SA ALERGAM CU GANDUL LA IISUS! Parintele Coman – problematizari si solutii pentru “razboiul nuclear al gandurilor” (II). IPOCRIZIA SI VICLENIA NOASTRA prin care preferam sa ramanem la nivelul exterior, iar nu sa ne cercetam motivatiile adanci ale faptelor: SUNTEM NOI INTR-O STARE DE LUPTA?

8-04-2016 Sublinieri

colt_de_rugaciune-3_0

***

coman1

Părintele Constantin Coman:

„Războiul cu gândurile, un război nuclear” (II)

Simplitatea, bărbăţia şi o viaţă duhovnicească dusă cu toată trezvia sunt câteva dintre armele cele mai eficiente în lupta cu gândurile. Acestea sunt doar câteva elemente ale unei strategii pe care fiecare dintre noi trebuie să o cunoască pentru a supravieţui „războiului nuclear” al gândurilor întreţinut în zilele noastre de aproape tot ce înseamnă mass-media. În cercetarea tainelor acestui război l-am luat din nou sfătuitor pe Părintele Constantin Coman, căruia îi mulţumim pe această cale în numele cititorilor noştri, care ne-au transmis că s-au folosit mult de interviul luat în ultimul număr al revistei noastre.

Părintele Ioannis Romanidis vorbea de ştiinţa luptei cu patimile ca fiind ştiinţa medicinii duhovniceşti, pe care trebuie să o cunoscă mai întâi duhovnicii, fiind primii tămăduiţi. Cum ştim că am ajuns la tămăduire sau ne aflăm pe drumul către tămăduire?

– Acestea sunt vorbe mari (pentru mine, cel puţin), pentru că din punctul de vedere al luptei noastre lăuntrice, cu patimile, cu gândurile, cu înclinaţiile noastre, gândul victoriei este foarte departe. Eu zic să ne mulţumim cu conştiinţa că suntem într-o oarecare luptă, că avem simţul lucrurilor, că avem curajul să îndreptăm ochii noştri spre cer, că avem curajul să îngenunchem în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Mântuitorului Hristos, că avem curajul să înălţăm o rugăcine de cerere… Acestea sunt semne bune. Înseamnă că există în noi, acolo, o zonă vindecată. În rest, eu n-aş cocheta cu tămăduirea şi cu mântuirea în termenii actuali – ci lupta, lupta, să fim într-o luptă.

Pe mine mă sperie împietrirea, conştiinţa omului că-i bine fără să fie. Nu se problematizează, zice că-i „bine-mersi” şi el nici n-a început lupta, el nici nu şi-a descoperit ce-i înlăuntrul dânsului – este stană de piatră, cum se zice. Și da, exterior funcţionează, socialmente funcţionează, profesional funcţionează, dar nu s-a descoperit pe sine. Pentru că sunt patimile acestea grosiere, aşa cum ştim, dar sunt şi cele subţiri, care sunt mult mai periculoase, şi care, şi ele, sunt întreţinute de gânduri.

– Dacă tot vorbiţi de subţirimea aceasta a patimilor, spuneţi-ne două cuvinte despre îndulcirea cu gândurile, pentru că mulţi nici n-o realizează…

– Se îndulcesc foarte mult cu gândurile anumite categorii de oameni, vă spun din experienţa mea de duhovnic, pe care o am de destui ani, de-acum. Oamenii cuminţi, timizi, de exemplu, oamenii care n-au îndrăzneală să făptuiască, aceia se îndulcesc cu gândurile, chiar cu gândurile viclene, urâte, desfrânate ş.a.m.d. Omul care, pentru a dobândi un lucru pe care şi-l doreşte, are nevoie de curaj, are nevoie de ofensivă şi nu poate s-o facă, atunci se îndulceşte cu gândul. Altfel, omul care este un pic mai îndrăzneţ, care se mişcă mai mult, nu pică victimă aşa ușor acestor gânduri.

sfatulparinitlor.ro-depresie-copii-depresie-adolescenti-stockfreeimages.com_-430x266Sunt și anumite categorii, să zic, de vârstă. Sunt fetele adolescente care se îndulcesc foarte mult cu gânduri care uneori par că sunt curate şi bune: se îndrăgostesc de personaje de la distanţă, la care n-au nici o şansă să se ducă, să le vadă, să se întâlnească – de actori etc. Și pe urmă, o viaţă întreagă, ani de zile, eu mă luptam cu ele: „Măi, ai să rămâi nemăritată!”. Pentru că se îndulcea cu gândul la persoana respectivă și îi era suficient. Sigur, fiecare să fie atent la sine – eu pot să spun gândurile cu care mă îndulcesc eu, de exemplu, dar nu ştiu dacă rezistă microfonul dumneavoastră să le audă! Înţelegeţi? La vârsta mea şi la calitatea mea.

Acum ajungem la întrebarea pe care aţi pus-o, tot mergând la experienţa mea, unde pot fi momente când nu distingi foarte clar, ţi se pare că gândul care a venit este în folosul celorlalţi, dar el, de fapt, este izvodit şi hrănit de dorinţa ta de-a face, de-a fi „salvatorul”. Avem ispita asta de foarte multe ori, să salvăm noi lumea, să salvăm noi situaţia, să dăm noi soluţii la probleme. Şi acestea zici că sunt gânduri bune, dar când vezi că Domnul nostru, Mântuitorul Hristos îţi mătură pe urmă toată lucrarea ta, ajungi să te întrebi: „Daʼ de ce, Doamne? N-a fost bine?”. Şi stai un pic şi te aşezi, şi vezi că toată temelia aceea era foarte şubredă, pentru că era foarte egoistă, trufaşă, şi nu te zidea nici pe tine, nu-i zidea nici pe ceilalţi.

Iată, aici e greul, de-aceea trebuie să verifici gândul, de-aceea există practica noastră ca atunci când îţi vine un gând care ţi se pare important, care ţi se pare folositor pentru ceilalţi, nu-l pune în practică, verifică-l cu duhovnicul tău şi-l întreabă: „Părinte, am gândul ăsta: să fac, să nu fac?”. Eu temperez foarte mult aceste gânduri. Nu ştiu dacă fac bine, dar ştiu, din propria experienţă şi a celor din jurul meu, că presupun foarte multe ispite gândurile acestea de „a face”. Rânduieşte-te pe tine, fă cu tine, vindecă-te pe tine însuți mai întâi.

„Iisuse, Iisuse, Iisuse!”

– Părinţii, în războiul aceasta cu gândurile, spun să le închinăm Mântuitorului, să le „legăm” cu Rugăciunea lui Iisus…

– Îmi vine acum în minte o secvenţă din Pateric, dură de tot. Ispita cea mai mare este gândul care-ţi vine în faţa evidenţelor. Și cu gândul acela se luptă Părinţii. Deci ai în faţa ta săvârşirea păcatului, şi Părinţii se luptă să nu primească gândul care aduce cu sine judecata fratelui. De exemplu, la un Avvă bătrân, pustnic, veneau din când în când să-l cerceteze un pustnic mai tânăr şi o fecioară. Și a doua sau a treia oară s-au nimerit să ajungă împreună, să se întâlnească acolo şi, apucându-i noaptea, să rămână peste noapte la Avva, care avea o singură chilie. Şi Avva îi culcă unul într-o parte a lui şi celălalt în cealaltă parte a lui. Şi, peste noapte, satana îl ispiteşte pe frate şi cade cu sora – în chilia pustnicului, dacă vă puteţi închipui! Dimineaţa, Bătrânul – nici o reacţie. Îi conduce ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, şi cei doi pleacă, şi încet, încet, sunt copleşiţi de remuşcări şi se întorc la Părintele şi mărturisesc: „Părinte, iată, satana ne-a biruit şi-am căzut”. Erau intrigaţi de faptul că n-a reacţionat în nici un fel! Zice fratele: „N-ai simţit nimic?”. „Am simţit”, zice Părintele. Şi unde era gândul? – apropo de gând şi cum lupţi la gând, iată, în faţa unor evidenţe, nu în faţa unor părelnicii: Mi-am dus gândul la crucea lui Hristos şi n-am mai avut nici un fel de ispită, nici de judecată, nici de reacţie, de nici un fel”. Am avea tendinţa să-l judecăm. Rezultatul, care a fost? Cei doi s-au despărţit şi s-au izbăvit, că a luat-o unul într-o parte şi unul într-o parte, pătrunși de duhul adevăratei pocăințe. Aşa ne scrie apoftegma respectivă din Pateric.

People followers of the Greek Orthodox Church stand in front of an image of Jesus crucified during the ceremony marking the ApokathelosisAsta-i o luptă: să-ţi duci gândul la Hristos. Asta este o mare biruinţă, dar trebuie să ai un exerciţiu, să te poţi dezlipi. O mai facem şi noi uneori.

Noi, slavă Domnului!, trăim o epocă în care, aşa, prin mila lui Dumnezeu, pomenirea numelui Mântuitorului Hristos e aproape la îndemâna oricui. E foarte răspândită această rugăciune scurtă, isihastă – dar, de fapt, rugăciunea asta nu o facem noi ca marii isihaşti, o facem cum putem, când ne vine la îndemână. Multă lume are metanierul pe mână, care ne aduce aminte, şi-l mai rotim, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Când suntem în ispită, când suntem cuceriţi de un gând ruşinos, alergăm la rugăciune. Ia, să nu vorbim numai de ceilalți, să vă spun eu de preoţi? Vă spun eu din lupta mea preoţească, dacă vreţi. Suntem la sfântul altar şi suntem oameni, iată, care nu suntem curăţiţi, că dacă am fi curăţiţi n-am avea probleme. Ne mai biruie câte un gând urât în timpul Dumnezeieștii Liturghii – nu în timpul Dumnezeieştii Liturghii, ci în cele mai sfinte momente ale Dumnezeieştii Liturghii. Ce face preotul atunci? Şi eu, învăţând de la Părinţi – nu mai ai timp să mai rosteşti „Doamne Iisuse Hristoase…”, că-ţi vine gândul, şi atunci chemi în grabă numele lui Hristos: „Iisuse, Iisuse, Iisuse!”, şi gata, se duce gândul! La modul foarte concret, la modul foarte concret…

Lucrurile sunt la îndemâna oamenilor, dar măcar să fim noi în stare de luptă – eu asta nu ştiu, am o îndoială că suntem în stare de luptă. La nivelul gândului, aici ar fi bine să fim, aici să ne luptăm.

„Uite, am înțeles, nu poţi. Dar vrei?”

– În lupta cu gândurile, Biserica ne pune la dispoziție nişte mijloace harice. Avem mărturisirea gândurilor la duhovnic, şi chiar la cel de lângă tine, mai este Sfânta Împărtăşanie și, desigur, este rugăciunea. Aș vrea să discutăm puţin despre rolul acestora în păzirea minţii…

144017_spovedania– Îmi daţi un prilej foarte bun să vorbesc despre spovedanie. Este o mare problemă, foarte răspândită: la spovedanie, oamenii nu merg să-şi cerceteze adâncul inimii, de unde izvorăsc răutăţile, şi rămân la nivelul exterior, la fapte. „Am făcut aia, am făcut aia, am făcut aia…”. Rolul duhovnicului – eu încerc să fac lucrul ăsta – este să-l ajute pe credinciosul respectiv să se sondeze, să se coboare în inima lui: „Dar de ce-ai făcut cutare lucru?”. Că el a făcut, poate, nişte lucruri bune, dar în adânc, acolo, sunt nişte gânduri viclene. Asta-i foarte important de văzut.

Nu mai vorbesc de faptul că, contabilizând numai faptele, i se pare fiecăruia că celălalt este mai vinovat. Dacă însă trecem şi sondăm lăuntricul, se schimbă situaţia. Pentru că sunt și unele persoane care nu făptuiesc, dar insinuează fantastic de mult, nu ştiu dacă aţi observat vreodată. Și insinuarea aceasta este absolut distrugătoare la adresa celuilalt.N-am făcut nimica!” – dar insinuezi altă stare de lucruri, îl faci pe celălalt să înţeleagă că eşti nemulţumit, că ţi-a făcut rău…

Eu nu vreau acum să intru în subiectul care-mi este cel mai la îndemână, relaţiile dintre soţ şi soţie, cum se întâmplă aceste mecanisme, dar acolo este îngrijorător. Eu, pentru mulţi ani, tot aşa, dând crezare la ceea ce mi se spune, înclinam doar într-o parte cu evaluarea negativă: „Măi, cum se poate…”. Pe urmă mi-am dat seama totuşi că acolo unde se părea că lucrurile stau foarte bine, era foarte multă viclenie – neconştientizată. Şi multe lucruri se întemeiau în această poziţionare lăuntrică a celuilalt.

– Dar oare mintea celuilalt nu percepe poziţionarea ta lăuntrică? De exemplu, eu am o poziţionare vicleană; nu o manifest poate în nici un fel, dar celălalt o simte și reacţionează la atitudinea mea lăuntrică, la vrăjmăşia mea, la judecata mea, la dispreţul meu lăuntric. Iar tu îl judeci pe el că se manifestă, dar el, de fapt, nu face decât să răspundă gândurilor tale.

– Da, asta se întâmplă. Și unii sunt mai pricepuți la insinuări decât alții. Te poți trezi că te apasă sentimente de vinovăție față de celălalt fără să fi făcut nimic rău, numai pentru că celălalt a insinuat elegant și discret, dar insistent, acele lucruri. Cred că trebui să ne cercetăm foarte atent și să știm ce facem și ce nu facem, ce ne asumăm și ce nu ne asumăm. Și pentru aceasta trebuie să cunoaștem voia proprie care stă la temelia faptelor, atitudinilor și gândurilor noastre. Acolo se judecă totul. Nu întâmplător, Părinţii spun la Pateric: de la om, Dumnezeu așteaptă un singur lucru, şi anume să vrea. Lucrul acela bun, să-l vrea cu tot dinadinsul: să vrea să-şi iubească soţul sau soţia, să vrea să-şi facă rugăciunea, să vrea să-L iubească pe Dumnezeu, să vrea să facă milostenie – să vrea! De ce? Pentru că vrerea este gândul inimii. Și vrerea este expresia libertăţii, de fapt. Şi omul, când îi spui:Uite, am înțeles, nu poţi pentru că nu te ajută celălalt, pentru că sunt condiţiile aşa – dar vrei? Bine, atunci mărturiseşte asta, articulează-ţi voinţa!”. Nu-i vine foarte uşor, pentru că articularea voinţei este ceea ce aşteaptă Dumnezeu şi, dacă nu poţi, în ciuda faptului că vrei, atunci te aşezi la rugăciune – că asta înseamnă rugăciune: să-I pui pe umeri lui Dumnezeu ceea ce nu poţi face tu, dar vrei să faci.

Cred că am mai putea discuta un subiect, apropo de gânduri, tot aşa, având în vedere dominantele culturale de astăzi. Lumea de astăzi este foarte ipocrită, şi noi împreună cu dânsa. De unde această ipocrizie? Această ipocrizie, aşa cum spune şi Mântuitorul Hristos, vine de la faptul că vrem să ne convingem pe noi înşine, deşi ştim că nu este aşa, că exteriorul contează, imaginea contează. Suntem politically correct, cum se spune acum. Deci nu ce gândeşti şi simţi contează, ci ce spui contează. Nu ce eşti înlăuntru, ci ce arăţi a fi. Asta-i o foarte mare ipocrizie, şi paradoxul este că noi nu-i dăm foarte multă atenţie acestui lucru şi ne mulţumim că omul, atunci când se întâlneşte cu tine, este „bine”, şi nu mai investigăm: „Măi, dar dacă aceasta a fost o faţă falsă? Sau la mine a fost o faţă falsă, nu la celălalt?”. Şi iată-ne promovând această dramatică cultură.

Recuperarea comuniunii cu Dumnezeu

– Spuneau nişte creştini, în Biserică, că momentele când au cea mai mare pace din partea gândurilor sunt cele imediat după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Vă rugăm să ne spuneţi un cuvânt în acest sens.

_sf_impart_crop Faptul împărtăşirii de Dumnezeu pentru noi este lucru esenţial. Este lucrul care ţine de adevărul fundamental al credinţei noastre. Omul nu-şi este suficient sieşi dacă rămâne la limitele sale. N-a fost făcut să funcţioneze aşa! Omul a fost făcut de Dumnezeu să funcționeze aprovizionându-se din cele dumnezeieşti, beneficiind continuu de cele dumnezeieşti. Şi dacă el se separă de Dumnezeu, este aruncat în această mare tulbure şi frământată a vieţii, în care gândurile îşi „fac de cap”, ca să revenim la tema noastră.

De aceea, recuperarea comuniunii cu Dumnezeu, a împărtăşirii noastre cu Dumnezeu – care, sigur, atinge cel mai înalt grad în Dumnezeiasca Împărtăşanie, dar sunt şi alte nivele, multe altele: cuvântul lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu, binecuvântarea lui Dumnezeu, aghiasma şi anafora sunt tot împărtăşiri de Dumnezeu – sigur că ne ajută în lupta noastră cu răul şi în lupta noastră cu gândurile. Facem experienţa sejurului într-o mănăstire, de exemplu, şi simţim o limpezire şi o liniştire. Facem experienţa Sfântului Munte, iată, acuma la îndemâna tuturor, şi slavă Domnului că există o afluenţă foarte mare. Acolo pare că lucrurile sunt şi mai evidente din acest punct de vedere – cu atât mai mult Dumnezeiasca Împărtăşanie.

Dar există o împărtăşire reală cu Trupul şi Sângele Domnului, însă nu de către toţi şi în aceeaşi măsură simţită şi conştientizată. Acesta este un lucru iarăși foarte important. Noi trebuie să luptăm un pic pentru această trezvie lăuntrică, ca să putem participa conştient la anumite lucruri. Trezvia, spun Părinţii, este un lucru foarte, foarte important, care priveşte tot lăuntrul omului. Să ai un pic de freamăt lăuntric, să simţi o înmuiere a fiinţei tale, nu împietrirea pe care o cunoaştem cu toţii. Atunci sigur că beneficiile sunt mult mai multe din Împărtăşanie.

„Doamne, eu şi cu Tine, Tu și cu mine”

Eu vă spun ce conştientizez a fi din ce în ce mai esenţial, din experienţa mea de viaţă, atât cât a fost, așa cum e. Trebuie punctat, trebuie accentuat foarte mult ceea ce numim caracterul personal al relaţiei cu rugaciune_stefan_cojocariu_3Dumnezeu. Eu cu Dumnezeu, Dumnezeu şi eu. Eu cu Dumnezeu: m-am dus la icoană, şi am Chipul: Iată, Doamne, în faţa Ta sunt eu, în faţa mea eşti Tu. Suntem eu şi cu Tine. Tu și cu mine”. În felul acesta te ajuţi foarte mult să conştientizezi prezenţa lui Dumnezeu. Prezenţa lui Dumnezeu personală. Altfel suntem de cele mai multe ori capacitaţi de o prezenţă a lui Dumnezeu nepersonală, abstractă, şi nu ne ajută. Dar când ştiu că eşti Tu în faţa mea… Şi un om dacă ar fi, am un ajutor numai prin faptul că am gândul că nu sunt singur – dar când aş avea simţământul că lângă mine este Domnul! Dar simţământul real că este Cineva, că eşti Tu, Doamne, Tu, Doamne…

Și noi, ca Biserică, trebuie să recuperăm insistent caracterul personal al relaţiei omului cu Dumnezeu. Ştiţi ce spunea Avva Alonie din Pateric? Până când omul n-ajunge să spună în inima lui: «Numai eu şi Dumnezeu suntem pe lume», nu-şi găseşte odihna”. Asta înseamnă să dai totul la o parte şi te aşezi tu faţă în faţă cu Dumnezeu:Doamne, eu şi cu Tine, Tu şi cu mine”. Şi în felul acesta te adânceşti în ceea ce se cheamă conştiinţa prezenţei personale a lui Dumnezeu. Și atunci când ridici ochii la icoana Domnului, îţi aduci gândul, senzaţia, simţământul relaţiei personale – că e Cineva, nu e abstracţiune.

Dar iată ce spun Părinţii de astăzi: ca să adânceşti această conştiinţă a relaţiei personale, când te aşezi la rugăciune, înainte de-a începe pravila ta, ai un dialog cu Dumnezeu: „Tu, Doamne…”, iată cum începusem. Cine sunt eu, de sunt în faţa Ta? Cine sunt eu? Cum sunt eu?”. Un pic de introspecţie, un pic de conştientizare de sine. Un pic, altfel ne pierdem. Și simţul propriei noastre persoane îl pierdem, iar dacă nu avem conştiinţa propriei noastre persoane, atunci cum să ai conştiinţa prezenţei personale a lui Dumnezeu, pe care nu-L vezi? Noi înşine avem simţământul că suntem o abstracţiune. Asta-i marea dramă.

Nu e deloc ușor să ajungi la conștiința sinelui, la simțirea continuă a sinelui. Mulți avem despre noi o „idee”, ca și despre Dumnezeu. Și, când ne rugăm, punem cele două „idei” într-o legătură artificială. Simțirea cât mai adâncă și deplină a sinelui este o condiție a viețuirii la un nivel personal. Conștiința de sine ca recapitulare continuă, simțită a eului personal.

Sigur, și în lupta cu gândul este extrem de importantă această conştiinţă personală, pentru că numai așa vei putea spune: „Eu sunt deasupra gândului, eu sunt altceva decât gândul. Gândul poate fi al meu, dar eu sunt mai mult decât gândul, eu pot să alung gândul, eu pot să nu primesc gândul”. Eu – cine sunt acest „eu”? Cum spunea cineva: „Nu creierul gândeşte, eu gândesc!”. Nu? Eu mă lupt, eu primesc sau nu primesc gândul, eu primesc sau nu primesc ispita. Această atitudine trebuie mult cultivată, mai ales într-o vreme în care am pătimit mult din cauza ideologiilor nivelatoare, depersonalizante – şi pătimim în continuare, pentru că e o lume, pare-se, mai periculoasă din acest punct de vedere, mai depersonalizantă decât cea prin care am trecut noi.

Eu le spun: „Gândul nu eşti tu!”. Asta-i foarte important, gândul poate fi al vrăjmaşului. Iar când te simţi terorizat de un gând, trebuie să te întrebi: „Măi, daʼ cum mă biruie pe mine un gând?”. Eu le spun: „Gândul e o suflare! Te biruie pe tine o suflare?!”Păi daʼ nu pot să scap, mă terorizează gândul ăsta!”. Păi trebuie să umbli undeva. Și n-ar fi mare lucru, iată, trebuie doar să alergi la Dumnezeu. Dar dacă nu face cineva experienţa acestei alergări la Dumnezeu, rămân nişte vorbe în vânt toate acestea, nişte abstracţiuni.

Continuarea interviului in numarul 86 al Revistei Familia Ortodoxa (Martie 2016)

impartasirea_gandita_harul_lui_dumnezeu_foto_silviu_cluci

Legaturi:

***

 

***

 

***

 

***

***


Categorii

Parintele Constantin Coman, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Spovedanie si Impartasanie (Sfintele Taine)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “SA ALERGAM CU GANDUL LA IISUS! Parintele Coman – problematizari si solutii pentru “razboiul nuclear al gandurilor” (II). IPOCRIZIA SI VICLENIA NOASTRA prin care preferam sa ramanem la nivelul exterior, iar nu sa ne cercetam motivatiile adanci ale faptelor: SUNTEM NOI INTR-O STARE DE LUPTA?

  1. Pingback: Arhim. Paisie de la Hilandar: “ROAGĂ-TE ȘI NU ÎNCETA SĂ TE ROGI! INGRĂDEȘTE-TE CU RUGĂCIUNEA! Dacă omul nu face din rugăciune ritmul vieţii sale, sunt mici şansele să iasă biruitor din luptele duhovniceşti” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “Devii ceea ce iubeşti”. Predici audio la vindecarea femeii garbove. GARBOVIREA SI FATARNICIA LUMII CARE IL REFUZA PE HRISTOS, DORIND INCRANCENAT LANTURILE SATANEI vs. FERICIREA CEREASCA ASCUNSA IN SUFERINTA ASUMATA | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate