Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre cauza lor esentiala: LIPSA POCAINTEI, A INIMII INFRANTE (1)

“Cel aflat in amagire de sine… pe toti ii invata si ii mustra cu o nerusinare plina de indrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a sangelui, in­fierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceas­ta infierbantare nenorocita si pierzatoare”.

*

VEZI SI:

“Se pleaca, se lasa trasa libera noas­tra voie spre inselare: pentru ca orice inselare lingu­seste parerea noastra de sine, slava desarta, trufia noastra“.

– Ucenicul: Insira-mi felurile amagirii dracesti care se nasc din indeletnicirea nepotrivita cu rugaciunea in chip necuvenit.

– Staretul: Toate felurile de inselare demonica la care se supune cel ce se nevoieste in rugaciune apar ca urmare a faptului ca la temelia rugaciunii nu este pusa pocainta, ca pocainta nu s-a facut izvorul, sufletul, scopul rugaciunii.

“Daca cineva”, spune Preacuviosul Grigore Sinaitul, “in increderea in sine intemeiata pe parerea de sine,“ (In original se spune: “daca viseaza cineva sa ajunga prin parere la cele inalte”. Am intre­buintat aici o expresie lamuritoare, ca sa arat mai lim­pede intelesul cuvantului parere), viseaza sa ajunga la stari inalte de rugaciune si a dobandit ravna nu adevarata, ci sataniceasca: pe acela, diavolul il prinde re­pede in laturile sale, ca pe un slujitor al sau”.

Oricine se sileste sa intre la nunta Fiului lui Dumnezeu nu in vesminte curate si luminate, puse in randuiala prin pocainta, ci de-a dreptul in zdrentele sale, in starea omului vechi, de pacatosenie si amagire de sine este aruncat in intunericul dinafara: in inselarea draceasca. “Te sfatuiesc”, spunea Mantuitorul celui chemat la preotia cea de taina, “sa cumperi de la Mine aur lamu­rit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe, ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si unge cu alifia lacrimilor “ochii tai” cei simtiti si ochii “mintii” ca sa vezi. Eu pe cati ii iubesc, ii mustru si ii pedepsesc: sarguieste, dar, si te pocaieste” (Apoc. 3, 18-19).

Pocainta si toate cele ce o alcatui­esc, cum ar fi: strapungerea sau indurerarea duhului, plansul inimii, lacrimile, osandirea de sine, pomenirea si simtirea din vreme a mortii, a judecatii lui Dumnezeu si a muncilor celor vesnice, simtirea ca Dumne­zeu este de fata, frica de Dumnezeu – toate acestea sunt daruri Dumnezeiesti, daruri de mare pret, daruri care sunt inceputul si temelia oricarei sporiri chezasia darurilor mai inalte si vesnice. Fara a le fi primit pe acestea mai inainte, nu este cu putinta sa ni se incre­dinteze darurile cele din urma.

“Oricat de inalte ar fi nevointele noastre“, a spus Sfantul Ioan Scararul, “daca nu am dobandit inima indurerata, atunci ne­vointele noastre sunt si mincinoase si desarte” (Scara Cuvantul al 7-lea).

Pocainta, duhul infrant, plansul, sunt semne care dau marturie despre nevointa cu buna cuviinta in rugaciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o directie gresita, semn al amagirii sau al sterpiciunii. Una sau cealalta, adica inselarea sau sterpiciunea (lipsa de roade), alcatuiesc o urmare cu neputinta de ocolit a indeletnicirii cu rugaciunea intr-un chip nepotrivit, iar indeletnicirea cu rugaciunea in chip nepotrivit este nedespartita de amagirea de sine.

Cel mai primejdios dintre felurile de rugaciune ne­potrivita este atunci cand cel care se roaga alcatuieste prin puterea inchipuirii sale nazariri sau himere, luan­du-le, la aratare din Sfanta Scriptura, iar de fapt – din propria lui stare, din caderea sa, din pacatosenia sa; prin aceste inchipuiri isi maguleste parerea de sine, slava desarta, cugetarea semeata, trufia, se amageste pe sine insusi. Se poate vedea lesne ca toate alcatuirile inchipuirii firii noastre cazute, schimonosite de cade­re, nu sunt adevarate – ele sunt nascocire si minciuna, atat de iubite, atat de in firea ingerului cazut.

Visato­rul, odata cu primul pas facut pe calea rugaciunii, iese din taramul adevarului, paseste pe taramul minciunii, pe taramul satanei, se supune de bunavoie inrauririi satanei. Sfantul Simeon, Noul Teolog, zugraveste ast­fel rugaciunea visatorului si roadele ei:

“El ridica spre cer mainile, ochii si mintea, isi inchipuie in mintea sa” – asemenea lui Klopstock si lui Milton – “sfaturile Dumnezeiesti, bunatatile cele ceresti, cinurile sfintilor ingeri, locasurile ingerilor; pe scurt, aduna in inchipu­irea sa toate cele auzite din Dumnezeiasca Scriptura, le cerceteaza in vremea rugaciunii, cauta la cer; prin toate acestea isi starneste sufletul sau catre Dumne­zeiasca dorire si dragoste; cateodata varsa lacrimi si plange. In acest chip, inima lui se trufeste incetul cu incetul, fara a pricepe el aceasta cu inima; i se pare ca cele savarsite de el sunt rodul harului Dumnezeiesc spre mangaierea lui, si roaga pe Dumnzeu ca sa-l invred­niceasca a petrece pururea in aceasta stare. Acesta este semnul inselarii. Un asemenea om de s-ar si linisti cu linistire desavarsita, nu poate sa scape de nebunie si sminteala. Iar daca totusi nu se intampla cu el aceasta, oricum nu va ajunge niciodata la cinul duhovnicesc al priceperii si virtutii sau despatimirii. Intr-acest chip, s-au inselat cei care au vazut lumina si stralucire cu ochii acestia trupesti, au mirosit buna-mireasma cu mirosul lor, au auzit glasuri cu urechile lor. Unii din ei s-au indracit, stramutandu-se, cu mintea vatamata, dintr-un loc intr-altul; altii au primit un demon in chip de inger luminos, s-au inselat si au trait neindreptati pana la sfarsit, fara a primi sfat de la nici unul dintre frati; altii, indemnati fiind de diavol, si-au pus capat zilelor; unii s-au aruncat in prapastie; altii s-au span­zurat. Si cine poate a socoti feluritele amagiri ale dia­volului, cu care amageste el, si care sunt cu neputinta de asternut in cuvinte? Totusi, din cele spuse de noi, orice om cu capul pe umeri poate sa afle vatamarea care ia nastere din acest fel de rugaciune. Iar daca vre­unul din cei care il intrebuinteaza nu va patimi nici u­na din nenorocirile aratate mai sus, din pricina ca tra­ieste in obste – caci in aceste nenorociri cad mai mult pustnicii, care traiesc in singuratate – insa unul ca acesta isi va petrece intreaga viata fara sa izbandeasca nimic” (Despre primul chip al luarii aminte si ruga­ciunii, Filocalia vol.1 ).

Toti Sfintii Parinti care au descris nevointa rugaciu­nii mintii ne opresc nu numai a alcatui de la sine inchipuiri, ci si a ne pleca, prin voia si incuviintarea noastra, spre inchipuirile si nalucirile care ni se pot infatisa pe neasteptate, fara a atarna de voia noastra. Si aceasta se intampla in timpul nevointei la rugaci­une, mai cu seama in linistire.

“Nu primi nicicum”, spune Preacuviosul Grigorie Sinaitul, “daca vei vedea ceva cu ochii cei simtiti ori cu mintea, in afara sau in­launtrul tau, de-ar fi chipul lui Hristos, sau chip de inger, sau al vreunui sfant, sau daca ti se va arata lu­mina… Fii cu luare- aminte si paza! Nu-ti ingadui a te increde in ceva, nu arata invoire cu gandul si cu glasul la nimic, nu te increde in graba vreunei aratari, de ar fi ea adevarata si buna; fii rece catre ea si instrainat pazind statornic mintea ta lipsita de inchipuiri, fara a alcatui in sine vreun chip si fara a fi intiparita de nici un chip. Cel ce a vazut oarece cu mintea sau cu simtu­rile, de-ar fi vedenia si de la Dumnezeu, si o primeste cu grabire, lesne cade in inselare – cel putin, isi des­copera inclinarea spre inselare, primind vedenia cu graba si usuratate. Noul incepator trebuie sa-si intoar­ca toata luarea-aminte spre singura lucrarea inimii si doar pe aceasta s-o recunoasca neamagitoare – iar altceva nimic sa nu primeasca pana ce nu va fi intrat in despatimire. Dumnezeu nu se manie pe cel ce se teme de inselare si vegheaza asupra sa cu cea mai mare luare- aminte, chiar daca acesta nu va primi ceva trimis de Dumnezeu, necercetind aceea cu toata osar­dia; dimpotriva, Dumnezeu il va lauda pe unul ca acesta pentru buna sa intelegere” (Despre primul chip al luarii-aminte si rugaciunii).

Sfantul Amfilohie, care era intrat in calugarie din tinerete, s-a invrednicit la varsta barbatiei si a batranetii sa duca viata sihastreas­ca in pustie. Inchizandu-se intr-o pestera, el se inde­letnicea cu linistirea, si a atins o mare sporire. Atunci cand s-au implinit patruzeci de ani de cand ducea via­ta pustniceasca, i s-a aratat noaptea un inger si i-a zis: “Amfilohie! mergi in oras si paste oile cele duhovni­cesti”. Amfilohie petrecea luand-aminte la sine si n-a bagat deloc in seama porunca ingerului. In noaptea ur­matoare ingerul s-a aratat din nou, innoind porunca si adaugand ca el vine de la Dumnezeu. Si iarasi Amfilohie nu a aratat supunere ingerului, temandu-se ca nu cumva sa fie amagit si aducandu-si aminte de vorbele Apostolului, ca si satana ia chip de inger de lumina (2.Cor. 11,14). In ce-a de-a treia noapte, ingerul s-a aratat din nou si incredintandu-l pe Amfilohie asupra sa printr-o slavoslovie a Dumnezeirii pe care duhurile cele lepadate nu o pot suferi, l-a luat pe batran de mana, l-a scos din chilie si l-a dus intr-o biserica ce se gasea in apropiere. Usile bisericii s-au deschis sin­gure. Biserica s-a umplut de lumina cereasca; in ea se aflau multime de barbati sfinti in vesminte albe, cu fetele stralucind ca soarele. Acestia l-au hirotonit pe Amfilohie episcop al orasului Iconium (Vietile Sfinti­lor, 23 noiembrie).

Purtandu-se intocmai pe dos, Prea­cuviosii Isaachie si Nichita ai Lavrei Pecerska, noi si necercati in viata pustniceasca, au suferit cumplita nenorocire, increzandu-se cu nechibzuinta in vedeni­ile ce li se aratasera. Celui dintai i s-a aratat o multime de demoni intru stralucire: unul dintre demoni a luat chipul lui Hristos, iar ceilalti chip de sfinti ingeri. Pe cel de-al doilea l-a amagit demonul mai intai prin buna- mireasma si glas, pasamite Dumnezeiesc, iar apoi a statut inaintea ochilor lui in chip de inger (Pate­ricul Lavrei Pecerska). Monahii incercati in viata ca­lugareasca, monahii cu adevarat sfinti se tem de inselare si nu au incredere in sine cu mult mai mult decat incepatorii, si mai cu seama aceia care sunt cuprinsi de infierbantare catre nevointa. Cu dragoste fierbinte, Preacuviosul Grigorie Sinaitul il preintampi­na asupra inselarii pe isihastul pentru care a fost scrisa cartea lui.

“Voiesc sa ai intru cunostinta cele despre inselare; voiesc aceasta cu scopul de a te putea pazi pe tine insuti de inselare, ca prin cuvantul neluminat de smerenia cuviincioasa, nu cumva sa-ti pricinuiesti o mare vatamare, nu cumva sa-ti pierzi sufletul tau. Li­bera voie a omului inclina lesne spre partasia cu po­trivnicii nostri, si mai cu seama voia celor neincercati, fragezi in nevointa, ca a unora ce sunt inca stapaniti de demoni” (Patericul Lavrei Pecerska).

Cat de adeva­rat este cuvantul! Se pleaca, se lasa trasa libera noas­tra voie spre inselare: pentru ca orice inselare lingu­seste parerea noastra de sine, slava desarta, trufia noastra.

“Demonii se afla in apropierea incepatorilor si a celor aflati in randuiala de sine (idioritmici), pe care ii inconjura, intinzandu-si laturile cugetelor si in­chipuirilor vatamatoare, pregatind prapastii spre cadere. Cetatea incepatorilor – intreaga fiinta a fiecaruia dintre ei – se afla inca sub stapanirea balaurilor… Nu te lasa, din usuratate, in seama celor ce ti se infati­seaza, ci sa petreci intru buna intemeiere, pastrand cele bune cu multa chibzuinta, si lepadand cele vicle­ne… Sa-ti fie stiut ca lucrarile harului sunt lamurite, demonul nu le poate invata: nu poate invata nici blan­detea, nici seninatatea, nici smerenia, nici ura fata de lume; el nu imblanzeste patimile si iubirea de desfa­tare, asa cum o face harul. Lucrarile acestuia sunt: in­gamfarea, cugetarea semeata, increderea in sine; intr-un cuvant, toate chipurile rautatii. Dupa lucrarea ei poti sa cunosti lumina care rasare in sufletul tau – daca este Dumnezeiasca sau de la satana” .

Se cuvine a sti ca aceasta deosebire este la masura monahilor sporiti si nicidecum a incepatorilor. Desi Preacuviosul Sinait vorbeste cu un incepator – insa cu un incepator in ale linistirii, dar care dupa anii petrecuti in manastire si dupa varsta trupeasca era batran, dupa cum se poate vedea din carte.

– Ucenicul: Nu ti s-a intamplat vreodata sa vezi pe cineva venit in stare de inselare draceasca din pricina zburdarii inchipuirii in vremea rugaciunii?

– Staretul: Ba mi s-a intamplat. Un oarecare functio­nar care traia in Petersburg, se nevoia cu asprime la rugaciune, fapt pentru care a ajuns intr-o stare neobis­nuita. Despre nevointa lui si urmarile sale el i-a facut cunoscut protoiereului bisericii cu hramul Acopera­mantul Macii Domnului, care este in Kolomno. Proto­iereul, vizitand o oarecare manastire din eparhia Sankt-Petersburg, l-a rugat pe unul din monahii acelei manastiri sa stea de vorba cu functionarul.

“Starea ciudata in care a ajuns functionarul din pricina nevo­intei“, a spus cu mult bun-simt protoiereul, “ar putea fi lamurita mai lesne de niste traitori in manastire, ca unii ce sunt mai deprinsi cu amanuntele si intam­plarile neprevazute ale nevointei ascetice”.

Monahul s-a invoit. Dupa oarecare vreme, functionarul a venit in manastire. La convorbirea dintre el si monah am fost si eu de fata. Functionarul a inceput indata sa povesteasca despre vedeniile sale – ca vede mereu la rugaciune lumina venind din icoane, simte buna­mireasma, iar in gura o dulceata neobisnuita si asa mai departe. Monahul, ascultand aceasta istorisire, l-a intrebat pe functionar: “Nu v-a trecut prin gand sa va puneti capat zilelor?”. “Cum sa nu!” a raspuns func­tionarul: “m-am aruncat, deja, odata in Fontanka (afluent al raului Neva), dar m-au scos”. S-a aratat ca functionarul intrebuinta acel fel de rugaciune, descris de Sfantul Simeon, care aprinde inchipuirea si sangele, omul capatand, intre timp, o putere nemaipomenita de postire aspra si priveghere. La starea de amagire de sine pe care omul si-o alege de buna-voie, diavolul si-a adaugat lucrarea sa, inrudita cu aceasta stare, iar amagirea de sine omeneasca a trecut in vadita inselare diavoleasca. Functio­narul vedea lumina cu ochii cei trupesti: buna-mireasma si dulceata pe care le simtea atarnau de simturile trupesti. Dimpotriva, vedeniile sfintilor si starile lor cele mai presus de fire sunt pe de-a-ntregul duhovni­cesti (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55): nevoitorul devine in stare sa le primeasca abia dupa deschiderea ochilor sufletului sau de catre harul Dumnezeiesc, inviind deopotriva si celelalte simturi ale sufletului, care pana atunci petreceau in nelucrare (Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, Cuvantul despre credinta); la vedenia daruita de har iau parte si simturile cele tru­pesti ale sfintilor, dar numai atunci cand trupul trece din starea patimasa, in cea despatimita. Monahul a in­ceput sa-l induplece pe functionar sa paraseasca felul de rugaciune intrebuintat de el, lamurindu-i cat de gresit este acest fel de rugaciune si cat de gresita este starea la care se ajunge prin el. Functionarul s-a im­potrivit sfatului cu incapatanare. “Cum sa ma lepad de un har vadit!” – a raspuns el impotriva.

Luand aminte la purtarea functionarului, am simtit fata de el o negraita mila, si deopotriva mi s-a parut oarecum caraghios. De pilda, i-a pus monahului urma­toarea intrebare:

“Atunci cand din imbelsugarea dul­cetii mi se umple gura de scuipat, acesta incepe sa curga pe podea: e pacat, oare?”

Intocmai: cei care se afla in inselare draceasca starnesc mila, ca unii care nu se mai stapanesc pe sine si se afla, cu mintea si inima, in robia celui viclean, a duhului celui lepadat. Ei alcatuiesc, totodata, si o priveliste caraghioasa: spre batjocura sunt dati de catre duhul cel viclean care-i stapaneste, care i-a adus in starea de injosire, amagindu-i prin slava desarta si semeata cugetare. Cei inselati nu pricep nici robia in care se afla, nici ciu­datenia purtarii lor, oricat de batatoare la ochi ar fi aceasta robie, aceasta ciudatenie a purtarii.

Iarna lui 1828 spre 1829 am petrecut-o in Pustia Ploscensk (Eparhia Orlov). In vremea aceea, traia acolo un ba­tran aflat in inselare.Acesta si-a retezat mana, pre­supunand ca implineste prin aceasta porunca evanghe­lica si povestea oricui avea placerea sa-l asculte ca mana retezata s-a facut sfinte moaste, fiind pastrata si cinstita cu evlavie in manastirea moscovita Simonov; ca el, batranul, aflandu-se la cinci sute de verste de­partare de Simonov, simte cand arhimandritul de aco­lo saruta mana dimpreuna cu obstea. Staretul era apu­cat de tremurici, totodata incepea sa suiere foarte tare: el socotea aceasta·ca o roada a rugaciunii; privitorilor, insa, li se parea o schimonoseala vrednica doar de mila ori de ras. Copiii orfani care traiau pe langa ma­nastire, se amuzau pe seama batranului, maimutarin­du-l inaintea ochilor lui. Batranul se mania, se arunca ba asupra unuia, ba asupra altuia, ii tragea de par. Ni­meni dintre monahii vrednici de cinstire ai manastirii nu a putut sa-l incredinteze pe cel inselat ca se afla intr-o stare de amagire, in neorinduiala sufleteasca.

Dupa ce functionarul a plecat, l-am intrebat pe monah: “De unde v-a trecut prin gand sa-l intrebati pe functionar despre incercarea de a-si lua viata?”. Monahul a raspuns:

“Asa cum in timpul plansului celui dupa Dumnezeu vin clipe de neobisnuita impa­care a constiintei, lucru care alcatuieste mangaierea celor ce plang, si in timpul desfatarii celei mincinoa­se, aduse de inselarea draceasca, vin clipe in care in­selarea isi leapada, cum ar veni, haina, si se lasa gus­tata asa cum este ea de fapt. Aceste clipe sunt cum­plite! Amaraciunea lor si deznadejdea pricinuita de aceasta amaraciune sunt de nesuferit. In aceasta stare in care il aduce inselarea i-ar fi mai usor celui inselat s-o recunoasca pe aceasta si sa ia masuri spre a se vin­deca.

Vai! Inceputul inselarii este trufia – iar roada ei, trufia cea peste masura. Cel inselat, socotindu-se vas al harului Dumnezeiesc, dispretuieste mantuitoarele preintampinari ale celor apropiati, precum a bagat de seama Sfantul Simeon. Intre timp, accesele de dezna­dejde devin din ce in ce mai puternice: in cele din ur­ma, deznadejdea aduce la iesirea din minti si incunu­neaza prin sinucidere. La inceputul veacului nostru se nevoia in pustia Sofroniev (Eparhia Kursk) schimon­ahul Teodosie, care-si atrasese cinstirea obstii si a mirenilor prin viata sa aspra, inalta. O data, i s-a parut ca a fost rapit la rai. Dupa terminarea vedeniei, a mers la intai-statator, a povestit minunea in amanunt, si si-a facut cunoscuta parerea de rau pentru faptul ca s-a va­zut in rai numai pe sine, iar din obste pe nimeni altci­neva. Faptul nu a atras intai-statatorului luarea-aminte cuvenita: acesta, a strans obstea si cu duh infrant le-a povestit despre vedenia schimonahului si i-a indemnat a vietui mai cu ravna si intr-un chip mai placut lui Dumnezeu. Dupa trecerea a oarecare vreme, au inceput sa apara ciudatenii in purtarea schimonahului. Totul s-a sfarsit atunci cand l-au gasit spanzurat in chilia sa“.

Am avut si eu parte de urmatorea intamplare vred­nica de luare-aminte. M-a cercetat, odata, un ieroschi­monah atonit, venit in Rusia pentru colecta. Ne-am asezat in chilia mea de oaspeti, si a inceput sa-mi zica: “Roaga-te pentru mine, parinte: dorm mult, mananc mult!“. In vreme ce-mi spunea acestea, simteam dra­gostea care iesea din el, fapt pentru care i-am si ras­puns: “Nu mananci mult si nu bei mult: oare nu este in tine ceva deosebit?” si l-am rugat sa intre in chilia dinlauntru. Mergand inaintea lui si deschizand usa chiliei dinlauntru, ma rugam in gandul meu lui Dum­nezeu ca sa daruiasca folos sufletului meu flamand din partea acelui ieroschimonah atonit, daca el va fi fiind cu adevarat rob al lui Dumnezeu. Intocmai: ba­gasem de seama la el ceva deosebit. In chilia dinlaun­tru ne-am asezat iarasi ca sa stam de vorba, si am inceput sa-l rog:

“Fa milostenie, invata-ma sa ma rog. Tu traiesti in cel dintai loc monahicesc de pe pamant, printre mii de monahi: intr-un asemenea loc si in mijlocul unei adunari atat de numeroase de monahi numaidecat trebuie sa se gaseasca mari rugatori, care cunosc lucrarea cea de taina a rugaciunii si ii calau­zesc la ea si pe cei apropiati, dupa pilda lui Grigore Sinaitul si Grigore Palama, dupa pilda multor altor lu­minatori atoniti”.

Ieroschimonahul s-a invoit numai­decat sa-mi fie povatuitor – si o, groaza! Cu cea mai mare infierbantare a inceput sa-mi arate metoda mai sus aratata de rugaciune extatica, intemeiata pe inchi­puire. Ma uit la el – era intr-o infierbantare grozava! Avea infierbantate si sangele si inchipuirea! Era in multumire de sine, in extaz, in amagire de sine, in inselare! Lasandu-l sa se descarce, am inceput, putin cate putin, jucandu-mi in continuare rolul de povatuit, sa ii infatisez invatatura Sfintilor Parinti despre ruga­ciune, aratandu-i-o in Filocalie si cerandu-i sa mi-o lamureasca. Atonitul a cazut intr-o nedumerire desavar­sita. Am vazut ca nu are cunostinta nicidecum despre invatatura Parintilor cu privire la rugaciune! In conti­nuarea discutiei noastre, i-am zis: “Uite ce e, starete! Vei locui in Petersburg – sa nu stai defel la catul de sus; sa-ti iei odaie numaidecat la cel de jos!”. “De ce asa?” a intors cuvantul atonitul. “Pentru ca”, am spus eu, “daca le trece prin cap ingerilor ca, rapindu-te pe neasteptate, sa te duca din Petersburg la Athos, si lu­andu-te de la catul de sus, te vor scapa, ai sa te stri­vesti de moarte; iar daca te vor lua de la cel de jos si te vor scapa, ai sa te-alegi doar cu lovituri usoare”. Inchipuie-ti”, mi-a raspuns atonitul, “de cate ori, deja, stand la rugaciune, mi-a venit cu putere gandul ca ingerii ma vor rapi si ma vor lasa in Athos!” S-a vadit ca ieroschimonahul purta lanturi, nu dormea mai deloc, manca foarte putin si simtea in trup asemenea fierbinteala, ca iarna nu avea nevoie de imbracaminte groasa. Spre sfarsitul convorbirii noastre, mi-a venit in gand sa fac precum urmeaza: am inceput sa-l rog pe atonit ca el, postitor si nevoitor fiind, sa puna la incer­care asupra sa metoda Sfintilor Parinti, care cere ca mintea sa fie la vremea rugaciunii cu desavarsire libera de orice inchipuire, cufundandu-se toata in luarea ­aminte fata de cuvintele rugaciunii, inchizandu-se si cuprinzand-o, potrivit spuselor Sfantului Ioan Scararul, in cuvintele rugaciunii. (Scara, Cuvantul 28, cap.17). In timpul acestei lucrari, inima se face, de obicei, impreuna-lucratoare mintii printr-un simtamant man­tuitor de intristare pentru pacate, precum a spus Prea­cuviosul Marcu Ascetul: “Mintea care se roaga fara imprastiere stramtoreaza inima: iar “inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 19. Cuvan­tul despre cei ce socot a se indreptati din fapte, cap. 34, Filocalia, vol.1 ).

“Dupa ce faci pe tine incercarea”, i-am spus atoni­tului, “adu-mi si mie la cunostinta despre roada ei; caci aceasta incercare este anevoioasa pentru mine insumi, datorita vietii imprastiate pe care o duc”. Ato­nitul s-a invoit cu bucurie la imbierea mea. Dupa cate­va zile vine la mine si imi spune: “Ce mi-ai facut?”. “Dar ce s-a intamplat?”. “Pai cum am inceput sa ma rog cu luare-aminte, inchizand mintea in cuvintele rugaciunii, toate vedeniile mele s-au dus, si deja nu mai pot sa ma intorc la ele”. Vorbind mai departe cu atonitul, nu am mai vazut la el acea incredere in sine si indrazneala care sareau in ochi la prima intalnire si care se fac, de obicei, vazute la oamenii aflati in ama­gire de sine, carora li se pare ca sunt sfinti, sau care se afla in inselare duhovniceasca. Atonitul si-a aratat chiar dorinta de a asculta sarmanele mele sfaturi. Atunci cand l-am povatuit sa nu se deosebeasca prin felul vazut de vietuire fata de ceilalti monahi, intrucat aceasta duce la cugetare semeata (Scara, Cuvantul 4, cap. 82, 83, Preacuviosul Varsanufie cel Mare, ras­punsul 275. Viata si invataturile Preacuviosului Apol­lo, Pateric), si-a scos lanturile de pe el si mi le-a dat. Dupa o luna a venit iarasi la mine si mi-a spus ca a incetat fierbinteala din trupul lui, ca are nevoie de imbracaminte calduroasa si doarme cu mult mai mult.

Totodata, povestea ca in Muntele Athos sunt multi, unii bucurandu-se de faima sfinteniei, care intrebuin­teaza acea metoda de rugaciune pe care o intrebuinta el, deprinzandu-i cu ea si pe altii. Nu-i de mirare! Sfantul Simeon Noul Teolog, care a trait cu opt sute de ani inaintea vremurilor noastre, spunea ca foarte putini se indeletnicesc cu rugaciunea intru luare­aminte (Despre cel de-al treilea chip al rugaciunii). Preacuviosul Grigore Sinaitul, traitor in veacul al patrusprecelea dupa nasterea lui Hristos, atunci cand a mers in Muntele Athos, a aflat ca numerosii calugari de acolo nu aveau nici o idee despre rugaciunea mintii; se indeletniceau doar cu nevointele trupesti, savarsind rugaciunile doar cu buzele si cu glasul (Viata Preacu­viosului Grigorie Sinaitul). Preacuviosul Nil Sorski, traitor la sfarsitul veacului al cincisprezecelea si ince­putul celui de al saisprezecelea, cercetand si el Mun­tele Athos, spune ca in vremea sa numarul celor care se rugau cu luare-aminte se imputinase peste masura (Inainte-cuvantare la Predania sau Tipicul Schitului). Staretul arhimandrit Paisie Velicikovski s-a stramutat in Muntele Athos, din Moldova, in anul 1747. In scurta vreme, a cercetat toate manastirile si schiturile, a stat de vorba cu numerosi batrani pe care parerea obsteasca a Sfantului Munte ii tinea de monahi foarte incercati si sfinti. Atunci, insa, cand a inceput sa-i intrebe pe acesti monahi despre cartile Sfintilor Pa­rinti care au scris despre rugaciunea mintii, s-a aratat nu doar ca nu aveau habar ca vor fi fost pe lume asemenea carti, ci si ca nu stiau nici macar numele sfintilor Scriitori; Filocalia nu fusese, inca, tiparita in greceste (Din scrisoarea staretului Paisie catre staretul Teodosie. Scrierile lui Paisie, ed. Pustiei Optina).

Ru­gaciunea cu luare-aminte cere lepadare de sine, si putini se hotarasc sa se lepede de sine. Cel inchis in sine prin luarea-aminte, care se afla in stare de uimire din pricina vederii pacatoseniei sale nu este in stare de vorbire multa si, indeobste, de scene de efect si acto­rie – unul ca acesta apare inaintea celor ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios, “neispra­vit” in toate privintele. Usor este, oare, sa te deose­besti de parerea lumii? Iar lumea, cum sa-l cunoasca pe nevoitorul adevaratei rugaciuni, cand nevointa aceasta este ea insasi cu totul necunoscuta lumii? Altfel stau lucrurile cu cel aflat in amagire de sine! Nu mananca, nu bea, nu doarme, iarna umbla doar in rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti ii invata si ii mustra cu o nerusinare plina de indrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a sangelui, in­fierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceas­ta infierbantare nenorocita si pierzatoare. Sfant si gata!

De multa vreme s-au facut bagate de seama gustul si inclinarea pe care le are societatea ome­neasca spre asemenea lucruri: “Rabdati”, scrie Apos­tolul Pavel catre Corinteni,

“de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce e al vostru, de va pri­veste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz” (2 Cor. 11, 20).

In continuare, Sfantul Apostol spune ca el, fiind in Corint, nu a putut sa se poarte cu indrazneala si obraznicie: purtarea lui a purtat pecetea smereniei, a “blandetii si ingaduintei lui Hristos“ (2 Cor. 10,1).

O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti – aceasta dupa caderea ei de la Biserica Rasari­teana si indepartarea Sfantului Duh de la ea – s-au rugat si au ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Acesti paruti sfinti se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inse­larea isi ridica, deja, in chip firesc capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este schimo­nosita la eretici credinta dogmatica.Purtarea nevoitorilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost intot­deauna “extatica” din pricina neobisnuitei lor infier­bantari trupesti si patimase.

Intr-o asemenea stare se afla Ignatiu de Loyola, intemeietorul Ordinului iezui­tilor. Inchipuirea lui era atat de aprinsa si de atatata, incat, precum el insusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca si sa intrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara inainte, dupa bunul sau plac, iadul sau raiul. Aparitia raiului si iadului se savarsea nu doar prin lu­crarea inchipuirii omenesti; lucrarea inchipuirii ome­nesti, de una singura, este neindestulatoare pentru aceasta: faptul se savarsea prin lucrarea demonilor, care isi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neindestulatoare omeneasca, adaugand lucrare la lu­crare, plinind o lucrare prin cealalta, pe temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-a insusit o indrep­tare mincinoasa.

Se stie ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se daruiesc numai si numai prin bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa voia omului si nu prin propriile lui sfortari – se daruiesc pe neasteptate, foarte arareori, cand este neaparata nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la intamplare (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul al 36-lea). Nevointa aspra a celor aflati in inselare se insoteste, de obicei, de o adanca stricaciune sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii mistuie pe cei inselati. In sprijinul celor spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor.

“Cel ce vede duhul ama­girii – in vedeniile care-i sunt infatisate“, a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, “foarte adesea este supus iutimii si maniei; buna-mireasma a smere­niei ori rugaciunii, ori lacrimii adevarate nu incape intr-ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, este plin de slava desarta si se deda intruna, fara frica, patimilor viclene” (Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigore Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7).

(va urma)

(in: Sf. Ignatie Briancianinov, “Despre inselare”)

Legaturi: