SLUGA SUTASULUI. Predica audio importanta despre DISCRETIA CREDINTEI, INIMA MILOSTIVA versus “GENERATIA EU” SI PACATUL SUPERIORITATII CARE OSANDESTE. Cum pot ortodocsii, “noul Israel”, sa repete caderile “poporului ales”?

“Avem in tara noastra atatea biserici, avem Liturghie zilnic, in atatea locuri, in atatea manastiri, avem la indemana tot ce ne trebuie in sporirea duhovniceasca dar, de multe ori prea putin ne folosim, nu stim sa ne folosim, sau nu stim sa pretuim lucrurile pe care le avem...”

***

Pentru Duminica slugii sutasului, va mai recomandam:

***

PREDICA PARINTELUI ARSENIE (Man. Cornu) la Duminica vindecarii slugii sutasului (2011):

“In numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh, Amin!

“Adevarat zic voua, nici in Israel nu am aflat atata credinta”.

Iubiti frati si surori,

Dupa Pogorarea Sfantului Duh, duminicile acestea ce urmeaza sunt o inlantuire, un lant minunat. Si in toate aceste duminici primim ajutor pentru dobandirea Preasfantului Duh, pentru ca aceasta este viata Bisericii. Ele nu sunt la intamplare randuite, aceste duminici. Duminica trecuta am vorbit, ne-a vorbit in Evanghelia care s-a citit la sfanta Liturghie, despre grijile vietii, o mare piedica la primirea harului Sfantului Duh. Acuma, dupa ce duminica trecuta ne-a pus inainte Evanghelia primejdiei grijilor vietii, ca sa ne ferim de ele, acum ne atrage printr-o pilda a frumusetii credintei, in duminica aceasta.

Si frumusetea acesta a credintei o vedem stralucind intr-un om, care, dupa aparenta exterioara, nu facea parte din Biserica lui Dumnezeu. Era un pagan, un sutas, adica un mai mare peste o suta de ostasi, si el facea parte din administratia romana a Tinuturilor Sfinte, deci nu facea parte din neamul evreiesc, si nu facea parte din Biserica Vechiului Legamant. Si iata ca in acest om ne straluceste astazi frumusetea credintei. O frumusete atat de mare ca pe Insusi Dumnezeu Il face sa se minuneze. Un lucru frumos vedem astazi: pe Dumnezeu minunandu-Se de credinta omului.

Intamplarea ati auzi-o la Sfanta Liturghie si o cunoasteti. Ca in fiecare an ati auzit probabil mereu, de multe ori, citindu-se aceasta pericopa evanghelica despre sutasul din Capernaum care avea un slujitor bolnav, si care, ne spune – Sfantul Matei este concis in intamplarile lui, ne da miezul intamplarii;  Sfantul Luca ne mai da si niste amanunte – ca acest sutas a trimis mai intai la Domnul batrani ai iudeilor ca sa-L roage sa tamaduiasca pe sluga lui, pe slujitorul lui, care era slabanog in pat, chinuindu-se cumplit.

Nu e rau sa ne oprim putin si asupra lucrurilor pe care ni le spune Sfantul Luca. A trimis, deci sutasul la Domnul batrani ai iudeilor, ca sa-si dobandeasca dorinta, sa vindece pe slujitorul lui, iar acesti batrani ai iudeilor au venit la Domnul si au zis: “Vrednic este sa faci aceasta, căci iubeste neamul nostru si sinagoga el ne-a zidit-o“. Aceste cuvinte ar parea la prima vedere cuvinte de bun simt, cuvinte de induplecare pentru Domnul, aratandu-i  un motiv ca el sa vina, sau nu neaparata sa vina, ci sa vindece sluga acestui sutas. Dar Sfantul Ioan Gura de Aur ne dezvaluie insa altceva prin aceste cuvinte. Acum, ca sa intelegeti ce vreau sa spun, dau un exemplu poate putin nepotrivit cu Biserica: asa, ca si cand s-ar intalni o comisie doctorala sa acorde titlul de doctor in stiinte cuiva, si ar zice membrii comisiei: Vrednic este sa-i acordam titlul de doctor, pentru ca poarta 43 la pantofi. Exemplul poate ca nu e potrivit si e un pic exagerat, dar Sfantul Ioan Gura de Aur, ne scoate in evidenta acest lucru, ca nici macar n-au cunoscut virtutea barbatului, n-au gasit vreun motiv vrednic  adevarat, ci se aveau in toate tot pe sine vedere: “Miluieste-l pe el, ca mi-a facut mie bine“.  Motivul pentru care sa-l miluiesti este ca “mi-a facut mie bine”.

“Iubeste neamul nostru si ne-a zidit sinagoga” – iata primejdiile nationalismului aici. Sigur ca aicea este vorba de neam, nu de natiune. Fac o mica paranteza, si poate nu este fara de folos aceasta paranteza. Conceptul de natiune s-a nascut mai tarziu, iar evreii traiau cu conceptul de neam, nu de natiune. Conceptul de natiune s-a nascut mai tarziu, si-si trage originea, mai ales in Revolutia Franceza, si dupa Revolutia Franceza, acest concept care facea parte dintr-o anume ideologie, a slujit la dezmembrarea vechilor imperii care aveau o structura crestina. A fost un cal troian acest concept, prin care ideologii care l-au propagat si s-au folosit de ceva sadit in sufletul omului: iubirea fata de neam, constiinta apartenentei la un neam, lucru care este sadit in constiinta omului, ca Dumnezeu a impartit limbile in Babilon, si au luat fiinta neamurile atunci. Dar conceptul acesta a fost folosit, cum spun, de o anumita ideologie, cu scopul numai de a destrama vechile imperii. Deci e o diferenta intre natiune si neam. Atunci ei traiau cu o simtire aceasta a apartenentei unui neam, totusi putem sa intelegem ca exista si aici primejdia de a idolatriza neamul sau natiunea.

Domnul a continuat sa se indrepte spre casa sutasului sau a pornit spre casa sutasului. Sfantul Luca ne spune ca apoi el a trimis prieteni la Domnul, si sa-L roage sa nu vina, ci sa zica numai cuvantul, iar Sfantul Matei ne adauga faptul ca dupa aceea chiar el a venit, sutasul insusi a venit inaintea Domnului cand a vazut, ca desi i-au spus batranii, desi i-au spus prietenii lui, Domnul totusi continua sa vina spre casa lui. Si a venit el, si inaintea  Domnului a spus: “Doamne, nu sunt destoinic sa intri sub acoperisul meu, zi numai cu cuvantul, si se va vindeca slujitorul meu“. Si i-a aratat Domnului printr-o pilda si cum intelege acest cuvant: “si eu sunt om cu stapanire, si am sub mine ostasi, si zic acestuia: du-te si se duce, si altuia vino si vine, si robului meu fa aceasta si face“. A recunoscut pe Domnul ca este Atottiitor, Stapan Atotputernic, ca doar la cuvantul Lui toate se implinesc. “A zis Dumnezeu sa fie lumina, si a fost lumina”. A recunoscut in persoana Domnului nostru pe Atotstapanitorul, Atottiitorul. Atat de mare era credinta lui, incat pe Domnul a facut sa se minuneze si a zis: “Nici in Israel nu am aflat atata credinta ca a lui“.

 Doua ganduri, asupra doua ganduri m-am oprit, citind aceasta pericopa evanghelica.

Intai, acest cuvant al sutasului e vrednic de pus in inima noastra:

“Nu sunt destoinic sa intri sub acoperisul meu, zi  numai cu cuvantul“.

Noi traim intr-o lume in care este totul centrat pe eu, pe propria persoana. Parintele Serafim Rose numeste generatiile de la el si putin inaintea lui incoace, le numeste generatia “Eu”. Si zice:

Iata, “generatia Eu” se apropie de Biserica, insa cand generatia Eu se apropie de Biserica ea intampina anumite probleme in apropierea ei de Biserica, pentru ca incearca sa prefaca cumva spiritualitatea pe care o gaseste in Biserica  dupa propriul chip.

Aceasta spune Parintele Serafim si noi traim intr-o vreme in care lucrurile s-au accentuat in aceasta directie.

Sutasul acesta ne invata sa nu facem nimic prin care sa atragem atentia asupra propriei persoane. Un duhovnic contemporan spune ca in biserica, atunci cand avem de indeplinit o lucrare, o slujire, – va dau acest exemplu, fie de citit, fie de cantat la strana, fie numai ca preot cand slujim –  toate trebuie sa le facem cat mai discret cu putinta. Prezenta noastra sa treaca, asa, cat se poate, neobservata.

Parintele chiar mentioneaza un fapt care chiar ni se poate sa ni se pare un pic hazliu, dar nu este. Spune ca la Institutul Sfantul Serghie din Paris un profesor, probabil de liturgica, i-a spus ca exista o prevedere nescrisa cum ca preotul, in anumite momente cand rosteste anumite liturghii poate sa inalte mainile cand se roaga. Ati vazut ca in momentul de incepere al Sfintei Liturghii preotul face niste rugaciuni de invocare a Sfantului Duh, rosteste Imparate ceresc de trei ori si inalta mainile atunci. Asa prevad randuielile noastre de rugaciune, cartile nostre de slujbe. Si acest profesor ii spunea ca exista o prevedere ca preotul sa inalte mainile, dar niciodata mai sus de nivelul urechilor. Sigur ca aceasta prevedere nu este importanta in partea ei, in aspectul ei tehnic, sa spunem asa, dar ce vrea sa spuna?

Nu trebuie facut nimic excesiv, nimic prin care sa atragem atentia asupra noastra, nimic prin care sa manifestam, chipurile, o evlavie ce intrece contextul in care ne aflam. Acum, sa nu stati niciodata sa va uitati la preot, daca a ridicat mainile un centimetru mai sus de urechi, ca totusi nu aceasta masoara smerenia preotului. Dar cuvantul ne spune ceva, faptul cat de discret si de delicat trebuie facute toate in biserica. Prin nimic sa nu atragem atentia asupra propriei persoane. Deci important este pana la urma sa ne judecam launtrul, ca felul cum citim, felul cum cantam, felul cum ne miscam, felul cum facem toate, sa nu aiba asupra sine inclinatia de a atrage atentia asupra propriei persoane, de a arata prin manifestarile noastre ca avem o evlavie, ca avem o credinta.

Noi traim intr-o lume in care reclama este totul. Daca nu esti cunoscut, daca nu-ti faci reclama esti mort pentru lumea aceasta. Ce face un om de afaceri crestin daca nu-si face reclama? Are o problema de constiinta, fara indoiala. Tocmai aici este credinta. Si omul, pe cat se daruieste credintei pe atat vede implinindu-se cu el minunile credintei. Si fara sa-si faca reclama poate sa faca afaceri profitabile, sa castige mai mult chiar decat cei care isi fac reclama, dar asta nu-i spune nimeni ca se va intampla de la inceput. Poate ca Dumnezeu il va pune la incercare. Daca nu-si face reclama cu gandul ca va  castiga mai mult, s-ar putea sa nu castige nimic. Dar daca nu-si face reclama pentru ca are incredere in pronia dumnezeiasca, Dumnezeu pe nimeni nu rusineaza. Nu este vreun om care sa se incredinteze Proniei dumnezeiesti si careia Pronia dumnezeiasca sa nu-i raspunda. Dumnezeu nu-Si bate joc de om.

Deci, de la sutasul acesta invatam ca atunci cand traim intr-o discretie, traim omorand in noi pornirea de aratare, dorinta de a impresiona pe altii, ochiul lui Dumnezeu ne vede. Asa a vazut ochiul lui Dumnezeu sufletul acestui sutas, si a randuit Dumnezu un prilej ca aceasta credinta sa iasa la iveala, si a randuit un prilej ca El sa spuna cuvantul pe care l-a spus si cu care am inceput [aceasta predica]: “Nici in Israel nu am aflat atata credinta“.

Acesta este al doilea gand:

“Nici in Israel nu am aflat atata credinta“.

Noi traim intr-o vreme, dar probabil ca intotdeauna a fost asa, in care, paradoxal, am ajuns sa fim in situatia in care a fost Biserica Vechiului Legamant atuncea cand L-a respins pe Hristos, nu L-a cunoscut. Am ajuns, paradoxal intr-o asemenea primejdie in timpurile noastre, ca atunci. Si acum se intampla, nu am fost in occident, dar oameni care au fost la anumite manastiri, au ramas impresionati de faptul ca acolo multi convertiti, oameni trecuti la ortodoxie, de la protestantism, de la catolicism, atat de mult insetau si numai sa vada un preot, nu mai mult, macar sa-l vada, macar sa ia o binecuvantare de la el, sau macar o data pe luna sau poate si mai rar sa poata participa la o Sfanta Liturghie, macar o data intr-un an sau de doua ori, de trei ori, sa se poata spovedi. Si aceasta socoteau o mare binecuvantare si cu lacrimi in ochi multumeau lui Dumnezeu ca au vazut un preot – numai ca l-au vazut, numai ca au putut sa ia o binecuvantare de la el! Oameni cumva care se aseamana cu acest pagan, roman. Nu facea parte din Biserica Vechiului Legamant, dar in sufletul lui era credinta mai mare decat cei care prin nastere faceau parte din aceasta Biserica, si care tineau de un neam si fusesera de mici crescuti intr-un anume spirit. De aceea am spus acest cuvant.

Avem in tara noastra atatea biserici, avem Liturghie zilnic, in atatea locuri, in atatea manastiri, avem la indemana tot ce ne trebuie in sporirea duhovniceasca dar, de multe ori prea putin ne folosim, nu stim sa ne folosim, sau nu stim sa pretuim lucrurile pe care le avem. Mai marii iudeilor se socoteau superiori romanilor, si batranii trimisi de sutasul la Domnul sa ceara vindecarea slugii lui, se socoteau cumva superiori acelui roman. Nici nu-l considerau pe el, ca un om, dupa virtutea lui, vrednic de atentie. Era bun pentru ca iubea neamul lor si le facuse sinagoga. De multe ori asa se intampla si cu noi. Cumva dispretuim pe cei care nu fac parte din neamul nostru sau oricum ne consideram superiori ca am mostenit ortodoxia din nastere. Deci acesta este al doilea gand asupra caruia m-am oprit: “Nici in Israel nu am aflat atata credinta“. Si sa adancim putin acest gand.

Saptamana care a trecut s-au citit in fiecare zi la Sfanta Liturghie anumite pericope evanghelice. Si acestea ne vorbesc tocmai despre starea poporului lui Dumnezeu, de ce a ajuns poporul lui Dumnezeu asa, incat sa nu-L recunoasca pe Dumnezeu intrupat venit intre ei? Ce s-a intamplat cu ei? Primejdiile la care au fost ei supusi ne atrag si noua luarea aminte. Stiti ca Nicolae Iorga a spus ca “cine nu cunoaste istoria este condamnat sa o repete“. Foarte multe putem invata din ceea ce s-a petrecut atunci ca sa nu patim si noi la fel. Deci ce s-a intamplat cu ei? Ne spune Domnul. Intr-una dintre Evanghelii a zis Domnul despre ei:

“Cu ce voi asemana pe oamenii neamului acestuia? Sunt ca si copiii care sed in piete si striga unii catre altii: V-am cantat de bucurie si nu ati jucat, v-am cantat de jale si nu ati plans“.

Asa erau oamenii acelui neam, si Sfantul Teofan Zavoratul zice ca asa suntem si noi, ca si copiii capriciosi, oricum ai da-o nu o scoti la capat cu ei. Mai bine va citesc chiar ce spunea Sfantul Teofan. Ne cearta putin Sfantul Teofan, dar sa nu va intristati de cearta lui, pentru ca sfintii intotdeauna din dragoste, sau cu dragoste ne cearta.  Nu ar fi de niciun folos sa ne menajeze patimile sau sa ne odihneasca in patimile nostre, ca atuncea ne-ar omori, prin insasi aceasta atitudine a lor. Chiar daca este dureros, dar ei ne pun inainte adevarul, pentru ca aceasta inseamna dragoste. Domnul spune ca noi, cei ce nu ascultam de Evanghelie… – caci aceasta facem de cele mai multe ori, noi nu ascultam de Evanghelie: daca Evanghelia spune celui ce te loveste peste obraz intoarce-l si pe celalalt, noi de-abia daca ne abtinem sa nu-i dam vreo doua pentru mana care am primit-o. Deci noi nu facem ce ne spune Evanghelia. Noi suntem in situatia aceasta:

Domnul spune ca noi, cei ce nu ascultam de Evanghelie, ne asemanam acelora care daca li se canta cantece vesele nu dantuiesc, iar daca li se canta de jale nu plang. Oameni cu care nu o scoti la capat. Ni se fagaduieste Imparatia Cerurilor cea Prealuminata si veselitoare. Nici nu ne clintim, de parca nu despre noi ar fi vorba. Suntem amenintati cu Judecata cea nemitarnica si cu muncile cele vesnice. Nu ne tulburam. Parca nici nu auzim. Indobitociti, am pierdut orice instinct al adevaratei autoconservari. Suntem manati de-a dreptul spre pierzare, fara sa ne ingrijim deloc de soarta nostra. Ne-am pus mainile in san, ne-am lasat prada nepasarii. Ce-o fi, o fi! Iata care-i starea noastra. Oare, nu de aceea sunt asa de dese sinuciderile? Si aceasta este rodul invataturilor moderne, al viziunilor moderne asupra omului si a insemnatatii lui. Iata care ne e progresul, iata care ne e si luminarea. Mai bine sa fi lipsit de orice invatatura, dar sa-ti mantuiesti sufletul cu frica lui Dumnezeu, decat ca dupa ce ai capatat titlul de luminat sa pieri pentru vecie, neaducandu-ti macar odata aminte in viata de ceea ce o sa fie dupa moarte, de cuvantul lui Dumnezeu, care arata limpede cine ajunge in Imparatia Cerurilor, si cine ajunge in iad. Nici o iota nu va trece. Totul va fi precum este scris. Asadar oricine ai fi, pune aceasta in inima ta, ca pe un lucru care te priveste de-a dreptul, personal, si ingrijeste-te de suflet cat poti si cat mai este vreme.

Deci aceasta este o stare a lucrurilor, pe care Domnul ne-o arata la timpurile de atunci, iar Sfantul Teofan ne-o traduce pentru timpurile noastre. Asa erau oamenii neamului aceluia, ca si copiii capriciosi cu care, oricum ai da-o, nu o scoti la capat.

Dar, tot in Evangheliile care s-au citit saptamana aceasta ni se mai arata si altceva despre starea lucrurilor de atunci si despre starea lucrurilor de acum. La fel, Sfantul Teofan ne traduce cuvantul Domnului, adresat carturarilor si fariseilor, ne traduce pentru timpurile nostre. E vorba de o intamplare din viata Domnului si a ucenicilor lui. Mergea Domnul cu ucenicii sambata, prin semanaturi. Era vremea in care graul se copsese. Si au flamanzit ucenicii, si au inceput sa smulga spice si le frecau cu mana, si mancau boabe de grau. Si fariseii au vazut si au zis: Iata, de ce fac ucenicii Tai ceea ce nu se cade sambata? Ca nu se cade sambata sa faci treaba, sa smulgi spice, nu e potrivit, nu se cade, nu e bine sambata. Si Domnul le-a spus: Daca ati fi stiut ce inseamna “mila voiesc, iar nu jertfa”, n-ati fi osandit pe cei vinovati, n-ati fi cazut in ispita de a osandi pe unii ce sunt nevinovati prin ceea ce au facut.

Si iata cum ne traduce Sfantul Teofan cele petrecute:

Asadar, pentru a ne izbavi de pacatul osandirii, trebuie sa dobandim inima milostiva.

Pacatul osandirii stapanea lumea de atunci, dupa cum se vede, lumea buna cum am zice noi, aoamenii care se preocupau de cele duhovnicesti. Asa se intampla si astazi, ca doar singuri stiti cat de raspandit este pacatul acesta al osandirii. Din el derivand pacatul clevetirii. Aproape ca e nelipsit, aproape ca nu se intalnesc doi oameni sa discute ceva, si sa nu pomeneasca ceva rau despre cineva, oricine ar fi, despre cineva. Cred ca este o raritate sa se intalneasca doi oameni si sa nu discute ceva rau despre cineva.

“Asadar, pentru a ne izbavi de pacatul osandirii trebuie sa dobandim inima milostiva. Inima milostiva nu judeca nu numai incalcarile parelnice ale Legii, cum era aici [- ea era numai o incalcare parelnica, nu numai reala a Legii –] dar nici pe cele invederate tuturor. In loc sa judece, ea compatimeste; si mai degraba va plange decat sa mustre. Cu adevarat, pacatul osandirii e rodul unei inimi nemilostive, a unei inimi care se bucura de raul alteia, si afla desfatare in injosirea aproapelui, in prihanirea numelui acestuia, in terfelirea cinstei lui. Aceasta fapta este ucidere de om si este savarsita in duhul celui care e ucigas de oameni dintru inceput. Aici se alatura clevetirea, care este din acelasi izvor, caci diavolul se si numeste diavol, in greceste clevetitor, intrucat cleveteste, si raspandeste pretutindeni clevetiri. Grabeste-te sa trezesti in tine mila, indata ce-ti vine reaua dorinta de a judeca. Si cu inima plina de mila sa cazi apoi cu rugaciune la Dumnezeu, ca El sa te miluiasca si pe tine, nu doar pe cel pe care ai vrut sa-l osandesti, ci si pe tine insuti, care poate ca ai mai multa nevoie de mila decat el, si ispita cea rea are sa piara“.

Deci aceste doua stari de lucruri daca le spunem, si poate ca ne sunt de ajuns, cu privire la neamul acela care era capricios cum sunt copiii. “V-am cantat de bucurie si nu ati dantuit, v-am cantat de jale si nu ati plans“, si de asemenea, era impietrit intr-o nemilostivire, si cum spune sfantul Apostol, era vorba tocmai de oameni care se preocupau de cele duhovnicesti, nu de ceilalti, ci de cei care, dupa judecata lumii stateau in frunte atuncea, in implinirea legii lui Dumnezeu.

Evanghelia pe toate ni le pune inainte pentru a ne feri de primejdii. Cuvantul Evangheliei nu este intotdeauna asa de usor, si nu este usor de primit, insa, daca-l primim, si cea mai mica miscare a inimii noastre spre implinirea acestui cuvant este aducatoare de bucurie. Putina este greutatea, putina este intristarea fata de bucuria ce se descopera apoi, celui care jertfeste sinele sau egoist ca sa faca voia lui Dumnezeu si sa implineasca porunca Lui.

Nu putem ajunge dintr-un pas in varful scarii virtutilor, dar, macar auzind cuvinte duhovnicesti, auzind cuvantul lui Dumnezeu in Sfanta Evanghelie, bine ar fi  daca s-ar trezi in noi macar simtirea faptului ca avem nevoie de credinta, avem nevoie de inima milostiva, daca se trezeste in noi, cum spune Cuviosul Paisie Aghioritul, nelinistea cea buna, totul s-a savarsit. Acesta este inceputul, dar intr-un fel totul s-a savarsit, s-a facut ceea ce trebuia facut, de-acum incolo va stii ceea ce trebuie sa faca.  Trebuie sa pazeasca, asa ca pe lumina ochiului, acea neliniste cea buna, care s-a trezit in sufletul lui. Deci nu putem ajunge vreodata sa implinim cuvantul acela: de te loveste cineva peste obraz, intoarce-l si pe celalalt. Nu putem, aceasta este o masura a desavarsirii, dar se poate trezi in noi dorinta de a merge in acea directie, si slava lui Dumnezeu daca in noi se desteapta acesta dorinta. Ce vom avea insa de facut insasi dorinta care s-a nascut ne va invata, si care este puterea si dorinta noastra de a implini lucrurile, experienta ne va invata. Dar sa ne ajute Dumnezeu sa se trezeasca in inimile noaste acest simtamant, sa se trezeasca in noi dorinta spre implinirea voii, cuvantului lui Dumnezeu. Amin!”

Legaturi:

***