamurite, demonul nu le poate invata: nu poate invata nici blandetea, nici seninatatea, nici smerenia, nici ura fata de lume; el nu imblanzeste patimile si iubirea de desfatare, asa cum o face harul. Lucrarile acestuia sunt: ingamfarea, cugetarea semeata, increderea in sine; intr-un cuvant, toate chipurile rautatii. Dupa lucrarea ei poti sa cunosti lumina care rasare in sufletul tau – daca este Dumnezeiasca sau de la satana” .
Se cuvine a sti ca aceasta deosebire este la masura monahilor sporiti si nicidecum a incepatorilor. Desi Preacuviosul Sinait vorbeste cu un incepator – insa cu un incepator in ale linistirii, dar care dupa anii petrecuti in manastire si dupa varsta trupeasca era batran, dupa cum se poate vedea din carte.
– Ucenicul: Nu ti s-a intamplat vreodata sa vezi pe cineva venit in stare de inselare draceasca din pricina zburdarii inchipuirii in vremea rugaciunii?
– Staretul: Ba mi s-a intamplat. Un oarecare functionar care traia in Petersburg, se nevoia cu asprime la rugaciune, fapt pentru care a ajuns intr-o stare neobisnuita. Despre nevointa lui si urmarile sale el i-a facut cunoscut protoiereului bisericii cu hramul Acoperamantul Macii Domnului, care este in Kolomno. Protoiereul, vizitand o oarecare manastire din eparhia Sankt-Petersburg, l-a rugat pe unul din monahii acelei manastiri sa stea de vorba cu functionarul.
“Starea ciudata in care a ajuns functionarul din pricina nevointei“, a spus cu mult bun-simt protoiereul, “ar putea fi lamurita mai lesne de niste traitori in manastire, ca unii ce sunt mai deprinsi cu amanuntele si intamplarile neprevazute ale nevointei ascetice”.
Monahul s-a invoit. Dupa oarecare vreme, functionarul a venit in manastire. La convorbirea dintre el si monah am fost si eu de fata. Functionarul a inceput indata sa povesteasca despre vedeniile sale – ca vede mereu la rugaciune lumina venind din icoane, simte bunamireasma, iar in gura o dulceata neobisnuita si asa mai departe. Monahul, ascultand aceasta istorisire, l-a intrebat pe functionar: “Nu v-a trecut prin gand sa va puneti capat zilelor?”. “Cum sa nu!” a raspuns functionarul: “m-am aruncat, deja, odata in Fontanka (afluent al raului Neva), dar m-au scos”. S-a aratat ca functionarul intrebuinta acel fel de rugaciune, descris de Sfantul Simeon, care aprinde inchipuirea si sangele, omul capatand, intre timp, o putere nemaipomenita de postire aspra si priveghere. La starea de amagire de sine pe care omul si-o alege de buna-voie, diavolul si-a adaugat lucrarea sa, inrudita cu aceasta stare, iar amagirea de sine omeneasca a trecut in vadita inselare diavoleasca. Functionarul vedea lumina cu ochii cei trupesti: buna-mireasma si dulceata pe care le simtea atarnau de simturile trupesti. Dimpotriva, vedeniile sfintilor si starile lor cele mai presus de fire sunt pe de-a-ntregul duhovnicesti (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55): nevoitorul devine in stare sa le primeasca abia dupa deschiderea ochilor sufletului sau de catre harul Dumnezeiesc, inviind deopotriva si celelalte simturi ale sufletului, care pana atunci petreceau in nelucrare (Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, Cuvantul despre credinta); la vedenia daruita de har iau parte si simturile cele trupesti ale sfintilor, dar numai atunci cand trupul trece din starea patimasa, in cea despatimita. Monahul a inceput sa-l induplece pe functionar sa paraseasca felul de rugaciune intrebuintat de el, lamurindu-i cat de gresit este acest fel de rugaciune si cat de gresita este starea la care se ajunge prin el. Functionarul s-a impotrivit sfatului cu incapatanare. “Cum sa ma lepad de un har vadit!” – a raspuns el impotriva.
Luand aminte la purtarea functionarului, am simtit fata de el o negraita mila, si deopotriva mi s-a parut oarecum caraghios. De pilda, i-a pus monahului urmatoarea intrebare:
“Atunci cand din imbelsugarea dulcetii mi se umple gura de scuipat, acesta incepe sa curga pe podea: e pacat, oare?”
Intocmai: cei care se afla in inselare draceasca starnesc mila, ca unii care nu se mai stapanesc pe sine si se afla, cu mintea si inima, in robia celui viclean, a duhului celui lepadat. Ei alcatuiesc, totodata, si o priveliste caraghioasa: spre batjocura sunt dati de catre duhul cel viclean care-i stapaneste, care i-a adus in starea de injosire, amagindu-i prin slava desarta si semeata cugetare. Cei inselati nu pricep nici robia in care se afla, nici ciudatenia purtarii lor, oricat de batatoare la ochi ar fi aceasta robie, aceasta ciudatenie a purtarii.
Iarna lui 1828 spre 1829 am petrecut-o in Pustia Ploscensk (Eparhia Orlov). In vremea aceea, traia acolo un batran aflat in inselare.Acesta si-a retezat mana, presupunand ca implineste prin aceasta porunca evanghelica si povestea oricui avea placerea sa-l asculte ca mana retezata s-a facut sfinte moaste, fiind pastrata si cinstita cu evlavie in manastirea moscovita Simonov; ca el, batranul, aflandu-se la cinci sute de verste departare de Simonov, simte cand arhimandritul de acolo saruta mana dimpreuna cu obstea. Staretul era apucat de tremurici, totodata incepea sa suiere foarte tare: el socotea aceasta·ca o roada a rugaciunii; privitorilor, insa, li se parea o schimonoseala vrednica doar de mila ori de ras. Copiii orfani care traiau pe langa manastire, se amuzau pe seama batranului, maimutarindu-l inaintea ochilor lui. Batranul se mania, se arunca ba asupra unuia, ba asupra altuia, ii tragea de par. Nimeni dintre monahii vrednici de cinstire ai manastirii nu a putut sa-l incredinteze pe cel inselat ca se afla intr-o stare de amagire, in neorinduiala sufleteasca.
Dupa ce functionarul a plecat, l-am intrebat pe monah: “De unde v-a trecut prin gand sa-l intrebati pe functionar despre incercarea de a-si lua viata?”. Monahul a raspuns:
“Asa cum in timpul plansului celui dupa Dumnezeu vin clipe de neobisnuita impacare a constiintei, lucru care alcatuieste mangaierea celor ce plang, si in timpul desfatarii celei mincinoase, aduse de inselarea draceasca, vin clipe in care inselarea isi leapada, cum ar veni, haina, si se lasa gustata asa cum este ea de fapt. Aceste clipe sunt cumplite! Amaraciunea lor si deznadejdea pricinuita de aceasta amaraciune sunt de nesuferit. In aceasta stare in care il aduce inselarea i-ar fi mai usor celui inselat s-o recunoasca pe aceasta si sa ia masuri spre a se vindeca.
Vai! Inceputul inselarii este trufia – iar roada ei, trufia cea peste masura. Cel inselat, socotindu-se vas al harului Dumnezeiesc, dispretuieste mantuitoarele preintampinari ale celor apropiati, precum a bagat de seama Sfantul Simeon. Intre timp, accesele de deznadejde devin din ce in ce mai puternice: in cele din urma, deznadejdea aduce la iesirea din minti si incununeaza prin sinucidere. La inceputul veacului nostru se nevoia in pustia Sofroniev (Eparhia Kursk) schimonahul Teodosie, care-si atrasese cinstirea obstii si a mirenilor prin viata sa aspra, inalta. O data, i s-a parut ca a fost rapit la rai. Dupa terminarea vedeniei, a mers la intai-statator, a povestit minunea in amanunt, si si-a facut cunoscuta parerea de rau pentru faptul ca s-a vazut in rai numai pe sine, iar din obste pe nimeni altcineva. Faptul nu a atras intai-statatorului luarea-aminte cuvenita: acesta, a strans obstea si cu duh infrant le-a povestit despre vedenia schimonahului si i-a indemnat a vietui mai cu ravna si intr-un chip mai placut lui Dumnezeu. Dupa trecerea a oarecare vreme, au inceput sa apara ciudatenii in purtarea schimonahului. Totul s-a sfarsit atunci cand l-au gasit spanzurat in chilia sa“.
Am avut si eu parte de urmatorea intamplare vrednica de luare-aminte. M-a cercetat, odata, un ieroschimonah atonit, venit in Rusia pentru colecta. Ne-am asezat in chilia mea de oaspeti, si a inceput sa-mi zica: “Roaga-te pentru mine, parinte: dorm mult, mananc mult!“. In vreme ce-mi spunea acestea, simteam dragostea care iesea din el, fapt pentru care i-am si raspuns: “Nu mananci mult si nu bei mult: oare nu este in tine ceva deosebit?” si l-am rugat sa intre in chilia dinlauntru. Mergand inaintea lui si deschizand usa chiliei dinlauntru, ma rugam in gandul meu lui Dumnezeu ca sa daruiasca folos sufletului meu flamand din partea acelui ieroschimonah atonit, daca el va fi fiind cu adevarat rob al lui Dumnezeu. Intocmai: bagasem de seama la el ceva deosebit. In chilia dinlauntru ne-am asezat iarasi ca sa stam de vorba, si am inceput sa-l rog:
“Fa milostenie, invata-ma sa ma rog. Tu traiesti in cel dintai loc monahicesc de pe pamant, printre mii de monahi: intr-un asemenea loc si in mijlocul unei adunari atat de numeroase de monahi numaidecat trebuie sa se gaseasca mari rugatori, care cunosc lucrarea cea de taina a rugaciunii si ii calauzesc la ea si pe cei apropiati, dupa pilda lui Grigore Sinaitul si Grigore Palama, dupa pilda multor altor luminatori atoniti”.
Ieroschimonahul s-a invoit numaidecat sa-mi fie povatuitor – si o, groaza! Cu cea mai mare infierbantare a inceput sa-mi arate metoda mai sus aratata de rugaciune extatica, intemeiata pe inchipuire. Ma uit la el – era intr-o infierbantare grozava! Avea infierbantate si sangele si inchipuirea! Era in multumire de sine, in extaz, in amagire de sine, in inselare! Lasandu-l sa se descarce, am inceput, putin cate putin, jucandu-mi in continuare rolul de povatuit, sa ii infatisez invatatura Sfintilor Parinti despre rugaciune, aratandu-i-o in Filocalie si cerandu-i sa mi-o lamureasca. Atonitul a cazut intr-o nedumerire desavarsita. Am vazut ca nu are cunostinta nicidecum despre invatatura Parintilor cu privire la rugaciune! In continuarea discutiei noastre, i-am zis: “Uite ce e, starete! Vei locui in Petersburg – sa nu stai defel la catul de sus; sa-ti iei odaie numaidecat la cel de jos!”. “De ce asa?” a intors cuvantul atonitul. “Pentru ca”, am spus eu, “daca le trece prin cap ingerilor ca, rapindu-te pe neasteptate, sa te duca din Petersburg la Athos, si luandu-te de la catul de sus, te vor scapa, ai sa te strivesti de moarte; iar daca te vor lua de la cel de jos si te vor scapa, ai sa te-alegi doar cu lovituri usoare”. Inchipuie-ti”, mi-a raspuns atonitul, “de cate ori, deja, stand la rugaciune, mi-a venit cu putere gandul ca ingerii ma vor rapi si ma vor lasa in Athos!” S-a vadit ca ieroschimonahul purta lanturi, nu dormea mai deloc, manca foarte putin si simtea in trup asemenea fierbinteala, ca iarna nu avea nevoie de imbracaminte groasa. Spre sfarsitul convorbirii noastre, mi-a venit in gand sa fac precum urmeaza: am inceput sa-l rog pe atonit ca el, postitor si nevoitor fiind, sa puna la incercare asupra sa metoda Sfintilor Parinti, care cere ca mintea sa fie la vremea rugaciunii cu desavarsire libera de orice inchipuire, cufundandu-se toata in luarea aminte fata de cuvintele rugaciunii, inchizandu-se si cuprinzand-o, potrivit spuselor Sfantului Ioan Scararul, in cuvintele rugaciunii. (Scara, Cuvantul 28, cap.17). In timpul acestei lucrari, inima se face, de obicei, impreuna-lucratoare mintii printr-un simtamant mantuitor de intristare pentru pacate, precum a spus Preacuviosul Marcu Ascetul: “Mintea care se roaga fara imprastiere stramtoreaza inima: iar “inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 19. Cuvantul despre cei ce socot a se indreptati din fapte, cap. 34, Filocalia, vol.1 ).
“Dupa ce faci pe tine incercarea”, i-am spus atonitului, “adu-mi si mie la cunostinta despre roada ei; caci aceasta incercare este anevoioasa pentru mine insumi, datorita vietii imprastiate pe care o duc”. Atonitul s-a invoit cu bucurie la imbierea mea. Dupa cateva zile vine la mine si imi spune: “Ce mi-ai facut?”. “Dar ce s-a intamplat?”. “Pai cum am inceput sa ma rog cu luare-aminte, inchizand mintea in cuvintele rugaciunii, toate vedeniile mele s-au dus, si deja nu mai pot sa ma intorc la ele”. Vorbind mai departe cu atonitul, nu am mai vazut la el acea incredere in sine si indrazneala care sareau in ochi la prima intalnire si care se fac, de obicei, vazute la oamenii aflati in amagire de sine, carora li se pare ca sunt sfinti, sau care se afla in inselare duhovniceasca. Atonitul si-a aratat chiar dorinta de a asculta sarmanele mele sfaturi. Atunci cand l-am povatuit sa nu se deosebeasca prin felul vazut de vietuire fata de ceilalti monahi, intrucat aceasta duce la cugetare semeata (Scara, Cuvantul 4, cap. 82, 83, Preacuviosul Varsanufie cel Mare, raspunsul 275. Viata si invataturile Preacuviosului Apollo, Pateric), si-a scos lanturile de pe el si mi le-a dat. Dupa o luna a venit iarasi la mine si mi-a spus ca a incetat fierbinteala din trupul lui, ca are nevoie de imbracaminte calduroasa si doarme cu mult mai mult.
Totodata, povestea ca in Muntele Athos sunt multi, unii bucurandu-se de faima sfinteniei, care intrebuinteaza acea metoda de rugaciune pe care o intrebuinta el, deprinzandu-i cu ea si pe altii. Nu-i de mirare! Sfantul Simeon Noul Teolog, care a trait cu opt sute de ani inaintea vremurilor noastre, spunea ca foarte putini se indeletnicesc cu rugaciunea intru luareaminte (Despre cel de-al treilea chip al rugaciunii). Preacuviosul Grigore Sinaitul, traitor in veacul al patrusprecelea dupa nasterea lui Hristos, atunci cand a mers in Muntele Athos, a aflat ca numerosii calugari de acolo nu aveau nici o idee despre rugaciunea mintii; se indeletniceau doar cu nevointele trupesti, savarsind rugaciunile doar cu buzele si cu glasul (Viata Preacuviosului Grigorie Sinaitul). Preacuviosul Nil Sorski, traitor la sfarsitul veacului al cincisprezecelea si inceputul celui de al saisprezecelea, cercetand si el Muntele Athos, spune ca in vremea sa numarul celor care se rugau cu luare-aminte se imputinase peste masura (Inainte-cuvantare la Predania sau Tipicul Schitului). Staretul arhimandrit Paisie Velicikovski s-a stramutat in Muntele Athos, din Moldova, in anul 1747. In scurta vreme, a cercetat toate manastirile si schiturile, a stat de vorba cu numerosi batrani pe care parerea obsteasca a Sfantului Munte ii tinea de monahi foarte incercati si sfinti. Atunci, insa, cand a inceput sa-i intrebe pe acesti monahi despre cartile Sfintilor Parinti care au scris despre rugaciunea mintii, s-a aratat nu doar ca nu aveau habar ca vor fi fost pe lume asemenea carti, ci si ca nu stiau nici macar numele sfintilor Scriitori; Filocalia nu fusese, inca, tiparita in greceste (Din scrisoarea staretului Paisie catre staretul Teodosie. Scrierile lui Paisie, ed. Pustiei Optina).
Rugaciunea cu luare-aminte cere lepadare de sine, si putini se hotarasc sa se lepede de sine. Cel inchis in sine prin luarea-aminte, care se afla in stare de uimire din pricina vederii pacatoseniei sale nu este in stare de vorbire multa si, indeobste, de scene de efect si actorie – unul ca acesta apare inaintea celor ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios, “neispravit” in toate privintele. Usor este, oare, sa te deosebesti de parerea lumii? Iar lumea, cum sa-l cunoasca pe nevoitorul adevaratei rugaciuni, cand nevointa aceasta este ea insasi cu totul necunoscuta lumii? Altfel stau lucrurile cu cel aflat in amagire de sine! Nu mananca, nu bea, nu doarme, iarna umbla doar in rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti ii invata si ii mustra cu o nerusinare plina de indrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a sangelui, infierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceasta infierbantare nenorocita si pierzatoare. Sfant si gata!
De multa vreme s-au facut bagate de seama gustul si inclinarea pe care le are societatea omeneasca spre asemenea lucruri: “Rabdati”, scrie Apostolul Pavel catre Corinteni,
“de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce e al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz” (2 Cor. 11, 20).
In continuare, Sfantul Apostol spune ca el, fiind in Corint, nu a putut sa se poarte cu indrazneala si obraznicie: purtarea lui a purtat pecetea smereniei, a “blandetii si ingaduintei lui Hristos“ (2 Cor. 10,1).
O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti – aceasta dupa caderea ei de la Biserica Rasariteana si indepartarea Sfantului Duh de la ea – s-au rugat si au ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Acesti paruti sfinti se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inselarea isi ridica, deja, in chip firesc capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este schimonosita la eretici credinta dogmatica.Purtarea nevoitorilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost intotdeauna “extatica” din pricina neobisnuitei lor infierbantari trupesti si patimase.
Intr-o asemenea stare se afla Ignatiu de Loyola, intemeietorul Ordinului iezuitilor. Inchipuirea lui era atat de aprinsa si de atatata, incat, precum el insusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca si sa intrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara inainte, dupa bunul sau plac, iadul sau raiul. Aparitia raiului si iadului se savarsea nu doar prin lucrarea inchipuirii omenesti; lucrarea inchipuirii omenesti, de una singura, este neindestulatoare pentru aceasta: faptul se savarsea prin lucrarea demonilor, care isi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neindestulatoare omeneasca, adaugand lucrare la lucrare, plinind o lucrare prin cealalta, pe temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-a insusit o indreptare mincinoasa.
Se stie ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se daruiesc numai si numai prin bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa voia omului si nu prin propriile lui sfortari – se daruiesc pe neasteptate, foarte arareori, cand este neaparata nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la intamplare (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul al 36-lea). Nevointa aspra a celor aflati in inselare se insoteste, de obicei, de o adanca stricaciune sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii mistuie pe cei inselati. In sprijinul celor spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor.
“Cel ce vede duhul amagirii – in vedeniile care-i sunt infatisate“, a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, “foarte adesea este supus iutimii si maniei; buna-mireasma a smereniei ori rugaciunii, ori lacrimii adevarate nu incape intr-ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, este plin de slava desarta si se deda intruna, fara frica, patimilor viclene” (Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigore Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7).
(in: Sf. Ignatie Briancianinov, “Despre inselare”)
Legaturi:
- Cuvinte spre TREZVIE, spre intarire si spre DREAPTA SOCOTEALA de la Parintele Arsenie Boca
- SFANTUL IOAN SCARARUL: “Unde s-a intamplat o cadere, acolo s-a salasluit mai inainte mandria”
- CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS?
- Cuviosul Serafim Rose despre ispitele nou-convertitilor sau cum se poate pierde harul la cei ravnitori
- PARINTELE CLEOPA DESPRE PAZA MINTII: “Sa nu iesi la razboi fara Mine!”
- Mandria, imaginatia si RAUL ASCUNS SUB MASCA BINELUI
- SA NE CUNOASTEM BOALA NOASTRA – Cuv. Paisie Aghioritul
- Boala si nebunia slavei desarte
- Cat iubeste Dumnezeu smerenia…
- Sfantul Ignatie Briancianinov ne invata sa deosebim semnele si minunile lui Hristos de cele ale Antihristului
- Avem nevoie de semne si minuni? sau Despre smeritele binefaceri dumnezeiesti
- Omul intre “binele” firii cazute si lucrarea launtrica a Duhului
- SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV DESPRE PASTRAREA TREZVIEI IN LUME
- Sfantul Ignatie Briancianinov – VEDEREA PACATULUI PROPRIU
- CALEA CEA STRAMTA A CRUCII: POCAINTA SI NECAZURILE
- Sf. Ignatie Briancianinov: Despre părerea de sine şi smerita cugetare
Condacul 13 (din Acatistul Sfantului Ignatie Briancianinov)
O, preaminunatule si bine-placutule al lui Hristos, Parinte Ierarhe Ignatie! Primeste aceasta mica rugaciune, insa din inimi ce te iubesc si te cinstesc adusa, si ne izbaveste pe noi cu atotputernica ta mijlocire de toata durerea, suferinta si intristarea, aprinde inimile noastre reci cu focul credintei si al dragostei de Dumnezeu, daruieste-ne pocainta mai inainte de sfarsit, fii noua calauzitor catre imparatia Cerurilor, ca acolo, dimpreuna cu tine si cu toti cei ce au bineplacut lui Dumnezeu, in vecii vecilor sa ii cantam: Aliluia!
Amin!
Nimic Iisuse nu mă leagă,
Mai viu, mai personal de Tine,
Şi-n orice clipă’a vieţii mele,
Ca mica-mi, slaba-mi rugăciune.
Că’n ea te port şi eu în suflet,
-De lupt- oriunde pe pământ.
Prin ea-mi percep nimicnicia
Şi simt cît eşti de bun şi sfânt.
Prin ea, mă văd în gliciunea
Şi-n adevărul neputinţei,
Prin ea mă’ntorc la Adevărul
Şi la puterile credinţei.
Prin ea Te văd – cât pot cuprinde –
Cu mintea mea, din infinit.
Prin ea mă simt mic şi nevrednic
Neputincios şi mărginit.
Prin resping şi ard păcatul
Şi logica înşelătoare,
Prin ea mă raportez la Tine
Şi ies din cele pierzătoare.
Prin ea î-Ţi spun cu mult mai multe
Iisuse decât ştiu să-Ţi spun,
Şi-ţi cer mereu şi mult şi-n bine,
Ca Tu să-mi dai doar ce e bun.
Prin ea, adâncul suferinţei
Care-n cuvinte nu l’am pus,
Ajunge pururea la Tine,
Şi-mi lasă-n taină sfânt răspuns.
În rugăciune-mi pun durerea
Iisuse drag şi neputinţa
Şi duşmănia cu păctul,
Cerînd să îmi sporeşti credinţa.
În ea Iisuse î-Ţi cer şi milă
Şi pururi grabnic ajutor,
Pentru cei dragi şi ocrotire
Şi viaţă sfântă, tuturor.
În ea î-mi pun toată durerea
Şi mila pentru necăjiţi,
Pentru biserică şi preoţi,
Şi pentru mulţii rătăciţi.
În ea-Ţi cer hrană şi lumină,
Smerenie şi pocăinţă
Şi-n ea’mi plâng neamul şi poporul
Căzut în crasa necredinţă.
În ea mă înfrăţesc cu sfinţii,
Cu bunii şi străbunii mei,
Luptându-mă să iubesc sincer
Şi pe cei buni şi pe cei răi.
Prin ea pot fi curat şi sincer,
Şi-un lucrător al pocăinţei,
Ce vrea să îşi aducă neamul
În curăţiile credinţei.
Prin ea mi-aduc în suflet cerul
Cu frumuseţile de sus,
Şi bucuria învierii
Ce pururea ne-o dai Iisus.
În ea iubirea se sfinţeşte
Şi creşte vie în lumină
Tot mai aprinsă, mai sporită
Mai milostivă, mai divină.
În ea vin lacrimile vieţii
Cu bucuria de nespus
Cea necuprinsă în cuvinte,
Ce doar la Tine e, Iisus.
Că-n ea e viaţă şi lumină,
E curăţie şi putere,
E curăţire şi sfinţire
E vindecare şi’nviere.
Regret că din greşeală am scăpat comentaiul de mai sus, nepotrivit cu mesajul paginii. Regret că din grabă, am confundat textul cu un altul mai potrivit -şi i-am şi dat drumul,ca apoi să văd greşeala. Iertaţi-mă.Nădăjduiesc ca percizarea aceasta să îndrepte lucrurile pentru fiecare cititor al nevredniceleor mele îndrăzneli. Mulţumim din inimă lui Dumnezeu şi frăţiilor voastre, dragi truditori ai siteului, pentru aşa texte de mare folos şi de mare valoare. Acestea zidesc ortodoxia în suflet. Acestea aduc şi pun Adevărul, ca răspuns multor gânduri şi uneori mai mult decât gânduri -poate chiar nemărturisite- pe care le trăim la modul personal fiecare dintre noi,mari şi mici,simpli mireni, păstori sau suprapăstori.Am cuprins în acest gând şi pe cei din afara mea, pentru că văd cu mare durere cu câtă siguranţă de sine şi autoritate, se propovăduiesc lucruri dăunătoare şi mai mult decât dăunătoare- erezii peste erezi- dar şi îndemn şi pildă spre schismă şi spre extremismul zelotist. Cer iertare tuturor.
O, Doamne ce valori creştine
Ce mari daruri cereşti
Şi calităţi alese
Î-Ţi cer să-mi dăruieşti.
Ce’adâncă profunzime
Şi ce trăiri înalte,
Î-ţi cer cu mare râvnă
Dorind s’ajung…departe.
Cu sete Ţi-cer adesea
Puterile credinţei,
Pe care dup’o viaţă
De trudă le iau sfinţii.
De ce le vreau Iisuse ?
Şi ce’o să folosesc,
De nu le ştiu valoarea
Şi nici ce-mi dăruiesc ?
Î-Ţi cer comori, ce sigur
N’am să le pot păzi
Şi-n care ,, prădătorii’’
Cu moartea-mi vor plăti.
Şi ce să fac cu ele
Eu cel nechibzuit ?
Să le arăt la semeni
Ce mare’am devenit ?
Să ma aşez în frunte…
Să chem la ascultare…
Că … iată-mă că’s vrednic…
Că’s sfânt … şi… unul MARE ?
O,… nu…o, Doamne sfinte.
Că nu dai la’ntâmplare
Nici cinste, nici putere,
Nici daruri de valoare.
La daruri se ajunge
În ani de pocăinţă,
După despătimire
Şi multă umilinţă.
Şi chiar şi’aceste daruri
Odată dobândite,
Sunt tot pentru sporire
Cu grijă folosite.
Că pot uşor să surpe
În moarte prin mândrie,
Pe cel care le are
Dar a lucre nu ştie.
Iubirea cea deplină,
Curată ca în Rai
Ştiu cât de mult î-mi cere
Iisuse să mi-o dai.
Ştiu cât de mult î-mi cere.
Şi-mi ştiu şi neputinţa
Şi multa’mpătimire,
Păcatul şi credinţa.
Dar cât de mic e omul,
De tinde spre mai mare,
Luptîndu-se’n credinţă
Să crească în valoare,
Va dobândi lumină
Şi Har prin pocăinţă
Şi mila Ta şi darul
De-a creşte în credinţă.
Că de vom vrea puţinul…
Şi râvna se va stinge
Şi-n realizări mărunte,
Comori nu ne vom strange.
Credinţa noastră mică,
Mai mică se va face,
Şi-n formalism şi-n lene
Ne vom simţi în pace.
Comorile divine,
Cu mare nevoinţă
Şi-n deapta socoteală
Ne’nalţă în credinţă.
…Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat.
Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt.
Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu…
Domnul sa va rasplateasca efortul si dragostea si grija fata de noi, fratii mai mici si neputinciosi!
Pentru ca religia sa fie si in scolile din Basarabia romana ramasa orfana va rog dati mai departe acest site fratilor crestini http://www.ascor.md
Ce bine ca ati gresit,frate Nicolae! Mi-a placut tare mult prima poezie!
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/09/03/sfantul-prooroc-moise-si-dumnezeul-imposibilului/#comment-11257
Traduc aici, ca se potriveste, o bucata din articolul “De ce este
Ortodoxia credinta adevarata?”, care se gaseste, printre altele, la:
http://www.pravoslavie.ru/english/040318113935.htm
Pun ‘…’ la bucatile pe care le omit, pun in ‘[ ]’ comentariile
proprii (putine), si omit fara specificare sursele mentionate in
articolul original.
“{
…
Bun, am ajuns la crestinism. Slava Domnului, am ajuns la credinta
adevarata. Intru acum in camera urmatoare si gasesc si acolo multime
de lume, si iarasi aud strigate: “credinta mea crestina e cea mai
buna”. Catolicii insista “ia uitati-va, suntem 1.45 miliarde in
lume”. Protestantii de diverse feluri spun ca sunt 30 d
emilioane. Ortodocsii sunt cei mai putini dintre toti, numai
aproximativ 170 milioane. Cineva remarca cu dreptate ca adevarul nu
sta in numere, ci in esenta. Intrebarea, foarte serioasa, e tot acolo:
“Care este adevaratul crestinism?”
Exista multe feluri de a solutiona aceasta intrebare. La seminar
studiem sistemele dogmatice, comparand Catolicismul si Protestantismul
cu Ortodoxia. Modul acesta de abordare e interesant si vrednic de
crezare, dar totusi nu e perfect, dupa parerea mea, pentru ca unei
persoane lipsite de o educatie si cunoastere profunde nu-i va veni
usor sa ajunga pana la capatul disputelor dogmatice si sa priceapa
cine are dreptate si cine nu.
…
Dar mai exista inca o cale, care scoate la lumina esenta
Catolicismului si unde duce acesta. Si aceasta e o metoda a cercetarii
comparative, numai ca investigheaza latura spirituala a vietii, dupa
cum reiese din vietile sfintilor. Aici se vede clar intreaga inselare
a spiritualitatii Catolice, inselare incarcata cu consecinte foarte
grave pentru ascetul care o urmeaza. Stiti, cateodata tin cate o
cuvantare publica, la care vin oameni de toate felurile. Si, frecvent,
mi s epune intrebarea: “Care e diferenta dintre Catolicism si
Ortodoxie? Care e greseala lor? Nu e cumva numai o cale diferita spre
Hristos?” Am observat de multe ori ca e suficient sa dau cateva
exemple din viata misticilor catolici, dupa care cei cu intrebarile
spun “Multumesc, acuma pricep. Imi ajunge.”
Intr-adevar, orice Biserica Ortodoxa locala, sau grupare ne-ortodoxa,
poate fi evaluata prin studiul sfintilor ei. Spune-mi care-ti sunt
sfintii si o sa-ti spun ce fel de adunare esti. Orice Biserica isi
numeste sfintii dintre aceia care au atins in viata lor idealul vietii
crestine, dupa cum e inteles acesta de acea Biserica. Acesta e motivul
pentru care un act de canonizare a unui sfant nu e numai o marturie a
acestei Biserici despre acel crestin anume, care e vrednic, dupa
judecata Bisericii, de lauda si este oferit ca exemplu de urmat, ci
este in acelasi timp o marturie a Bisericii despre sine. Prin
intermediul sfintilor, putem judeca cel mai bine sfintenia adevarata
sau imaginata a acelei Biserici.
Am sa va dau acum cateva exemple care ilustreaza idea sfinteniei in
confesiunea Catolica.
Unul dintre cei mai mari sfinti Catolici este Francis de Assisi (Sec
13). Spiritualitatea sa este revelata de urmatoarele lucruri. Odata,
Francis s-a rugat indelung (iar subiectul rugaciunii e foarte
sugestiv) “pentru doua milostiviri”: “Prima e… sa pot trece prin
toate suferintele pe care Tu, o predulce Iisuse, ai trecut in patimile
tale sfasietoare. Si a doua milostivire… este sa pot simti iubirea
infinita care ardea in Tine, Fiul lui Dumnezeu.” Dupa cum vedem,
Francis nu era preocupat de simtirea pacatoseniei sale, ci pretindea
deschis egalitatea cu Hristos! In timpul acestei rugaciuni Francis
“s-a simtit transformat cu totul in Iisus”, pe care L-a vazut de
indata ca pe un Serafim cu sase aripi, lovindu-l cu sageti de foc in
locul ranilor lui Iisus de pe cruce (palme, picioare si in coasta
dreapta). Dupa aceasta viziune, i-au aparut rani sangerande, dureroase
(stigmatele) – urmele “suferintei lui Iisus”.
Natura acestor stigmate e cunoscuta destul de bine in psihiatrie:
concentrarea permanenta a atentiei la suferintele lui Iisus excita
nervii si psihicul unei persoane si poate cauza un astfel de efect
dupa un exercitiu prelungit. In asa ceva nu exista har, pentru ca nu
exista iubire adevarata, despre care Domnul a spus clar: “Cel care are
poruncile Mele si le pazaste, acela e care Ma iubeste (Ioan 14:21)” De
aceea, inlocuirea luptei cu omul vechi cu emotii imaginate de
“compasiune” este una din cele mai grave greseli ale vietii
spirituale, care duce multi ascetici la auto-inselare, mandria -care
sfarseste prin inselare manifesta acompaniata de dezordine mentala
(vezi predicile lui Francis catre pasari, lupi, porumbei, serpi,
flori, veneratia lui pentru foc, pietre, viermi).
Scopul vietii asumat de Francis e la fel de clar: “Am trudit si vreau
sa mai trudesc mai departe… pentru ca aduce onoare”. Francis vrea sa
sufere pentru altii si sa le rascumpere greselile. Iar, la sfarsitul
vietii ar fi zis cu sinceritate: “Nu stiu nici o greseala de-a mea pe
care sa n-o fi rascumparat prin spovedanie si pocainta”. Toate acestea
arata ca el de fapt nu avea cunostinta pacatelor sale, adica dau pe
fata orbirea sa spirituala.
Pentru comparatie, sa urmarim un moment din viata Sf. Sisoe cel Mare
(sec 5). “Chiar inainte de moartea sa, inconjurat de frati, cand Sisoe
parea ca vorbeste cu unii [nevazuti], la intrebarea “Parinte,
spune-ne, cu cine vorbesti?”, el a spus: “Ingerii au venit sa ma ia,
dar eu ii rog sa ma mai lase un pic sa ma pocaiesc”. Stiind ca Sisoe
era desavarsit in virtute, fratii i-a zis: “Parinte, tu nu mai ai
nevoie de pocainta”, iar Sisoe a rasouns asa: “Cu adevarat, nu ma stiu
pe mine sa fi pus inceput”. Aceasta intelegere adanca, vederea
pacatelor proprii este semnul distinctiv al tuturor sfintilor
adevarati.
Si acum, iata niste pasaje din “Revelatiile fericitei Angela” (+1309)
Duhul Sfant, scrie ea, ii spune: “O, fiica Mea, draga Mea, te iubesc
asa de mult”. “Am fost cu apostolii si ei m-au vazut cu ochii lor
trupesti, dar nu M-au simtit cum Ma simti tu”. Angela mai spune si
aceste lucruri despre sine “In intunecime vad Sfanta Treime, si ma
simt pe mine locuind in interiorul Treimii in intuneric, chiar in
mujlocul Ei”. Simtamintele ei pentru Iisus si le exprima astfel
“Puteam sa ma plasez pe dea-ntregul in Iisus Hristos”. Sau “Am strigat
din cauza dulcetii Lui si ma intristez de plecarea Lui si vreau sa
mor” -si in astfel de momente ea ar fi inceput sa se bata pe sine asa
de tare incat celelalte calugarite trebuiau sa o tina cu forta [zice
ceva ce nu pricep aici, banuiesc ca asta inseamna cuvantul de la
urma].
… [omit o bucata despre Angela, trec la Ecaterina] …
Sf. Ecaterina de Siena (+1380) e inca un exemplu graitor despre
sfintenia catolica. Ea a fost canonizata de papa Paul VI in cel mai
avansat rand al sfintilor – “Doctor al Bisericii”. Am sa citez cateva
pasaje din cartea catolica scrisa de Antonio Sikari “Portrete de
sfinti”. Dupa mine, acestea nu necesita nici un comentariu.
Ecaterina avea cam 20 de ani. “A simtit ca un punct cheie al vietii
sale se apropia si isi facea rugaciunile catre Domnul Iisus Hristos
sub forma repetarii unei expresii frumoase, cu multa tandrete, care
i-a devenit obisnuinta: “Uneste-te in casatorie a credintei cu mine!”
“Odata, Ecaterina a avut o viziune: mirele sau dumnezeiesc a
imbratisat-o si a tras-o spre Sine, apoi i-a luat inima din piept si
i-a dat alta in loc, care semana mai tare cu a lui”.
Se spune ca odata ea a murit. “Mai apoi ea spunea ca inima i-a fost
rupta in doua de iubirea divina si ca a trecut prin moarte dupa ce
vazuse portile paradisului.” Dar “intoarce-te, copilul Meu, mi-a spus
Domnul, trebuie sa te intorci… Am sa te trimit la printi si la
stapanii Bisericii”. “Si smerita domnisoara a inceput sa-si trimita
mesajele pretutindeni, scrisori lungi, pe care le-a dictat cu o
iuteala uimitoare, uneori trei sau patru deodata si in domenii
diferite, si cu toate acestea fara poticnire si fara a o lua inaintea
celor ce scriau. Aceste scrisori se termina cu o expresie pasionata:
“Eu, Ecaternia, roaba lui Iisus si sclava sclavilor Sai, iti scriu tie
in pretiosul Sau sange…”
“Lucrul de baza care atrage atentia in scrisorile Ecaterinei e
repetitia insistenta a cuvintelor ‘eu vreau'”
“Dupa anumite cercetari in stare de extaz aceasta I-a adresat
cuvintele hotarate “eu vreau” pana si lui Hristos”
Regelui Frantei i s-a adresat cu urmatoarele cuvinte “Implineste
vrerea Domnului si a mea”.
“Revelatiile” Terezei de Avilla, canonizata de acelasi papa Paul VI ca
“Doctor al Bisericii” (sec 16), sunt nu mai putin ilustrative. Inainte
de moarte aceasta a strigat: “O, Dumnezeul meu, Sotul meu, in sfarsit
am sa te vad!” Acest strigat, foarte ciudat, nu a aparut din
senin. Este rezultatul firest al intregii practici spirituale a
Terezei, esenta caruia este revelata de urmatorul fapt.
Dupa numeroase aparitii “Hristos” ii spune Terezei: “Incepand din ziua
aceasta vei fi sotia Mea… De acum incolo nu voi fi numia Creatorul
tau ci si Sotul tau” … “O, Doamne, vreau sau sa sufar cu Tine sau sa
mor pentru Tine!” Tereza se roaga si se prabuseste total epuizata dupa
aceste mangaieri, scrie D. Merezhkovsky. Dupa acestea, nu e de mirare
ca Tereza marturiseste: “Iubitul imi cheama sufletul cu un fluierat
atat de patrunzator care nu pot sa-l fi auzit fara voie. Aceasta
chemare imi atinge sufletul in asemenea masura incat acesta se
prabuseste de dorinta.” Nu e de mirare ca faimosul psihologist
american William James, analizand experienta mistica a acesteia, a
scris ca “intelegerea ei a religiei se reducea la o nesfarsita
flirtare dintre inchinator si divinitate”.
Inca o ilustrare a ideii de sfintenie din catolicism este Tereza de
Lisieux (Tereza cea Mica), care a murit la 23 de ani, iar in 1997, cu
ocazia aniversarii a 100 de ani de la moartea sa, Ioan Paul II, prin
decizia sa “infailibila” a declarat-o inca un “Doctor al Bisericii
Ecumenice”. Iata cateva citate…
“Intr-un interviu de dinaintea luarii voalului am descoperit ce aveam
sa fac in Karmela: am venit sa salvez suflete, si mai intai sa ma rog
pentru preoti” (adica nu sa-si salveze sufletul sau, ci pe al altora)
Vorbind despre nevrednicia sa, ea spune: “Intotdeuna tin cu tarie
speranta de a deveni o mare sfanta… M-am gandit ca am fost nascuta
pentru glorie si am cautat mijloacele de a o obtine. Si Domnul,
… mi-a facut cunoscut ca gloria mea nu va fi cunoscuta judecatii
vreunui muritor, si ca in esenta voi deveni o mare sfanta!!!”
[… nu traduc tot aici, ca nu mai e necesar]
Experienta mistica a unia dintre stalpii misticismului catolic,
fondatorul ordinului iezuitilor, Ignatius de Loyola (sec 16) se baza
si ea pe dezvoltarea metodica a imaginatiei.
Cartea sa “Exercitii spirituale”, de mare autoritate intre catolici,
indeamna pe crestini sa-si imagineze si sa contempleze Sf. Treime, pe
Hristos, pe Maica Domnului, pe ingeri, etc. Toate acestea contradic in
mod fundamental bazele ascezei sfintilor Bisericii Sobornicesti, caci
conduc pe om la totala dezordine spirituala si mentala.
… [ urmeaza sfaturi ale Parintilor filocalici, incluzandu-l pe
Sf. Ignatie Briancianinov ]
Cam atat am avut de spus despre catolicism.
…
}”
Multumesc! Pentru ca acest articol mi-a re-adus aminte de o mare problema a mea personala.