Sfantul Teofan Zavoratul – Omilie la Sfanta Maria Egipteanca. … DAR CU NOI CUM RAMANE? CUM NE VOM SMULGE DIN MOARTEA SI ORBIREA IN CARE ZACEM?

“Pilda pocăinţei Sfintei Maria Egipteanca este atât de cuprinzatoare si de pilduitoare, încât Sfânta Biserică vrea în mod deosebit sa o întipărească in inimile noastre. (…) S-ar parea ca sunt destule imbolduri pentru a ne opri luarea-aminte asupra întoarcerii ei la Dumnezeu şi a trage învăţătură din ea. Să ascultăm, deci, această lectie.

Nu voi intra în amănuntele vieţii Cuvioasei. Mă voi opri asupra primei lucrări săvârşite asupra ei de către harul lui Dumnezeu, care a trezit-o din somnul păcatului – şi mă opresc nu pentru a vă pofti să îi urmaţi (căci cum ati putea urma ceea ce nu depinde de voi), ci pentru a vă arăta că fiecare poate si trebuie să dobândească dorire de a câştiga acelaşi har.

Convertirea Sfintei Maria Egipteanca ţine de convertirile extraordinare. Vedeţi că ea era cu totul cufundată in păcat şi nici cu gândul nu gândea sa-l părăsească: dar vine harul şi, prin lucrarea sa covârşitoare, o trezeşte din aţipirea păcatului. Deşteptată, ea vede cât de pierzătoare e starea sa şi se hotareste să se schimbe în bine. Cu ea s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi când cineva ar fi cufundat în noroi şi altcineva, venind, l-ar smulge cu mână tare din adâncul mlaştinii şi l-ar pune slobod pe pământ tare. La fel au fost convertirea Sfântului Apostol Pavel şi a multor altora.

Insă ceea ce ţine de lucrările aparte, extraordinare, ale lui Dumnezeu, prin însăşi firea sa nu poate fi de obşte tuturor; şi dacă cineva, întemeindu-se pe aceste pilde, ar refuza cu totul orice grijă de întoarcere a sa la Dumnezeu si orice silinţă, parcă spunând harului: „Vino, ia-mă – şi o să merg cu tine”, acela ar fi nedrept şi s-ar da singur pierzării, dându-se pe mâna căderii sale. Calea de obşte a tuturor este aceasta: „Căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide“. Oricum, şi la cei ce merg pe această cale lucrarea harului care în­toarce la Dumnezeu este aşijderea însemnată de o zguduire; pentru ea însă, este nevoie de pregătire prin osteneală personală, trebuie să ne rugăm pentru ea, este smulsă, parcă, de la Domnul. Domnul vede osteneala cea dureroasă şi dă după osteneală. De la cei ca Sfânta Maria, El nu aşteaptă această osteneală, ci lucrează de-a dreptul; osteneala urmează după aceea. Aşa lucrează Domnul asupra aleşilor Săi deosebiţi; iar noi trebuie să mergem pe calea cea de obşte şi să ne silim pe noi înşine a ne întoarce la Dumnezeu, atunci când avem vremea bineprimită şi străbatem zilele de mântuire.

Dar ce trebuie să facem cu noi înşine pentru a merita acest har al întoarce­rii la Dumnezeu, cu ce trebuie să ne ostenim, la ce trebuie să ne silim pentru a-I arăta Atoatevăzatorului Dumnezeu că dorim si căutăm si însetăm de atotlucrarea Lui cea mântuitoare în noi?

Vă voi arăta asta pe scurt. Să îl luăm pe om în starea în care i-a venit numai gândul simplu: „Chiar să nu mă ocup deloc de mine şi să nu mă gândesc la în­dreptarea vietii mele?“ Un simplu gând, fără nici o încuviinţare a omului faţă de el, nici dorinţă de a urma imboldurilor lui. Asa, doar o cerinţă a raţiunii: insă oricât ar cere raţiunea asta, omul nu va trece la fapte până când nu se va trezi râvna, energia conştiinţei adormite. Tocmai spre aprinderea acestei râvne să ne purtăm acum sufletul pe care l-a cercetat nu se ştie cum, ca un oaspete nepoftit, gândul la mântuire.

Aşadar a venit gândul îndreptării: conştiinţa l-a insuflat sau îngerul păzitor l-a adus – nu-l lepăda, ci apucă-te de el îndată şi începe să-ţi faci nişte operaţii, ca să zic aşa, care să dea acestui gând putinţa de a pune stăpânire pe toate puterile fiinţei tale. Să lucrezi în cursul acestei experienţe în mod opus celui in care lucrează păcatul, în general în mod opus acelei rânduieli a dispoziţiilor sufleteşti care îl ţin pe om în păcat. Păcatul încurcă sufletul în multe curse ori se ascunde de el sub multe văluri – fiindcă el este slut în sine şi de la început ar putea să facă pe oricine să fugă de el. Vălurile acestea sunt: vălul cel mai adânc şi apropiat de inimă, alcătuit din amăgirea de sine, nesimţire şi nepăsare; deasupra lor şi mai aproape de suprafaţa sufletului sade împrăştierea impreună cu grija de multe; urmează vălul de deasupra – precumpănirea trupului şi rânduiala vieţii exterioare, văl hrănit de păcate şi patimi. Păcatul trăieşte în inimă, de acolo pune stăpânire pe tot sufletul, pătrunde în trup şi in toate faptele şi relaţiile noastre, altfel spus în întreaga purtare.

Aşadar începe să înlături aceste văluri unul după altul, cu scopul de a scoate la lumină duhul încurcat în ele, aşa cum din pământ se înlătură strat după strat pentru a se ajunge la comoara ascunsă.

Incepe chiar de la vălul dinafară.

Curmă pentru o vreme treburile şi relaţiile tale obişnuite, mai ales pe cele din care se hrăneşte patima ta stăpânitoare. Ochi, ureche, limbă – iată principalele canale pe care vine mâncarea păcătoasă. Taie-le prin însingurare.

După aceea, apucă-te de trup: refuză-i nu numai plăcerile, ci micşoreaza-i îndestularea chiar şi în trebuinţele indispensabile ale somnului si mâncarii. Vei subţia trupul, sufletul se va elibera din legăturile materiei, va deveni mobil, mai uşor şi mai receptiv faţă de impresiile bune. Tocmai asta va fi urmarea postirii cu dreaptă socotinţă.

Insingurarea şi postirea uşurează sufletului întoarcerea către sine însusi. Intrând în sine, el întâlneşte acolo, însă, o tulburare cumplită, pricinuita de grija de multe şi de împrăştierea cugetului. Grijile ba de una, ba de cealalta se îngrămădesc în inimă şi nu lasă sufletul să se ocupe de sine, nu-l lasă sa se oprească, ci îl tot gonesc înainte. Iată, este nevoie să le înăbuşim, să le alungam din suflet şi din inimă, măcar pe vremea postului. Câtă vreme nu am facut lucrul acesta, nu putem face în continuare nici un fel de lucrări asupra noastra sau aceste lucrări vor rămâne cu totul neroditoare. Grija strânge sau roade inima; dar şi când n-avem griji, gândurile deşarte hoinăresc prin cap unul dupa altul, sau unul împotriva altuia, şi pricinuiesc acolo o tulburare ca un vifor sau o furtună. Intr-o astfel de stare nu se poate semăna în suflet nimic temeinic si statornic. Ca atare, trebuie să adunăm pe fiii noştri cei împrăştiaţi – gândurile noastre – laolaltă, aşa cum adună păstorul oile sau cum o lentilă convexă adună razele împrăştiate ale soarelui, şi să îi întoarcem pe toţi asupră-ne. Asta se săvârşeşte prin luare-aminte sau trezvie.

In fine, grijile să se ostoiască, gândurile să se liniştească, mintea să se adune în sine şi să se statornicească asupra unui singur lucru. Trei sau patru văluri au fost deja ridicate. Inaintea ta se află omul tău cel lăuntric, cufundat în somnul nepăsării, nesimţirii şi orbirii. Apropie-te acum cu bărbăţie şi osteneşte-te fara lenevie. Incepe lucrarea principală – trezirea din somn.

Inainte de toate, grăbeşte-te să ridici de pe ochii minţii vălurile care o tin in orbire. De ce nu se teme omul şi nu se îngrijeşte pentru sine însuşi? Fiindcă nu vede primejdia pe care o presupune starea sa. Dacă ar vedea-o, n-ar putea să rămână liniştit, aşa cum nu poate sta liniştit în casă cel care vede că e cuprinsă de flăcări casa. Iar omul păcătos nu vede primejdia pe care o presupune starea sa pentru că, din oarecare amăgire, se vede într-o stare mulţumitor de bună. Se furişează în el închipuiri mincinoase care îl linguşesc, care-i încurca mintea precum o plasă şi îl ascund pe om de sine însuşi. Aceste închipuiri sau gânduri subţiri sunt foarte multe. Unii, de pildă, spun: „Eu sunt creştin“, şi ramân liniştiţi, asemenea iudeilor care spuneau: „Sămânţa lui Avraam suntem“; îşi însuşeşte întâietăţile şi făgăduinţele creştineşti fără creştinism, altfel spus pune pe seama numelui, locului şi a hainelor ceea ce se poate întemeia numai pe putere şi pe vrednicia lăuntrică. Altora le vine în gând starea îmbunătăţita dinafară sau le cad sub ochi calităţile lor trupeşti – puterea şi frumuseţea – dimpreună cu înzestrările sufleteşti – intelectuale şi estetice, care îi orbesc cu atât mai puternic, cu cât se deosebesc mai mult prin ele de cei ce-i înconjoară. Alţii sunt orbiţi de oarecare fapte văzute sau chiar virtuţi făptuitoare, cum ar fi înţelepciunea şi chibzuinţa – mai ales când acestea i-au atras cinstire, une­ori nu doar din partea celor simpli. Iar alţii, în fine, se întemeiază pe faptul că nu sunt singuri: „Şi cutare este la fel ca mine, şi cutare, şi chiar cutare“; se amăgeşte cu faptul că obiceiurile păcătoase sunt răspândite, de parcă mulţi­mea celor care păcătuiesc face mai puţin păcătos păcatul. Gândurile acestea şi cele asemănătoare lor tin mintea în orbire. Ca atare, intrând în tine însuti si adunându-ţi luarea-aminte, începe să îndepărtezi aceste temeiuri ale orbirii, să strici aceste nădejdi deşarte sau, altfel spus, „îndreptăţiri ale răspunsurilor celor din păcate“, împotriva cărora se ruga Prorocul David. Scoate-o la mijloc cu gândul pe fiecare dintre ele şi loveşte-o cu sănătoasa cugetare creştinească. Convinge-te de următorul lucru: nu contează că eşti creştin dacă trăieşti rău; calităţile tale, dacă nu sunt întoarse spre slava lui Dumnezeu, mai mult te vor osândi decât te vor îndreptăţi; nici cinstirea, nici răutatea celorlalţi nu îţi vor ajuta. Chibzuind astfel, încetul cu încetul îţi vei uni gândurile şi te vei înfăţişa unit înaintea privirii minţii şi conştiinţei, care vor ridica glas puternic împo­triva ta, mai ales atunci când, comparând ceea ce eşti cu ceea ce ar trebui să fii, vor afla că nu eşti bun de nimic. Dacă în urma acestui fapt vei începe să simţi teamă pentru tine însuţi, e un semn bun – e prevestirea fugii de păcat, aşa cum clătinarea rândurilor de ostaşi vesteşte grabnica fugă a întregii oştiri.

In acest fel, odată cu vederea de sine în lumina cea adevărată ia naştere instinctul conservării duhovniceşti. Ca atare, neîntrerupând cugetările care îţi dau în vileag orbirea, în urma primei mişcări loveşte-te şi mai mult şi zguduie inima ta cu idei ce pot să te întoarcă de la păcat şi să-ţi stârnească dezgustul fată de el.

Inchipuie-ţi cât mai viu ce este păcatul în sine. Este o boală, cea mai rea dintre toate bolile: el îl desparte pe om de Dumnezeu, aruncă în neorânduială sufletul şi trupul, dă conştiinţa chinurilor, îl supune pe om necazurilor în viaţă, în moarte şi după moarte, îi închide raiul, îl aruncă în iad. Poate că prin aceste gânduri se va înfiripa în inimă dezgustul faţă de acest monstru.

Cercetează legătura dintre păcat şi diavol, şi vezi ce prieten şi despot slut îţi dobândeşti prin păcat. Diavolul este în vrăjmăşie cu Dumnezeu. El pare că Ii spune Celui Preaîndurat: „Tu le dai toate, dar ei tot se abat de la voia Ta; iar eu nu le dau nimic, însă îi fac să îmi lucreze cu atâta osârdie“. El este un amăgitor. Acum, aruncându-ne în păcate, făgăduieşte în schimbul lor oarecare dulceaţă, iar dincolo ne va pune în faţă aceleaşi păcate, râzând răutăcios, dacă nu ne vom pocăi. El se cutremură de bucurie răutăcioasă atunci când cineva îi cade în gheare. Adu-ţi aminte toate acestea, poate că vei simţi şi tu ură faţă de acest urâtor al nostru şi al lucrarii lui în noi, care este păcatul.

Intoarce-te, în fine, către Dumnezeu şi judecă ce este păcatul înaintea Lui, Atoatestiutorului si Pretutindenea-Fiitorului, Preabunului si Preainduratului, Purtătorului de grijă şi Răscumpărătorului nostru. După ce ţi-ai scos la lumină nelegiuita neluare-aminte, nefrica si nerecunoştinţa fată de El, poate că vei stârni în tine jale mântuitoare şi întristare după Dumnezeu.

Atunci când, în acest chip, ne vom înghesui în inimă unul după altul, cu de-a sila, simţămintele care frâng inima – fie dezgustul şi ura faţă de pacat, fie frica şi groaza de începătorul păcatului, fie jalea şi întristarea în Domnul – inima se va încălzi şi pune în mişcare, puţin câte puţin. Curentul electric impărtăşeşte trupului o anumită încordare şi excitabilitate; aerul curat şi răcorosîmpărtăşeşte o anumită prospeţime şi vioiciune: aşa şi simţămintele acestea pun în mişcare energia adormită a puterilor lucrătoare, în fine, ele dau naştere în om dispoziţiei de a se scula şi a lucra spre mântuirea sa. Acestea sunt primele mişcări ale grijii de mântuirea sufletului. Când vor avea loc, nu întârzia să lucrezi asupra ta şi din această parte: alungă somnul nepăsării. Sileşte-te in fel şi chip să-ţi încordezi puterile sufletului şi să te apuci de treabă pe loc, fara întârziere. Dacă vei amâna, mai rău va fi: mai mult te vei deprinde cu păcatul, păcatul va da în tine ramuri din ce în ce mai stufoase, iar lanţurile păcatului vor deveni din ce în ce mai încurcate. Până la urmă, păcatul te va împovăra atât de mult, că nici nu o să te mai scoli: te vei duce pe urma diavolului, de unde poate ca nu va mai fi întoarcere. Deci grăbeşte-te!

Adu-ţi aminte, totodată, de „cele mai de pe urmă ale tale”. Spune-ţi: „Iata moartea; unul, altul mor lângă tine; iată că acum-acum vine şi rândul tău. Lovitura morţii stă gata ca o sabie asupra capului şi te va lovi pe neaşteptate. După aceea vine judecata; cele tăinuite ale tale se vor vădi înaintea îngerilor si a tuturor Sfinţilor. Acolo vei fi singur cu faptele tale. In urma lor vei fi indreptatit sau osândit – vei ajunge fie în rai, fie în iad. Ia seama: în rai nu se intra cu păcate, iar iadul este pecetluit cu pecetea lepădării dumnezeieşti. Acolo este chin fără sfârşit şi fără bucurie. Oare nu este vremea să lepezi această povara, care îţi pregăteşte asemenea necaz?“

Pentru ca lucrarea tuturor acestor gânduri să aibă cât mai mari sorţi de reuşită, adună-le pe toate într-un chip oarecare şi poartă-le în minte ca pe un imbold statornic. Inchipuie-ţi, spune Sfântul Tihon, că deasupra ta este sabia dreptăţii dumnezeieşti, sub tine este iadul, gata să te înghită, înaintea ta moartea, înapoi adâncul păcatelor, de-a stânga şi de-a dreapta mulţime de vrăjmaşi răi. Dacă îţi vei pune o asemenea rânduială în minte, vei auzi neîncetat înăuntrul tău un glas îndemnător: „Oare se cade ţie să fii în nepăsare?”

Prin asemenea cugetări şi lucrări şi prin cele asemenea lor se ridica, în fine, şi ultimul văl al păcatului, alcătuit din nepăsare, nesimţire şi orbire. Acum, omul păcătos este descoperit în faţa ochilor săi, nu mai este nesimţitor faţă de primejdia stării sale şi nu arareori năzuieşte să se scoale şi să meargă; însă prin asta nu a fost făcut totul. Aici lipseşte – este limpede – lucrul de căpetenie: imboldul haric. Osteneala a fost întrebuinţată, căutarea a fost descoperită: însă toate acestea alcătuiesc doar strădanii în vederea atragerii harului de par­tea noastră, însă nicidecum însuşi lucrul pe care îl căutăm. Căutăm şi batem — însă dăruirea este la voia Impărţitorului darurilor, Care împarte ca un stăpânitor cui vrea El. Aşadar, întrebuinţând cu osârdie toate mijloacele amintite, umblă aşteptând să te cerceteze Dumnezeu – Care, deşi este totdeauna gata, nu vine niciodată cu preaviz. Ca atare, creează condiţiile în care obişnuieşte harul să lucreze, ieşi, cum ar veni, întru întâmpinarea lui. Mergi la biserică şi ia parte la toate slujbele, citeşte ori ascultă cuvântul lui Dumnezeu, discută cu oameni temători de Dumnezeu, începe oarecare facere de bine sau ostenea­lă, şi mai presus de toate roagă-te. Roagă-te şi la biserică şi acasă, silind prin staruinţa ta pe Cel Indurat să îţi dăruie, ca pe o pâine spre fiinţă, ajutor haric spre mântuire. Astfel să te osteneşti, să te încordezi, să cauţi – şi vei găsi. Astfel să baţi, si ti se va deschide. Domnul Mântuitorul va vedea această osteneală a ta spre mântuire şi-ţi va trimite ajutorul Său cel mântuitor, care, venind, va rupe toate legăturile păcatului şi va da sufletului libertatea de a merge pe calea Domnului fie întru însingurarea pustiei, fie în sfera obştească. Va veni, adică, ceea ce i s-a dat Sfintei Maria Egipteanca pe degeaba.

Ce se cuvine să facem pe urmă ne va învăţa însuşi harul, cercetătorul sufletelor, aşa cum a învăţat-o pe Maria Egipteanca, aşa cum învaţă pe oricine se invredniceşte de el şi se supune lui.

Judecând după tot ce este neapărată nevoie să facem cu noi înşine ca să aflăm acest har ce insuflă la întoarcerea către Dumnezeu, puteţi vedea că cea mai bineprimită vreme pentru acest lucru sunt sfintele posturi, şi în primul rand Sfânta Patruzecime. Acesta este, pe scurt, „programul” pregătirii cuvenite pentru spovedanie şi primirea Sfintei Impărtăşanii.

Pilda sfintei Maria Egipteanca ni se propune acum, între hotarele postului, tocmai pentru a ne aminti, pentru a ne face să cercetăm cu grijă dacă ne-am pregătit de spoveda­nie şi de împărtăşire, şi dacă am facut-o aşa cum se cuvine. Cel ce s-a pregătit de spovedanie şi de împărtăşire aşa cum se cuvine trebuie să se simtă însufleţit, înviat, încordat spre sforţări în lucrarea mântuirii. Acest scop al său este fie de a dobândi harul, fie de a-l recâştiga dacă l-a pierdut, fie de a stârni mai tare focul lui, care a început să se stingă – nu numai de a merge la biserică şi de a posti. Şi rânduiala aceasta exterioară e necesară, însă principalul stă în schimbarea rânduielii lăuntrice. Dacă s-a învrednicit cineva de asta, să mulţumeasca Domnului; dacă nu s-a învrednicit, mai este timp. Intră în arena mântuitoare a ostenelii cu tine însuţi – şi vei primi. Domnul este aproape. Te vei apropia şi tu de El şi fără îndoială că va avea loc împreunarea dintre Domnul, Cel Iubitor de împărtăşire, şi sufletul tău, cel zidit după chipul şi asemănarea Lui, care este căutat de El şi care îl caută. Amin!”

5 aprilie 1865

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Legaturi: